Vatopedi - Lumina neinserarii

Doamne Iisuse…( Parintele Cleopa )

„Cand parintii se nevoiesc la chilie si te-ai trezit cumva, sau te-ai invartit pe partea cealalta, si a venit asa o umilinta, o cainta, lacrimi, o adunare a mintii si un dor de Dumnezeu, atunci calugarul are datoria, cat poate, sa nu-si puna in minte griji multe. Acea bucurie nu sta mult: zece – cincisprezece minute. Atunci mintea sa zica „Doamne Iisuse…“. Şi daca-si aduna mintea si zice rugaciunea, s-ar putea sa vina o bucurie mare in sufletul lui”

Parintele Cleopa

O scrisoare a părintelui Dumitru Stăniloae

 
La 110 ani de la naştere şi 20 de ani de la trecerea în veşnicie a părintelui Dumitru Stăniloae, cei care l-au cunoscut, fie şi numai ocazional, trăiesc şi acum bucuria şi emoţia acelor întâlniri. Părintele Isidor Berbecar, parohul bisericii închinate Tuturor Sfinţilor, din Botiza, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, ne-a vizitat recent la redacţie şi ne-a povestit cum l-a cunoscut pe părintele Stăniloae, cucernicia sa prezentându-ne totodată şi o scrisoare primită din partea marelui teolog, pe care îl invitase să slujească în noua biserică a satului, care tocmai fusese sfinţită.

Episcopul Kallistos Ware de Diokleia, referindu-se la teologia părintelui Dumitru Stăniloae, mărturisea că aceasta este „o teologie a iubirii şi comuniunii personale“. Apoi, citându-l pe teologul român, care spunea „Credinţa, ca lucrare a Sfântului Duh, vine la o persoană prin alta… Scriptura îşi activează puterea ei în comuniunea între persoane“, sesisează importanţa pe care marele teolog român o acordă cuvântului „între“.

Scurta poveste a părintelui Isidor Berbecar şi textul scrisorii pe care a primit-o de la părintele Stăniloae, credem, se aşază perfect în nemărginirea acestui cuvânt, „între“, care iradiază puternic, definitoriu şi emoţionant, iubire şi comuniune personală.
Părintele Isidor Berbecar povesteşte
„Fratele meu, Liviu Berbecar, lucra prin anii â70 ai secolului trecut la gara din Vlădeni Ardeal, judeţul Cluj, localitate în care, la 16 noiembrie 1903, se născuse părintele Dumitru Stăniloae“, ne-a povestit părintele Isidor Berbecar. „Mergând odată pe la el, m-a invitat să-i facem o vizită lui «nea Gheorghe», care locuia acolo, fratele marelui profesor de dogmatică de la Institutul Teologic din Bucureşti, Dumitru Stăniloae. Am mers la dânsul şi am stat de vorbă şi parcă nu ne mai săturam. Era un om foarte blând, foarte modest. M-a impresionat foarte mult. Fratele meu şi soţia lui mergeau des la dânsul, pentru că era un om de la care aveai ce să înveţi. Era suferind, iar ei îl mai ajutau cu ce puteau. Erau într-o relaţie foarte bună. Eu am rămas impresionat de smerenia şi blândeţea lui, de vorba lui dulce. Atunci am aflat că marele teolog Dumitru Stăniloae este fratele dânsului, pe care îl cunoşteam doar din studiile teologice din perioada seminarului. «Nea Gheorghe» mi-a dat adresa părintelui profesor şi, prin 1972, am venit la Bucureşti, am luat legătura cu dânsul şi am rămas într-o relaţie cu cucernicia sa. Ajungând preot la Botiza, am primit ascultarea de a construi în sat o mare biserică, lângă cea de lemn, monument istoric. După ce am ridicat biserica, i-am scris părintelui Stăniloae o scrisoare, pe care i-am trimis-o pe adresa institutului, invitându-l să vină la Botiza să vadă biserica şi să slujească împreună cu mine o Sfântă Liturghie în satul nostru. Dar pentru că pe perioada verii la institut nu se ţineau cursuri, părintele a aflat de existenţa ei mai târziu, şi atunci mi-a răspuns, trimiţându-mi această scrisoare, în care îmi spunea că regretă că nu a putut da curs invitaţiei mele, dar poate va veni în anul următor. Această scrisoare face parte din comorile sufletului meu şi sunt foarte bucuros că o păstrez şi că ea îmi aminteşte de un om deosebit, care este unul dintre cei mai mari profesori de teologie ortodoxă din lumea contemporană.“
Importanţa comunicării directe, personale
Aceasta este povestea părintelui Isidor Berbecar. O întâlnire şi o scrisoare i-au marcat suficient viaţa ca să le păstreze, cum spune cucernicia sa, printre „comorile sufletului meu“.
Evenimentul, minor în aparenţă, relevă însă importanţa covârşitoare pe care părintele Stăniloae o acorda comuniunii şi comunicării personale, directe, căci în esenţă ambele înseamnă iubire a aproapelui şi responsabilitate, atribute ale unui spirit adânc creştin, înseamnă „între“.

Episcopul Kallistos Ware de Diokleia mai arăta că „părintele Dumitru este în mod categoric un teolog al nădejdii universale“. Acest „între“, în care se cuprinde şi amintirea părintelui Berbecar, aflat la vremea respectivă în celălalt capăt al ţării, mărturiseşte, mai ales prin scrisoarea prezentată, nădejdea într-o viitoare întâlnire, într-o comuniune şi comunicare în dialog, pentru că marele nostru teolog se definea pe sine astfel: „Eu nu mă cunosc pe mine în afara relaţiei cu ceilalţi“. Cuvinte ce confirmă din plin faptul că părintele profesor Stăniloae avea harul de a-i apropia pe oameni. De aceea, până şi micile, aparent neînsemnatele amintiri legate de persoana sa devin în timp dovezi emoţionante, calde şi ziditoare despre dimensiunea sufletului marelui teolog, în care fiecare dintre cei care l-au cunoscut şi-a aflat locul său.

Textul scrisorii adresate părintelui Berbecar
Bucureşti, 1 sept. 74
Iubite Părinte Berbecar,
Scrisoarea P.C. Tale din 25 iulie n-am primit-o decât acum, fiind transmisă pe adresa Instit. Teol. pe la care n-am dat peste vară.
Aşa că regret că n-am putut da curs invitaţiei P.C.T atât de amabile.
Poate la vară!
Te felicit pentru monumentala biserică ce-ai ridicat-o spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.
Bunul Dumnezeu îţi va răsplăti.
Roagă-te pentru mine şi ai mei: Preot. Maria, Lidia, Dumitru, Horia.
Cu drag la toţi ai P.C. Tale, Pr. D. Stăniloae

http://ziarullumina.ro/anul-comemorativ-al-parintelui-dumitru-staniloae/o-scrisoare-parintelui-dumitru-staniloae

Cuvioşii Atanasie, Nicolae şi Antonie, ctitorii Mănăstirii Vatopedi – 17 decembrie

Conform tradiţiei, ctitorii Sfintei Mănăstiri Vatopedi sunt consideraţi boierii de viţă nobilă Athanasie, Nicolae şi Antonie. Aceştia au venit în Sfântul Munte la mijlocul secolului al X-lea, în vremea construirii Sfintei Mănăstiri Marea Lavră, în preajma ctitorului, Cuviosul Athanasie Atonitul, care a formulat şi tipicul noului aşezământ. Ascultând de îndemnul marelui Cuvios, au reconstruit şi reînfiinţat Sfânta Mănăstire Vatopedi, care fusese pustiită de piraţi. Cei trei cuvioşi sunt înfăţişaţi în icoane ca fraţi după trup, bogaţi, monahi şi ctitori.

Aceşti trei cuvioşi veniseră în Sfântul Athos cu scopul de a construi o mănăstire. Faima Cuviosului Athanasie îi atrăsese şi pe ei aşa cum atrăsese și pe alţii, veniţi din multe părţi. I-au propus, bineînţeles, să rămână alături de el, oferindu-i şi cele 9000 de nómisme (monede) de aur pe care le aduseseră cu ei în acest scop. Cuviosul Athanasie le-a spus, însă: „S-a dat împăratului Nichifor să fie ctitor al acestei mănăstiri [Marea Lavră]. Dar dacă doriţi să zidiţi mănăstire, iată, Mănăstirea Vatopedi este pustie. Reînnoiţi-o pe aceasta şi veţi avea plată de la Domnul”.

Cuvioşii Ctitori Nicolae, Athanasie, Antonie şi Sava Vimatáris scoţând icoana Maicii Domnului Vimatárissa din fântână. Perdea contemporană, brodată cu fir de aur.

Medicul şi filosoful Ioan Comnenul, care a devenit ulterior Mitropolit de Dârstor (Silistra) cu numele Ierótheos, în binecunoscutul său Proschinitar al Sfântului Munte Athos pe care l-a scris în 1698, notează, descriindu-i pe cei trei sfinţi: „Venind trei boieri de viţă nobilă, Athanasie, adică, Nicolae şi Antonie, în Sfântul Munte, de loc din Adrianopolis, doreau să devină monahi şi să ridice din temelii mănăstire pe cheltuiala lor, şi au pus fiecare dintre cei trei tineri câte trei mii de florini. Şi au venit la Sfântul Athanasie, care era atunci în Athos, mărturisind scopul cu care veniseră. Sfântul le-a spus că asprii pe care-i aveau nu erau de ajuns pentru construirea unei noi mănăstiri. Urmaţi-mă, le-a mai spus el, şi făcând ascultare cei trei, i-a dus Sfântul în mănăstirea Vatopedi şi le-a arătat cât de bine este aşezată şi ce stricăciuni făcuseră acolo Saracinii. Şi le-a dat lor sfat: dacă vor să aibă plată înmulţită de la Dumnezeu, să rezidească acea mănăstire. Sfatul sfântului le-a plăcut acestora şi, cu mult zel, au pus în practică această lucrare sfântă şi au rezidit mănăstirea, făcând-o așa cum fusese la început. Și făcându-se apoi monahi acolo şi având o purtare bineplăcută lui Dumnezeu, au adormit în Domnul. Sfintele lor moaşte sunt îngropate în interiorul nartexului bisericii. Se prăznuiesc de două ori pe an, pe 17 decembrie şi în Duminica a 5 de la Rusalii”.

Sfinţii Trei Ctitori: Antonie, Nicolae şi Athanasie. Icoană portabilă contemporană.

Cuviosul Athanasie Athonitul este cel care a insuflat zidirea mănăstirilor athonite Vatopedi, Ivíron, Dochiaríou şi Filothéou. Autorul de scholii Stéfanos Filotheítul menţionează: „S-a ridicat Mănăstirea Vatopediului de însuşi cuviosul Athanasie, fiind aşezată după tipicul şi rânduiala acestuia”.

În 985, cuviosul Nicolae semnează ca egumen al Mănăstirii Vatopedi: „Nicolae, monah şi egumen al Mănăstirii Vatopedi”. Tot el semnează documente în anii 998, 1001 şi 1002. Urmaşul cuviosului Athanasie, despre care se aminteşte că era „deosebit de activ”, semnează documente între anii 1020 şi 1048. Mai târziu apare în documente și Antonie. Faima lor a atras în mănăstire mulți monahi, iar mănăstirea a dobândit în scurtă vreme bogăţie şi faimă.

Despre mormântul cuvioşilor ctitori, monahul rus Vasile Bárski scrie în 1744 că nu se deschide niciodată, dar că întotdeauna arde o candelă nestinsă. Ieromonahul Gherásimos Smyrnákis Esfigmenítul scria, acum o sută de ani, că „preotul de rând citeşte zilnic la sfârşitul slujbei şi al vecerniei un trisaghion iar canonarhul pomeneşte din codice numele celor adormiţi”. Într-un codice din anul 1869, păstrat în mănăstire, copie a unui codice mai vechi, din 1715, sunt amintite numele celor trei ctitori: „Pentru fericiţii şi pururea pomeniţii părinţii noştri, ctitori ai sfintei mănăstirii acesteia: Athanasie, Antonie, Nicolae”. În apsida aflată deasupra mormântului sunt înfăţişaţi împreună cu împăraţii ctitori şi cei trei cuvioşi îmbrăcaţi în haine monahale şi cu aură. Pictura murală pe care o vedem astăzi a fost restaurată în 1760. Mormântul se găseşte în partea dreaptă a pronaosului katholikónului mănăstirii. În anul 1992 a fost deschis iar în interior au fost găsite osemintele cuvioşilor şi o tăbliţă din plumb, pe care Sfântul Athanasie a lăsat scris să nu fie îngropat altcineva în mormântul său, după obiceiul antic.

Cercetările, studiul, comparaţiile şi menţiunile referitoare la cei trei cuvioşi converg către concluzia că primul egumen al Mănăstirii Vatopedi a fost monahul Nicolae, ctitorul, cel care a fost şi primul îngropat în mormântul aflat în katholikónul mănăstirii după 1012. În acest an semnează pentru ultima oară documentele oficiale ale mănăstirii. În 1048 semnează pentru ultima oară Athanasie, care este îngropat în partea superioară a aceluiaşi mormânt, ultimul fiind Antonie. Transformarea mormântului în raclă şi pictarea Maicii Domnului Vlahernítissa, în 1312, în apsida care se află chiar deasupra mormântului, dovedesc faptul că cei trei ctitori au fost cinstiţi destul de repede ca sfinţi cuvioşi.

Pomenirea lor se face, după cum am mai amintit, pe 17 decembrie. Slujba lor a fost compusă mai târziu. Într-un Proskynitar al Mănăstirii, în versuri, din 1722, părintele şi dascălul Anastásios Papavasilópoulos scrie:

„Atunci veniră, deci, trei boieri de viţă nobilă să se călugărească,
Nicolae pe nume, Thanásis, celălalt,
Iar cel de-al treilea Antonie, de ale lor fapte să te minunezi.
De zel sfânt mânaţi, au venit cu râvnă
Fiecare câte trei mii de florini să pună,
Să ridice şi ei mănăstire
Nouă şi minunată, pod spre cer.
Au mers la Athanasie, cuvios din Athos,
Şi dorinţa lor i-au spus-o, din adâncul sufletului.
Sfântul le-a vorbit atunci şi i-a sfătuit
Şi mult i-a lăudat pentru scopul lor cel sfânt.
Cu florini mii nouă, copiii mei, le-a spus
Mănăstire nouă nu puteţi face.
Dacă vreţi, însă, de plată să nu vă lipsiţi,
Veniţi după mine, urmaţi-mă, deci.
După el mergând cei trei boieri
Îndată i-a dus pe ei în frumoasa câmpie
A smeritului Vatoped, loc sfânt de reculegere şi învăţătură,
Minunată, nobilă şi tainică şcoală”. Mormântul cuvioşilor ctitori din pronaosul katholikónului Mănăstirii Vatopedi.

http://www.pemptousia.ro/2012/12/cuviosii-atanasie-nicolae-si-antonie-ctitorii-manastirii-vatopedi-17-decembrie/