† Parintele Arsenie Boca (Marturisirile staretei Marina Lupou - Manastirea Bic/Salaj)

La mormantul cel izvorator de har de la Prislop, al Pr. Arsenie Boca

Cuviosul Grigorie Isihastul (+1406), ctitorul Mănăstirii athonite numite astăzi Grigoriou

Cuviosul Grigorie Isihastul sau Tăcutul sau Noul Sinait, cel de neam sirian după tradiţia aghiorită şi sinaxarele slave, se trăgea din Serbia. S-a născut la începutul secolului al paisprezecelea. A fost ucenic al Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Romilos de la Ravaniça, a căror viaţă a şi scris-o, şi a fericitului Gheronda Ilarion.


Sfânta Muceniță Anastasia Romana, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichie și Cuviosul Grigorie Ctitorul, sfinții ocrotitori ai Mănăstirii Grigoriou din Sfântul Munte

S-a nevoit la Parória, despre care scrie: „Am venit şi eu, cel mai neînsemnat dintre monahi, din Constantinopol în acest loc şi auzind despre viaţa îmbunătăţită şi despre desăvârşita lor asceză, mi-am plecat capul şi am făcut ascultare” (1350). După invazia agarenilor (turcilor) merge împreună cu Gheronda Ilarion la Zagorá, în Bulgaria, iar apoi la Melaná, în apropierea Mănăstirii Marea Lavră, unde îl întâlneştepe Sfântul Rómilos. S-a stabilit în zona dintre Mănăstirile Simonópetra şi Dionisíou, unde a ridicat renumita Mănăstire a Sfântului Nicolae, cunoscută astăzi drept Grigoríou, după numele sfântului. Acolo, în apropiere, se aflau chiliile în care se nevoise cuviosul Grigorie Sinaitul. La o distanţă de un sfert de oră de la mănăstire se păstrează încă chilia unde s-a nevoit cuviosul Grigorie Tăcutul.



După moartea despotului Ioan Uglesi (1371) a mers în Serbia şi a ridicat Mănăstirea Zdrelo, în cinstea Sfântului Nicolae, care mai târziu a fost numită Górnjac. Probabil că acolo a adormit cu pace omul lui Dumnezeu Grigorie. În această mănăstire se păstrează sfintele sale moaşte. Mănăstirea se găseşte în nordul Sebiei, în liniştita aşezare Zdrelo, pe râul Mláva, în zona Braničvo. În peştera în care s-a nevoit sfântul se află o biserică închinată Sfântului Nicolae şi mai jos o altă frumoasă biserică cu hramul Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Moaştele Cuviosului sunt consemnate în mănăstirea athonită Grigoriu până în 1761, fiind mutate la Mănăstirea din Zdrelo în urma unui incendiu. În perioada turcocraţiei au fost mutate pentru scurtă vreme în Mănăstirile Oreskóviça, Voilóvač, Vanátou şi altele. O parte din moaşte a fost dată Mănăstirii Cuviosului Grigorie în 1977.

Slujba sfântului a fost publicată de monahul Varlaam Grigoriatul din manuscrisele mănăstirii. Pomenirea Sfântului Grigorie Isihastul se face pe 7 decembrie.

Cuviosul Patapie

Sfântul Patapie s-a născut în anul 380 în Egipt, în cetatea Theba, într-o familie creştină înstărită, tatăl său fiind guvernator al regiunii. Educaţia creştină a primit-o din familie, iar mai târziu a studiat filosofia, retorica şi matematica în Alexandria cu profesori vestiţi ai vremii lui. Întorcându-se de la studii şi, ne mai prinzându-l în viaţă pe tatăl său, chemarea spre viaţa ascetică pe care o simţea de mult, a biruit.

S-a retras aşadar în adâncul deşertului, însă, ajungând vestit şi fiind căutat de mulţi, în anul 428 a hotărât să plece la Constantinopol. În drum către Constantinopol însă, a poposit împreună cu ucenicul său în părţile Corintului, în Grecia. Acolo, într-o zonă care astăzi se cheamă Loutraki, s-au aşezat să locuiască într-o peşteră unde au stat vreme de 7 ani. Abia după aceea, prin anul 435, Sfântul Patapie, însoţit de ucenicul său, a pornit mai departe la Constantinopol. Fără să arate cine sunt, cei doi au luat o chilie la Mânăstirea Vlacherne, în zidul cetăţii, însă Sfântul a fost vădit la scurtă vreme după ce, prin rugăciune, a dăruit vederea unui tânăr orb din naştere şi a vindecat pe mulţi de felurite boli incurabile.

În anul 463, fiind în vârstă de 83 de ani, Sfântul Patapie s-a mutat în pace la Domnul şi a fost îngropat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Constantinopol. Când Constantinopolul a căzut sub turci în anul 1453, sfintele sale moaşte, întregi şi binemirositoare, au fost mutate în ascuns în Grecia şi aşezate în peştera din Corint unde vieţuise odinioară Sfântul şi unde, din secolul 11 era deja o mânăstire. Ele au fost aşezate într-o nişă din peretele de apus al peşterii, vis-a-vis de catapeteasma paraclisului care era amenajat aici.

În anul 1904, preotul care slujea în micuţul paraclis din peşteră, Constantin Sosanis, fiind prea înalt şi ne putând sluji cu pace, a hotărât să lărgească peştera. În noaptea dinainte de începerea lucrărilor, Sfântul Patapie i s-a arătat în vis şi, spunându-i că sfintele sale moaşte sunt dincolo de zid, l-a avertizat să lucreze cu grijă.


Peştera Sfântului Patapie, unde s-au găsit moaştele şi unde sunt păstrate şi în prezent

Într-adevăr, a doua zi moaştele Sfântului Patapie au fost găsite acolo întregi. Sfântul ţinea în mână o cruce mare de lemn, iar lângă el se afla un pergament cu numele lui şi câteva monede bizantine. Sfintele moaşte erau acoperite cu frunze mari care, în mod minunat, rămăseseră verzi şi proaspete vreme de 500 de ani.


Biserica Mănăstiri Sf. Patapie – Loutraki, situată în Corint, Grecia în stânga se vede intrarea în peşteră

Actuala mânăstire a fost reactivată din 1952 ca mânăstire de maici după dorinţa Sfântului Patapie care s-a arătat în vis unui tânăr student, viitorul părinte Nectarie, fondatorul mânăstirii şi, mai târziu, mitropolitului locului. După descoperirea sfintelor moaşte, aici s-au făcut nenumărate minuni şi vindecări, în special de cancer. Mulţi dintre pelerinii care au ajuns la mânăstire au fost ”invitaţi” de Sfântul Patapie care le-a apărut în vise sau vedenii şi le-a cerut să vină să-l viziteze ”la casa lui din Loutraki”.

Theba

Theba, fostă capitală a Egiptului în perioada Regatului Mijlociu și a Regatului Nou, se găsește pe malul stâng al Nilului, la cca 800 km sud de Alexandria și datează ca așezare încă din anul 3200 îHr. Compleșitoarele temple de la Luxor și Karnak sau cel al Reginei Faraon Hatshepsut, Valea Regilor și Valea Reginelor cu vestitele morminte săpate în stâncă ale faraonilor, toate sunt în ceea ce astăzi numim generic Theba.


Valea Reginelor – vedere aeriană

Theba, poartă încă vie însă și memoria creștinilor care se ascundeau în mormintele faraonilor de frica persecuției romane din secolele 3-4, dar mai ales a marilor asceți care în primele veacuri au locuit deșertul arid și stâncos dimprejur.


Templul reginei-faraon Hatshepsut

Troparul Cuviosului Patapie

Laudă a creştinilor şi apărător al monahilor te-ai arătat, Patapie, părintele nostru. Prin nevoiţă, prin patimi şi rugăciuni ai acum îndrăznire către Dumnezeu a mijloci neîncetat pentru noi, creştinii, cei păcătoşi şi vrednici de osândă. Slavă Celui Ce S-a proslăvit prin tine, slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui Ce ne-a luminat pe noi prin nevoinţa ta.

Părintele Cleopa de la Sihăstria

Părintele Cleopa (10 aprilie 1912 – 2 decembrie 1998)

Părintele Cleopa s-a născut pe 10 aprilie 1912, în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani – Alexandru şi Ana Ilie, cu zece copii. Maica Domnului i-a salvat viaţa la două luni după naştere. De aceea, pruncul Constantin a căpătat o mare evlavie faţă de Preasfânta. În „biserica“ de acasă a învăţat să se roage împreună cu toată familia, iar la unsprezece ani ştia Acatistul Bunei Vestiri pe de rost. „Eram la desfăcat păpuşoi în ţarină şi aveam cartea de rugăciuni ascunsă sub pănuşi. Până când venea tata cu căruţa cu păpuşoi, mai învăţam un icos, un condac“, spunea părintele.

Odată, pe când erau toţi fraţii acasă, mama lor se îngrijea să-i însoare şi le aducea fete tinere la clacă, la depănuşat porumb şi la alte treburi, doar-doar se va însura vreunul dintre ei. Aceştia însă, îndeosebi Constantin (părintele Cleopa de mai târziu), foloseau prilejul pentru a le povesti fetelor din „Vieţile Sfinţilor“ şi din alte cărţi bisericeşti. Una dintre ele s-a călugărit.

Altădată, tinerii din sat au organizat joc cu lăutari în casa familiei Ilie, după obiceiul din bătrâni. Şi pe când s-au adunat ei la joc, unul dintre feciorii casei, Gheorghe, a văzut că icoana Maicii Domnului de pe perete plângea şi astfel toţi au înţeles că este păcat. Şi aşa Vasile, Gheorghe şi Constantin, ieşind din casă, s-au ascuns. Gheorghe şi-a crestat, cu cuţitul, ghetele din picioare, spunându-i mamei, care insista ca ei să se întoarcă la petrecere, „cum să vin la joc, mamă, dacă mi s-au stricat ghetele?“. În acea seară, părinţii au înţeles că feciorii lor au ales să-I slujească numai lui Hristos.

Trei ani de zile a făcut ucenicie la schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea, pentru ca, mai apoi, la vârsta de 14 ani Constantin Ilie să bată la poarta Schitului Sihăstria. La 12 decembrie 1929, de praznicul Sfântului Spiridon, mărturisitorul Sfintei Treimi, intra ca frate într-o comunitate căreia îi va sluji până la trecerea la cele veşnice.

Părintele Cleopa a intrat cu răbdare în mănăstire. A bătut trei zile cu băţul în butucii de la poarta Sihăstriei, alături de fratele Vasile, cu care plecase de acasă, zicând neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse“, nemâncând nimic în tot acest timp.

În perioada tinereţii, în care a fost ciobanul mănăstirii, „împreună cu fraţii mei, am avut mari bucurii duhovniceşti. Stâna, oile, trăirea în linişte şi singurătate pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost şcoală de călugărie şi teologie“. Atât de mult citea, încât uita şi să mănânce, hrănindu-se doar cu cele duhovniceşti. La început erau puţine chilii, încât mai mulţi călugări dormeau într-o încăpere, pe jos, pe rogojini. Când suna clopotul noaptea pentru Utrenie, fratele Constantin sărea din somn şi, fără să-şi mai ia opincile în picioare, fugea desculţ prin zăpadă către biserică. A fost şi paraclisier la mănăstire, a pictat şi icoane, dar spunea el, că „uneori venea egumenul la chilia mea, se uita cum pictez şi îi plăcea. Dar eu începusem să mă ispitesc de bani, că singur îmi cumpăram vopselele şi cele de nevoie pentru pictarea sfintelor icoane“. În 1937 a fost călugărit.


Părintele Cleopa la stână

A vieţuit timp de 10 ani cu ascultarea de a îngriji de oile chinoviei, până când înţeleptul egumen Ioanichie Moroi îl lăsă locţiitor al schitului. În 1944, ajunge egumen al schitului, care în vremea sa va deveni mănăstirea cu obşte numeroasă, cu refacerea întregului aşezământ şi pelerinaje ale credincioşilor care atrăgeau atenţia autorităţilor comuniste nou instalate. Fiind urmărit de Securitate, se retrage în 1948 pentru şase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria. Acolo a slujit împreună cu Dumnezeu, iar păsările cerului au fost îngerii care i-au dat răspunsurile la strană.

Faima sa de mare îndrumător de suflete l-a determinat pe patriarhul Justinian să-i dea ascultarea refacerii aşezământului de la Slatina în anul în 1949, împreună cu 30 de monahi. Ca stareţ al mănăstirii Slatina, a înfiinţat o obşte de peste 80 de călugări. Din cauza Securităţii se retrage între anii 1952-1954 în Munţii Stânişoara, împreună cu părintele Arsenie Papacioc. La cererea patriarhului Iustinian, va reveni din pustie la Mănăstirea Slatina. În primăvara anului 1959 se retrage pentru a treia oară în pustie, unde se nevoieşte mai bine de cinci ani. În 1964 revine în Mănăstirea Sihăstria, şi va dedica întreaga viaţă misiunii duhovniceşti.


Părintele Cleopa (cel cu baston) în mijlocul obştei de la Slatina.

Autorităţile comuniste au încercat să-l aresteze, să-l ancheteze şi să-l determine să abdice de la datoria sa de rugător al lui Hristos, dar de fiecare dată a fost salvat de patriarhul Justinian.

Printr-o rigoare monahală atent urmărită, părintele Cleopa a format oameni, a refăcut aşezăminte monahale, a dat o revigorare monahismului românesc într-o perioadă în care puterea politică nu accepta credinţa în Dumnezeu.

După mai multe încercări blocate de fiecare dată de autorităţile statului, iată că în septembrie-octombrie 1977, părintele Cleopa de la Sihăstria primea răspuns la rugăciunile sale. Mergea în pelerinaj în “Grădina Maicii Domnului” a Ortodoxiei împreună cu protosinghelul Victorin Oanele şi ierodiaconii Vartolomeu Florea şi Ioanichie Bălan.


Părintele Cleopa în Sfântul Munte

Situaţia în Athos era destul de complicată pentru călugării români. Pelerinajul părintelui Cleopa a pus început bun comunităţilor româneşti de la Prodromu, Lacu şi la chiliile româneşti, a tuns în monahism pe fraţii trimişi mai înainte şi care vieţuiau deznădăjduiţi în lipsa sprijinului din ţară. Vizita a durat mai mult de o lună. S-au oprit la marile mănăstiri, au mers pe jos, pe cărări ascunse printre arbuşti pitici, ţepoşi, neprietenoşi. Uneori călătoreau o zi întreagă ca să ajungă la altă mănăstire ori la o chilie cu sihaştri români. A predicat călugărilor români şi greci îndeosebi, a slujit alături de aceştia şi a sudat convieţuirea cu fraţii monahi din celelalte Biserici ortodoxe. Practic, părintele Cleopa a fost cel care a reînviat monahismul românesc în Muntele Athos a reînviat monahismul românesc în Muntele Athos.

Orice persoană ajunsă la părintele Cleopa primea un cuvânt de mângâiere. De la el nu pleca nimeni trist. Şi asta pentru că în el a vorbit, a trăit şi trăieşte duhul lui Hristos. Când ajungeai la el şi cereai un cuvânt de învăţătură, spunea: “De ce aţi venit la un hârb legat cu sârmă?”. Făcea aceasta mărturisire, pentru că ştia că orice răspuns vine de la Hristos. Şi din această neîncetată petrecere cu Hristos, strigă neîncetat: “Mânca-v-ar Raiul!”.


“Manca-v-ar Raiul sa va manance! “

Dobândise rugăciunea inimii, dar nu se îndepărta de ascultările primite, sfătuia luminat de Duhul Sfânt şi plângea la Liturghie, mai ales în timpul epiclezei. Adesea se ascundea să nu-l vadă cei din jur. Părintele Cleopa a fost văzut de ucenici lăcrimând pe când se ruga în chilia sa, la bătrâneţe. Era smerit şi răbdător, iubitor de linişte şi bun predicator, milostiv şi văzător cu duhul.

Nici bolile trupeşti nu l-au ocolit. După vârsta de 70 de ani, bătrânul se simţea tot mai obosit şi suferind. Anii petrecuţi în munţi, precum şi încercările prin care a trecut în perioada comunismului ateu l-au marcat enorm. A fost operat de hernie în două rânduri, la Iaşi, apoi de piatră la rinichi şi a suferit şi o operaţie din cauza unei infecţii dentare. Bolile continuau să apară, dar el refuza să fie internat, motivând că „mă aşteaptă fraţii mei şi mă pregătesc să merg la ei!“.

În perioada septembrie-noiembrie 1998 era evident pentru cei din jur că părintele se simţea chemat în Rai. Vorbea tot mai puţin, cu voce stinsă şi mereu repeta aceleaşi cuvinte: „De acum mă duc la fraţii mei!“, „Lăsaţi-mă să plec la fraţii mei!“… „Mă duc la Hristos! Rugaţi-vă pentru mine, păcătosul!“

Duminică, 29 noiembrie, părintele Cleopa dădea sfaturi şi binecuvânta pe cei ce veneau la el. De la ora 16.00 nu a mai răspuns la nici o întrebare şi a stat nemişcat pe scaunul său de spovedanie, că într-o răpire, mai mult de 11 ore. S-a deşteptat luni dimineaţă la ora 3.30. Miercuri dimineaţa, la ora 2.20, ucenicul său a anunţat că părintele Cleopa a trecut la cele veşnice. Trupul neînsufleţit al părintelui Cleopa a fost coborât din chilie în sunetul clopotelor şi aşezat în biserică veche a mănăstirii. Aici a fost privegheat permanent de monahi, preoţi şi numeroşi credincioşi. Slujba înmormântării sale a fost săvârşită pe 5 decembrie. Părintele Cleopa a fost aşezat în mijlocul cimitirului, alături de iubitul său duhovnic, ieroschimonahul Paisie Olaru.

Apostazia ( Gheronda Iosίf Vatopedinul )

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.

Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.

Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.

Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.

Sursa: Gheronda Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Seria Cuvinte de suflet-folositoare vatopedine 3, pp. 35-39.