Trezvia ( Filocalia )

Cei ce voiesc sa slujeasca cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie sa aiba grija de a-si alege dupa sfaturile parintilor si prin constiinta lor proprie, locurile, felurile de viata, chipurile de virtute si îndeletnicirile potrivite cu ei însisi. Caci nu toti pot duce o viata cenobitica din pricina lacomiei, dupa cum iarasi nu toti pot trai în sihastrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar sa cerceteze care îi este viata cea mai potrivita.


Filocalia

Aceasta e pecetea veacului de-acum ( Părintele Arsenie Boca )

Aceasta e pecetea veacului de-acum: a văii plângerii, pusă întărire lângă numele noastre, din Cartea veacului viitor: „Bucuraţi-vă când vă vor urî oamenii şi vă vor prigoni şi vor lepăda numele voastre, din pricina Fiului Omului” (Luca 6,22). Atunci se va apleca Cerul şi va culege numele omului, scriindu-1 în Cartea Vieţii veşnice…. Poate că întrezărim – ca de departe – temeiurile unuia dintre ucenicii lui Iisus, care ne dă sfatul paradoxal: „Bucuraţi-vă întru necazuri !” (II Corinteni 7, 4; I Tesaloniceni 5, 16, Filipeni 4,4). Trebuie ca, în răpirile sale în Rai, a întrevăzut şi taina că bucuria întru necazuri scrie numele omului în Cartea Cerului.


Părintele Arsenie Boca

Bătrânii Ortodocși Români

CELE 14 REGULI PENTRU MERGEREA LA BISERICA ( Parintele Cleopa )

Fratilor, trebuie sa stiti ca un crestin care merge la biserica are 14 reguli canonice de buna cuviinta, daca vrea sa-l foloseasca sfanta biserica. Daca nu le implineste, se duce la biserica spre osanda.

Am sa va spun regulile de buna cuviinta pentru un crestin care merge la sfanta biserica.

Daca vreti sa fiti fii cu adevarat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmaritoare, care ne naste pe noi prin apa si prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, in Biserica lui Hristos, care este stalp si intarire a adevarului, sa stiti regulile de mergere la biserica, dupa cum urmeaza :

1. Prima conditie canonica pentru a merge la Sfanta Biserica este sa te ierti cu toti. Daca merge mama la biserica, sau tata, sa zica : " Iertati-ma, mai baieti ! Iarta-ma, sotie !"

2. A doua conditie canonica. Cand mergi la Biserica sa duci un mic dar din casa ta. Macar o lumanarica, macar un banut, o prescura, un pahar de vin, ce poti. Ca prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserica se binecuvinteaza toata averea ta, caci il dai jertfa lui Dumnezeu.

3. A treia conditie canonica. La biserica este bine sa mergi mai de dimineata, ca sa poti apuca Evanghelia Invierii de dimineata si Slavoslovia. Si totodata daca te duci mai devreme, te poti inchina linistit, nu-i lume multa la biserica, te duci la locul tau fara sa deranjezi slujba.

4. A patra conditie canonica. Totdeauna barbatii in biserica trebuie sa stea in partea dreapta, iar femeile in partea stanga. Si in ordinea aceasta trebuie sa stea in biserica : barbatii batrani in frunte, cei mai putin carunti la spate, cei mai tineri in spatele lor, flacaii si baietii tot asa. La fel si femeile. Iar intre barbati si femei, sa lasati o carare in biserica, ca sa mearga cine vine sa se inchine si sa duca darul la Sfantul Altar.

5. A cincea conditie canonica este sa nu vorbiti in biserica, ca este mare pacat. Daca este mare nevoie sa vorbesti, vorbeste in soapta sau prin semne.

6. A sasea conditie canonica. Daca mergi la biserica, sa nu iesi pana nu se termina slujba. Numai, Doamne fereste, daca esti bolnav, sau daca patesti ceva. Dar altfel sa nu iesi, ca, daca iesi inainte de terminarea Liturghiei, esti asemenea cu Iuda, care a iesit de la Cina de Taina, unde erau la masa Mantuitorul cu Apostolii si s-a dus si L-a vandut pe Hristos. Asa arata Sfantul Ioan Gura de Aur.

7. A saptea conditie canonica pentru cei ce merg la biserica. Cand va inchinati la sfintele icoane, sa nu sarutati sfintii pe fata , ca-i pacat. Nu-i voie. Daca sfantul este pictat in picioare, ii saruti picioarele, daca este pictat pe jumatate, il saruti la partea de jos.

8. A opta conditie canonica. Sa stiti ca dupa ce da preotul binecuvantare de Sfanta Liturghie, nimeni nu mai are voie sa se inchine la icoane in biserica sau sa mai duca daruri la altar, ca este mare pacat.

Cand auzi ca zice preotul : " Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor ", este gata ! De atunci fiecare sta la locul lui linistit, nu se mai duce sa se inchine. Chiar de-ai venit cu un dar in biserica, cu lumanare si cu prescura, le dai la urma.

Ca din timpul acela preotul intra in Sfanta Liturghie si nu mai are timp sa ia darul. Ca daca te duci si el se opreste de la Liturghie, ii raman o multime de rugaciuni si are pacat. Deci darurile se dau la biserica pana se da binecuvantarea de Liturghie.

De atunci inainte nu mai este voie nici sa te inchini la icoane, pentru ca ii tulburi pe cei care vor sa asculte Sfanta Liturghie.

9. A noua conditie canonica. Crestinii trebuie sa stea in genunchi cand se sfintesc preacuratele daruri, cand se canta : " Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam... !" Altii stau in genunchi si la Evanghelie. Nu-i o greseala. La Axionul Maicii Domnului si la Tatal nostru, atunci se sta. Si dupa ce se canta Tatal nostru se face sarutarea pacii. Asa se facea inainte. Acum in unele biserici s-a uitat.

Cei ce au dezlegare si vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa-si ceara iertare de la toti, de la cei mai batrani pana la cei mai tineri. Daca sunt barbati, se duc la cei mai batrani oameni din frunte. si de la care au avut vreo suparare, Doamne fereste, sa ceara iertare : " Iarta-ma, frate ! Iarta-ma, cumetre sau vecine !"

La fel si femeile sa se duca la cele mai batrane si sa ia iertare, sa le sarute mana, iar acelea sa le sarute pe frunte. Aceasta randuiala se face inainte de a merge la Sfanta Impartasanie. Si apoi iei o lumanarica aprinsa si la iconostas o dai in mana paraclisierului; nu mergi cu ea inaintea preotului, in fata Sfantului Potir.

Pentru ca in fata Sfantului Potir, cand mergeti, nu aveti voie sa fiti cu lumanarea aprinsa, nici sa mai faceti Sfanta Cruce, ca-i mare primejdie. Multi, facand cruce, s-a intamplat ca au lovit Sfantul Potir, pe preot, si au varsat Sfintele. S-a intamplat in multe biserici.

Eu am patit-o. A venit unul de la Sasca Mare la impartasanie; eram staret la Manastirea Slatina, si m-a lovit peste Sfantul Potir si, daca nu-l tineam, il zvarlea in mijlocul bisericii. Aveam Sfintele in el. Si tot mi-a varsat cele noua cete ingeresti. Trei au cazut din acelea. Am avut de facut canon si randuiala.

Un baietan cand si-a facut cruce, a dat peste Sfantul Potir. Si daca nu-l tineam strans mi-l varsa tot si nu mai puteam sa fiu preot din cauza asta . A incremenit si el. Si doar le-am spus, ca erau sute de oameni cu lumanari aprinse : " Nu mai faceti cruce cand ajungeti in fata Sfantului Potir, si lumanarile lasati-le colo la iconostas !"

Cand mergi in fata Sfantului Potir pui mainile crucis pe piept. Si atunci preotul ia cu lingurita Preasfintele si Preacuratele Taine si ti le da sa ie mananci.

10. A zecea conditie canonica. Dupa ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la usa diaconeasca, ca acolo sa-ti dea anafora si un paharut de vin. Apoi treceti la strana sau in pridvor, sa va cititi molitfele sau rugaciunea de multumire dupa Sfanta Impartasanie.

Trebuie sa stiti ca nimeni nu are voie sa se impartaseasca daca nu si-a citit rugaciunile de impartasire ( molitfele ). Apoi, cele de multumire.

Cel ce s-a impartasit, nu mai are voie sa sarute mana preotului. Pana nu stai la masa nu mai ai voie sa saruti nici sfintele icoane, nimic, ca ai primit pe Hristos atunci. Dupa masa poti sa saruti mana si sfintele icoane.

Dupa impartasanie n-ai voie sa scuipi trei zile si trei nopti. Asa-i dupa randuiala canonica. Dar macar pana a doua zi, macar 24 de ore sa tineti minte. Dar, trei zile arata cartea. Asa este dupa Sfanta Impartasanie.

Cei casatoriti, care vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa pazeasca curatia in familie, macar trei zile, iar dupa ce s-au impartasit sa tina macar doua zile. Iar in posturi, trebuie sa traiasca toate zilele in curatie.

11. A unsprezecea conditie canonica. Cel ce a venit la biserica dintr-o familie, se cheama apostolul familiei. El trebuie sa ia sfanta anafora pentru toti cei de acasa.

Cei de acasa n-au voie, Doamne fereste, in Duminici si sarbatori, sa manance ceva, pana nu vine cel de la sfanta biserica, sa le aduca sfanta anafora, sa se impartaseasca cu sfanta anafora in locul Preacuratelor Taine. Ca sfanta anafora pe greceste se cheama antidoron, adica contra chip, tine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot sa se impartaseasca.

Duminica si in sarbatori, in timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie sa faci mancare, ca este mare pacat. Fa mancarea de sambata seara si pune-o undeva la rece, ca aveti acum frigidere, si o incalzesti cand veniti de la biserica. In caz de mare nevoie, dupa ce iesi de la Sfanta Liturghie, ai voie sa faci mancare. Dar in timpul Sfintei Liturghii, cand preotul leaga cerul cu pamantul si scoate particele pentru milioane de suflete, tu sa nu te apuci atunci sa faci mancare, ca-i mare pacat !

Asa a fost la stramosii nostri. Intrebati batranii. ca asa tineau inainte ! Nu se facea mancare Duminica. Este mare pacat. Nu-i voie sa faci focul si sa faci mancare cand preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atatea milioane de crestini, unde mijloceste iertarea atator suflete, si pentru cei din iad si pentru cei din ceruri si pentru cei de pe pamant.

12. A douasprezecea conditie canonica. Cel ce a fost la sfanta biserica, cand a zis preotul : " Cu pace sa iesim ! Intru numele Domnului" si a facut otpustul, adica sfarsitul Liturghiei, face trei inchinaciuni in mijlocul bisericii si merge acasa.

De la biserica sa nu se opreasca pana la usa lui. Nu cumva sa-l duca diavolul de la biserica la crasma sau la joc, ca atunci e vai de el. A inceput cu Dumnezeu si termina cu diavolul. Ca asa face vrajmasul : " Da, oare sa ma duc pe la cutare cumatru; dar, sa ma duc pana la cutare; dar, sa merg oleaca la crasma ".

Bucuria diavolului ca te-a scos din raiul lui Dumnezeu si te duce in iad, caci crasma este gura iadului. Asa o numesc toti Sfintii Parinti.

Dracul, cand ai intrat in crasma iti bate trei cuie. Primul cui, cand ai pus piciorul pe pragul crasmii; al doilea, cand ai stat pe scaun la masa, in crasma; si al treilea, cand ai luat primul pahar. Pe urma esti al lui; te tine el acolo, nu scapi degraba. Ti-a batut trei cuie.

Deci, de la usa bisericii du-te direct acasa !

13. A treisprezecea conditie canonica. Cand mergi acasa, zi o rugaciune la sfintele icoane si cand toti stau la masa, tu sa le povestesti ce ti-a ramas si tie in cap de la biserica. " Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a tinut predica cutare; uite asa a cantat dascalul, asa frumos a fost !", ca sa auda si cei ce n-au putut merge la biserica, din motive binecuvantate.

14. A paisprezecea conditie canonica. Dupa ce ai stat si tu la masa, sa te odihnesti doua ore. Apoi trebuie sa te duci in Duminici si sarbatori sa faci vizite si sa cercetezi pe cei bolnavi si saraci.

Daca stii un batran bolnav sau o femeie bolnava sau un copil, sau cineva care zace de multi ani, du-te si-l cerceteaza, ca auzi ce spune Hristos in ziua Judecatii : Bolnav am fost si nu m-ati cercetat (Matei 25, 36).

Daca nu poti duce un dar cat de mic la cel bolnav, du-te si-i spune un cuvant de mangaiere : " Rabda, frate ! Roaga-te lui Dumnezeu ca te iubeste ! Dumnezeu, pe care-L iubeste, il cearta. Si daca ai sa rabzi in lumea asta, n-ai sa mai rabzi dincolo. Asa a rabdat Iov, asa a rabdat Lazar !"

Deci regula a paisprezecea este sa cercetam pe batrani si pe cei bolnavi in Duminici si sarbatori.

Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de buna cuviinta pentru crestinii care merg la sfanta biserica in Duminici si in sarbatori.

Parintele Cleopa

Smerenia vine înainte sau după pocăintă? ( Parintele Arsenie Papacioc )

 Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul fmmos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei.

Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude.

Parintele Arsenie Papacioc

Mărturie despre Cuviosul Paisie Aghioritul, Monahul Simon Karakalinul

 
Monahul Simon, Sfânta Mănăstire Karakalu, Sfântul Munte Athos

Pentru a vorbi sau a scrie cineva despre un sfânt trebuie să îndeplinească nişte condiţii, astfel încât să redea cu deplină fidelitate măreţia sufletului său. Prin urmare, pentru a vorbi sau a scrie cineva cu vrednicie şi cum se cuvine despre sfântul Stareţ Paisie, trebuie să fie el însuşi la aceeaşi măsură a virtuţii cu acela. Cu deplina conştiinţă a nevredniciei mele, îndrăznesc să expun câteva fapte minunate, la care am fost martor ocular. Dar înainte de a mă referi la acestea, voi povesti cum a început legătura mea cu Stareţul Paisie.

Cu câţiva ani înainte, ca student, auzeam de la cunoscuţii şi prietenii care vizitau Sfântul Munte, despre Stareţul Paisie. Atunci mi s-a născut şi mie dorinţa să-l vizitez. Şi într-adevăr, am mers în Sfântul Munte şi l-am cunoscut. Cea mai mare dintre multele minuni pe care le a făcut Stareţul cu mine a fost „pogorârea Dreptei Celui Preaînalt” asupra mea, care mi-a dăruit lepădarea de lume. Adică, m-am dezlegat de îndeletnicirea cu deşertăciunea lumii, le-am lepădat pe toate şi am început să mă pregătesc pentru a mă „înrola” în tagma monahicească. Am început să învăţ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Iar aceasta a fost consecinţa înrâuririi Stareţului asupra sufletului meu. Dar pentru a ajunge acolo trebuia să se petreacă cu mine şi alte întâmplări minunate, pe care le menţionez în treacăt, deoarece ar trebui să scriu o întreagă carte, dacă ar fi să vorbesc despre toate experienţele pe care le-am trăit în preajma Stareţului.

Ani de-a rândul, din 1979, când l-am cunoscut, până în 1993 când am venit în Sfântul Munte ca monah, m-am învrednicit să primesc sfaturile lui. Nenumărate sunt modurile folosite de Stareţ prin care harul lui Dumnezeu a lucrat în sufletul meu pentru întoarcerea mea de la slava deşartă a lumii la cunoaşterea lui Hristos.

Îmi aduc aminte că eram student în anul III la Agronomie când, împreună cu alţi zece studenţi de la alte facultăţi, am vizitat Sfântul Munte şi am mers la Chilia Stareţului „Sfânta Cruce”, care este aproape de Mănăstirea Stavronikita. Acea primă întâlnire îmi va rămâne de neuitat. Toată fiinţa sa, chiar şi glasul, era atât de plină de har şi cu atâta dulceaţă duhovnicească plămădită, încât nu voiam să ne mai dezlipim de el. Eram uimiţi de chilia sa simplă, de purtarea sa fără vicleşug, de dragostea sa sinceră şi de interesul pe care îl arăta pentru noi cei tineri, cărora, deşi nu ne mai văzuse niciodată, ne vorbea ca şi cum ar fi fost cel mai bun prieten al nostru. Pe faţa sa vedeam zugrăvit chipul refăcut al lui Adam cel întâi zidit sau, mai bine zis, chipul celui de al doilea Adam, al lui Hristos. Şi l-am iubit atât de mult, încât limba omenească nu poate exprima intensitatea acelei trăiri mai presus de fire şi totodată atât de accesibilă nouă.

După ce ne-am aşezat lângă el şi ne-a servit cu simplele şi plinele de har daruri ale dragostei sale, a început să ne vorbească; mai întâi tuturor, iar apoi cu fiecare în parte. Lângă mine stătea un student încruntat şi îngândurat. Stareţul când l-a văzut, l-a întrebat:
– Nu cumva tu citeşti cărţi de psihologie?
– Da, i-a răspuns acela.
– Binecuvântatule, nu este nevoie de aceasta. Cel care poate rezolva toate problemele este numai harul lui Dumnezeu.

Şi cu o mişcare a mâinii sale îndreptată spre student, l-a făcut dintr-o dată pe acela să se bucure, iar faţa lui să strălucească, de parcă ar fi trecut peste sufletul său o adiere care a îndepărtat întristarea şi mâhnirea. Apoi ne mulţumea tuturor, deoarece, venind în grupul nostru, el îşi regăsise echilibrul şi pacea sufletească. Dacă ar fi văzut cineva cum se comporta înainte de a-l cunoaşte pe Stareţ şi cum după aceea, ar fi zis că este alt om. Acum şi acesta este monah aici în Sfântul Munte, la o mănăstire vecină.

După ce am plecat de la chilia Stareţului, ne am îndreptat cu toţii spre mănăstirea Stavronikita pentru a înnopta acolo. Acolo, pentru prima oară în viaţa mea, mi-am pus cruce la gât. Până atunci nu conştientizasem ce însemnă a fi creştin.

A doua zi ne-am pregătit să mergem la altă mănăstire. Am pornit la drum împreună cu Părintele Paisie, până acolo unde începea cărarea ce ducea la Coliba sa. Venise şi el la mănăstire la Sfânta Liturghie, pentru că era Sâmbăta lui Lazăr. Călătoria în prezenţa Stareţului a fost foarte plăcută. La răscruce unde trebuia să ne despărţim, ne a spus în glumă:
– Mergeţi unde vreţi în Sfântul Munte şi staţi cât vreţi, căci cheltuielile sunt plătite de mine!

Pe mine m-a îmbrăţişat, m-a sărutat. Am simţit că dragostea lui cuprinsese toată fiinţa mea. Harul lucra tainic înlăuntrul meu şi de aceea mi-am schimbat programul. Am păţit ceea ce păţeşte cel care bea mult vin şi uită să se mai întoarcă acasă, ci o ia pe drumuri. Aşa şi eu, am trimis telegramă acasă, la Tesalonic, şi le-am spus că sunt bine şi mă voi întoarce în Miercurea Mare, dar în cele din urmă am mai stat trei săptămâni în Sfântul Munte, deoarece simţeam că aici este casa mea.

După douăzeci de zile de şedere în Sfântul Munte am mers din nou la Stareţul Paisie. Când m a văzut, a spus celor doi monahi care erau cu el:
– Bine, dar încă nu l-aţi făcut pe acesta monah?

 
Apoi mi-a explicat în cuvinte simple şi pline de har ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi voia omului. Pentru prima dată în viaţa mea am luat cuvintele unui om drept cuvinte de viaţă. Sfinţitul Stareţ vedea şi distingea calea sufletului fiecărui om cu ochiul străvăzător al sufletului său.

M-am întors în Tesalonic şi mi-am continuat studiile încă doi ani, însă simţeam că nu mă încântă aşa de mult dobândirea diplomei de absolvire a facultăţii. Lumea nu mă odihnea deşi aveam bani, confort şi maşină. Persoana Stareţului Paisie mă atrăgea mai mult şi mă încălzea lăuntric. Mă îndemna să caut în altă parte bucuria şi odihna, adică exact acolo unde le-a găsit şi el, lângă Hristos.

În toţi aceşti paisprezece ani de legătură duhovnicească cu Stareţul, adică din 1979 până în 1993, am văzut adeseori fapte minunate. Îl vizitam cel puţin o dată pe an şi îi ceream sfatul în diferite subiecte. Desigur, de fiecare dată aveam ceva deosebit de discutat.

În 1983 călătoream spre Sfântul Munte împreună cu fratele meu – pe atunci şofer începător – şi alergam cu maşina cu mare viteză. Maşina era nouă, drumul era larg şi mergeam uneori chiar şi cu o sută şaizeci de kilometri la oră. Deodată am intrat într-o zonă cu multă ceaţă. Nu cunoşteam drumul şi nu aveam nici vizibilitate. În faţa noastră, pe aceeaşi parte, se oprise o altă maşină, care aştepta s-o facă la dreapta. Am observat-o înainte cu vreo cincizeci de metri. Fratele meu a spus numai: „Vai, murim!” şi a călcat frâna. Atunci maşina a alunecat în partea stângă a şoselei, apoi cu un şuierat înfricoşător a revenit în partea dreaptă în faţa maşinii oprite şi şi-a continuat drumul. Puţin mai înainte, pe partea opusă era o altă maşină oprită. Aşadar, trebuia să murim noi, ori să omorâm pe alţii. Însă nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Aceasta am atribuit-o minunii Maicii Domnului şi rugăciunii Stareţului care ne-a acoperit. După aceea, atunci când am conştientizat prin ce primejdie am trecut şi cum ne a izbăvit, drept mulţumire, când am intrat în Sfântul Munte, am mers pe jos zece ore. Când am ajuns la Stareţ şi i am povestit cele petrecute, ne-a spus să uităm întâmplarea şi ne-a spus multe lucruri, creând o atmosferă plăcută. Tot atunci mi a spus multe lucruri despre serviciul meu şi despre viitor.
Subiectele internaţionale le ştia atât de bine, încât aceasta m-a impresionat mult. Odată mi-a spus ceva legat de profesia mea:
– Vezi, acum au scos această lege. Ţăranii primesc un ajutor bănesc. După o vreme îl măresc, până când subvenţia va fi echivalentă cu capitalul ţăranului (animalele, terenurile lui etc.). În acel mo-ment, ştiind din calcule valoarea reală a bunurilor fiecărui ţăran, vor vota în secret o lege care le va permite să declare cât vor voi. Atunci toţi vor declara mai mult pentru a lua o subvenţie mai mare. Dar îi vor controla pe ţărani cu ajutorul computerelor şi le vor cere înapoi diferenţa de bani. Iar celor care se vor împotrivi le vor confisca averile.

La început eu nu am dat importanţă celor spuse de Stareţ, ci spuneam în sinea mea: „Le spune aşa numai ca să mă distragă de la cele petrecute pe drum”. Însă el insista:
– Da, exact aşa va fi.
Desigur, în acea perioadă nu exista încă ceva de acest fel. Chiar şi fratele meu, care era ţăran, mi-a spus:
– Dar ce sunt acestea pe care le spune Stareţul? Este cu putinţă să se întâmple aşa ceva?

Însă, atunci când după doi ani-trei ani au început să se petreacă exact aşa cum ne spusese Stareţul, fratele meu a început să spună acestea tuturor. Când mergeau ţăranii să-şi declare şi li se spunea: „Declaraţi mai mult! De ce declaraţi numai atât?”, fratele meu le spunea: „Nu! Aşa şi aşa ne-a spus Părintele Paisie din Sfântul Munte. Luaţi aminte, aceasta este o cursă!” Toate pe care mi le-a spus Stareţul până în 1993, când am plecat în Sfântul Munte, s-au adeverit întocmai. Subvenţiile, controalele venite de la Bruxelles etc., toate s-au împlinit aşa cum le prezisese el.

Stareţul cunoştea foarte bine psihologia, nu numai a grecilor, ci şi a altor popoare, a germanilor, a englezilor etc., şi vorbea despre politica şi viaţa lor socială şi religioasă. Îi vedea pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi, provenind dintr-un tată şi o mamă, Adam şi Eva. Spunea:
– Ei, s-a mărit „familia”. Unii au mers în Australia, alţii în Africa, alţii în America, Europa… Toţi suntem fraţi de la o mamă şi un tată.

Atunci când discuta cu cineva despre problemele aceluia, nu ţinea cont de clasificările sociale şi provenienţele geografice, ci îl cinstea pe fiecare ca pe o persoană umană deosebită, ca pe chipul lui Hristos, şi îi vorbea cu multă dragoste, cu multă înţelegere faţă de neputinţele lui. Dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu se transmitea chipului Lui, omului, dar şi la toată zidirea, animalelor şi plantelor. Vedea negrăita purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru omul căzut, precum şi pentru întreaga zidire „care suspină şi are dureri”.

Odată se adunaseră în jurul Stareţului oameni de diferite profesii. De la procurori până la muncitori. Atunci a întrebat pe unul care stătea aproape de el:
– Tu cu ce te ocupi?
– Eu lucrez în Africa, acolo unde se cultivă arbori de cafea.
După ce au discutat puţin şi i-a dezlegat o nedumerire, a spus în auzul tuturor:
– Aţi văzut ce purtare de grijă are Dumnezeu pentru noi? Acolo unde există multă căldură, în Africa, la Ecuator, a făcut să se adapteze locului şi să se cultive arborii de cafea. Şi asta pentru ca oamenii să bea cafea şi să nu moţăie.

Odată, i-am mărturisit un gând care îmi pricinuise o mare mâhnire. Când a auzit aceasta, a început să strige: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Apoi mi-a spus:
– Aceasta a îngăduit-o Dumnezeu ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.
De fiecare dată, în situaţii duhovniceşti foarte grele, găsea astfel de soluţii, încât toţi se minunau de ele. Cum putea, oare, un om simplu şi fără ştiin-ţă de carte, aşa cum era Stareţul, să aibă atâta har şi atâta putere duhovnicească?

Odată, un oarecare ierodiacon l-a întrebat:
– Gheronda, ce nevoinţă aţi făcut de aţi dobândit atâta har?
– Nu am făcut nimic, ci am lăsat pe Dumnezeu să lucreze înlăuntrul meu.
Se curăţise de egoism şi de celelalte patimi şi astfel harul dumnezeiesc nu era împiedicat să se sălăşluiască în el.
Smerenia sa era pilduitoare. Nu rănea niciodată pe nimeni, oricât ar fi fost acela robit de patimi sau de diavoli. Odată a mers la el un student plin de sine, aşa cum sunt de obicei studenţii. Văzându-l, Stareţul l-a întrebat:
– Tu ce studiezi?
– Agronomia.
– Aa, foarte bine. Vei veni aici şi vom altoi aceşti chiparoşi, deoarece sunt prea mulţi şi nu am nevoie de toţi, şi îi vom face nuci.
– Este imposibil! i a răspuns acela cu un aer de specialist.
– Ba, cum nu se poate? Atunci ce fel de agronom eşti?
Iar acestea i le-a spus ca să-i dea prilejul să vadă că are limite şi astfel să se smerească puţin.

Despre ortodocşi, Stareţul spunea că este poporul ales al lui Dumnezeu. Avem însă şi o mare responsabilitate pentru moştenirea noastră ortodoxă, să o păstrăm, să o trăim, pentru a putea-o transmite şi altora. Ceilalţi creştini, protestanţii şi catolicii, au numai o viaţă spirituală exterioară, simulată, în timp ce ortodocşii, prin asceză, ajung la trăirea harului lui Dumnezeu, care este o continuare a trăirii ortodoxe a sfinţilor, iar nu o trăire fariseică şi făţarnică.

Despre nevoinţa duhovnicească, Stareţul spunea:
– Aşa cum pe stadion al doilea aleargă să-l ajungă pe primul, al treilea pe al doilea şi aşa mai departe, tot astfel şi în cele duhovniceşti, va trebui să privim la cei care merg înaintea noastră în viaţa duhovnicească. Dacă însă, în loc să privim la cel mai bun decât noi, privim la cel mai rău, nu vom putea face nimic, ci vom cădea în nepăsare.

După ce am clarificat înlăuntrul meu, cu ajutorul Stareţului, ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi ce înseamnă voia omului, am hotărât totuşi să-mi continui studiile, atras fiind de cunoaşterea deşartă, adică de înţelepciunea lumească. Şi am făcut aceasta, deşi Stareţul îmi proorocise că voia lui Dumnezeu pentru mine era să devin monah. Îmi spusese cu discernământ:
– Dacă ţi-aş spune să rămâi acum în Sfântul Munte şi ţi se va întâmpla vreo ispită, vei spune: „Gheronda, Sfinţia Voastră sunteţi de vină pentru că m-aţi influenţat”.

Acum îmi pare rău că nu am avut lepădarea de sine care trebuia şi nu l-am lăsat atunci pe Stareţul cel luminat de Dumnezeu şi plin de discernământ să mă povăţuiască potrivit voii lui Dumnezeu. Însă acela a văzut slăbiciunea voinţei mele şi a făcut iconomie cu mine. Atunci m-a întrebat:
– Dacă te întorci acum la Tesalonic, mai poţi recupera anul?
Când i-am răspuns afirmativ, a consimţit să mă lase să plec, ca să se arate şi în aceasta libertatea voinţei mele.

Plecând de la Stareţ, am trecut pe la un fiu duhovnicesc de al său, care se nevoia acolo aproape. Când i-am povestit ce se întâmplase, acela mi-a spus:
– Acelaşi lucru mi-a propus şi mie înainte de a veni în Sfântul Munte: „Să-ţi termini studiile cu note cât mai mari, iar apoi să aduci diploma de absolvire (adică simbolul deşertăciunii lumeşti) ca să o îngropăm adânc în pământ”. Aşa am făcut şi eu.

După ce am terminat studiile, l-am vizitat din nou pe Stareţ la Panaguda, dorind să-mi spună ce trebuie să fac. Acela însă, cu privirea sa pătrunzătoare, a văzut iarăşi neputinţa voinţei mele de a păşi pe calea desăvârşitei lepădări de sine şi a considerat că stagiul militar mă va ajuta să iau hotărârea care trebuie. Şi astfel mi-a recomandat să fac armata, fiindcă şi el făcuse aceasta şi încă cu mult zel şi eroism, până la jertfire de sine. Acelaşi fiu duhovnicesc al Stareţului, despre care am amintit mai sus, mi-a recomandat ca, în cazul în care mă gândesc să mă fac monah, să nu urmăresc să fac şcoala de gradaţi, ca nu cumva aceasta să mă împiedice să mă smeresc. În cei doi ani de serviciu militar, nu puţine au fost minunile pe care le-am văzut cu ochii mei. Specialitatea mea în armată a fost de topograf. Datorită ei, am avut marea binecuvântare să vizitez părinţi duhovniceşti renumiţi, cum ar fi părintele Epifanie Teodoropulos, părintele Maxim, actualul egumen al Mănăstirii Sfântului Dionisie din Olimp, pe care mi l-a recomandat Stareţul, şi alţii. Iar aceasta pentru mine a fost ceva deosebit. Deoarece în timpul serviciului militar schimbam adesea locul de şedere, atunci când am mers în Sfântul Munte l-am întrebat pe Stareţ:
– Trebuie să am acelaşi duhovnic, oriunde aş merge?
– Nu, mi-a spus el. Biserica locală are harul deplin. Te poţi spovedi în oricare Biserică locală, ca mădular viu al Bisericii, pentru a te hrăni duhovniceşte.

Sfaturile sale referitoare la comportamentul colegilor şi ofiţerilor mi-au fost foarte folositoare, izvorâte din înţelepciunea sa cea dumnezeiască. De fiecare dată când luam permisie, mergeam în Sfântul Munte şi îi ceream sfatul. Şi osteneala mea niciodată nu a fost în zadar.

De multe ori Stareţul lipsea şi mulţi închinători plecau fără să-l poată vedea şi să-i ceară sfatul. Pe mine însă, ai fi spus că mă aştepta. O singură dată mi-a fost cu neputinţă să-l văd, deoarece plecase undeva. A doua zi trebuia să plec din Sfântul Munte. Cu puţin timp înainte de a pleca, am mai făcut o încercare disperată să-l văd, deoarece aveam mare nevoie de sfatul său. Am alergat aşadar spre Coliba sa şi, fiindcă mă grăbeam să nu pierd autobuzul, în cinci minute am fost acolo. Am bătut la amândouă porţile, dar nici un răspuns. Atunci m-am întors mâhnit, şi, înainte să ajung la podeţul din apropiere, l-am văzut pe Stareţ înaintea mea cu un săculeţ în spate. Am luat binecuvântare de la el şi i-am spus:
– Gheronda, pentru Sfinţia Voastră am venit.
– Şi eu „am văzut” că mă căutai şi de aceea am venit. Mă întorc de la Kapsala, unde a fost o priveghere de toată noaptea.
Apoi mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am pus, m-a încurajat şi am plecat bucuros. Însă apariţia sa neaşteptată pe cărare a rămas pentru mine inexplicabilă până în ziua de astăzi.

În toată perioada stagiului militar nu am pierdut nici una din slujbele Bisericii. Lucrurile se potriveau atât de bine, încât totdeauna când se slujea la biserică luam permisie. Mergeam şi mă întorceam ca şi cum aş fi fost la casa mea şi nu în cazarmă. Aici se vedea clar mâna lui Dumnezeu şi binecuvântarea Stareţului.

Fiindcă Stareţul era împodobit cu harisma smereniei, pe lângă celelalte harisme pe care i le-a dat Dumnezeu – printre care străvederea, înainte-vederea şi facerea de minuni –, era convins că este cel mai păcătos om din lume. Aceasta o trăia şi o arăta atât prin purtarea, cât şi prin cuvintele sale. De mic copil, aşa cum spunea el însuşi, a păşit pe calea smereniei cea următoare de Hristos, prin citirea vieţilor sfinţilor şi viaţa ascetică pe care a dus-o. Ca tâmplar în lume şi, mai târziu, ca telegrafist în armată, unde a slujit patria mai mult de trei ani, s-a distins prin spiritul său de jertfă. Iar aceasta izvora din urmarea lui Hristos, din dragostea lui Hristos pentru Crucea Sa. Întotdeauna alegea locul cel din urmă, pentru care se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. În armată, când vreun soldat îl ruga să facă de pază în locul lui, pretextând că ar avea o problemă urgentă, Stareţul primea aceasta cu multă bucurie. Astfel se purta totdeauna, deşi vedea că aceia profitau de bunătatea lui, deoarece nu voia să mâhnească pe nimeni, ci voia să-i odihnească pe toţi. Şi aceasta pentru că voia să-L urmeze pe Hristos.

Altă dată, în perioada războiului, împreună cu un alt transmisionist, trebuia să facă incursiuni în terenul duşmanului pentru a da informaţii despre poziţiile lui. Aceasta o făceau alternativ. Dar, deoarece colegul său era familist – şi dacă ar fi murit, ar fi rămas copiii lui orfani, iar după aceea pe Stareţ l-ar fi chinuit conştiinţa toată viaţa – de la o vreme a început să meargă numai el, jertfindu-şi astfel viaţa de bunăvoie. Prefera să moară el, din dragoste dezinteresată pentru aproapele. Datorită marii lui smerenii, îi considera pe toţi ceilalţi oameni mult mai preţioşi decât el însuşi.

Când, cu ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului, s-a învrednicit să îmbrace smerita haină monahală, atunci el a ajuns la apogeul jertfei sale pentru semenii lui. Atât în obştile din mănăstirile în care a slujit, cât şi atunci când a stat singur, la linişte, viaţa sa a fost o continuă slujire din dragoste. Oricâte ar vorbi sau ar scrie cineva, nu ar putea decât să schiţeze foarte puţin înălţimea smeritei sale dragoste faţă de fiecare om îndurerat şi rănit sufleteşte care se apropia de el. Toată această slujire din dragoste a Stareţului îi odihnea pe toţi, deoarece era spontană şi de bună voie. Şi, deoarece prin el lucra harul lui Dumnezeu, a ajuns să dea soluţii chiar şi la problemele cele mai greu de rezolvat.

Îmi aduc aminte că odată, după ce l-am chinuit mult cu purtarea mea lipsită de discernământ, am simţit nevoia să-mi cer iertare. Atunci, bine-dispus şi bucuros, mi-a spus:
– Aşteaptă, mai avem timp până să apună soarele…
Ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că bucuria sa este să odihnească sufletele. Şi mi-a dat să înţeleg că nu numai că nu-l obosea slujirea sa, vindecarea şi odihnirea sufletelor obosite, ci, dimpotrivă, îi dă-dea bucurie, o bucurie mai mare decât aceea pe care o simte medicul atunci când reuşeşte să dea un diagnostic corect şi să tămăduiască cu desăvârşire o boală. Stareţul vedea pe Însuşi Hristos în persoana fiecărui om păcătos şi chinuit de păcat şi de aceea nu judeca pe nimeni. El vedea adânc înlăuntrul fiecărui om chipul lui Hristos ascuns şi înnegrit. În fiecare om bolnav, flămând de dragoste, însetat de adevăr, închis în temniţa patimilor lui, străin de orice virtute, el vedea acest chip ascuns. Pe toţi aceştia îi slujea, arătându-le compătimire şi înţelegere. Problema fiecărui om o făcea a sa, fără să dea importanţă înfăţişării lui exterioare sau categoriei sociale din care provenea celălalt.

Atunci când vorbeai cu Stareţul, simţeai că te umpli de pace şi linişte sufletească şi de aceea nu mai voiai să pleci de lângă el. Lucra întotdeauna potrivit voii lui Dumnezeu, şi nu voii lui. Aşa cum un copil mic simte bucurie când aleargă şi face voia tatălui său şi nu simte că face ceva deosebit, ci încearcă în toate să fie corect şi să nu-l mâhnească cu nimic pe iubitul său tată, tot astfel şi Stareţul se purta faţă de Părintele ceresc. Nu ţinea cont de boli, de care nu ducea lipsă (a trăit mare parte din viaţă fără un plămân), căci odihna sa era să facă în fiecare clipă voia lui Dumnezeu, pentru care primea înştiinţare de la harul sălăşluit înlăuntrul său.

Îmi aduc aminte că la ultima mea vizită (ca frate începător), îmi spunea că are cancer de şase ani. Cu toate acestea, până la ultima sa suflare – deşi în ultima vreme avea dureri înfricoşătoare, hemoragii etc. – se nesocotea pe sine şi îl slujea cu devotament şi jertfire pe aproapele. Se lepădase de sine cu desăvârşire şi îşi omorâse egoismul. Îl imita astfel pe primul său părinte duhovnicesc, pe Sfântul Arsenie, care avea aceeaşi lucrare. Iar pe Părintele Tihon îl imita în vieţuirea sa isihastă.

Trăirea neîncetată de către Stareţ a întristării după Dumnezeu, a întristării celei dătătoare de bucurie, se vede din cuvintele şi viaţa sa. Odată, în 1979, când era încă la Coliba Cinstitei Cruci, un oarecare monah virtuos i-a cerut să ne descopere binefacerile lui Dumnezeu dăruite lui şi ce nevoinţe a făcut de l a înzestrat cu atâtea harisme. I-a cerut aceasta poruncitor, rugându-l să facă ascultare şi să răspundă. Atunci Stareţul i-a spus fără să stea pe gânduri:
– Dumnezeu mi-a iertat multe păcate. Şi dacă vreţi, o să vi le scriu. Dar o să vă smintiţi.

Stareţul nu şi-a făcut iluzii, nici vise. S-a îmbrăcat în platoşa sfintei smerenii şi de aceea a rămas nevătămat de iubirea de sine şi de egoism. El nu lăsa pe nimeni să-l slujească. Şi aceasta nu pentru că era dispreţuitor, ci pentru că se considera pe sine ca un gunoi. Chiar şi în puţinele zile înainte de ultima sa ieşire din Sfântul Munte, deşi era grav bolnav şi avea dureri înfricoşătoare, s-a slujit singur, în plină iarnă. Odată, din pricina înfrânării exagerate şi istovirii, a căzut în zăpadă în curtea Colibei sale şi nu s-a mai putut ridica. Trecând pe acolo un oarecare monah l-a văzut şi a crezut că este mort. A intrat repede în curte, l-a ridicat şi l-a ajutat să-şi revină. Apoi monahul i-a spus:
– Gheronda, ce faci aici? În starea în care te afli, o să mori, aşa, singur.
– Nu! Încă nu, binecuvântatule! Cum să săpaţi mormântul acum pe zăpadă? Mai bine să mor la vară.

În acest fel, şi cele mai mari încercări le înfrunta cu bărbăţie, cu cuget vitejesc şi cu nobleţe duhovnicească.
Stareţul spunea că pentru a ajuta pe cineva în viaţa duhovnicească nu trebuie multe cuvinte. Ceilalţi vor ca, pe cele în care noi credem, să le vadă împlinite de noi cu fapta. Atunci nu se vor îndoi de cele pe care le spunem. Altfel, ne vor lua în batjocură, pentru că una spunem şi alta facem.
– Mai demult, oamenii le împlineau pe toate cu fapta şi de aceea sporeau în toate. Cineva, pentru a tăia vorbăria, îşi punea pietre în gură ani de zile până ce se obişnuia să vorbească puţin. Altul, auzind spunându-se în Pateric, „să nu păcătuieşti cu limba”, s-a străduit să pună în practică aceasta, nevorbind timp de trei ani. Astăzi învăţăm despre toate celelalte, numai cum să ne înfrânăm pe noi înşine nu învăţăm.

Atunci când stăteai în preajma Stareţului Paisie simţeai că ai înaintea ta un Părinte purtător de Dumnezeu din vechime.
Este un fapt cunoscut că Stareţul fusese „scăldat” de multe ori de lumina necreată, încât şi trupul său răspândea har dumnezeiesc. Deşi spunea despre sine că oglindeşte lumina lui Dumnezeu ca o cutie de conservă ruginită, cu toate acestea, o reflecta ca o oglindă foarte curată. Vorbea despre rai nu ca despre ceva foarte îndepărtat, ceva care este pentru cealaltă viaţă, ci ca despre ceva pe care îl pregusta în acea clipă. Povestea cu multă simplitate şi limpezime cum trăiau cei întâi zidiţi înainte de cădere. Iar aceasta o ştia din proprie experienţă, deoarece ajunsese la starea de dinainte de cădere. De aceea, animalele, păsările veneau lângă el şi-i erau supuse. Spunea că, atâta vreme cât Adam a păstrat curat chipul lui Dumnezeu, animalele l-au ascultat ca pe un împărat. Dar şi între animale domnea armonia. Atunci lupul mânca numai oile moarte, ca ele să nu răspândească miros urât. Dacă murea vreun animal într-un loc unde nu ajungea lupul, atunci vulturul, care zboară la înălţime şi are vederea foarte bună, îl vedea, îl mânca şi astfel slujea şi el la curăţenia raiului. Dar din clipa în care a intrat păcatul în om prin neascultare şi prin el moartea, s-a distrus armonia dintre oameni şi animale. Leul a început să se năpustească asupra omului, pentru că nu-l mai recunoştea ca stăpân. Omul „s-a alăturat dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor”. A devenit mai rău decât animalele, deoarece a căzut în cele potrivnice firii. Dar şi animalele s-au sălbăticit din pricina căderii omului. Lupul a devenit viclean şi rău şi nu a mai vrut să mănânce mortăciuni, ci preferă animalele vii. La fel şi vulturul. Iar aceasta se poate vedea mai bine la animalele de casă. Dacă preotul intră într-o casă cu Sfânta Împărtăşanie în mâini, câinele îndată se nă-pusteşte asupra lui. Animalele sălbatice au o legătură mai strânsă cu acea stare paradisiacă. Chiar şi animalele cele mai sălbatice îşi dau seama dacă cineva le iubeşte. Ele îl simt pe sfânt ca pe un stăpân al lor, caută ocrotirea lui, i se supun, îl iubesc şi se bucură de dragostea lui. Sunt îmblânzite de harul lui. Chiar şi obiectele neînsufleţite pe care le foloseşte sfântul sunt „îmbibate” de har şi săvârşesc minuni. Iar aceasta se vede foarte bine în vieţile sfinţilor.

Stareţul spunea cu multă durere:
– Iar noi acum, fără să ne împingă vreo nevoie, ci doar ca un hobby, luăm armele de vânătoare şi mergem să omorâm păsări şi alte animale. Gândiţi-vă, iese sărmanul animal, iepurele sau vulpea, să caute hrană pentru puişorii lor, iar noi îl omorâm sau îl rănim. Sărmanii puişori aşteaptă în vizuină pe mama lor să se întoarcă. Şi dacă este rănită aleargă aşa cum este în vizuina ei, fără să apuce să adune ceva. Atunci puişorii o înconjoară şi îi cer de mâncare, însă ea, rănită de alice, este cuprinsă de durere şi nu ştie ce să facă mai întâi.

Acestea le spunea Stareţul pentru că inima îl durea şi ardea de dragoste pentru toată zidirea, pentru orice fiinţă care suferea. Iar această durere o făcea rugăciune neîncetată.

Stareţul se considera pe sine mai păcătos şi mai rău decât toţi şi era convins de aceasta. Aceasta este smerenia sfinţilor, care deşi nu au păcate vrednice de luat în seamă, iau asupra lor greşelile şi păcatele altora şi reînnoiesc toată zidirea. Personalitatea Stareţului, viaţa şi toată petrecerea sa au lăsat epocii noastre atât de golită de viaţă duhovnicească o pildă veşnică şi încredinţarea nestrămutată a puterii tămăduitoare şi sfinţitoare a Bisericii Ortodoxe.

Stareţul Paisie a fost întruchiparea tuturor cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiului (Antonie cel Mare, Paisie cel Mare ş.a.), continuatorul fidel al vieţii lor ascetice şi moştenitor al darurilor lor. Nu a fost un om politicos, în sens formalist, şi nici un cultivat, în sens intelectualist, aşa cum, din păcate, ne vrea pe toţi epoca noastră. Dimpotrivă, vedeai şi simţeai că în persoana sa se adevereşte întru totul faptul că omul a fost zidit „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Simţeai că te orbeşte frumuseţea cea dintâi, pe care a avut-o Adam în rai înainte de cădere şi pe care Stareţul a regăsit-o prin ascultare şi asceză şi chiar a întrecut-o în slavă, fiindcă prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu ni s-a dat această posibilitate.

Aş fi putut spune încă şi mai multe despre Stareţ, dar oricât ar vorbi cineva nu va putea cuprinde mulţimea învăţăturilor şi harismelor unui astfel de cuvios părinte.

Cred că persoanei fiecărui sfânt, după cum şi celei a Stareţului Paisie, i se potriveşte versetul de la sfârşitul Evangheliei Sfântului Ioan, de vreme ce în fiecare părinte purtător de Dumnezeu trăieşte şi lucrează Însuşi Domnul împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi fiecare sfânt purtător de Dumnezeu este dumnezeu după har: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de amănuntul, cred că lumea aceasta nu ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).

Extras din cartea “Mărturii ale închinătorilor”, Editura Evanghelismos – 2007 via marturieathonita.ro

Cuviosul Gherman de Alaska, Făcătorul de Minuni

În 1793, câțiva dintre monahii Mănăstirii Valaam au pus bazele unei misiuni duhovnicești. Aceștia au fost trimiși să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu la indigenii zonei de Nord-Vest a Americii, populație care în urmă cu doar zece ani intrase sub stăpânirea Rusiei. Printre membrii acestei misiuni se afla și Sfântul Gherman.

Sfântul Gherman provenea dintr-o familie de negustori din Serpukhov, oraș din eparhia Moscovei. Numele său înainte de a fi tuns în monahism, precum și numele de familie nu se cunosc. (Numele monahicesc este dat atunci când călugărul depune voturile sau făgăduințele monahale).

Încă din tinerețe avea râvnă puternică pentru viețuirea duhovnicească, la șaisprezece ani îmbrățișând monahismul. (Aceasta se petrecea în 1772, dacă rămânem la ideea că Gherman s-a născut în 1756, deși uneori apare și 1760 ca an al nașterii sale). Obștea în care a intrat prima dată a fost cea a Schitului Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, situată în vecinătatea Golfului Finlandei, în drum spre Palatul Peterhof, la distanță de cincisprezece verste (în jur de 10 mile / 17 km) față de Sankt Petersburg.

Vindecarea minunată a lui Gherman

Pe când se afla la acest schit, Părintelui Gherman a trecut prin întâmplarea următoare: pe partea dreaptă a gâtului, a început să i se dezvolte pe sub piele un abces. Umflătura a luat cu rapiditate proporții, desfigurându-i fața. Îi era greu să înghită, iar mirosul a ajuns să fie insuportabil. Aflat în această stare jalnică, Părintele Gherman își aștepta pur și simplu sfârșitul. Nu a căutat să fie vindecat de leacuri lumești, ci zăvorându-și chilia, s-a plecat dinaintea icoanei Împărătesei Cerurilor. Cu lacrimi fierbinți a început a se ruga, cerând Maicii Domnului să îl vindece. Toată acea noapte s-a rugat fără încetare. Într-un sfârșit a luat un ștergar ud și a șters chipul Prea Curatei Maici, iar apoi și-a acoperit fața cu acest ștergar. Și-a continuat rugăciunea cu lacrimi până ce a adormit de istovit ce era pe podea. În vis a văzut cum Fecioara Maria îl tămăduia.

Când s-a trezit dis de dimineață, Gherman a descoperit, spre marea sa uimire, că era pe deplin vindecat. Umflătura dispăruse, deși abcesul nu fusese spart, rămânând doar un semn mic ca mărturie a minunii petrecute. Doctorii cărora li s-a descris această vindecare nu au putut da crezare, spunând că abcesul ar fi trebuit să se spargă de la sine ori să fie tăiat.

Spusele doctorilor, însă, vorbeau despre știința omenească, căci acolo unde harul lui Dumnezeu lucrează, firea lucrurilor este înfrântă. Astfel de întâmplări fac ca rațiunea umană să se plece dinaintea milei atoputernice a lui Dumnezeu.

Viețuirea lui Gherman la Mănăstirea Valaamului

Părintele Gherman a viețuit încă cinci sau șase ani în Schitul Sfântul Serghie, apoi a fost trimis la Mănăstirea Valaam, ale cărei așezări erau răspândite de-a lungul insulelor de pe Marele Lac Ladoga. A ajuns să iubească Valaamul din toată inima, după cum a ajuns să îl iubească pe al său Stareț vrednic de veșnică amintire și pomenire, Cuviosul Nazarie, și pe toți frații din obște. Mai târziu, pe când era în America i-a scris Părintelui Nazarie: „bunătatea voastră părintească față de mine, smeritul, nu poate fi ștearsă din inima mea nici de groaznicele ținuturi ale Siberiei de netrecut, nici de codrii cei întunecați. Nu va fi ștearsă nici de vârtejul apelor învolburate; nici cumplitul ocean nu va putea măcar stinge aceste simțăminte. De aici de peste ocean îmi închipui că văd aievea iubitul meu Valaam.” În scrisorile sale îl cinstea pe Starețul Nazarie, numindu-l „cel mai cucernic, și părintele meu iubit” (Batușka), iar fraților din Valaam le spunea „iubiții și dragii mei”.

Locul în care a trăit în America, în pustia Insulei Spruce, l-a numit „Noul Valaam”. Și după cum putem vedea, a păstrat tot timpul legătura duhovnicească cu mănăstirea sa de suflet, căci până în anul 1823, așadar după treizeci de ani de viață în America, el încă mai păstra corespondența cu succesorul Părintelui Nazarie, Egumenul Inochentie.

Părintele Varlaam, Egumenul de mai târziu al Valaamului și contemporan cu Părintele Gherman, care a fost tuns în monahism de către Părintele Nazarie, a scris acestea despre viețuirea Părintelui Gherman: „Părintele Gherman a trecut prin felurite ascultări și având aplecare către orice a fost trimis, la un moment dat, la Serdobol pentru a supraveghea munca de la cariera de marmură. Frații îl iubeau pe Părintele Gherman și așteptau cu nerăbdare întoarcerea lui în mănăstire. Văzând râvna cea bună a tânărului călugăr, înțeleptul Stareț, Părintele Nazarie, îi dădu blagoslovenie să se ducă la pustie. Pustia se afla în plin codru, cam la un km și jumătate de așezământul nostru: locul respectiv se cheamă și în ziua de astăzi „al lui Gherman”. De sărbători, Părintele Gherman se întorcea în mănăstire. Apoi, se mai întâmpla ca și la Vecernie să vină în strană, alături de frați, și să dea răspunsurile cu vocea lui plăcută de tenor, la Canonul de umilință către Domnul nostru Iisus Hristos – Iisuse preadulce, mântuiește pre noi păcătoșii. Preasfântă Maica lui Dumnezeu, miluiește pre noi – și atunci din ochi i se revărsa șuvoi de lacrimi…”



Prima misiune în America

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, granițele Sfintei Rusii s-au lărgit înspre Nord. În acei ani neguțătorii ruși au descoperit Insulele Aleutine ce formează Arcul Aleutian din Oceanul Pacific – un lanț de insule vulcanice ce se întinde dinspre partea de est a Kamceatkăi până în partea de vest a Americii de Nord. Odată cu deschiderea drumului către aceste insule, s-a vădit și datoria sfântă de a aduce lumina Sfintei Evanghelii și populației indigene din aceste ținuturi.

Cu binecuvântarea Sfântului Sinod, Mitropolitul Gavriil i-a înmânat Starețului Nazarie sarcina de a alege mai mulți frați din obștea Valaamului care să fie pe măsura acestei sfinte ascultări. Au fost aleși zece oameni, printre care și Părintele Gherman. Toți acești călugări au părăsit Valaamul, îndreptându-se către locul marii lor misiuni, în 1793. (Membrii acestei misiuni istorice erau: Arhimandritul Iosif [Volotov], Ieromonahii Juvenal, Macarie, Atanasie, Ștefan și Nectarie, Ierodiaconii Nectarie și Ștefan și monahii Ioasaf și Gherman).

Ca urmare a sfintei râvne a predicatorilor, lumina propovăduirii evanghelice s-a revărsat din belșug peste fiii Rusiei, și astfel mai multe mii de păgâni au primit Botezul întru Hristos. A fost întemeiată o școală pentru educarea copiilor proaspăt botezați, iar în locul în care s-au așezat misionarii a fost ridicată o biserică. Dar iată că din purtarea de grijă a lui Dumnezeu care este mai presus de judecata noastră, rezultatele acestei misiuni s-au dovedit a fi nemulțumitoare. După cinci ani de muncă extrem de susținută, Arhimandritul Ioasaf, care tocmai fusese ridicat la rangul de episcop, s-a înecat dimpreună cu toți cei ce îl însoțeau. (Aceasta s-a întâmplat în apele Oceanului Pacific, între Kamceatka și Insulele Aleutine. Vasul Phoenix, unul dintre primele vase maritime construite în Alaska, naviga dinspre Marea Okhotsk spre locul misiunii din America, unde trebuia să-i ducă pe primul lor episcop și pe toți ceilalți apropiați lui. Vasul a fost prins într-una din numeroasele furtuni care spală în mod periodic coasta de Nord a Pacificului, și ca urmare s-a scufundat dimpreună cu toți cei de la bord printre care și vlădica Ioasaf și suita lui). Înainte de această nenorocire, Ieromonahul Juvenal cel plin de râvnă se învrednicise de cununa mucenicească. Toți ceilalți călugări au murit unul după altul, până când în cele din urmă n-a mai rămas decât Părintele Gherman. Așa a îngăduit Dumnezeu ca el să lucreze un timp mai îndelungat decât oricare din frații lui la această chemare apostolică de luminare a aleuților.

Noul Valaam din Pustia Insulei Spruce

În America, Părintele Gherman s-a sălășluit pe Insula Spruce, pe care a numit-o Noul Valaam. Această insulă este despărțită de Insula Kodiak printr-o strâmtoare largă de mai mult de doi km, și aici a fost ridicat un schit din lemn menit să adăpostească toți membrii misiunii, în interiorul căruia a fost durată și o bisericuță de lemn închinată Sfintei Învieri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (Noul Valaam a primit numele de Mănăstirea Valaam de pe Lacul Ladoga, mănăstirea de la care a plecat Părintele Gherman. Este interesant de remarcat că Mănăstirea Valaam se află pe o insulă care este totuși înconjurată de apă dulce, în timp ce Insula Spruce se află în Oceanul Pacific, situată în vecinătatea altor insule și a părții de continent dinspre Alaska).

Insula Spruce nu are o mare întindere, fiind aproape în întregime acoperită de pădure. Prin mijlocul ei trece un pârâiaș ce se varsă în ocean. Părintele Gherman și-a ales ca loc de viețuire această insulă pitorească. A și săpat în pământ cu propriile sale mâini o peșteră unde s-a adăpostit pe durata primei veri petrecute acolo. Pentru iarnă și-a ridicat o chilie în apropierea acelei peșteri, în care a și trăit până la moartea sa. Peștera a fost apoi transformată de el însuși pentru a-i sluji la vremea cuvenită drept loc de înmormântare. La mică distanță de chilie, au fost construite o capelă de lemn, o casă de lemn ce adăpostea școala și un arhondaric. În fața chiliei sale a fost aranjată o grădină. Părintele Gherman a viețuit aici pentru mai mult de patruzeci de ani.


Rânduiala Părintelui Gherman

Părintele săpa el însuși grădina, cultiva cartofi, varză și alte legume. Pregătea pentru iarnă ciuperci, puse la saramură sau uscate. Sarea o scotea din apa oceanului. Se spune că coșul în care Starețul căra alge de pe țărm era atât de mare încât oricine altcineva l-ar fi cărat cu mare greutate. Algele erau folosite ca îngrășământ pentru pământ. Dar spre uimirea tuturor, Părintele Gherman căra acel coș plin cu alge pe o mare distanță fără să fie ajutat de nimeni. Din întâmplare, unul din ucenicii săi, Gherasim, l-a văzut într-una din ierni cărând o buturugă atât de mare încât în mod normal ar fi fost nevoie de patru oameni pentru a fi mișcată din loc; și pe deasupra mai era și desculț. Asta era nevoința Starețului – tot ceea ce reieșea de pe urma trudei sale nemăsurate era folosit pentru a hrăni și îmbrăca orfanii, ca și pentru procurarea de cărți pentru învățăcei.

Straiele sale erau aceleași atât pe timp de iarnă, cât și de vară. Nu purta cămașă, ci în schimb o dulamă din piele de căprioară, pe care n-o scotea de pe el ani la rând, în așa fel încât blana ajungea să fie cu totul ponosită, iar pielea lucioasă. Apoi mai avea niște încălțări, sutana (podrașnik), pe deasupra o rasă (rassa) veche și spălăcită, plină de petice, și culionul său (klobuk). Oriunde s-ar fi dus era în aceleași haine, indiferent de vremea de afară – în ploaie, pe viscol și pe îngheț cumplit. Astfel urma Părintele Gherman pilda multora dintre cuvioșii și părinții răsăriteni ce se îngrijeau mai presus de toate, de bunăstarea și nevoile celorlalți. În același timp, ei înșiși purtau cele mai vechi cu putință haine pentru a-și arăta smerenia dinaintea lui Dumnezeu și disprețul față de toate cele lumești.

Patul Părintelui Gherman nu era altceva decât o băncuță acoperită cu o piele de căprioară obosită de vreme. Ca pernă se folosea de două cărămizi; acestea erau ferite de privirea vizitatorilor cu o bucată de piele sau o cămașă. Nu avea nici un fel de cuvertură sau plapumă. Se acoperea cu o scândură pe care o lăsa pe sobă. Acestei scânduri Părintele îi spunea plapumă și tot aceasta dorea el să îi acopere rămășițele pământești după moarte; era la fel de lungă ca și statura lui. „Pe durata șederii mele în chilia Părintelui Gherman”, scrie creolul Constantin Larionov, „eu, un păcătos, am stat pe «plapuma» lui și socot acesta a fi cel mai mare noroc al meu!” (copiii rezultați din căsătorii mixte dintre indigenii din Alaska, eschimoșii și aleuții, și ruși erau numiți creoli).

Atunci când Părintele Gherman mergea în vizită la unii dintre administratorii Companiei Americane și cu prilejul convorbirilor și povățuirilor duhovnicești, zăbovea acolo până în miez de noapte. Nu petrecea, însă, niciodată noaptea sub acoperișul acestora, întorcându-se la schitul său, oricare ar fi fost vremea de afară. Dacă totuși, în condiții cu totul deosebite, era nevoie să-și petreacă noaptea altundeva decât în chilia sa, de fiecare dată a doua zi dimineața patul ce îi fusese pregătit arăta ca neatins căci Starețul nu dădea deloc somn ochilor și nici ațipire pleoapelor sale. La fel, ori de câte ori se întâmpla să stea de vorbă cu cineva până mai târziu în noapte, nu se mai odihnea deloc.

Starețul mânca, de asemenea, foarte puțin. Dacă era în vizită, gusta puțin din mâncare, dar apoi nu mai mânca nimic. Potrivit rânduielii sale, masa consta într-o foarte mică porție de pește sau ceva legume. Trupul său, uscat de atâta trudă, privegheri și post, era pe deasupra și strivit de povara lanțurilor ce le purta, care cântăreau în jur de șapte kg. Aceste lanțuri sunt până în ziua de astăzi păstrate în capelă.

Vorbind de aceste înfăptuiri ale Părintelui Gherman, ucenicul său, aleutul Ignatie Aligyaga, adăugă: „Da, Apa ducea o viață foarte grea și nimeni nu se poate ridica la măsura viețuirii sale!” (în aleută Apa înseamnă Stareț sau bunic [n.tr. batiușka], acest nume arătând cât de drag îi era acestuia Părintele Gherman).

Descrierea pe care o facem aici cu privire la unele lucruri din viața Starețului are de-a face, ca să zicem așa, cu latura exterioară a lucrării sale. „Cele mai de seamă înfăptuiri ale sale”, spune Episcopul Petru, „constau în rânduiala sa de chilie atunci când nu mai era nimeni să îl vadă, în afara chiliei putea fi însă auzit cântând și dând slavă lui Dumnezeu la toate slujbele ce țineau de rânduiala monahală.”

Mărturia Episcopului este sprijinită de următoarele răspunsuri date de însuși Părintele Gherman: „Cum reușești să îți duci singur traiul aici în codru, Părinte Gherman? Nu te apasă niciodată singurătatea?”, la aceasta el răspunzând: „Dar nu sunt deloc singur! Dumnezeu este aici, este pretutindeni. Sfinții Îngeri sunt aici. Cu cine ne este mai de folos să vorbim, cu oamenii sau cu îngerii? Cu îngerii, fără îndoială.”

Părintele Gherman și oamenii locului

Felul în care Părintele avea grijă de locuitorii acelor ținuturi din America, în care știa să se poarte cu ei și cum se îngrijea de nevoile acestora, e exprimat chiar de el însuși într-una din scrisorile pe care le-a scris fostul administrator al coloniei, Simeon Ianovski.

Iată ce scria: „Ziditorul nostru ne-a dăruit acest pământ care ca un prunc nou-născut nu are încă puterea de a cunoaște și înțelege. Are nevoie nu doar de a fi ocrotit, din cauza slăbiciunii și neputinței copilărești, dar și să fie întreținut. Și nici măcar aceasta n-o poate cere el însuși. Iar pentru că propășirea acestui popor, prin pronia lui Dumnezeu, depinde și a fost încredințată stăpânirii ruse nu se știe pentru cât timp, stăpânire care acum a ajuns în mâinile domniei voastre, mărturisesc că eu, cel mai smerit rob dintre toți acești oameni și doica lor (nianka) ne-am înfățișat din partea lor înaintea voastră, scriind această cerere cu lacrimi de sânge. Fiți Tatăl și Ocrotitorul nostru. Nu avem, se vede, meșteșugul cuvintelor, astfel că vă spunem cu grai pruncesc: Ștergeți lacrimile orfanilor lipsiți de apărare, aduceți alinare sufletelor cuprinse rău de focul mâhnirii. Ajutați-ne să învățăm ce înseamnă mângâierea.”

Starețul se purta după cum simțea. Totdeauna mijlocea dinaintea stăpânitorilor în numele celor ce greșeau. Venea în apărarea celor nedreptățiți. Îi ajuta cu tot ceea ce îi stâtea în putință pe cei ce se aflau la ananghie. Aleuții – bărbați, femei și copii – îl vizitau adesea. Unii veneau pentru cuvânt de folos, alții i se plângeau de cât erau de împilați, unii îi vorbeau despre cum vor să se apere, iar alții îi cereau ajutor. Toți primeau mângâiere pe cât era cu putință din partea Starețului. Asculta întotdeauna problemele pe care i le puneau dinainte ambele părți, încercând totdeauna să vină cu o rezolvare pașnică. Era îndeosebi preocupat de a readuce liniștea în familie. Dacă nu reușea să împace soțul cu soția, Starețul le dădea ascultare să stea despărțiți pentru o vreme. El explica astfel această măsură: „mai bine este să-i lași să stea despărțiți unul de altul, căci altfel crede-mă, poate fi mai cumplit să rămână împreună. S-a întâmplat ca bărbatul să-și ucidă femeia sau femeia să-și ducă cu totul la pierzanie bărbatul.”

Părintele Gherman iubea în mod deosebit copiii. Prepara pentru ei biscuiți în cantități mari, le gătea de asemenea prăjituri (krendelki), iar copiii țineau mult la el. Dragostea Părintelui Gherman pentru aleuți ajungea până la lepădarea de sine.


Izbucnește o epidemie

Această molimă a venit odată cu sosirea unui vapor din Statele Unite care a trecut mai întâi prin Insula Sitka, iar de acolo a ajuns în Insula Kodiak. La început, boala se manifesta prin febră, gripă și răsuflare anevoioasă, sfârșind în cele din urmă cu friguri; în numai trei zile au murit trei oameni. Pe insulă nu se afla nici un doctor și nici un fel de medicament. Boala s-a răspândit rapid prin tot satul și apoi în toată regiunea. Molima i-a atins pe toți, inclusiv pe copii. Nenorocirea ajunsese atât de mare încât, la un moment dat, pentru trei zile în capăt, n-a mai fost cine să sape groapa celor adormiți, trupurile neînsuflețite rămânând neîngropate. Iată ceea ce spunea unul dintre martorii oculari: „nu-mi pot imagina ceva mai groaznic și cumplit decât ceea ce mi-a fost dat să văd vizitând una din așezările [„Khazim”] aleute. Aceasta consta într-o clădire mare, altfel spus o adunătură de barăci, cu despărțitură între ele, în care locuiau aleuții dimpreună cu familiile lor; erau acolo în jur de 100 oameni. Unii dintre aceștia muriseră, trupurile lor reci zăceau alături de cei rămași în viață; alții erau pe moarte; erau așa niște gemete și scâncete că ți se rupea inima.”

„Am văzut trupuri reci ale unor mame deasupra cărora se târau copii înfometați, plângând și căutând în zadar ceva de mâncare… Inima mi se umplea de jale! Părea că dacă cineva ar fi știut zugrăvi îndeajuns de bine toată grozăvia acestei scene tragice, ar fi putut trezi teama de moarte chiar și în cea mai împietrită inimă.”

În timpul acestei mari nenorociri ce a durat o lună întreagă, Părintele Gherman, murind încetul cu încetul, continua neobosit să cerceteze pe toți cei aflați în suferință. Îi mustra pe cei cuprinși de frică, dar se și ruga pentru ei, le trezea în suflet pocăința sau îi pregătea cum se cuvine pentru a-și da obștescul sfârșit. Nu se cruța niciodată pe sine.

Starețul ca Părinte Duhovnicesc

Starețul se îngrijea în mod deosebit de creșterea morală a aleuților. Păstrând aceasta în cuget, a ridicat o școală pentru toți copiii aleuți rămași orfani. El însuși îi învăța Legea lui Dumnezeu și muzica bisericească. La fel, îi aduna la rugăciune pe aleuți în fiecare Duminică și la fiecare sărbătoare în capela alăturată chiliei sale. Aici ucenicii săi citeau Ceasurile și alte rugăciuni din tipicul bisericesc în timp ce Starețul citea din Apostol și din Evanghelie. Le ținea de fiecare dată predică. Învățăceii săi cântau și cântau chiar foarte bine. Aleuților le plăceau tare mult predicile sale, adunându-se în jurul său în număr mare. Erau toți ochi și urechi la tot ceea ce rostea Starețul, iar puterea minunată a cuvintelor sale mișca sufletele ascultătorilor.

El însuși scrie astfel despre unul din foloasele cuvântărilor sale: „Slavă sfintei purtări de grijă a Milostivului Dumnezeu! Mi-a arătat prin pronia sa de nepătruns un lucru pe care eu, care trăiesc aici de douăzeci de ani, nu l-am văzut niciodată până acum în Kodiak. Cu puțin timp în urmă, după Paștile Domnului, o tânără de vreo douăzeci de ani care cunoaște bine rusa, a venit la mine. Auzind de Întruparea Fiului lui Dumnezeu și de Viața cea Veșnică, s-a aprins într-atât de tare de dragoste pentru Iisus Hristos încât nu mai vrea să mă părăsească. Și-a apărat cauza cu iscusință în fața mea. În ciuda felului meu de a fi și dragostei mele pentru singurătate și a tuturor opreliștilor și greutăților pe care i le-am pus înainte de a o primi, a stăruit în chemarea ei și iată că între timp s-a scurs o lună de zile de când locuiește aici lângă școală și nu se simte singură.”

„Minunându-mă de una ca aceasta, mi-am amintit de una din spusele Mântuitorului că ceea ce e ascuns celor înțelepți și pricepuți, le-a fost descoperit pruncilor” (Matei 11, 25).

Această femeie a viețuit acolo, lângă școală, până la moartea Starețului. A vegheat asupra bunei purtări a copiilor ce învățau la școală. Părintele Gherman și-a exprimat dorința ca după moartea sa, ea să continue să trăiască pe Insula Spruce. Numele femeii era Sofia Vlasova.

Ianovsky scrie astfel despre caracterul și elocința cuvântărilor Starețului: „Când l-am cunoscut pe Părintele Gherman aveam treizeci de ani. Trebuie să spun că absolvisem Școala de Aplicație a Forțelor Navale și că, în urma lecturilor intense, aprofundasem deja studiul mai multor științe. Dar spre părerea mea de rău, în ceea ce privește Știința Științelor, adică Legea lui Dumnezeu, cu greu îmi puteam aminti de unele lucruri superficiale – și acestea doar la modul teoretic, căci nu le trăisem niciodată. Eram Creștin doar cu numele, în realitate însă, în sufletul meu, eram liber cugetător. Mai mult decât atât, nu admiteam ideea de inspirație divină și sfințenie a religiei noastre, căci aveam și ceva lecturi din cărțile ateiste. Părintele Gherman a văzut de îndată toate acestea și a ținut neapărat să mă readucă la credință. Spre surprinderea mea, mi-a vorbit atât de convingător, cu atâta înțelepciune – și a argumentat cu atâta elocință – încât mi-a părut că nici o învățătură sau înțelepciune lumească n-ar fi putut sta împotrivă cuvintelor sale. Am vorbit cu el în fiecare zi până în miez de noapte, și chiar mai târziu de atât, despre dragostea lui Dumnezeu, despre veșnicie, mântuirea sufletului și viețuirea creștină. De pe buzele sale curgea șuvoi neîncetat de cuvinte dulci auzului! Datorită acestor convorbiri susținute și cu ajutorul rugăciunilor Sfântului Stareț, Dumnezeu m-a readus cu totul pe Calea Adevărului și astfel am devenit cu adevărat Creștin. Datorez acest lucru în întregime Părintelui Gherman care este adevăratul meu binefăcător.”



„Cu câțiva ani în urmă”, continuă Ianovski, „Părintele Gherman a convertit la Ortodoxie un anumit căpitan de vas G. ce venea din credința luterană. Acesta avea o educație serioasă. Dincolo de studiul mai multor științe, avea o pricepere deosebită în domeniul lingvistic. Cunoștea rusa, engleza, germana, franceza, italiana și ceva spaniolă. Dar în ciuda acestei vaste cunoașteri, nu s-a putut împotrivi dovezilor aduse de Părintele Gherman. El i-a schimbat convingerile și credința și l-a botezat, făcându-l mădular al Trupului Bisericii. Când acesta a trebuit să părăsească America, Starețul i-a spus înainte de plecare: Fii cu luare aminte, dacă Dumnezeu te va lipsi de soția ta, să nu cumva să-ți iei de nevastă o nemțoaică. Dacă te vei căsători cu o nemțoaică, aceasta negreșit îți va zdruncina dreapta credință.

Căpitanul și-a dat cuvântul, dar nu și l-a putut ține. S-a dovedit că spusa Starețului a fost o profeție. Într-adevăr, după câțiva ani soția căpitanului s-a stins, iar el s-a recăsătorit cu o nemțoaică. Nu încape îndoială că s-a slăbănogit în credință sau că a lepădat-o cu totul, căci a avut o moarte fulgerătoare lipsită de pocăință.”

Tot din însemnările lui Ianovski: „Odată Starețul a fost invitat la bordul unei fregate ce venea din St. Petersburg. Căpitanul vasului era un om cu o educație aleasă ce fusese trimis în America din ordinul Țarului pentru a inspecta coloniile. În anturajul căpitanului se aflau mai mult de douăzeci și cinci de ofițeri care erau toți oameni învățați. În compania acestora se afla și un călugăr venit de la o anumită mănăstire, mic la stat și purtând straie vechi. La auzul cuvintelor înțelepte ale acestuia, toți cei de față rămâneau fără replică. Căpitanul însuși a recunoscut: Nu am știut ce să-i răspundem.

Părintele Gherman le-a adresat tuturor o întrebare: Domnilor, ce iubiți mai presus de toate și ce credeți că v-ar face pe fiecare dintre voi fericiți? Răspunsurile au fost, desigur, diferite… Unii au răspuns că își doresc avere, alții faimă, unii o soție frumoasă, iar alții că și-ar dori să fie căpitan al unui vas frumos și altele ca acestea. Nu este oare adevărat, le-a spus Părintele Gherman, că toate feluritele dumneavoastră dorințe conduc la o singură concluzie, și anume că fiecare își dorește ceea ce crede el că ar fi mai bun și că ar fi mai vrednic de dragoste? Ei i-au răspuns: Așa este! Iar el a continuat: „Nu credeți atunci că ceea ce este mai bun, mai presus de toate, mai vrednic de dragostea noastră și făcând pe toate să pălească, este tocmai Domnul nostru Iisus Hristos care ne-a zidit, ne-a împodobit cu astfel de idealuri, ne-a dat viață tuturor, ține toată zidirea în mâna Sa, nutrește și iubește toată făptura, Cel ce este Însuși Dragoste și mai frumos decât toți oamenii? Și atunci oare nu trebuie să iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, să Îl dorim mai mult decât orice și să Îl căutăm în toată vremea? Toți au spus: Bineînțeles că așa este! E de la sine înțeles! Apoi Starețul i-a întrebat: Dar Îl iubiți pe Dumnezeu? Toți i-au răspuns într-un glas: Firește că îl iubim pe Dumnezeu. Cum am putea să nu-L iubim pe Dumnezeu? Părintele Gherman le-a spus, însă, aceasta: Iar eu păcătosul care încerc de mai mult de patruzeci de ani să Îl iubesc pe Dumnezeu, nu pot spune că iubesc pe Dumnezeu pe deplin. Și a început apoi să le arate cum să trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu: atunci când iubim pe cineva, le-a spus el, îl purtăm tot timpul în gând; ne dăm silința să îi fim pe plac. Zi și noapte sufletul nostru tânjește după cel iubit. Îl iubim oare, domnilor, în acest fel pe Dumnezeu? Ne întoarcem tot timpul cu gândul la El? Ne amintim întruna de El? Ne rugăm Lui neîncetat și îi păzim poruncile? Toți au fost nevoiți să recunoască că nu fac toate acestea ! Pentru binele nostru și a noastră bună stare, a spus în cele din urmă Starețul, să ne făgăduim nouă înșine că din această clipă vom încerca să îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice și să-i împlinim voia cea sfântă!” Această convorbire a lăsat, fără îndoială, urme adânci în inima tuturor celor de față pentru tot restul vieții lor.

„În general, Părintelui Gherman îi plăcea să vorbească despre veșnicie, de dobândirea bunurilor viitoare, de chemarea noastră dinaintea lui Dumnezeu. Deseori vorbea despre Viețile Sfinților, povestea din Proloage, dar niciodată nu aducea vorba despre ceva ușuratic. Era atât de plăcut să îl auzi încât cei de față, aleuții și soțiile lor, erau atât de prinși subjugați de puterea cuvântului său încât de multe ori plecau de abia la revărsatul zorilor și atunci cu părere de rău”, dă mărturie creolul Constantin Larionov.

Portretul Părintelui Gherman

Ianovski face o descriere amănunțită a Părintelui Gherman. „Îmi sunt și acum vii în minte, spune el, trăsăturile Starețului, felul în care se oglindea în ele bunătatea; zâmbetul său plăcut, înfățișarea sa pașnică și atrăgătoare, purtarea sa umilă și discretă, felul său distins de a vorbi. Era mic de statură. Palid la față și cu multe riduri. Ochii săi erau cenușiu-albaștri, scânteietori de vii; cu părul puțin încărunțit. Vocea sa nu era puternică, dar foarte plăcută.”

Ianovski mai povestește două întâmplări pe care le-a trăit în timpul convorbirilor cu Starețul. „Odată, scrie el, i-am citit Părintelui Gherman oda Dumnezeu, de Derjavin. Starețul a fost uluit și de-a dreptul vrăjit. Mi-a cerut să i-o citesc din nou. I-am citit încă o dată poemul, iar el m-a întrebat: Este cu putință ca un om cu știință de carte, dar lumesc să fi scris așa ceva? Da, acesta poet e mare cărturar, i-am răspuns. Să știi că aici a fost insuflare divină, mi-a spus Starețul.”


Sfântul Mucenic Petru Aleutul

Martiriul lui Petru

„Cu alt prilej, îi povesteam cum spaniolii au întemnițat în California patrusprezece aleuți și cum iezuiții i-au silit să primească credința catolică. Dar acest aleut (n.tr. Petru) n-a voit cu nici un chip să se lepede de credința sa, spunând: Noi suntem Creștini! Iezuiții au sărit asupra lui: Nu este adevărat! Sunteți eretici și schismatici. Dacă nu primiți credința noastră vă vom supune la grele chinuri. Aleuții au fost duși apoi la celulă să stea acolo până seara; câte doi în celulă. Noaptea iezuiții au venit la ei cu făclii și cu candele aprinse. Au început iarăși a amenința pe aleuți să primească credința catolică. Suntem Creștini!, a fost răspunsul aleuților, și nu ne vom schimba credința. Iezuiții au început a-i pune la cazne – la început pe unul dintre ei, în timp ce tovarășul lui era silit să privească. I-au tăiat mai întâi degetele de la picioare, la început prima falangă, apoi cea de-a doua. Apoi i-au tăiat picioarele și mâinile; sângele îi curgea întruna. Mucenicul a îndurat totul și în toată vremea a stăruit spunând că este creștin. După multă suferință, a sângerat până a murit. Iezuiții au făgăduit că a doua zi le va veni rândul și celorlalți să fie dați la chinuri.

Dar în acea noapte, a sosit un ordin de la Monterey în care scria că aleuții trebuie eliberați fără întârziere și trimiși acolo sub escortă. De aceea, dis de dimineață toți au fost trimiși către Monterey, cu excepția martirului. Toate acestea mi-au fost relatate tocmai de către acel tovarăș de celulă care văzuse toate caznele mucenicului. Acesta a fugit mai apoi din temniță, iar eu am raportat acest incident la autoritățile supreme din St. Petersburg. Când mi-am terminat istorisirea, Părintele Gherman m-a întrebat: Și cum l-au numit pe martirul aleut? I-am spus doar că știam de numele de Petru, nu-i cunoșteam numele de familie. Starețul s-a dus dinaintea unei icoane și cu mare evlavie s-a însemnat cu semnul crucii, spunând: Noule Sfințite Martir Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Duhul învățăturii Părintelui Gherman

Pentru a reda duhul învățăturii Părintelui Gherman, prezentăm aici un extras dintr-o scrisoare ce a fost scrisă cu mâna sa.

„Anii pustiiți de atâtea dorințe ne despart de patria noastră cerească, iar dragostea noastră pentru aceste dorințe și pentru toate obiceiurile noastre ne cuprind ca un dezgustător veșmânt; Apostolul numește acesta omul cel dinafară (pământesc) – I Corinteni 15, 47. Noi toți cei ce pribegim în călătoria acestei vieți, să îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor. Trebuie să ne despuiem de acest înveliș respingător și să ne îmbrăcăm cu haina noilor doriri, a unei noi iubiri pentru veacul ce va să vie. Astfel, ne va încerca fie o chemare, fie o silă față de patria noastră cerească. Și este cu putință să facem cât mai repede aceasta, e nevoie însă să urmăm pilda celor bolnavi care căutând către mult dorita lor însănătoșire, nu încetează să cerceteze felurite căi de a se vindeca pe sine. Dar nu vorbesc lămurit.”

Fără a dori nimic pentru sine, de la început când a ajuns în America Părintele a respins, din smerenie, cinstea de ieromonah și arhimandrit, hotărând să rămână pentru totdeauna monah simplu. Fără nici o urmă de teamă dinaintea celor puternici, Părintele Gherman s-a luptat din toată inima să Îl cunoască pe Dumnezeu. Cu dragoste duioasă, fără a părtini pe nimeni, a mustrat pe mulți dintre cei ce duceau o viață necumpătată, din pricina purtării lor nesăbuite și pentru că oprimau pe aleuți. Vrăjmașul s-a întrarmat împotriva Starețului și i-a adus tot felul de pricini de necaz și mâhnire. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe Stareț. Administratorul coloniei, Ianovski, când încă nu îl cunoscuse pe Părintele Gherman, după ce primise o plângere împotriva sa, a scris atunci autorităților din St. Petersburg cu privirea la necesitatea schimbării sale. A motivat aceasta prin faptul că, după câte se părea, Starețul îi stârnea pe aleuți împotriva administrației ruse. Dar această acuzație s-a dovedit a fi nedreaptă, iar în cele din urmă Ianovski a ajuns să se numere printre cei ce îl admirau și sprijineau pe Părintele Gherman.

Odată un inspector a venit în Insula Spruce cu administratorul Coloniei N, dimpreună cu mai mulți angajați ai companiei să caute prin chilia Părintelui Gherman. Toți aceștia se așteptau să găsească bunuri de valoare în chilia Părintelui Gherman. Dar când n-au dat de nimic însemnat, unul dintre angajați (al Companiei Americane), Ponomarkhov, a început să spargă dușumeaua cu un topor, neîndoielnic fără consimțământul superiorilor săi. Atunci Părintele Gherman i-a spus: „Prietene, ai ridicat degeaba toporul; această armă îți va lua și viața.” După ceva vreme a fost nevoie de mai mulți oameni la Fort Nicholas și de aceea mai mulți angajați ruși au fost trimiși acolo de la Kodiak – printre aceștia se afla și Ponomarkhov; ajuns acolo, băștinașii din Kenai i-au tăiat capul în timp ce dormea.

Ispitele Părintelui Gherman

Multe și mari nenorociri s-au abătut asupra Părintelui Gherman din lucrarea duhurilor rele. El însuși a dezvăluit acest lucru unuia dintre ucenicii săi, Gherasim. O dată când a intrat în chilia Părintelui Gherman fără a rosti obișnuita rugăciune, nu a primit răspuns din partea Părintelui Gherman la nici una dintre întrebări. A doua zi, Gherasim l-a întrebat pe Părinte motivul tăcerii sale. Părintele Gherman i-a răspuns: „Când am venit pe această insulă și m-am sălășluit în acest schit, duhurile rele îmi veneau, chipurile, în ajutor. Se arătau în chip de om și de animal. Am avut multe de tras de pe urma lor, mi-au adus multă tulburare și ispitiri de tot felul. Și de aceea acum nu mai vorbesc cu nimeni care intră la mine fără a rosti rugăciunea.” (Se obișnuiește un astfel de salut între credincioșii evlavioși, ca și între clerici, și anume să se spună cu voce tare o rugăciune la care să se răspundă cu Amin, să se facă închinăciuni dinaintea icoanelor din respectiva încăpere și să se rostească o rugăciune înainte de a se da binețe gazdei).



Harisme dumnezeiești

Gherman s-a dăruit cu totul în slujirea sa față de Dumnezeu; a luptat cu mare râvnă doar spre slăvirea Prea Sfântului Său Nume. Departe de casă, împresurat de o mulțime de pricini de tulburare și suferind de pe urma nenumăratelor lipsuri, Părintele Gherman a petrecut câteva zeci de ani, lucrând alesele fapte ale jertfelniciei. Astfel a fost binecuvântat cu multe harisme din partea lui Dumnezeu.

În inima insulei Spruce, la poalele unui deal, curge un pârâiaș ce se varsă în ocean. Gura acestui pârâu era totdeauna măturată de valuri, astfel că primăvara când își făceau apariția peștii, Starețul grebla nisipul de la gura pârâului pentru ca peștii să poată trece și să se poată avânta pe cursul de apă. Ucenicul său, Ignatie, spune că: „se adunau atât de mulți încât era de ajuns ca Apa să îmi spună și scoteam pe dată pește din pârâu!”

Părintele Gherman hrănea păsările cu pește uscat, iar acestea se adunau în stoluri dimprejurul lui la auzul chemării sale. Sub chilia sa viețuia o hermină. Nimeni nu se mai putea apropia de ea după ce încetase a fi pui, Starețul singur însă o hrănea cu mâna sa. „Nu era aceasta o minune?”, spune ucenicul său, Ignatie.

De asemenea, l-au văzut pe Părinte hrănind urși. Dar atunci când Părintele Gherman s-a stins, toate păsările și animalele au plecat; chiar și unele din soiurile din grădină au încetat să mai dea rod chiar dacă, ține să spună Ignatie, cineva se îngrijea în mod deosebit de aceasta.

S-a întâmpla odată să fie o revărsare de ape pe Insula Spruce. Mulți dintre băștinași au venit înspăimântați la Stareț. Părintele Gherman a luat atunci o icoană a Maicii Domnului din casa în care locuiau învățăceii și a pus-o pe o laida (un banc de nisip), începând a se ruga dinaintea acesteia. După săvârșirea rugăciunii, s-a întors către cei de față și le-a spus: „Nu vă temeți, apa nu va urca mai sus de locul în care stă icoana.” Și cuvântul Starețului s-a împlinit. După aceea, le-a făgăduit că vor avea parte de același ajutor din partea icoanei și în viitor, prin mijlocirile Prea Curatei Impărătese a Cerului. A încredințat icoana ucenicei sale Sofia; în caz de alte inundații, icoana trebuia așezată tot pe o laida. Icoana se află și în ziua de astăzi pe insulă.

La cererea Starețului, Baronul F.P. Wrangel a scris o scrisoare unui mitropolit (nu este cunoscut numele acestuia) care a fost dictată de Părintele Gherman. Când scrisoarea a fost finalizată și citită, Starețul l-a felicitat pe Baron pentru că a ajuns la rangul de amiral. Baronul a rămas surprins, nu știa de acest lucru. Faptul a fost confirmat, dar după ceva vreme, chiar înainte de plecarea acestuia spre St. Petersburg.

Părintele Gherman i-a spus la un moment dat administratorului Kashevarov, pe al cărui fiu Părintele îl botezase, „Îmi pare rău pentru tine, dragul meu kum. E păcat, schimbarea ce va veni îți va aduce doar neplăceri.” După doi ani, odată cu schimbarea conducerii administrației, Kashevarov a fost trimis în lanțuri la Sitka.

Altă dată, pădurea de pe insulă a fost cuprinsă de flăcări. Starețul, dimpreună cu ucenicul său Ignatie, a croit prin lăstăriș o centură largă de aproape un metru pe care au îndreptat-o spre nord, orientându-se după mușchiul copacilor. Au înaintat apoi cu această cărăruie până la poalele dealului. Starețul i-a zis atunci: „Fii fără grijă, focul nu va trece de această linie.” A doua zi, potrivit mărturiei lui Ignatie, nu mai era nici o nădejde de scăpare (de furia focului), căci flăcările întețite de vântul puternic, ajunseseră până în locul în care Starețul croise acea potecă prin lăstăriș. Focul cuprinse tot acel lăstăriș, dar apoi se opri, lăsând neatins desișul pădurii ce urma dincolo de linie.

Starețul spunea adeseori că va veni vremea când America va avea un episcop, iar aceasta la un moment în care nimeni nici măcar nu îndrăznea să gândească la așa ceva, căci nimeni nu trăgea nădejde ca Biserica să aibă un episcop în America. Acest fapt a fost povestit de Episcopul Petru și, într-adevăr, profeția s-a împlinit în timp.

„După ce eu voi trece dincolo”, spunea Părintele Gherman, „va veni o molimă, mulți se vor stinge, iar rușii se vor uni cu aleuții.” Și chiar așa s-a și întâmplat. Se pare că doar la jumătate de an după trecerea sa la Domnul, a fost o epidemie de vărsat de vânt (n.tr. variolă); rata mortalității în America pe timp de molimă era groaznic de ridicată. În unele sate, doar câțiva locuitori au rămas în viață. Acest fapt a determinat administrația coloniei să treacă la unirea aleuților – cele douăsprezece așezări au fost reorganizate și reduse la șapte.

„Chiar de va trece timpul, eu nu voi fi dat uitării”, le spunea Părintele Gherman ucenicilor săi. „Lăcașul meu nu va rămâne pustiu. Un călugăr ca și mine, ce va fugi de slava oamenilor, va veni și va viețui aici pe Insula Spruce, iar insula va fi în continuare locuită.” (Această proorocie s-a împlinit pe de-a întregul. Un călugăr ca cel descris de Părintele Gherman a trăit pentru mulți ani pe Insula Spruce, numele său era Arhimandritul Gherasim, care a trecut la Domnul pe 13 octombrie 1969). Acest monah a luat asupra sa răspunderea de a îngriji Capela sub care fusese înmormântat Starețul Gherman. La scurtă vreme după întronizarea sa ca primat al Bisericii Ruse Ortodoxe în America, mitropolitul Leontie, a făcut un pelerinaj pe Insula Spruce, închinându-se și la mormântul Părintelui Gherman.

Proorociile Părintelui Gherman despre viitor

Creolul Constantin, pe când nu avea mai mult de douăsprezece ani, a fost întrebat de Părintele Gherman: „Iubitule, ce crezi, această capelă pe care o construim acum, va rămâne vreodată goală?” Copilul i-a răspuns: „Nu știu, Apa.” „Și cu adevărat,” spune Constantin, „nu am înțeles la acea vreme întrebarea sa, chiar dacă toată convorbirea îmi rămâne foarte vie în memorie.” Starețul a păstrat pentru un timp tăcerea, iar apoi a spus: „Copilul meu, amintește-ți ce îți spun acum, cândva se va ridica aici o mănăstire.”

Părintele Gherman i-a spus odată ucenicului său aleut Ignatie Aligyaga: „Vor trece treizeci de ani după ce eu voi fi murit și toți locuitorii insulei vor fi morți, tu însă singur vei rămâne în viață. Vei fi bătrân și sărman atunci când eu voi fi pomenit.” Și, într-adevăr, au trecut treizeci de ani de la moartea Starețului până când a început a-i fi cinstită memoria, adunându-se informații și cât mai multe date despre Sfinția Sa – pe baza acestora a fost alcătuită și viața lui.

„Este uimitor”, exclamă Ignatie, „cum un om ca și noi a putut ști toate acestea cu atât de mult timp înainte de a se petrece! Și totuși…nu era un om obișnuit! Ne putea citi gândurile și fără să vrea ne-a adus în punctul de a-i mărturisi acest lucru – el însă nu ne-a lăsat lipsiți de povățuire.”

„Când voi muri”, a spus Starețul ucenicilor săi, “să mă îngropați alături de Părintele Ioasaf. Să mă îngropați voi înșivă, fără a aștepta preotul. Să nu-mi spălați trupul. Așezați-l doar pe o scândură. Încrucișați-mi mâinile deasupra pieptului, înfășurați-mă în rasă (veșmântul cel mai dinafară al călugărului) și cu aripile acesteia acoperiți-mi fața și așezați-mi pe cap culionul. Dacă cineva vrea să-și ia rămas bun de la mine, lăsați-l să sărute Crucea. Să nu-mi dezveliți pentru nimeni fața…”

Moartea Părintelui Gherman

A venit și vremea ca Părintele să treacă dincolo. Intr-una din zile a poruncit ucenicului său Gherasim să aprindă o candelă dinaintea icoanelor și să citească Faptele Sfinților Apostoli. După ceva vreme fața sa a strălucit de lumină și a spus: „Slavă Ție, Doamne!” Apoi a poruncit să se oprească cititul, spunând că Domnul a binevoit ca viața lui să fie cruțată pentru încă o săptămână.

O săptămână mai târziu, din nou la porunca sa, au fost aprinse candelele și s-au citit Faptele Apostolilor. Starețul și-a plecat în liniște capul pe pieptul lui Gherasim; chilia se umpluse de o bună mireasmă, chipul lui strălucea și Părintele Gherman nu mai era printre cei vii! A avut așadar parte de un sfârșit binecuvântat, a adormit așa cum doar unui drept îi este dat să adoarmă, în cel de-al optzeci și unulea an al vieții sale plină de trudă, pe 25 decembrie 1837 (după calendarul iulian pe 13 decembrie, deși sunt și informații ce atestă data de 28 noiembrie, înmormântarea având loc pe 26 decembrie).

Cei trimiși să dea trista veste celor din port, s-au întors spunând că administratorul coloniei Kashevarov a interzis ca înmormântarea Starețului să aibă loc înainte de sosirea sa. Și că a ordonat, de asemenea, ca Starețul Gherman să fie îngropat într-un sicriu de mai bună calitate, spunând că el va veni cât mai repede cu putință, aducând cu sine un preot. Dar apoi s-a pornit un vânt puternic, a început să plouă și s-a dezlănțuit o furtună grozavă. Distanța dintre port și Insula Spruce nu este mare, durează în jur de două ore, dar nimeni nu ar fi fost dispus să plece pe mare în atare condiții. Vremea s-a menținut aceeași timp de o lună întreagă și deși trupul neînsuflețit a zăcut în tot timpul acesta în casa încălzită de adunarea ucenicilor și a învățăceilor, chipul său nu și-a schimbat deloc culoarea, nici cea mai mică urmă de miasmă făcându-se simțită dinspre trupul răposatului. În cele din urmă, datorită eforturilor lui Kuzma Ucilișcev, a putut fi procurat și un sicriu. Nu a venit nimeni dinspre port, așa că doar locuitorii Insulei Spruce au îngropat rămășițele pământești ale Starețului. Astfel cuvintele rostite de Stareț înaintea morții sale s-au împlinit. După îngropăciune s-a liniștit și vântul, iar marea s-a făcut netedă ca oglinda.

Într-o seară, deasupra satului Katani (de pe Insula Afognak), s-a ivit pe cer un neobișnuit stâlp de lumină ce putea fi văzut și de pe insula Spruce. Uluiți de apariția miraculoasă, mai mulți dintre bătrânii înțelepți, creolul Gherasim Vologdin și soția sa Anna au spus: „Se pare că Părintele Gherman ne-a părăsit”. Și pe dată au început a se ruga. După ceva vreme, au aflat că Părintele Gherman, cu adevărat, trecuse la Domnul în acea noapte. Același stâlp de lumină a putut fi văzut în mai multe locuri. În noaptea morții sale, o altă vedenie și-a făcut apariția în mai multe cătune din Afognak – se părea că un om se ridica de pe Insula Spruce până la nori.

Ucenicii și-au îngropat Părintele și au așezat deasupra mormântului o placă memorială din lemn. Părintele Petru Kashevarov, preotul din Kodiak, spune: „Am văzut-o cu ochii mei și pot spune că și în ziua de astăzi arată ca și cum n-ar fi fost atinsă de timp, ca și cum de abia ar fi fost tăiată.”

Fiind martor al viețuirii Părintelui Gherman ce și-a sfințit viața prin râvna sa ascetică, văzându-i minunile și împlinirea profețiilor și, în cele din urmă, fiind de față la binecuvântata sa adormire întru Domnul, „în general, toți locuitorii insulei”, dă mărturie vlădica Petru, „îi cinstesc cu mare evlavie amintirea, cinstindu-l ca pe un Cuvios și fiind pe deplin încredințați că a fost bineplăcut Domnului.”

În 1842, la cinci ani după sfârșitul pământesc al Starețului, Arhiepiscopul Inochentie al întregii Kamceatka și a tuturor aleuților, se afla în vecinătatea Insulei Kodiak pe un pescador ce se afla în mare pericol de scufundare. Privind spre Insula Spruce, episcopul și-a spus sieși: „Dacă ai aflat trecere dinaintea lui Dumnezeu, Părinte Ghermane, fă ca vântul să nu ne mai bată împotrivă.” Și se pare că n-au trecut cincisprezece minute, după cum spune episcopul, și vântul ce până atunci le era potrivnic li s-a făcut prieten, vasul reușind în sfârșit să tragă la țărm. Ca semn de recunoștință pentru o asemenea minunată mântuire, Arhiepiscopul Inochentie însuși a slujit Panihida la mormântul Fericitului Părinte Gherman.

Sursa: oca.org

Sfantul Ierarh Dosoftei

Mitropolitul Dosoftei s-a nascut in anul 1624 la Suceava, primind la botez numele Dimitrie. A studiat pentru inceput acasa, apoi la Iasi, la Colegiul de la Trei Ierarhi, infiintat in timpul domnitorului Vasile Lupu. De aici se indreapta spre Liov, unde va studia la Scoala Fratiei Ortodoxe "Adormirea Maicii Domnului". Aici a invatat limba greaca, latina, slavona bisericeasca si polona, devenind unul dintre poliglotii vremii. In anul 1649 s-a calugarit la Manastirea Probota, primind numele Dosoftei. In anul 1658 a fost ales si hirotonit episcop de Husi, apoi episcop la Roman, iar in 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei.

Toata viata mitropolitului a fost o truda neincetata pusa in slujba poporului si a limbii romanesti. In vremea mitropolitului slujbele se tineau fie in greceste, fie in slavoneste, limbi pe care poporul nu le mai intelegea. Astfel, marea sa grija era ca poporul sa inteleaga ceea ce se slujeste in biserica: "sa-ntaleaga tot spasenia lui Dumnedzau cu intreg inteles".

Mitropolitul Dosoftei a fost unul dintre cei mai mari carturari romani din secolul al XVII-lea, fiind cunoscut ca primul poet national, primul traducator in limba romana al cartilor de slujba religioasa, primul versificator al Psaltirii in tot Rasaritul ortodox, primul traducator in romaneste al unor carti din literatura dramatica si istorica universala, primul carturar roman care a copiat documente si inscriptii. Mai este cunoscut drept o personalitate a vietii culturale si spirituale romanesti si pentru traducerile sale din literatura patristica si pentru contributia sa la formarea limbii literare romanesti.

In 1686, in urma campaniei de retragere din Moldova, soldatii polonezi au luat cu ei ca ostatic si pe mitropolitul Dosoftei. Ramane in exil pana la sfarsitul vietii. A trecut la cele vesnice pe 13 decembrie 1693. A fost inmormantat la Biserica "Nasterea Domnului" din Zolkiew (Ucraina).

Canonizarea Sfantului Ierarh Dosoftei a fost abrobata de membrii Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in sedinta de lucru din 5-6 iulie 2005, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a avut loc in data de 14 octombrie 2005, la Catedrala mitropolitana din Iasi.

Troparul Sfântului Ierarh Dosoftei
Glasul 8
Apărătorule al Ortodoxiei și învățătorule al sfințeniei, păstor blând ca un miel și mare dascăl al Sfintei Liturghii, Părinte Ierarhe Dosoftei, roagă pe Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Condacul Sfântului Ierarh Dosoftei
Glasul 3
Arătatu-te-ai bun lucrător în via lui Hristos, folosind cuvântul Evangheliei Domnului la povățuirea dreptcredincioșilor pe calea mântuirii, ca un adevărat păstor duhovnicesc al Bisericii și slujitor al oamenilor. Credința păzind-o și pe credincioși către Dumnezeu îndreptându-i, întărești nădejdea în sufletele celor care te cinstesc, fericite ierarhe.

Rugăciune către Sfantul Ierarh Dosoftei

O, preaînțelepte, Sfinte Ierarhe Dosoftei, ai fost trimis de Dumnezeu, la vreme de strâmtorare, să fii pavăză Bisericii Moldovei. Pentru credința, blândețea, răbdarea și milostenia ta, chipul îngeresc ai primit și vrednic te-ai făcut de înălțimea chemării arhierești. Înțelept tâlcuitor al dreptei credințe, luminător și sfințitor al limbii române, mare iubitor al Sfinților și al Sfintei Liturghii te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Dosoftei. Întrucât te-ai învrednicit să stai în preajma Sfintei Treimi, te lăudăm, cântăm și fericim viața ta curată și multa ta osteneală pentru credința și lucrarea Bisericii lui Hristos.

Acum, te rugăm, păstor luminat al Bisericii și împreună liturghisitor cu îngerii în ceruri, ajută-ne cu mijlocirile tale, rugând pe Dumnezeu să dăruiască poporului nostru tăria dreptei credințe, bucuria vieții sfinte și rodirea faptelor bune; să ocroteacă pe părinți și pe copii, să vindece pe cei bolnavi și să mângâie pe cei întristați; să sporească dragostea noastră, a tuturor, pentru cei săraci, singuri și neajutorați; să ne ajute pe toți să împlinim poruncile Evangheliei lui Hristos, spre slava Sfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin.

Tot astazi, facem pomenirea:

- Sfintilor Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie si Orest;

- Sfintei Mucenite Lucia fecioara;

- Cuviosului Arsenie cel din Latro;

- Sfantului Arie, care cu pace s-a savarsit.

- Sfantului Mucenic Gavriil, arhiepiscopul Serbiei;


Sursa: CrestinOrtodox.ro