S-a născut în Sofia, Bulgaria și primii ani ai vieţii i-a trăit cu multă evlavie și dăruire sfintelor slujbe în Biserică. S-a căsătorit de tânăr și, mai apoi, a fost hirotonit preot. După moartea soției lui, în jurul anului 1830 a mers în Muntele Athos și a fost tuns monah la mănăstirea Simonos Petra.
În 1841 a ales un greu drum de sfințenie – nebun pentru Hristos – și a plecat în pustia Sfântului Munte. Adesea mergea la mănăstirea Sfântul Pantelimon – Rusikon și, evitând agitația, îi plăcea să asculte slujba din pronaos pentru a se smeri. Când era observat, se retrăgea în peșteri, prin păduri și ravene din Sfântul Munte. Cu un sac găurit în loc de rasă, cu statornică învinuire şi prihănire de sine, în friguri și arșițe trăia cu răbdare și nădejde. Prin darul înainte-vederii le descoperea unora cugetele lor ascunse și îi îndrepta smerindu-i. Unii îl socoteau a fi un nebun adevărat.
Întotdeauna însă cuviosul respecta regula aspră a ascezei, a postului și a rugăciunii, urând cinstirea și lauda.
Ca locuință avea stâncile, prăpastiile, scobiturile copacilor. Colinda tot Sfântul Munte povățuind pe mulți cu viața lui ascetică aspră. Sfârșitul vieţii, pe care îl cunoștea dinainte, l-a găsit la bolniţa mănăstirii Zografu pe 9 decembrie 1867. Pomenirea lui este necunoscută în sinaxare.
Se cinstește pe 9 decembrie.
Sursă: Monahul Moise Aghioritul, „Sfinții Sfântului Munte”, Editura Migidonia, Thesalonic 2007
http://www.pemptousia.ro/2013/12/cuviosul-antim-nebun-pentru-hristos-1867-9-decembrie/
Şi părintele acela, către care fusese trimis el dincolo de râu a trimis veste zicând: „Măcar că ai trimis un mut, însă îngerul lui Dumnezeu era.” Atunci, părintele cel zăvorât i-a spus lui adevărul zicându-i: „Nu era mut, ci chiar prea vorbăreţ, numai că, păzind porunca pe care i-o dădusem lui mai înainte, a petrecut aşa.”
Ne spunea nouă cineva din părinţi că un cărturar antiohian a venit la un părinte zăvorât şi-l ruga să-l primească şi să-l facă monah. Şi i-a zis lui stareţul: „Dacă voieşti să te primesc, vinde-ţi toată averea ta şi o dă la săraci, după porunca Domnului şi te voi primi pe tine”. Deci, el ducându-se, îndată a făcut aşa. După aceasta, iarăşi i-a grăit lui altă poruncă zicându-i: „Oare vei putea păzi ca să nu vorbeşti?” Iar el a făgăduit să facă aşa şi a petrecut cinci ani, negrăind. Apoi au început alţii a-l slăvi pe el. Iar părintele său i-a zis: „Nu-mi este mie de trebuinţă, dar te voi slobozi în Egipt, la o viaţă de obşte” şi l-a slobozit ca să vadă, dacă, va începe a vorbi sau nu.
Iar acela săvârşindu-şi porunca, nimic n-a grăit. Deci părintele acela ce-l primise pe el, voind să-l ispitească de este mut sau nu, l-a trimis pe el pentru răspuns peste un râu mare, în vreme de puhoi, ca, de nevoie, să zică: „Nu pot trece”. Şi, trimiţând alt frate, a mers după el ca să vadă ce va face. Iar el, cum a venit la râu, neputând să treacă, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi iată venind un crocodil, l-a luat pe el şi l-a dus de cealaltă parte. Iar după ce a împlinit porunca, a venit la râu şi iarăşi l-a luat pe dânsul crocodilul şi l-a dus în această parte. Iar fratele cel trimis după dânsul venind a spus acestea părintelui şi fraţilor şi s-au minunat.
Iar după aceea, trecând câtăva vreme, a răposat monahul. Şi părintele acela, către care fusese trimis el dincolo de râu a trimis veste zicând: „Măcar că ai trimis un mut, însă îngerul lui Dumnezeu era”. Atunci, părintele cel zăvorât i-a spus lui adevărul zicându-i: „Nu era mut, ci chiar prea vorbăreţ, numai că, păzind porunca pe care i-o dădusem lui mai înainte, a petrecut aşa.” Şi auzind aceasta, toţi s-au minunat.
(Î.P.S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor, Suceava, 2003, pp. 72-73)
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/puterea-rabdarii-ascultarii
Cu siguranță, „a colinda” este un termen potrivit pentru a desemna misiunea Sfinților Apostoli. Un termen care nu poate fi tradus în limbile moderne. De ce oare? Pentru că „a colinda” înseamnă mai mult decât a vesti Evanghelia. Înseamnă bucurie și jertfă, adăugate misiunii creștine! Când bați la poarta cuiva, nu vestești doar că Hristos s-a născut acum 2000 de ani, ci te rogi cântând – ca bucuria adusă de Smeritul Prunc din iesle să se sălășluiască în acea casă. Deci, colindatul este cale de rugăciune și de comuniune în Hristos cel născut în ieslea Bethleemului.
Cu toții ne amintim cu drag, în pragul sărbătorilor prilejuite de Nașterea Domnului, de vremea copilăriei. Momentele în care, de mână cu bunica ori cu părinții, mergeam la colindat sunt parte din ființa noastră și nu pot fi șterse din memorie. Două strofe cântate din două respirații, încununate de „La anul și la mulți ani!”, acestea formau colinda noastră gângurită. Era, poate, puțin pentru alții, dar suficient pentru Dumnezeu. Indiferent de vârstă, mersul la colindat era o treabă serioasă. Cu zile de repetiții, pregătiri, emoții. Dar, oare, de ce atâta implicare? Până la urmă, ce înseamnă a colinda și ce sunt colindele?
Teologia Sfintei Biserici a subliniat dintotdeauna misiunea creștinului de a fi „apostol” pentru celălalt. Mesajul Evangheliei a cuprins întreaga lume, tocmai prin faptul că cei din biserică, din comunitatea creștină, au știut să vorbească și să vestească bucuria pe care a adus-o întruparea Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Așa s-au născut Sfintele Evanghelii și Epistolele cuprinse în Sfânta Scriptură – din dorința ca toți să înțeleagă marea taină a religiei creștine. Sfinții Apostoli au luat la pas lumea, în vestirea Evangheliei, țară cu țară, cetate cu cetate și sat cu sat, aducând cu ei lumina lui Hristos. Cum se traduce această acțiune în limbajul popular românesc?
Cu siguranță, „a colinda” este un termen potrivit pentru a desemna misiunea Sfinților Apostoli. Un termen care nu poate fi tradus în limbile moderne. De ce oare? Pentru că „a colinda” înseamnă mai mult decât a vesti Evanghelia. Înseamnă bucurie și jertfă, adăugate misiunii creștine! Când bați la poarta cuiva, nu vestești doar că Hristos s-a născut acum 2000 de ani, ci te rogi cântând – ca bucuria adusă de Smeritul Prunc din iesle să se sălășluiască în acea casă. Deci, colindatul este cale de rugăciune și de comuniune în Hristos cel născut în ieslea Bethleemului.
Cum s-au născut colindele?
Încă din primele veacuri creștine, Biserica și-a exprimat învățătura dogmatică prin intermediul imnelor liturgice. Chiar din secolul I avem mărturii că primii creștini adunați în rugăciune și frângerea pâinii cântau imne. Astfel, în scrisoarea guvernatorului Pliniu către împăratul Traian, găsim mențiunea că, „în Bitinia, creștinii se adunau sâmbătă spre duminică, luau o masă nevinovată și cântau imne lui Hristos, ca unui zeu”.
Începând cu secolul al III-lea, avem de a face cu adevărate strofe poetice. care transmiteau adevărurile de credință, dezvoltate mai târziu de melozi și imnografi. Noile creații liturgice au devenit normative în cultul sfintei Biserici, însă paralel cu acestea s-a dezvoltat și o poezie religioasă în cuvinte simple. Mai ales la poporul român, s-a simțit nevoia ca teologia Bisericii să fie „tradusă” în limba poporului. Pe baza informațiilor din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, din slujbele Bisericii și din lumina sfintelor icoane, credincioșii au alcătuit versuri pline de credință – colinde.
Fecioara astăzi – primul colind al Bisericii
Istoria colindelor se deschide cu o cântare care, de aproape 1600 de ani, este folosită în cultul Sfintei Biserici. Condacul Nașterii Domnului, născut din rugăciune curată, smerenie și minune este primul colind al Sfintei Biserici.
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”.
Secolul al IV-lea este cunoscut drept „veacul troparului”. Acest supranume i se datorează faptului că, în această perioadă, au fost alcătuite cele mai multe din textele liturgice pe care le folosim până astăzi în cultul Sfintei Biserici și în rugăciunile noastre particulare. Vorbim despre teologia Bisericii exprimată în versuri, o adevărată știință. Ce făceau alcătuitorii de tropare? Pe baza vieții unui sfânt sau din hotărârile dogmatice ale unor sinoade sau Părinți ai bisericii, așezau în versuri aceste informații, ca să fie pricepute mai ușor de către credincioși. Așa s-a întâmplat și în cazul condacului Nașterii Domnului - „Fecioara astăzi”. O istorie aparte, dată fiind frumusețea și simplitatea textului.
Sinaxarul Bisericii notează faptul că autorul acestei cântări poetice este Sfântul Roman Melodul. Sirian de origine, a trăit în Constantinopol spre sfârșitul secolului al V-lea. După câțiva ani petrecuți la Beirut, fiind diacon la Biserica Învierii, a venit în Constantinopol, slujind la biserica Maicii Domnului din Vlaherne. Smerenia lui și viața curată au făcut ca el să fie remarcat în Constantinopol. Însă, îi lipsea ceva – o voce frumoasă. Mâhnirea adusă de acest mic inconvenient l-a pus la mai multă rugăciune. Aflat în fața icoanei Maicii Domnului, s-a rugat ca să poată și el să cânte în limba greacă. În timpul nopții, i s-a arătat Maica Domnului, care i-a dat o foaie de hârtie mototolită, ca să o înghită: „Deci, i se păru lui că a deschis gura și a înghițit hârtia. Și, fiind praznicul Nașterii lui Hristos, îndată ce s-a deșteptat, suindu-se în amvon, a început a cânta: Fecioara astăzi pre cel mai presus de ființă naște…”
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/colindele-teologia-bisericii-cuvinte-simple
“Și în iad, ridicându-și ochii săi, fiind în munci, el a văzut pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui“ (Luca 16, 23)
Iubiți credincioși,
Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sunt mărturiile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți despre iad și câte sunt nesuferitele sale munci.
Mai întâi trebuie să știm că iadul este loc de chin rânduit diavolilor și celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să știm că în iad suferă și trupul și sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). “Iadul este țara morții, împărăția diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuțiciune și miros greu; mâncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plânsul; așternut, văpaia” (Ușa pocăinței, Brașov, 1812, p. 183).
Despre iad, în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinții patriarhi și prooroci. Așa auzim pe proorocul Isaia, zicând despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc și împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei și să se coboare în iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: “Întuneric și pipăire a fost deasupra peșterilor în veci“. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicând: “Mă voi duce și mă voi întoarce în pământul întunericului și al umbrelor morții, țara de întuneric și neorânduială, unde lumina e tot una cu bezna“ (Iov 10, 21-22).
Înțeleptul Solomon, arătând că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieșirea 10, 22) a fost din iad, zicea așa: “Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul“. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: “Pipăi-vor ca orbii peretele și ca unii ce sunt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopții“ (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: “Ieși-va rău miros din morții lor“ (Isaia 34, 3). “Și va fi în loc de miresme, putreziciune“ (Isaia 3, 24).
Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicând: “Și vor flămânzi ca un câine“ (Psalmi 58, 17). “Și va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, și omului de fratele său nu-i va fi milă și nu se va sătura omul mâncând cărnurile brațului său“ (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: “Osânda celui necredincios este focul și viermele“ (Isus Sirah 7, 18). Despre focul și mirosul greu de iad, a zis Sfânta Scriptură: “Mânia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde“. Despre veșnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: “Întru pierzare în veci vei fi“ (Ieremia 15, 6). Despre adâncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: “Să nu mă înghită adâncul, nici să-și închidă peste mine adâncul ușa lui“ (Psalm 68, 18).
Iubiți credincioși,
Am adus câteva mărturii despre iad și muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinții prooroci. Dar să știți că nici unul din patriarhi și prooroci nu au arătat așa de luminat și descoperit despre iad și despre chinurile lui, ca Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad și felurimea chinurilor lui.
Mântuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se muncește și trupul și sufletul, zicând: “Dacă mâna sau piciorul tău te smintește, taie-l și îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decât, având amândouă mâinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic“ (Matei 18, 8). În iad este pedeapsă veșnică; aceasta o arată Mântuitorul când zice: “Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică“ (Matei 25, 46). Și tot Mântuitorul ne arată că în iad este foc veșnic, zicând: “Atunci (adică în ziua judecății de apoi), va zice celor de-a stânga: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” (Matei 25, 41).
În iad este foc nestins (Marcu 9, 43). În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: “Unde viermele lor nu doarme și focul lor nu se stinge“ (Marcu 9, 44). În iad este gheena: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă“ (Matei 10, 28). Mântuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plângerea și scrâșnirea dinților, căci zice: “Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților“ (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).
În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea“ (Matei 7, 23). În iad este moartea cea de a doua și iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). În iad este plângerea și tânguirea, după mărturia Domnului care zice: “Vai vouă care râdeți acum, că veți plânge și vă veți tângui“ (Luca 6, 25). În iad este adânc nemăsurat. De acest adânc fără de fund și diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mântuitorul să nu le poruncească “să meargă în adânc“ (Luca 8, 31). Iadul este locul de chin al celor păcătoși, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos și au trăit în tot felul de păcate și nelegiuiri (Matei 25, 41).
Frații mei, după ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad în Sfânta Evanghelie, să auzim și cele ce au spus despre iad sfinții Săi ucenici și apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoși care merg în iad: “Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași, desfrânați și fermecători, și închinători la idoli, și a tuturor celor necredincioși este iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, și care este moartea a doua“ (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).
Același lucru, despre soarta celor răi și păcătoși îl arată și Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Nu știți oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“ (I Corinteni 6, 9-10). Și în alt loc, acest mare Apostol arată osânda celor păcătoși și căderea lor din Împărăția Cerurilor, zicând: “Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora… că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“ (Galateni 5, 19-21).
Sfântul Apostol Petru, arătând osânda sodomenilor, zice: “Și cetățile Sodomei și Gomorei, osândindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenușă, dându-le ca pildă nelegiuiților în viitor“ (II Petru 2, 6). Același Apostol, arătând că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruțat, ci i-a pedepsit veșnic în iad, zice: “Că Dumnezeu nu a cruțat pe îngerii care au păcătuit ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți până la judecată“ (II Petru 2, 4).
Și Sfântul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbește de pedeapsa veșnică a lui Antihrist și a proorocului mincinos care vor fi aruncați de vii în iad, zicând: “Și fiara a fost răpusă și cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei și cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncați de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă“ (Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: -“Și diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor“ (Apocalipsa 20, 10).
Iată ce zic Sfinții Părinți despre iad. Sfântul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc și cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Ușa pocăinței, p. 187). Sfântul Vasile cel Mare, arată că în iad sunt un fel de viermi otrăvitori și mâncători de trupuri, care fără de săturare mănâncă și niciodată nu-și umplu pântecele lor și, mai ales când mănâncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite (Tâlcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătând că cei din iad mai tare se chinuiesc când văd fericirea cea mare a drepților, zice: “Și pe Adam, scoțându-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare și mai puternică să-i facă lui simțirea căderii din bunătățile acelea. Așa și pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălășluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de câte bunătăți s-a lipsit pe sine. Ți-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la ușă, ca să se facă ție învățător de faptă bună și pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuințezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mântuirii. Întrebuințează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă și muncă” (Puțul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 462).
Sfântul Efrem Sirul, arătând plângerea celor din iad, zice: “Atunci cu amar plângând, lacrimi vărsând și văitându-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie și cu trândăvie! O, cum ne-am înșelat! O, cum, auzind noi dumnezeieștile Scripturi, râdeam și ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi și noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dânsul și cu dreptate El Își întoarce fața Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulcețile cele veselitoare ale lumii și desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pântece și cu dureri și cu chinuri ne-a născut? Unde sunt acum fiii noștri cei iubiți? Unde, bogăția? Unde, moșiile, averile și agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărășia și ospețele? Unde călătoriile cele de multe feluri și deșarte? Unde sunt împărații și puternicii? O, cum acum nici unul din aceștia nu se află și nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul și de Dumnezeu și de sfinți, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tânguiri și plângeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc ” (Ușa pocăinței, Cuvânt pentru iad, p. 188).
Sfinții și dumnezeieștii Părinți în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul când sufletul se desparte de trup. Îngerii buni și răi se înfățișează înaintea sufletului. Vederea celor din urmă, pricinuiește sufletului mare tulburare și frică, dar el găsește totuși o mângâiere la vederea sfinților îngeri buni. Faptele bune ale omului și conștiința lui curată, sunt în acest moment un mare ajutor și o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilința, faptele bune și răbdarea necazurilor, sunt atunci o mare sprijinire a sufletului, care se înalță către Domnul într-o mare bucurie, însoțit de îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi și de păcate este condus de diavoli la iad, unde va suferi veșnic.
Într-o zi doi îngeri se arătară Sfântului Macarie Alexandrinul și îi spuneau: “Sufletul omului păcătos ca și al celui drept, este cuprins de mare spaimă la vederea grozavilor și răilor îngeri. El aude plângerile și suspinele celor ce îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat și înspăimântat, cugetând la îndelungatul drum ce are să-l facă și la noul fel de viață ce are să ducă după despărțirea sa de trup”. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei arată ce groază și spaimă are sufletul până ce se rostește asupra lui judecata definitivă și zice că: “Puterile dumnezeiești stau în fața duhurilor necurate și arată cugetările cele bune, vorbele și faptele cele bune ce sunt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor și al demonilor și așteaptă îndreptățirea și scăparea sa, sau osândirea și pierderea sa în iad” (Viața repausaților noștri, București, 1899, p. 19-20).
Muncile iadului încep, după învățătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după moartea omului, când sufletul păcătos este aruncat în osândă. Acesta este, însă, un iad provizoriu căci starea celor aruncați în iad patruzeci de zile după moarte, se poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii și milosteniile urmașilor, dacă, bineînțeles, cel ce a murit era în dreaptă credință și mai ales dacă a fost mărturisit înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osândă veșnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfârșitul lumii, când drepții vor merge în Împărăția Cerurilor pentru veșnicie, iar păcătoșii în focul nestins, iarăși pentru veșnicie (Matei 25, 45-46).
Iubiți credincioși,
Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sunt zidiți după chipul și asemănarea Sa. Dar prin căderea din rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus osândei iadului până la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Numai prin moartea și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar drepții Vechiului Testament au fost eliberați și primiți în rai.
De la învierea și înălțarea Mântuitorului, de-a dreapta Tatălui, până la sfârșitul veacurilor, toți creștinii dreptcredincioși care păzesc poruncile Lui, sunt mântuiți, adică sunt primiți în odihna raiului. Numai creștinii necredincioși, adică lepădații de Dumnezeu, sinucigașii, sectanții care s-au rupt de Biserica apostolică, și cei ce mor nepocăiți în păcate grele, precum ucigașii, desfrânații, cei ce trăiesc în ură și alte păcate asemenea, sunt osândiți după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sunt scoși din iad prin rugăciunile Bisericii și prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugăciune și milostenie pentru răposații noștri ca parastase cu dezlegări, liturghii și praznice la trei, la nouă și la patruzeci de zile după mutarea lor din viață, ca Dumnezeu să-i ierte și să le dea odihnă în rai.
Dacă vrem să ne mântuim, adică să scăpăm de iad și să fim primiți în rai și bucuria împărăției cerești trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întâi să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani. Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos și de păstorii ei – preoți și episcopi. Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii și mai ales, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creștină, nașterea și creșterea de copii, participarea regulată la biserică, spovedania și Sfânta Împărtășanie.
Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeți că săracul și mult răbdătorul Lazăr a intrat în rai după moarte, iar zgârcitul și nepocăitul bogat a fost aruncat în iad cu diavolii? Vedeți în ce fericire sunt cei drepți și în ce foc și chinuri grele se află păcătoșii în iad? Vedeți, de asemenea, că cei din iad văd atât pe cei fericiți din rai, cât și pe cei ce trăiesc în păcate pe pământ? Zadarnic cere bogatul apă să-și ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să trimită pe Lazăr pe pământ ca să cheme la pocăință pe frații săi, că i se răspunde: Au pe Moise și pe prooroci! (Luca 16, 29).
La fel ni se va răspunde și nouă, dacă nu ne pocăim: “Avem pe Hristos și pe preoți. Să-i ascultăm pe ei!“
Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim și noi, frații mei, până avem vreme și să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viață curată și spovedanie. Numai așa vom fi iertați, miluiți și primiți în sânul lui Avraam, adică în veșnica bucurie a raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii și cu toți drepții, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo și numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. Amin.
http://acvila30.ro/parintele-cleopa-despre-iad-predica-la-duminica-a-xxii-a-dupa-rusalii/#more-94869
Omul va afla Impărăţia lui Dumnezeu in sine. Pogoară în inima ta vei afla acolo scara pe care să urci la impărăţia lui Dumnezeti, ne povăţuieşte Cuviosul Isaac Sirul.
Sfânta Scriptură Invaţă că Impărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace si bucurie intru Duhul Sfănt (Romani 14:17). Pasul cel dintâi către părtăşia cu Dumnezeu este deplina incredinţare de sine in mainile lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu este Cela ce lucrează, si nu omul.
Părtăşia cu Dumnezeu inseamnă: Dumnezeu să se sălăşluiască in noi, El să lucreze in noi; cu El să se Inveşmânteze sufletul nostru si El să ne călăuzească cugetul, voia si simţirile. Atunci, noi sântem, de bună voie, armă in mâinile Sale El ne va mişca gândurile, dorinţele, simţămintele, in cuvintele si lucrarea noastră.
Cum se păzeşte de măndrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească inaltă?
Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viaţă. Păcatul l-a indepărtat pe om de această viaţă si de aceea el trebuie să o recâştige. In fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.
Vederea duhovnicească.
Când impărăţia lui Dumnezeu se sălăşluieşte in inima omului, Dumneezeu îi descoperă acestuia taine. “Invaţă” impreună cu Dumnezeu care este fiinţa lucrurilor şi inţelege taina lor.
Toată cunoaşterea este la Dumnezeu, şi când Domnul voieşte, după mila Sa descoperă omului taine. Astfel, si un monah simplu si neinvăţat, prin mila lui Dumnezeu cunoaşte taine mari: despre viaţă, despre moarte, despre rai si iad, cunoaşte si cum este orânduită lumea aceasta.
Când Impărăţia lui Dumnezeu s-a sălăşluit in inima omului, Dumnezeu sfaşie neştiinţa minţii ca pe un văl. Omul va inţelege atunci nu doar tainele Zidirii, ci si taina propriei sale persoane, si in cele din urmă, intr-o clipită sfântă, Dumnezeu, după nespusa Sa milă, si se va descoperi pe Sine, iar omul Îl va privi pe impăratul Slavei aşa cum priveşte soarele in apa limpede. Atunci omul este una cu Dumnezeu şi Dumnezeu lucrează in el. Acesta trăieşte numai cu trupul pe pământ, iar cu duhul este in Impărăţia cerurilor, impreună cu Ingerii si Sfinţii,si Il contemplă pe Domnul.
Adeseori, când puneam vreo intrebare părintelui Tadei, el imi răspundea scurt, după care adăuga: Despre asta a scris cutare şi cutare Sfânt Părinte. Să merg să iau cartea să citim.’Fireşte că incuviinţam bucuros, iar preţ de o clipă părintele răsfoia cartea si citea fragmentele respective, iar apoi vorbea de la sine. Nu am mai intalnit un om care să se descurce cu atâta iuţeală in aceste cărţi.
Despre asprime
Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă. Cei aspri inaintează numai până la o anumită măsură si rămân la nevoinţa trupească. In purtarea cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, ingăduitori.
Părintele Tadei mi-a istorisit atunci un vis anume al său:
Abia adormisem, şi visez că am murit. Doi tineri m-au dus intr-o incăpere si m-au aşezat pe un suport, intre ei. De-a dreapta mea se aflau judecătorii. in spate, la stânga, cineva mă invinovăţea si grăia astfel: iată, acesta este cel care nu se poate inţelege cu nimeni! Am tăcut mirat. Atunci, acelaşi glas, din colţ, a repetat aceste cuvinte. Tânărul care se afla In partea mea dreaptă imi spune: Nu te teme! Nu-i adevărat că nu te poţi intelege cu nimeni! Doar pe tine insuţi nu te poţi “inţelege!
Atmosfera cerească şi atmosfera iadului
Omul care poartă in sine Impărăţia lui Dumnezeu răspândeşte in jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeieşti. Impărăţia lui Dumnezeu făureşte in noi atmosfera Impărăţiei cerurilor, spre deosebire de atmosfera de iad a cugetului, pe care o răspândeşte in jur omul ce poartă in inima sa iadul. Rolul creştinilor in lume este să curăţească atmosfera in lume si să lărgească impărăţia lui Dumnezeu.
Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti in noi, căci de vom pierde impărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru nu ne vom mantui nici noi si nici semenii noştri. Cel ce poartă in lăuntrul său impărăţia lui Dumnezeu, acela o va impărtăşi in chip nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea si căldura noastră, vor dori să fie impreună cu noi şi, treptat, atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvori din noi şi in tăcere, sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri – acesta străluceşte din noi chiar si fără ca noi să ne dăm seama de asta.
In cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Impărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va voi intotdeauna să se facă voia lui si nu voia lui Dumnezeu. In impărăţia cerurilor nu sânt cu putinţă impărăţii in impărăţie. Asta au vrut “duhurile căzute si de aceea au căzut de la Domnul, Impăratul Slavei.
Sufletul care a căzut in cercul vălmăşagului gândurilor, in atmosfera iadului, sau care doar s-a atins de ea, incearcă chinuri drăceşti. De pildă, citim ziarele sau ne plimbăm pe străzi şi apoi, dintr-odată, simţim că s-a tulburat ceva in lăuntru, in sufletul nostru, simţim un gol, o mahnire. Aceasta se intâmplă din pricină că, citind diferite lucruri, am pierdut concentrarea, mintea unită, ne-am imprăştiat, şi atmosfera iadului “se pogoară” (părintele Tadei intrebuinţa des acest cuvânt) asupra noastră.
Despre propovăduire
Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inimă atinge inima celuilalt. Să nu atacaţi niciodată, nu fiţi potrivnici nimănui. Dacă cel ce propovăduieşte vrea să-i intoarcă pe oameni de la vreun rău, să o facă cu blândeţe, smerenie si mare frică. de Dumnezeu.
Despre smerenie
Cum este un om smerit?
Cei smeriţi socotesc pe orice om mai presus decât ei – nu numai pe om, ci şi toată făptura.
Cum putem socoti o faptură mai presus de noi, clacă Dumnezeu ne-a impodobit cu minte, ne-a numit fii ai Săi?
Dacă veţi pune mâna pe inimă si veţi fi sinceri cu voi inşivă, veţi inţelege că sânteţi mai mici decât multe făpturi. Luati aminte la albină, cum zoreşte si trudeşte. Se dăruieşte fără cruţare şi fără oprelişti. Albina trăieşte, cu totul, o lună si o jumătate de zi, si adesea piere muncind, pe câmp, şi nu se mai intoarce la stupul ei. Si cât se gândeşte omul la sine si cât işi plânge de milă. Sau priviţi furnica, cum nu osteneşte să poarte neincetat ceva. Iar atunci când îi cade sarcina, o ridică si işi continuă munca cu răbdare. Iar noi, dacă nu apucăm irnediat ceva în mâini, ne luăm degrabă mainile de pe acel lucru.
Eram de fată, odată, când o bunică l-a intrebat pe părintele Tadei ce să facă ca nepoţii ei să fie credincioşi. Trebuie ca bunica lor să fie totdeauna blândă, bună, să nu se supere niciodată, să fie totdeauna binevoitoare, să asculte totul – când, iată, nu vor să o asculte. Poate că acum nepoţii nu vor fi credincioşi, dar cândva, mai târziu, işi vor aminti de bunica lor şi amintirea ei îi va face mai buni…
Din cartea: Staretul Tadei de la Manastirea Vitonita – Cum iti sant gandurile asa iti este si viata, Predania, 2005
http://www.diakonima.gr/2011/10/03/atmosfera-cereasca-si-atmosfera-iadului/
