Ieri s-au împlinit 15 ani de la mutarea la cele veşnice a Părintelui Ilie Cleopa. Un nume care, pentru spiritualitatea creştină românească, nu mai are nevoie de nicio prezentare. Cine l-a cunoscut, ştie de ce. Cine a auzit sau i-a citit cărţile, îşi poate face o idee. Cine n-a auzit de el încă, este la începutul creşterii sale duhovniceşti, sau poate că nici nu s-a născut.
Născut într-o familie cu 10 copii, în 1912, în localitatea Suliţa (jud. Botoşani) Părintele Ilie Cleopa (Constantin din botez) şi-a început viaţa monahală la vârsta de 17 ani, ca frate de mânăstire şi cioban la oi, în obştea mânăstirii Sihăstria. Intrarea în mănăstire a fost cu grea încercare: timp de 3 zile a fost pus să dea cu băţul într-un copac la poarta schitului. A răbdat şi a dat. După 16 ani, este luat în armată, iar la întoarcere este tuns în monahism, devenind călugăr, cu numele Cleopa. Apoi este trimis iarăşi la oile mânăstirii, timp de 5 ani.
Numai că Ilie Cleopa nu stătea cu oile fluierând ci…citind. Înzestrat de la Dumnezeu cu o memorie foarte bună, purta mereu în traistă cărţi de teologie pe care le citea şi după care se ruga. El însuşi a mărturisit despre această perioadă a vieţii că „Stâna, oile, trăirea în linişte si singurătate pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost şcoală de călugărie şi teologie”. În acest fel, monahul Cleopa a devenit biserică vie, sălăşluind în sufletul său pe Hristos – Învăţătorul tuturor.
Numai că Ilie Cleopa nu stătea cu oile fluierând ci…citind. Înzestrat de la Dumnezeu cu o memorie foarte bună, purta mereu în traistă cărţi de teologie pe care le citea şi după care se ruga. El însuşi a mărturisit despre această perioadă a vieţii că „Stâna, oile, trăirea în linişte si singurătate pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost şcoală de călugărie şi teologie”. În acest fel, monahul Cleopa a devenit biserică vie, sălăşluind în sufletul său pe Hristos – Învăţătorul tuturor.
Însă renumele părintelui ajunsese şi la Securitate, care a început să fie deranjată şi să îl vadă pe Părintele Cleopa ca un duşman al regimului comunist. Aşa se face că Părintele a fost nevoit să se ascundă timp de mai mulţi ani, în 3 etape, în pădurile din jurul mânăstirii Sihăstria, în Munţii Stânişoarei (aici a stat împreună cu alt mare duhovnic român, Arsenie Papacioc) sau în Munţii Neamţului.
După 1989, lucrurile s-au mai liniştit iar Mânăstirea Sihăstria a început, încet, încet, să se umple de sutele şi miile de pelerini care veneau să se spovedească sau să-l asculte pe Părintele Cleopa, care redevenise un fenomen, un far al credinţei, a cărui lumină trecuse graniţele ţării. Echilibrat şi înţelept în abordările teologice cele mai înalte, cunoscător al tainelor sufleteşti, plin de râvnă pentru cuvântul Domnului şi povestitor cu har şi umor fin, Părintele Cleopa a rămas în amintirea multora ca un stâlp al mărturisirii lui Hristos, la băncuţele special amenajate pentru pelerini, din faţa chiliei sale (azi muzeu). Iar vocea lui tumultoasă nu făcea decât să amplifice tăria credinţei, fiind în stare să te trezească din lâncezeala şi confortul vieţii.
Am avut bucuria să-l întâlnesc o singură dată şi a fost de ajuns. Întâlnirea a semănat (după mine) cu lovirea valurilor furioase de stânca unui ţărm înalt. M-am văzut aşezat în faţa unui munte de teologie şi duhovnicie, timpul şi viaţa mea au încremenit şi am intrat pe Poarta Cerului, într-un loc pe care nu-l mai văzusem, dar sufletul îl ştia prea bine. Cu glasul său cel bubuitor în auz, dar blând la nevoie, cu ochii săi de un albastru-verzui profund (semănau cu ai Părintelui Arsenie Papacioc), Părintele Cleopa m-a lămurit pe deplin asupra frământărilor pe care le aveam. Vorbea direct cu sufletul meu, iar eu eram amorţit de uimire şi de bucurie. Parcă era un prieten pe care îl ştiam dintotdeauna. Deşi mi se adresa scurt, simplu şi pe înţeles, nu uita să-mi citeze din Biblie sau alte scrieri. Era ca o catedră de teologie, ca o instanţă de autoritate spirituală, unde veneai gol şi frământat, dar de unde plecai umplut de har şi de sens în viaţă. Rostirile Părintelui erau rostuiri, asemenea zicerilor din Pateric, mai cuprinzătoare decât unele tratate stufoase de teologie academică de azi, care mestecă nimicul printre cuvinte goale de sens.
N-am să-i uit ochii săi, care m-au sfredelit până în adâncul inimii, ca şi cum mi-ar fi cunoscut până şi ultimul gând. Şi n-am să-i uit părinteştile cuvintele rostite către mine, duioase ca o boare răcoroasă într-o seară încinsă de vară: Să fii preot înseamnă să-L ai pe Dumnezeu pe mâini. Mergi şi slujeşte-i. Altceva mai bun nu ai de făcut în viaţa asta. Numai să poţi. . .
Aşa voi încerca să fac până ce voi pleca de aici.
Sărut-dreapta, Părinte Cleopa!
(Acest text a fost publicat prima dată pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)
http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/am-sarutat-mana-unui-sfant-parintele-cleopa
Imparatul Maximian, pe cand se afla in cetatea Nicomidiei, afland de numarul mare de crestini din ea, a pus la cale exterminarea lor in apropierea Praznicului Nasterii Domnului. Imparatul, stiind ca toti crestinii se vor strange in marea biserica din Nicomidia, a poruncit ca biserica sa fie inconjurata de lemne uscate, carora soldatii sa le dea foc.
Sfantul Antim, episcopul Nicomidiei, a adunat in biserica tot poporul lui Hristos, a praznuit impreuna cu ei si i-a invatat adevarata credinta. Soldatii au inconjurat biserica si nu au mai permis nimanui sa iasa din ea. Inauntru a intrat trimisul imparatului care le-a vestit crestinilor ca imparatul ii someaza sa jertfeasca idolilor, altfel vor fi arsi de vii. Atunci arhidiaconul bisericii, aprins de focul ravnei dumnezeiesti, a intarit multimea si i-a pus inainte slava muceniciei la care ii cheama Dumnezeu. El le-a amintit de pilda celor trei tineri din cuptorul de foc. Crestinii s-a umplut de Duhul Sfant si au voit cu ravna sa raspunda dumnezeiestii chemari. Cand episcopul a aflat aceasta s-a grabit de a botezat pe catehumeni, si a impartasit pe toti crestinii cu dumnezeiestile si preacuratele Taine.
Soldatii insa au aprins lemnele asezate din timp. Potrivit traditiei, douazeci de mii de oameni au dobandit cununa muceniceasca, inaltand cantari de lauda lui Dumnezeu. Toti acestia au luat mucenicia la anul 302. Prin mila lui Dumnezeu Sfantul Antim a scapat nevatamat, ca sa fie de folos si altora. A adus prin Botez pe multi la Hristos si dupa ce a fost mult chinuit, s-a mutat la Hristos.
Tot in aceasta zi facem pomenirea:
Sfintilor mucenici cei din senatul roman;
Sfantului Ind;
Sfintilor Gorgonie si Petru;
Sfantului Mucenic Zinon;
Sfantului Mardonie;
Sfantului Dorotei;
Sfantului Teofil diaconul;
Cuviosului Parintelui nostru Vavila;
Cuviosului Simeon (Simon) "al pietrei", Izvoratorul de mir, ctitorul Manastirii Simonopetra (Simonos-Petras) din Muntele Athos;
Calendar Ortodox
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Simeon (Simon) "al pietrei", Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Simonopetra (Simonos-Petras) din Muntele Athos, care cu pace s-a săvârşit.
Sfântul Simon a înflorit în grădina Maicii Domnului, în cursul secolului al XIII-lea, într-o perioadă în care imperiul bizantin era divizat şi slăbit în urma cruciadelor, iar capitala fusese mutată la Niceea. Dispreţuind vanităţile acestei lumi s-a retras în Muntele Sfânt, pe lângă un bătrân, pentru a lucra la mântuirea sufletului său. El şi-a ales un Bătrân nu numai experimentat în asceză, dar şi sever şi exigent, şi i s-a supus cu totul ca lui Dumnezeu Însuşi. Ascultarea sa exemplară, umilinţa şi iubirea pentru părintele său duhovnicesc care însă nu îl scutea nici de mustrări, nici de lovituri au dovedit o înaltă virtute şi au atras admiraţia călugărilor de la Athos. Purtarea sa a atras şi respectul Bătrânului său care a încetat să îl mai considere un ucenic, ci mai curând un tovarăş în luptele duhovniceşti. Totuşi aceste onoruri nu i-au fost pe plac celui ce alesese singurătatea şi să urmeze lui Iisus. Astfel, prin forţa împrejurărilor, a obţinut să plece să trăiască singur. După multe căutări, a ales să trăiască într-o peşteră îngustă şi umedă, pe versantul vestic al Muntelui Athos, la 300 de metri deasupra mării. A luptat zi şi noapte contra asalturilor demonilor, având drept arme doar credinţa, speranţa şi invocarea Numelui atotputernic al Domnului nostru.
Într-o noapte, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Crăciunului, a văzut o stea că se desprinde dintr-o dată din cer şi coboară, oprindu-se deasupra unei stânci abrupte în faţa grotei. Presupunând că este o cursă a vrăjmaşului care se transformă adesea în înger de lumină, ascetul n-a crezut. Vedenia s-a repetat în nopţile următoare până în seara de Crăciun când steaua luminoasă a coborât pe stâncă ca şi steaua din Bethleem, iar o voce s-a auzit din cer: "Nu te îndoi, Simoane, slugă credincioasă a Fiului Meu! Priveşte acest semn şi nu părăsi acest loc pentru a merge în singurătate aşa cum îţi doreşti, pentru că aici doresc să întemeiezi o chinovie pentru mântuirea multor suflete." Liniştit fiind de vocea Maicii Domnului, Simon a fost dus în extaz la Bethleem înaintea copilului Christos, cu Îngerii şi Păstorii ; apoi, venindu-şi în fire, s-a apucat fără întârziere să construiască Noul Bethleem.
Puţin după această viziune, trei tineri fraţi dintr-o bogată familie din Thesalia (sau din Macedonia), auzind de virtuţile Sfântului Simon, au venit la el punându-i la picioare toată averea lor ca şi cei trei Magi şi rugându-l să-i primească ucenici. Venind apoi muncitorii, au vrut să înceapă să construiască dar, văzând că locul pe care îl arăta lor Sfântul Simon este atât de abrupt şi periculos, au refuzat şi l-au acuzat că şi-a pierdut minţile. Chiar în acel moment, fratele care le aducea de băut a alunecat şi a căzut în prăpastie. Erau siguri că fratele a murit şi aceasta le-a confirmat reproşurile pe care le făcuseră Sfântului. Dar care nu le-a fost mirarea când, datorită rugăciunilor Sfântului Simon, l-au văzut pe fratele urcând pe celălalt versant cu burduful de vin şi cu paharul plin în mână pregătit să îi servească. Crezând, muncitorii au devenit călugări şi au putut vedea de nenumărate ori în timpul construirii chinoviei că Domnul i-a dat o mare putere slugii sale.
Construcţia fiind terminată, la Noul Bethleem au început să vină destul de mulţi călugări. Dar într-o zi au debarcat pe insulă piraţii sarazini. Sfântul Simon i-a întâmpinat cu daruri, sperând să îi abată de la a devasta mănăstirea. Cum însă aceştia, nemulţumiţi, s-au aruncat cu sălbăticie asupra lui, au fost pe loc orbiţi, iar unuia dintre ei , care ridicase iataganul asupra Sfântului, i-a fost paralizat braţul. Cuceriţi de rugăciunea Sfântului, ei se pocăiră, primiră Sfântul Botez şi deveniră toţi călugări.
După mulţi ani în care harul pe care i l-a dat Dumnezeu s-a vădit în multe minuni, profeţii şi mai ales prin învăţătura sa, Sfântul Simon a adormit în pace, înconjurat de ucenicii săi cărora le-a cerut pentru ultima dată să respecte învăţătura primită cu frică de Dumnezeu, credinţă, grijă şi ascultare totală faţă de egumen şi duhovnic. Din mormântul Sfântului a început să curgă mir care făcea multe minuni (de unde şi numele de Mirovlitul). Dar distrugerile repetate ale mănăstirii au făcut să nu mai rămână nici o urmă a mormântului sau a moaştelor sale. Cu toate acestea, Sfântul nu a încetat să fie o prezenţă nevăzută protejând în multe rânduri pe cei ascultători, mustrându-i greu pe cei neglijenţi sau pe profanatori. În ziua când este sărbătorit, unii au putut vedea o lumină divină ieşind din peşteră sau acoperindu-i icoana din biserică ca un voal.
Un secol după adormirea sa, fiica despotului Macedoniei, Jean Ugles, a fost eliberată de un duh necurat cu ajutorul Sfântului Simon. Drept mulţumire, tatăl său a transformat mica mănăstire a Sfântului Simon într-un aşezământ bogat cu multe proprietăţi.
http://www.calendar-ortodox.ro/
