Saturday, October 7, 2017

Sfânta Pelaghia ( 8 Octombrie )


Ea a fost o mare păcătoasă care s-a pocăit. Ea s-a născut la Antiohia, din părinţi păgîni, şi a fost dăruită de Dumnezeu cu nemaivăzută frumuseţe trupească. Pelaghia şi-a folosit marea frumuseţe spre a ei pierzanie şi a celor căzuţi în mrejele ei. Din desfrînările ei ea se făcuse putred de bogată. Trecînd odată pe lîngă Biserica Sfîntului Mucenic Iulian, în care tocmai atunci predica înaltpreasfinţitul Nonnus, ea s-a oprit şi a auzit cuvîntul pentru înfricoşata Judecată şi pedeapsa care îi aşteaptă pe păcătoşi în iad. Cuvintele acelea au zguduit-o, şi Pelaghia şi-a schimbat radical viaţa. Ei i-a fost scîrbă de ea însăşi, s-a temut tare de Dumnezeu, s-a pocăit cu amar de noianul păcatelor ei şi a căzut înaintea lui Nonnus rugîndu-se de el ca să o boteze: „îndură-te şi fie-ţi milă de mine, Sfinţite Părinte. Botează-mă pe mine şi învaţă-mă pe mine pocăinţa, căci iată eu sînt adînc de păcate, gheena pierzării, mreaja şi unealta diavolului." Aşa s-a rugat Pelaghia de Ierarhul lui Hristos cu lacrimi, şi el a primit-o, i-a cercat pocăinţa şi a botezat-o pe ea. La sfîntul ei Botez a slujit şi Fericita Romana Diaconita, care i-a fost şi naşă. Romana a învăţat-o bine toată creştineasca vieţuire şi tainele Credinţei. Dar Pelaghia a rîvnit mai mult decît Sfîntul Botez. Prea conştientă fiind de noianul adînc al păcatelor ei, împunsă de boldul conştiinţei, ea a voit să se nevoiască pînă la moarte cît mai aspru. Ea a împărţit imediat toate imensele ei averi cele cîştigate din desfrîu săracilor, şi a plecat în taină la Ierusalim, sub numele de monahul Pelaghie. Acolo ea s-a închis într-o peşteră de la Muntele Măslinilor, şi s-a închinat cu totul celor mai aspre postiri, rugăciuni şi privegheri de toată vremea. După trei ani a cercetat-o lacov, diaconul Sfinţitului Nonnus, şi a aflat-o încă vie. Dar cînd a revenit după trei zile, a aflat-o pe ea moartă, şi i-a îngropat trupul ei cu cinste. Sfînta Pelaghia s-a săvîrşit către Domnul cam pe la anul 461. Astfel, cumplita desfrînată de mai înainte i-a plăcut mai după aceea lui Dumnezeu cu asprimea pocăinţei celei cu lacrimi, a fost iertată de noianul păcatelor ei, şi s-a sfinţit. Iar Domnul a socotit vrednic sufletul ei cel curăţit de împărăţia Cerurilor.