Roadă ascultării şi a mărturisirii curate a gândurilor. ( Gheronda Efrem Filotheitul )

Stareţul ne sfătuia să fim sinceri faţă de Dumnezeu şi faţă de el, înţelegând prin aceasta mărturisirea curată. Astfel a trecut viaţa noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.

Gândurile trebuie să fie cu desăvârşire curate. Felul cum merg la priveghere, la mărturisirea gândurilor, la întâlnirea cu părinţii, la ascultare, toate trebuie să fie cunoscute Stareţului. „Dacă acum, din prima zi a supunerii mele, îmi spuneam în sine, nu pun început bun, aşa cum mă sfătuieşte Stareţul, nu voi avea nici sfârşit bun".

Aceasta, cu rugăciunile Stareţului, am păzit-o şi din acest motiv simţeam multă bucurie, multă odihnă sufletească, iar cu ochii cei trupeşti vedeam atât de curat, încât nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă, căci nu aveam experienţă.

- Gheronda, văd atât de limpede... Ce este aceasta?

- Aceasta este o parte din roadă ascultării şi a mărturisirii curate a gândurilor.

Nu mă preocupa deloc nici chiar mântuirea mea, fiindcă simţeam atât de multă odihnă, încât îmi spuneam: „Chiar şi acum de voi pleca la Dumnezeu, ce voi spune? Păcatele mele le-am mărturisit. Sufletul meu se află dezgolit înaintea Stareţului. Iar tot ce am făcut, am făcut de ascultare". Când mergeam să mă culc, simţeam atât de multă pace sufletească, încât îmi spuneam: „Ce mi se întâmplă?" Pentru toate acestea însă nu aveam nici un gând de slavă deşartă, pentru că ştiam şi credeam cu tărie că totul se datora rugăciunilor Stareţului meu.

Insă atunci când ucenicul nu este sincer şi nu îşi dezvăluie sufletul înaintea Stareţului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârşit bun.

Atunci când un creştin nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul său se nasc patimile, pe care, dacă nu le curăţeşte prin Mărturisire şi pocăinţă, nu va putea să-şi afle niciodată sănătatea şi mântuirea sufletului său. Atunci când omul mărturiseşte toate cu smerenie, este ca şi cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său. Iar apoi, odată cu lacrimile de pocăinţă, vine luminarea şi Harul lui Dumnezeu; gândurile i se luminează şi în felul acesta dobândeşte sănătatea sufletească.

Sfinţitul nostru Stareţ ne spunea:

„Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta. Nu şi-a mărturisit gândurile şi atunci acestea l-au mâncat, precum şerpii. Mic este şarpele, dar dacă nu-1 alungi, el creşte, dobândeşte otravă şi te muşcă o dată, iar tu mori. Ai văzut om înşelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta".

Ne povestea Stareţul că unii s-au înşelat atât de mult, încât au primit demoni în loc de îngeri şi, urmând sfătuirile nevăzuţilor ucigaşi de oameni, s-au sinucis. Şi care a fost rădăcina înşelării? „Să nu spui nimic stareţului", adică să nu te mărturiseşti, să nu te smereşti şi să nu-ţi descoperi gândurile, fiindcă descoperi cursele demonilor. Am văzut aceasta şi în cazul părintelui loan, primul ucenic al Stareţului.

Imi aduc aminte de o întâmplare caracteristică.

Intr-o zi, de praznicul Sfinţilor Apostoli, a venit părintele Efrem de la Katunakia ca să liturghisească. Atunci Stareţul mi-a poruncit să-i gătesc o mâncare bună, fiindcă părintele Efrem era foarte bolnăvicios şi se afla în pragul tuberculozei.

Am alergat ca să împlinesc ascultarea, iar Stareţul stătea pe capul meu acolo unde găteam şi îmi spunea:

- Nu ştii să găteşti. Vai de capul tău! Aşa se găteşte în lume, iar tu vrei ca asta să o mănânce şi preotul?

De îndată ce am terminat, Stareţul a venit în cerdacul pe care îl foloseam în loc de bucătărie şi mi-a spus:

- Hai, neghiobule, adu-o repede!

Am luat mâncarea şi am dat-o preotului.

- Pleacă dinaintea mea!, mi-a strigat Stareţul. Să pieri, să nu te văd înaintea ochilor! Şterge-o repede la chilia ta!

- Să fie binecuvântat!, am spus.

Am luat binecuvântare de la Stareţ şi m-am dus la chilia mea ce se afla alături. Ei, de îndată ce am păşit în chilie, datorită rugăciunilor Stareţului a venit şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu m-a cercetat în aşa fel, încât mai că nu-i vedeam cu ochii cei trupeşti pe Sfinţii Apostoli. Atât de mult Har! Atâta binecuvântare! Inima îmi devenise un adevărat Rai. Lacrimile îmi curgeau şiroaie, însă nu pentru că mă ocărâse Stareţul, ci fiindcă nu puteam să-mi stăpânesc bucuria şi veselia dumnezeiască pe care o simţeam datorită prezenţei Sfinţilor Apostoli.

Era praznicul lor şi fiindcă Sfinţii Apostoli fuseseră ocărâţi pentru Hristos, defăimaţi şi biciuiţi de către cărturari şi farisei, văzând Hristos şi mica mea nevoinţă, a trimis binecuvântarea Sa. Nu ştiam unde mă aflu. Am căzut la pământ şi am început să plâng. Atât de multă fericire simţeam! „Cât de mult bine mi-a făcut Stareţul!".

Stareţul, în ciuda slăbiciunii mele trupeşti, a hotărât să mă facă bucătar al obştii.

Intr-o zi, fără prea multe introduceri, Stareţul a venit la mine şi mi-a spus:

- Micuţule!

- Binecuvântaţi!

- Fă mâncare!

- Unde să fac?

- Afară.

„Unde să fac afară?", mă întrebam în sinea mea. Căci nu exista nici un fel de bucătărie. Haide acum să adun vreascuri, să aprind focul ca să gătesc. Şi ce mâncare să fac, de vreme ce nu aveam nici măcar idee despre gătit. M-au învăluit gândurile. „Unde o să faci acum mâncare? Cum să speli farfuriile afară, de vreme ce nu există loc liber?". Dar părinţii muncesc, ridică greutăţi, se ostenesc, flămânzesc. Ce vor mânca?

Schitul era aşezat într-un loc deschis, unde vânturile lovesc în plin. Şi atunci sufla un vânt! Şi aşa slab cum eram, mă primejduiam ca vântul să mă ia şi pe mine pe sus şi să mă arunce în prăpastie. Dacă începea să sufle acest vânt trebuia să pun toate gândurile cele bune, toată răbdarea mea, fiindcă îndată mi se pornea război înlăuntrul meu. Duhul cel viclean al cârtirii şi al hulei era mereu lângă mine şi numai dacă puţin mi se micşora răbdarea, el îndată îmi şoptea: „Ce fel de Dumnezeu al dragostei este Acesta Care te chinuie cu vânturile astea furioase?". Insă eu îi răspundeam împotrivă: „Piei, satano, şi taci!".

Mai târziu am improvizat din crengi o bucătărie de vară, dar vântul cel puternic le lua pe toate ca pe nişte pene. Am pus două pietre în loc de pirostie, iar deasupra cratiţa de aramă, dar de îndată ce începea să sufle vântul, zbura şi capacul, zbura şi cratiţa şi toate se rostogoleau în prăpastie.

Atunci Stareţul striga:

- Ameţituleeeee! Bre, neghiobuleeeeee... Ţi-au zburat lucrurile!!! Aleargă să le găseşti!

Dar unde să le mai găseşti? Acestea cădeau în prăpastie, iar eu alergam acolo, prin frig şi ploaie, ca să găsesc cratiţele şi capacele. Ah, Dumnezeul meu! Chiar şi iarna găteam lângă chilia Stareţului, dar mâneam în coliba sa.

După masă trebuia să spăl farfuriile noastre de zinc, afară, desigur. Iarnă, frig, ploaie, acestea trebuiau spălate afară. Să fii răcit, gripat, şi să fii nevoit să ieşi pe stânci şi în bătaia vântului care te îngheţa, ca să speli farfuriile! Aveam un urcior spart cu apă adunată din picăturile de ploaie şi într-o gaură pe care o avea am pus o ţeava şi aşa spălam vasele, cu apă „curgătoare". Mâinile ne înlemneau din pricina apei îngheţate, pentru că nu aveam unde să o încălzim.

Furculiţele şi cuţitele nu le spălam, ci atunci când terminam mâncarea, doar le ştergeam cu prosopul şi le împachetam. Dar fiindcă nu spălam nici prosoapele, cu timpul s-au făcut şi acestea tari ca o piele. Astfel, prosoapele au devenit atât de murdare, încât dacă le spălai, ai fi făcut o supă din apa rămasă de la ele. Pentru farfurii Stareţul avea şi o altă tactică de igienă, nemaiîntâlnită. De îndată ce terminam masa, puneam apă în farfurii şi apoi o beam, oricum ar fi fost ea. Astfel, şi farfuriile le spălam cât de cât, şi nici nu risipeam prea multă apă. Aşa făceam toţi şi la fel trebuiau să facă şi străinii.

Odată a venit un înalt funcţionar bancar şi i-am pus masa ca să mănânce. La sfârşitul mesei fiecare dintre noi ne-am spălat farfuria aşa cum făceam de obicei. Apoi Stareţul se întoarce către vizitatorul nostru oficial şi-i spune:

- Domnule, acelaşi lucru îl vei face şi tu. Şi l-a făcut.

Acolo, la Sfânta Ana Mică, aveam mereu lipsă de apă. Nici pentru a găti mâncare nu aveam. De aceea Stareţul îmi spunea adeseori:

- Mergi, micuţule, să aduci apă!

Pe atunci mergeam după apă la părintele Gherasim Imnograful de la Sfânta Ana Mică. Acesta era un monah foarte atent, evlavios şi cu o inimă iubitoare. Era o adevărată podoabă a Sfântului Munte. Trăia viaţa duhovnicească cu acrivie. S-a născut în Epirul de Nord în 1903, iar în Sfântul Munte a venit în 1922, la vârsta de nouăsprezece ani. Vieţuia la Chilia Cinstitului înaintemergător de la Sfânta Ana Mică. Acesta a primit de la Dumnezeu harisma de a compune şi de a scrie cântări. Lucrările sale alcătuiesc tomuri întregi de manuscrise. Pe atunci împlinea douăzeci şi cinci de ani de când venise în Sfântul Munte.

Mergeam, aşadar, la părintele Gherasim pentru apă. Luam două bidoane militare de benzină, pentru că aveau capacitate mare, şi le umpleam cu apă.

Imi făceam cruce şi luam un bidon în spate, iar pe celălalt în mână. însă mai greu era la coborâre, căci dacă mi s-ar fi muiat genunchii, aş fi căzut în prăpastie şi fie aş fi murit, fie aş ajuns o grămadă de oase. De aceea, mă stăpânea frica, dar rugăciunea Stareţului nu m-a lăsat niciodată.

Părintele Gherasim, când mă vedea, i se făcea milă de mine. Pe atunci eram şi puţin bolnav şi istovit de asceză. Bidoanele cântăreau mai mult chiar decât mine. Părintele Gherasim mă lua şi îmi dădea să mănânc, dar eu nu luam nimic. Stareţul îmi dăduse poruncă aspră: „Să nu primeşti nimic!". Şi înger să fi coborât din Cer, eu nu aş fi luat nimic. A spus Stareţul nu? Nu! S-a terminat.

- Cum o să duci bidoanele pline cu apă?, mă întreba cu compătimire şi cu dragoste părintele Gherasim.

- Le voi duce, cu rugăciunile Stareţului meu. De vreme ce nu avem apă nici pentru gătit...

Pentru noi apa era aur curat. Un adevărat confort. Faţa ne-o spălam doar cu lacrimile. Picioarele? Numai dacă mergeam la mare. Hainele? Rareori câte o flanelă. Ani grei, ani de nevoinţă, dar binecuvântaţi.

Trăiam ca nişte troglodiţi. Cu toate acestea binecuvântarea lui Dumnezeu ne acoperea şi nu simţeam nici o greutate. Viaţa noastră era mucenicească, dar plină de Har.
De cele mai multe ori iarna făceam privegherea afară, în aer liber, ca să nu ne prindă somnul. Ploua, ningea, vântul turba de furie? Noi făceam privegherea afară. Am trecut prin atâtea răceli şi suferinţe pricinuite de condiţiile climaterice, dar cu rugăciunile Stareţului am rezistat. Astfel ne învăţa Stareţul, ca să ne dăruim cu totul nevoinţei împotriva patimilor şi lucrării privegherii, ca să aflăm Harul. Lozinca sa era: „Nevoinţă până la moarte!".

Vara, când căldura era insuportabilă, privegheam în aer liber, dacă voiam. Astfel, fiecare din noi, depărtat fiind de celălalt, putea să se roage de unul singur, fie în chilie, fie în aer liber.

Puţini asceţi din secolul al XX-lea, care au petrecut în Sfântul Munte, au făcut o nevoinţă atât de aspră şi au ajuns la contemplarea lui Dumnezeu. Stareţul Iosif era aspru, dar şi viteaz. Neînduplecat în ce priveşte ascultarea, dar şi plin de dragoste. Avea desăvârşită credinţă în Dumnezeu şi mult discernământ.