Monday, April 27, 2015

“- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi? ( Parintele IUSTIN PARVU )



“- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?

- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele.

De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul? faci cruce – se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul – toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul.

(…)

De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului.

Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca. (…)

- Cum vedeti reinvierea duhovniceasca a monahismului?

- [ironic, n.n.:] Cu telefon mobil si cu masini luxoase... Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta.

- Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului?

- … daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare – de trei ori pe zi, ascultare – daca poti lasa-l pe fratele – si asa mai departe…

- Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca?

- Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?

- Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi?

- Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti. Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita… Forta diavolului sta in patimile si relele noastre“.

***

“Vor veni vremuri si mai grele. Prigoanele, puscariile, schingiuirile si tot calvarul indurat de noi in timpul comunismului au fost usoare pe langa ce va urma. Si va fi foarte greu sa-ti mentii credinta si s-o treci generatiilor urmatoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.

- Ce ne ameninta atat de rau?

- Pai, iacata, globalizarea vine ca un buldozer care striveste totul inaintea lui. Si odata cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeana... Am zis candva: intrarea in UE este iesirea din Ortodoxie. Dar revin si zic: depinde de noi sa nu lepadam deodata credinta. Ca si o haina nu o dezbraci dintr-o miscare, mai intai scoti o maneca, apoi cealalta. Pana atunci, s-ar putea ca poporul sa se destepte. Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil. Si toate aceste incercari, globalizare, ecumenism si cine stie care altele, toate vor fi spulberate de forta rugaciunii.

- Nadejdea mirenilor este ca marii duhovnici ne vor indruma…

- Ei, marii duhovnici… Daca am sti ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (rade) Noi n-am avut duhovnici asa cum vremea a cerut-o. Si de-aia poporul a cazut.

- Aveti o viziune destul de pesimista despre societatea romaneasca…

– Nu e pesimista, e realista. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa nastem eroi; cum erau inainte mamele, nasteau copii pentru martiraj, parca ar fi crescut lanuri de grau pentru a face anafura. Nu mai putem sa ne ridicam fara jertfa; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fara oameni de jertfa. Tot crestinismul e o jertfa; post si rugaciune – care sunt oarecum indrazneala noastra catre Dumnezeu. Cu acestea poti cuceri cerurile. Nadejdea, alaturi de credinta si de iubire, sunt, nu-i asa?, cele trei fire nevazute care ne leaga de Dumnezeu. Asa incat speranta nu trebuie sa moara. Dar eu cred ca daca nu traiesti credinta asa cum trebuie, ai slabe sanse de mantuire. Pai cum sa mergi, si cu Dumnezeu, si cu Mamona? (…)

- Parinte, am vrea sa incheiem interviul in mod optimist, asa cum se cade in asteptarea Pastelui. Avem vreun motiv de optimism?

- Da, fara indoiala: Maica Domnului. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara primesc intotdeauna raspuns“.

Să ne smerim mai mult întru pocăință - Arhimandrit Sofronie

La Dumnezeu trebuie să venim ca ultimi păcătoși și să ne osândim sincer și întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutam nimic în afară de iertare și miluire.

Cu cât ne smerim mai mult întru pocăință, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândește pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acțiunea în noi a mândriei, judecarea fraților, vrăjmașia față de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu.

La Dumnezeu trebuie să venim ca ultimi păcătoși și să ne osândim sincer și întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutam nimic în afară de iertare și miluire. Aceasta trebuie să fie starea noastră interioară permanentă. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu mâhnim Duhul Sfânt cu patimile noastre mârșave, să nu pricinuim nici un rău aproapelui nostru. Noi ne rugăm să dobândim adevăratul sens al poruncilor lui Hristos și să trăim în acord cu ele. Noi Îl chemăm:

"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta." Și Dumnezeu ne aude și mântuirea vine la noi. "Și cel care va chema numele Domnului se va mântui."(Ioil 2,32)

(Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, 1998, p.145)


http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-ne-smerim-mai-mult-intru-pocainta

Sunday, April 26, 2015

Experiențe trăite lângă Sfântul Porfirie Kavsokalivitul


În loc de altă binecuvântare pascală, vă aduc trăirile pascale pline de veselie ale fericitului Stareț Porfirie, așa cum le-am trăit într-o zi de Marți din Săptămâna Luminată în chilia sa.

Ca medic ce sunt, am mers să-l văd. După controlul cardiologic și obișnuita cardiogramă m-a rugat să nu plec. M-am așezat pe un scăunel lângă patul său. Chipul starețului strălucea de bucurie. După ce m-am așezat, m-a întrebat:

– Știi troparul care spune: „Prăznuim omorârea morții…”?

– Da, Gheronda, îl știu.

– Spune-l!

Am început să-l spun repede:


„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, a celei veşnice, şi săltând lăudăm pre Pricinuitorul, pre Singurul cel binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preaslăvit”.

– Și l-ai înțeles?

– Desigur că l-am înțeles.

Atunci Starețul a făcut o mișcare bruscă cu mâna și mi-a spus:

– Nimic n-ai înțeles, bre Gheorghiță. L-ai spus ca un psalt grăbit. Ascultă ce lucruri înfricoșătoare spune acest tropar: Hristos, prin Învierea Sa, nu ne-a trecut de partea cealaltă a unui râu, a unei crăpături a pământului, a unui canal, a unui lac sau a Mării Roșii, ci ne-a trecut peste un haos, peste un abis, peste care era cu neputință să treacă omul singur. Veacuri întregi a așteptat omul această trecere, acest Paști. Hristos ne-a trecut de la moarte la viață. De aceea astăzi „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului”. Moartea a fost pierdută. Ai înțeles? Astăzi prăznuim „începătura altei vieți, a celei veșnice” trăită lângă Hristos.

Vorbea cu entuziasm și siguranță. Se emoționase. A tăcut pentru puțin, după care a continuat mai tare:

– Acum nu mai există haos, moarte, omorâre, iad. Acum toate sunt pline de bucurie datorită Învierii lui Hristos. Iar împreună cu El a înviat și firea omenească. Acum putem și noi să înviem, să trăim veșnic lângă El… Ce fericire este Învierea! „Și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul”. Ai văzut vreodată cum saltă mieii primăvara pe câmpul cu iarbă verde? Cum sug puțin de la mamele lor, după care iarăși saltă? Aceasta este tresăltarea. Așa trebuie să săltăm și noi de bucurie nespusă pentru Învierea Domnului nostru și pentru a noastră.

Și-a întrerupt iarăși cuvântul. Atmosfera era plină de veselie.

– Pot să-ți dau un sfat?, a continuat Starețul. La fiecare mâhnire a ta, la fiecare insucces al tău, să te aduni o jumătate de minut înlăuntrul tău și să spui rar acest tropar. Vei vedea că cel mai mare lucru din viața ta – și din viața întregii lumii – s-a înfăptuit: Învierea lui Hristos și mântuirea noastră. Și vei conștientiza că nereușita care ți s-a întâmplat este foarte mică, ca să-ți poată strica buna ta dispoziție.

Mi-a strâns mâna și mi-a spus:

– Îți doresc să salți de bucurie, privind înapoia ta la haosul peste care te-a trecut Domnul nostru Cel înviat, „Singurul cel binecuvântat, Dumnezeul Părinților”. Cântă acum și „Hristos a înviat”!



Adevărat a înviat!

GHEORGHIE PAPAZAHOU,

profesor de cardiologie


http://www.marturieathonita.ro/experiente-traite-langa-parintele-porfirie/#more-1776

Cuviosul Paisie Aghioritul despre Homeopatie



“Homeopatia este incurcata. Multi s-au incurcat in aceasta poveste si au amestecat in ea multe teorii. Dupa ce vei lua o doctorie, iti vor spune aceia: “La inceput te vei simti mai rau, dar apoi iti va trece.” Sa spunem ca te doare obrazul. Celalalt iti da o palma puternica si te doare mai tare, asa incat starea de mai inainte, ti se pare o gluma, si o suporti usor.

Mai exista si unii care sunt bolnavi numai cu inchipuirea. Unul ca acesta merge la medic, iar acela ii spune: “Pleaca, nu ai nimic.” Merge din nou si medicul iarasi ii spune: “Pleaca, nu ai nimic.” Merge apoi la homeopat. Acesta stie ca nu are nimic, dar nu ii spune, ci ii da un praf, pentru a-i linisti gandul aceluia si astfel ii trece durerea. “M-am facut bine”, spune acela.

Aceasta este inselaciune! Apoi mai sunt si altii care, neputandu-se aranja nicaieri in alta parte, merg la homeopatie si astfel isi gasesc o ocupatie. Dar lucrul acesta este primejdios. Se incurca diferiti insi in treaba aceasta si nimeni nu poate avea incredere in ei. Apoi, resping toate celelalte tratamente.

Eu as fi de acord mai degraba cu un botanist, cu un om de stiinta. Dar exista si multi escroci. Unul spune ca poate cunoaste toate bolile numai privind in ochii celui bolnav. Sunt si eu de acord ca unele boli se pot depista in felul acesta, dar cum va cunoaste acela inima privind in ochi. Altul spune ca prin ureche poate vindeca toate bolile. Baga in ea niste ace. Prostii. Acestia sunt niste escroci. Este nevoie de discernamant in toate acestea.

– Adica, Parinte Paisie, sa nu facem tratamente homeopate la copil?

– Nu, nu este un lucru in care sa ai incredere.”


http://www.marturieathonita.ro/parintele-paisie-aghioritul-despre-homeopatie/#more-158

Friday, April 24, 2015

DARURILE MAICII DOMNULUI ( Parintele Cleopa )


Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila si îndurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricina de slava si de înaltare duhovniceasca? Care credeti ca a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?

Oare fecioria sau întelepciunea sau sfintenia sau priceperea sau alte multe si nenumarate daruri pe care le avea?

Da, fratii mei! Într-adevar, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobita de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovnicesti. Însa darul cel mai mare care i-a fost ei pricina de slava si de cinste negraita a fost darul smereniei. Fara de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.

Smerenia a fost pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioare Maria, mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfântului Duh, Domnul a cautat spre smerenia roabei Sale si a ridicat-o la atâta slava si cinste, spre a fi laudata în cer de toate ostile ceresti, si pe pamânt fericita de toate neamurile.

Smerenia a fost cea dintâi pricina de înaltare si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia a înaltat pe Avraam si l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri, caci se socotea pe sine a fi pamânt si cenusa. Smerenia l-a înaltat pe Iosif si l-a facut pe el mai mare peste tara Egiptului.

Smerenia l-a facut pe Moise cel gângav la limba, povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel. Caci se socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea lui Israel din robia Egiptului.

Smerenia l-a aratat pe David a fi dupa inima lui Dumnezeu, caci se socotea pe sine vierme si nu om. Cu smerenia a stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia si mai mult decât toti, dumnezeiescul Ioan Botezatorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încaltamintei lui Hristos si care, pentru adâncimea smereniei lui, s-a învrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la Iordan si de a se numi de Însusi Hristos, cel mai mare om nascut din femeie.

Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat smerenie mare, apoi cine poate sa înteleaga câta adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind si întelegând de la Arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfânt si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înaltat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvântul tau!

Aici cu adevarat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi înaltat. Iar Sfântul Efrem Sirul zice ca: "În inima adânca se va înalta Dumnezeu".

Deci, dupa marturia acestui sfânt parinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazima. Apoi si la Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele înalte si duhovnicesti cu care a fost împodobita de Dumnezeu s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica, smerita ei cugetare.

Iubitii mei frati, spre a deslusi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am sa va spun o istorioara. Se povesteste ca un vestit sculptor, a facut, pe lânga alte statui vrednice de lauda si de mirare, si un minunat spic de grâu de care atârna un porumbel. Toti se mirau si se minunau de aceasta uimitoare sculptura, deoarece se parea ca în ea mestesugul nu urmeaza firii, ci o depaseste pe ea.

Dar era o taina nedezlegata, cum un spic care este asa de gingas cu puterea, sa poata tina pe el greutatea unui porumbel. Dezlegarea tainei însa arata si închipuieste pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfânta Fecioara era aici închipuita printr-un fir de grâu, iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt.

Spicul statea aplecat de greutatea porumbe-lului, aratând, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea si a facut-o salas lui Hristos Dumnezeu.

Iubitii mei frati, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de slava, de cinste si de înaltare la toti sfintii lui Dumnezeu si cu atât mai mult la Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Dar sa stiti si sa întelegeti, ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului, Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facându-se pâna la moarte, si moarte de cruce.

Iar aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste si pentru aceea si Dumnezeu l-a preaînaltat si I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor de dedesubt.

Dar va zice cineva: "Ce este smerenia?" La aceasta voi raspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfântului Isaac Sirianul: "Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a îmbracat Dumnezeu, când a binevoit a veni în lume, si S-a îmbracat în firea noastra cea smerita".

Iar daca se va întreba cineva din ce se naste ea, vom zice ca Sfântul Ioan Scararul, ca din ascultare si din taierea voii. Si daca va zice cineva pentru care motiv smerenia este asa de mare, voi zice, pentru ca numai ea poate ucide pe cel mai mare pacat, care este mândria. Pentru acest pacat, îngerii au cazut din cer si stramosii nostri, Adam si Eva, au cazut din rai; caci, ascultând de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei.

Fratii mei, vreau sa va spun ca astazi, mai mult ca oricând, acest mare pacat al mândriei a cuprins toata lumea. Fiecare doreste sa fie mai mare peste altii si sa-i robeasca si sa-i stapâneasca. Fiecare doreste sa fie mai bogat decât altul; fiecare sa fie mai cinstit, mai vestit si mai bagat în seama decât altul. Fiecare doreste a se socoti mai întelept decât altii. Fiecare se lauda ca este mai iscusit în meserii si mestesuguri.

Cine învata pe cel sarac sa ia pâinea de la gura copiilor si sa-si cumpere televizor si video, spre a-si închipui si el ca este asemenea cu cei avuti? Nu mândria?

Cine învata pe femei si pe fete sa munceasca luni si ani de zile, nu spre a-si cumpara cele de nevoie vietii, ci spre a-si cumpara rochii la moda si încaltaminte luxoasa si alte lucruri desarte, care nu tin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

Cine învata pe cel sarac, care are o casa de copii, sa se sârguiasca cu mai multa truda spre a le face la toti haine luxoase si de mult pret, spre a-i face sa fie în rând cu lumea? Nu mândria?

Cine face pe fetele si pe femeile cele usoare sa se dreaga pe fete cu pudra si cu alte unsori si sa-si vopseasca unghiile spre a arata mai tinere si mai frumoase? Oare nu mândria si slava desarta, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor sa fie cu orice pret în rând cu lumea si nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, în cel rau zace; si iarasi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrajmas lui Dumnezeu.

Cine învata pe cei neînvatati sa defaime pe cei cu adevarat învatati? Nu mândria? De unde vin bataile, ambitiile, laudele, pricinile, sfezile, tulbu-rarile si vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Ca fiecare se socoteste mai tare decât altul si mai drept. Au nu din mândrie?

O, rautate fara margini! Cine mai cunoaste azi rautatile tale? Si cine se mai osteneste astazi sa alunge aceasta ciuma sufleteasca din inima sa?

Fratii mei, iata pentru care pricina sfânta smerenie este cea mai vestita din toate virtutile, pentru ca numai aceasta poate sa le pazeasca pe toate si fara de ea, toate sunt nimic. Sa stiti si sa tineti minte ca numai aceasta singura virtute, smerenia, poate în vremea mortii sa mântuiasca pe om, dupa cum zice unul din sfintii Filocaliei.

De aceea si Mântuitorul nostru, pe cei smeriti cugetatori îi fericeste cel dintâi, zicând: Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este împaratia cerurilor. Caci cel ce are smerenie în inima sa, macar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sarac si ca, înaintea lui Dumnezeu, nu a facut nimic bun.

Deci, fratii mei, sa nu uitati cât de mare este darul smereniei si câta slava si fericire aduce omului aceasta slavita si prea mare virtute. Amin.


Parintele Cleopa

Thursday, April 23, 2015

Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare şi nu ne îngăduie să ne mai aducem aminte de pământ ( Sf. Siluan Athonitul )


Domnul ne-a dat Duhul Sfânt şi noi am învăţat cântă­rile Domnului, iar de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu uităm pământul.

Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare şi nu ne îngăduie să ne mai aducem aminte de pământ.

“Cine a încercat-o o caută neobosit ziua şi noaptea şi este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie şi înfumurare, pentru duşmănirea şi osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă şi pentru un gând desfrânat, ca şi pentru alipirea de cele pământeşti; pentru toate acestea harul pleacă şi atunci, pustiit şi abătut, sufletul tânjeşte după Dumnezeu cum tânjea părintele nostru Adam la iz­gonirea din rai.

Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu aşa: „Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu la­crimi Te caut. Vezi întristarea mea şi luminează întuneri­cul meu, ca sufletul meu să se veselească din nou.”

„Nu Te pot uita. Cum Te-aş putea uita? Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu şi duhul meu se bu­cura în rai unde vedea faţa Ta. Cum aş putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui Ceresc?”


Sf. Siluan Athonitul

Bucuria duhovnicească ( Parintele Arsenie Papacioc )


- Cum să luptăm împotriva duhului tristetii?

- Să fiti veseli. Dragă, eu stii ce vă spun, cu toată siguranta: ori si ori si oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îti creează starea aceasta de agitatie, de tristete, îsi face cuib satana si-si cloceste ouăle; nu mai poti iubi, nu mai poti vedea cu perspicacitate nitel în viitor, cu ratiunea care ti-a dat-o Dumnezeu, nu mai poti, pentru că tu esti trist. Adică nu esti în stare de nimic - o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteti tristi, gânditi-vă la lucrul ăsta: "Stai, că este ceva drac aici!" Si nu acceptati.

- Ce să facem să scăpăm de împietrirea inimii?

- Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine. Eu v-am dat o solutie. Nu să vă mângâiati cu faptul că le auziti. V-am dat un sfat: să fiti veseli.

Cum să fiu vesel - poate să spună cineva - când nu pot să fiu? Dacă esti vesel, inima se desface si ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta si El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi si bate si punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de constiintă. Poartă în adâncul si în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu chip si asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatăl si locas la el Ne vom face. Asta este chipul si asemănarea, nu picioarele si ochii si urechile. Mintea este un subordonat al inimii.

- La inima asta cum ajungem?

- Este foarte usor. Bagă-ti mintea acolo si zi: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!" Deci, dacă ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispozitie, inima se desface si ea.

Ce înseamnă asta: "Eu sunt amărât"? Cum esti amărât, când Hristos a înviat, când suntem întelegători în ceea ce priveste crucea pe care trebuie să o ducem si noi. Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde, că Hristos nu-l lasă cu nici un chip. Si această stare continuă de veselie pe unde trăiesti, este si o stare de rugăciune si o trăire crestină si de inimă prezentă la Dumnezeu. Pentru că ăsta este secretul: să ai inima prezentă. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de cunostintele tale, stie ce vrei. Are nevoie de cererea ta, de atentia ta. Vezi, niste părinti, mamă si tată, când văd pe copilul lor că-si pune toată nădejdea în ei, mor de dragul lui si nu stiu ce să-i mai dea.

Există la Psalmul 130: "Doamne, n-am umblat la cele înalte, nici la cele mai minunate decât mine", dar sunt ca un copil întărcat, care se uită cu jind la sânul maicii sale. Pentru că-i întărcat si nu mai vine laptele, care e un aliment complet, adică harul lui Dumnezeu. Eu asta fac: să curgă harul lui Dumnezeu, dar să fiu cu gura căscată.

Hristos este Dumnezeu, a luat chip de om, de vierme, ca noi, nemultumiti si nesătui si în tot felul răi. Ce cinste pe neamul omenesc! N-a venit să spună altceva decât ceea ce a spus pentru mântuirea noastră. "Nu te teme turmă mică, îndrăzniti, Eu am biruit lumea!" Si noi putem să biruim lumea, nu cu puterea noastră, ci cu puterea Lui. Vă dati seama câtă putere avem noi. Dracul e un tolerat, nu este o putere. Nu trebuie să tineti cont că vă schimbă gândurile. Luptă din răsputeri, dar luptă ca un hot, fără putere.

Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem si înger păzitor. De ce nu dati atentie mai multă la îngerul păzitor? Stiti, frătiile voastre, ce spune într-un loc: "Este cu neputintâ să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!" Îngerul este cu noi, ne păzeste. Hristos s-a întrupat în chip de om (de vierme), în adâncul mizeriei omenesti, nu ca să anihilize fiinta omenească, ci s-o transfigureze.

Ati văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor:

"Sfinte îngere, fă rugăciuni de obste cu îngerii toti pentru mine păcătosul!" Si îngerul păzitor se roagă cu toti îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: "Nu vreau!" Adică este o unitate nemaipomenită, îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune, si îngerii toti sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc asa: "Dacă diavolul ar fi întruchipat în om, cu degetul mic poate răsturna pământul, dacă ar avea puterea de la început".

Da, dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii miscă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi, ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem.

Dracul joacă un rol de mântuire indirect. Suferintele îti aduc niste întelepciuni adânci si te fac să te gândesti serios la mântuirea ta. Dar, vă dati seama cine ne păzeste pe noi? Îngerul păzitor îl face praf si tăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei si câstigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Si nu ne-ar fi rusine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câstig de cauză diavolului, dusmanul îngerului, dusmanul nostru, cu nepăsarea, ba si cu căderi directe? Si totusi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinta să ne ridicăm prin spovedanie. Va să zică e o îngăduintă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii.

Asa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte.

Nu permiteti gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniti-le cu rugăciunea, fără meditatii prea multe la rugăciune. Unul împingea în usă si dracul împingea si el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: "Doamne, miluieste!", cu jumătate de gură, superficial. În sfârsit, dracul deschidea mai mult usa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: "Doamne, nu mă lăsa!", si îndată a dispărut dracul. Si plângea. Si a apărut Mântuitorul: "Doamne, de ce nu m-ai ajutat?" "Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!"

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.

- Dacă slăbeste credinta ce putem face?

- Dacă esti într-o stare de recrudescentă interioară, sigur slăbeste credinta. Să nu slăbească! Chiar si la sfinti se constată o viată de oscilatie, o ridicare si o coborâre. Pentru că, te mai părăseste harul, ca să nu te mândresti, să nu spui: "Ia uite eu unde am ajuns!" Te mai părăseste harul ca să te smeresti. Dar nu trebuie să-ti pierzi credinta. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ti folosească mintea; nu trebuie să vă speriati, el nu se astâmpără. Dumnezeu stie ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea. Dacă ziceti: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de o trăire interioară si adevărată, nu ratională. Ar trebui să întelegeti singuri lucrurile acestea!

Iar în legătură cu oscilatia asta care si la sfinti se constată, există un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care spune asa: "aduceti-vă aminte de mai-marii vostri, care v-au vestit vouă învătătura lui Dumnezeu, la a căror sfârsit privind, să le urmati credinta" (Evrei 13, 7). Adică, la sfârsitul vietii ei s-au desăvârsit si au cuvântul puternic si întreg. Deci, dacă noi suntem în luptă, acum ne ajută harul lui Dumnezeu. Dar luptă este toată viata, ne ispiteste continuu.

Oare să ne rugăm numai când ne ispiteste satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar, dacă ne ispiteste si Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită. Avem nevoie de o stare de prezentă continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim. Este cu neputintă să te mântuiesti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, Hristos: "Gândul la iad si nădejdea la Mine". Adică nu te mântuiesc faptele tale; chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea că nu se mântuieste, si cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fără harul lui Dumnezeu. Spune Mântuitorul: "Ceea ce la om este cu neputintă, la Dumnezeu este totul cu putintă." L-a întrebat Sfântul Apostol Petru: "Ce facem, Doamne, cine se mai mântuieste?" Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenti. Nu meriti tu atâtea haruri, decât dacă esti într -o smerită prezentă.

Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuită de păgâni. Sfântul Chiric era mic, până la genunchii lui mamă-sa, si a zis: "Si eu cred în Hristos!" Si i-a trântit ăla o cizmă în burtă si l-a repezit de zid si l-a omorât pe loc. Si-i pus copilul ăla în rândul mărturisitorilor. Sfintele moaste ale lui Chiric, mititelul acela, cu mare cinste le miscă preotul.

Vedeti că într-un cuvânt este cuprinsă toată mântuirea? 0 stare de dispozitie interioară, de ce tristete? A înviat Hristos! Suntem botezati, avem înger păzitor, Dumnezeu ne învată: "Cereti-Mi, că Eu vă dau; cine-ti dă piatră în loc de pâine? Si Eu să nu vă dau vouă pâine, putin credinciosilor?" Asta este putină credintă! încercati, nu vă lăsati deloc! La măsura voastră. Multumiti-vă cu daruri mici, nu cereti daruri mari; este o greseală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ti trebuie tie! Dar omul, în nesăbuita lui mândrie si dorintă, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău, dacă esti prezent si smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. Să stiti!

Există o carte "Viata Sfântului Nifon". Pe acest sfânt îl caracterizează îndeosebi smerenia. Si să vedeti ce descoperire a avut de la Dumnezeu, nici nu vă dati seama: la moarte au venit sfinti cuviosi si mucenici să-l ia, a venit chiar Mântuitorul. Pentru că el a zis: "Doamne, cât as fi eu de fericit să vii si Tu la moartea mea!" L-au luat dinainte, să-si vadă locul în cer.

Toate aceste lucruri le realizează smerenia. Asta-i singura cale. Dar nu vă desconsiderati că a făcut Sfântul Nifon si nouă ne e cu neputintă. Nu! La măsura ta, străduieste-te si tu. Sfântul Apostol Pavel spune: "Împârâtia cerurilor se ia cu năvală." La un concurs aleargă multi, dar cine aleargă sincer, nu aleargă degeaba. Cine se duce la concurs, să nu se gândească că nu câstigă; toti câstigă în final, dacă au alergat cinstit, dar doar unii iau premii.

Există pahar mic, pahar mare si pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfâcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, si-a umplut paharul. Este în functie de har si harul nu se dă decât dacă este omul smerit. Omul, dacă este sincer si smerit, este plin la măsura lui; este atât de satisfăcut, încât nu-si mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.

Frătiile voastre ati auzit de Sfântul Ioan, că i s spunea Apostolul pe care-l iubea Iisus. Dar ce, pe ceilalti nu-i iubea Iisus? Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare, de a acapara mai multă iubire. Dumnezeu trebuia să-l tină plin mereu, că era pahar mare. Dar pe toti Apostolii îi iubea Iisus si toti erau plini la măsura lor. Si atunci nu se mai justifică ticăloasa aia de invidie. Că se constată că niciodată nu te suferă unul care are o viată mai slabă decât a ta. Chiar între mireni si călugări. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre călugărie că acesta este drumul către care trebuie să vină toti. Dar nu toti se pot duce la mânăstire. Nu-i nimic. Rămân acolo ca paharul cu măsura lor si se desăvârsesc acolo unde sunt. Nu numai călugării se mântuiesc. Ei tin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: " Vrei să fii desăvârsit?" Deci au fost invitati. Pentru că poruncile sunt porunci care te mântuiesc. si sunt si sfaturile evanghelice, care te invită mai mult la desăvârsire. Dar asta nu înseamnă că omul care are nevastă nu se mântuieste. Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri si ceruri, sunt locasuri si locasuri. Sunt desăvârsiti a la Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, dar asta nu înseamnă că nu sunt fericiti si ucenicii lor, care s-au mântuit; căci orice mântuit este un înger.



Parintele Arsenie Papacioc

Wednesday, April 22, 2015

Sfinți din zilele noastre ( Parintele Cleopa ) - Saints of our times ( Elder Cleopa)





Dumnezeul din mine Îl simte pe Dumnezeul din Tine ( Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici )


Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede şi aude ceea ce este creat. Doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Şi doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate auzi.



Ochii mei mi-au spus: „Noi nu-L vedem pe El”. Dar eu i-am liniştit cu cuvintele: „Adevărul este că voi n-aţi fost creaţi să-L vedeţi pe El, ci să vedeţi ceea ce este al Său”. Urechile mele mi-au spus: „Noi nu-L auzim pe El”. Dar eu le-am adus la ordine prin cuvintele: „Adevărul este că voi n-aţi fost create să-L auziţi pe El, ci să auziţi ceea ce este al Lui”.

Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede şi aude ceea ce este creat. Doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Şi doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate auzi. O pictură nu-l poate vedea pe pictor, dar fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Un clopot nu-l poate auzi pe clopotar, dar fiica clopotarului îl poate auzi pe tatăl ei.

Ochiul nu-L poate vedea fiindcă el n-a fost creat cu scopul de a-L vedea. Urechea nu-L poate auzi, fiindcă ea n-a fost creată cu scopul de a-L putea auzi.

Credinţa mea Te vede, Doamne, întocmai precum ceea ce este născut îl aude pe cel ce l-a născut. Dumnezeul din mine Îl vede şi-L aude pe Dumnezeul din Tine. Iar Dumnezeu nu este creat, ci născut.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 68-69)


http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/dumnezeul-din-mine-il-simte-pe-dumnezeul-din-tine

Tuesday, April 21, 2015

Citate din Bătrânii Ortodocși Români




Sfinți din zilele noastre (Parintele Arsenie Boca) - Saints of our times (Fr.Arsenie Boca)




Despre spovedanie si rugaciune cu parintele Iustin Parvu


Un interviu de Isabela Aivăncesei,
Redactor Radio Romania Actualităţi
Părintele Iustin Pârvu are 89 de ani şi este duhovnic al românilor de pretutindeni. Demult nu-şi mai măsoară timpul în ani, ci în fapte şi vorbe bune. Vorbeşte oricui îi calcă pragul, iar apropiaţii îi spun „bătrânul”. Părintele Iustin, cu ochii săi albaştri ca cerul, te face să zâmbeşti din toată inima, iţi spune de ce ai nevoie ca să mergi mai departe şi-ţi dă speranţe…Ce contează că uneori nu înţelegi imediat ce spune, de vreme ce Dumnezeu este deasupra lui? Lângă părintele uiţi de foame, de frig şi de zădărniciile lumii acesteia. Te copleşeşte cu bunătatea-i desăvârşită care te îndeamnă să revii iar şi iar, şi să te aşezi în genunchi cu smerenie, sorbind cu nesaţ din izvorul bunătăţii, al înţelepciunii şi al dragostei sale de oameni. De curând am urcat din nou spre chilia părintelui Iustin, la Mănăstirea Petru Vodă. În cămăruţa lui miroase a smirnă şi-a tămâie adevărate. De la bucătărie o maică îi aduce plăcinte cu brânza. Îmi dă şi mie… Apoi părintele ne vorbeşte despre pocăinţă, despre spovedanie, despre rugăciune:

Cheia mântuirii noastre este Taina Sfintei Spovedanii. Taina Sfintei Spovedanii face parte din cele şapte Sfinte Taine ale bisericii noastre creştin-ortodoxe. Fără această Taină, nu există mântuire. Putem să facem toate nevoinţele, post, rugăciune, privegheri, milostenie, jertfire, dar fără această spovedanie nu se poate. Care a fost rugăciunea cea mai scurtă pentru iertarea păcatelor? Rugăciunea tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine întru Împărăţia Ta”. Dar prin cine se leagă, prin cine se dezleagă creştinul în această Taină? Se leagă şi se dezleagă prin Taina Preoţiei. Îi auzi pe sectarii Bisericii noastre creştine spunând: „Ne spovedim unul la altul şi n-avem nevoie de Harul lui Dumnezeu”. Deci ce mai este important în Taina Spovedaniei, în Taina Preoţiei? Harul lui Dumnezeu! Cu el legăm, cu el dezlegăm! Preotul nu este decât o unealtă prin care lucrează Harul lui Dumnezeu care nu se amestecă cu păcatele preotului. Păcatele preotului, îşi va da el seama singur de ele, dar harul lui Dumnezeu lucrează independent de virtuţile sale, de viaţa lui. De aceea este greşeală când spun unii dintre creştini că „Mă duc la părintele cutare să mă dezlege, să-mi fac spovedania”.

Este adevărat, fiecare se duce la un medic mai bun, dar ca putere harică şi la părintele dintr-un sat oarecare şi la părintele de la mănăstirea nu ştiu care din România noastră este aceeaşi lucrare a Harului. Şi sigur, foarte mulţi necredincioşi care refuză Taina aceasta a Spovedaniei, spun: „Nu-i nevoie, lasă că mai am timp pentru că sunt tânăr şi pot să mă spovedesc, să mă pocăiesc la bătrâneţe. Lasă mamă, du-te dumneata că eşti bătrână de-acuma, eu mai am timp”. Se poate întâmpla, ferească Dumnezeu!, vreun accident, o paralizie, o pierdere de vedere. Nu mai poţi face o metanie, o închinăciune şi spui: „Vai, că mă dor şalele, vai, că trebuie să mă odihnesc” şi aşa vrăjmaşul ne împiedică şi ne întârzie mântuirea noastră şi plecăm nepregătiţi dincolo. Când eşti tânăr, când eşti copil, părinţii spun: „Da’ lasă copilul, trebuie să-şi trăiască viaţa de acum înainte şi are timp mai târziu să facă treaba asta”. Da o boală peste săracul copilaş, dă o leucemie, dă un necaz greu şi nu mai poate să facă pe urmă nici un act de pocăinţă. Paralizeaza, amuţeşte, nu mai poate scrie (cel puţin să dea în scris un păcat pe hârtie), şi în felul acesta vrăjmaşul diavol îl tot întârzie de a săvârşi pocăinţa. Trebuie să avem mare grijă cu copiii noştri care trebuie duşi la biserică să deprindă Taina Pocăinţei.

Atunci copilul va fi şi ascultător în casă, sincer şi oarecum îndreptăţit să ţină de sufletul şi viaţa părinţilor. În viaţa de familie nimic nu face mai bine comuniunea decât în Taina aceasta a Spovedaniei. Soţul se cunoaşte cu soţia din Taina Spovedaniei, soţia îşi cunoaşte soţul din Taina Spovedaniei, copiii îşi cunosc părinţii din Taina Spovedaniei iar preotul care este unitatea tuturor, în Harul lui Dumnezeu, aduce pacea şi liniştea casei datorită acestei curăţenii sufleteşti, unde tronează Hristos şi unde se însuşesc devotamentul, dragostea şi sinceritatea. O familie se menţine prin dragoste, prin sinceritate şi prin devotamentul pe care îl are unul faţă de celălalt. Taina Cununiei este mântuirea reciprocă, iar de taina cununiei se leagă şi procreerea dar şi ajutorarea materială, unul faţă de celălalt. Nu-şi pune soţul punga deoparte iar soţia îşi pune altă pungă în cealaltă parte, pentru că atunci nu mai e unitate, nu mai e dragoste, nu mai e încredere. Zic unii: „Păi, eu muncesc pentru tine, când tu ai salariul mai mare? Ai. Dar eu trăiesc pe picioarele mele, mă duc în Spania, mă duc în Anglia, mă duc în Franţa şi am terminat”. Şi aşa au terminat-o cu Taina Cununiei şi cu Taina Spovedaniei. Ba le mai trece prin cap unora şi altora: „Dar de ce să mai muncesc eu pentru cei de-acasă? Lasă să muncească fiecare. Ce? Eu să mai muncesc pentru ei? Eu trebuie să-mi trăiesc viaţa de acum înainte, mai am câţiva ani până la pensie şi eu ce fac? Muncesc pentru copiii mei sau soţia mea? Să iasă fiecare acolo la arat.” Ei, toate lucrurile acestea nu sunt bune. Altădată soţia era legată de soţ fiindcă nu era în tradiţia noastră să meargă soţia la muncă. Când un bărbat se căsătorea trebuia să ştie că el va conduce o familie, că familia era legată de munca lui (bineînţeles că salariile nu se potriveau cu cele de astăzi) iar femeia era acasă cu toată gospodăria şi cu copiii, îi pregătea pe copii pentru şcoală, spăla, pregătea masa. Soţia era legată de soţ şi ascultarea era sfântă faţă de soţ. Mi-aduc aminte că atunci când făcea mama un ciorap de lână acesta ţinea doi ani, nu se mai rupea. Ea îl lucra, îl cosea, îl împletea şi făcea tot ce trebuie în gospodărie. Acuma auzi: „Nu dragă, mergem să cumpărăm, mergem la magazin.” Şi-atunci trebuie să aducă băiatul bani doldora din Spania şi din Israel, dolari şi euro şi aşa mai departe.

Canoanele tămăduiesc sufletul

Canoanele sunt canoane. Păi, dacă-i dai omului astăzi douăzeci de metanii, imediat spune: „Vai de mine, dar cum să fac eu douăzeci?”. Dacă-l opresc de la împărtăşanie doi ani de zile, imediat va spune: „Vai de mine, da’ cum să nu mă-mpărtăşesc?” Dar păcatele, mergem şi le-ncurajăm, şi nu mai ţinem seama, că dacă nu pui oleacă rânduială în canoanele acestea, pierzi credinciosul şi el nu mai vine la spovedanie. Omul modern a ajuns în stadiul acesta care este foarte grav. Dumnezeu îl pedepseşte şi pe preot care dezleagă cu uşurinţă şi îl pedepseşte şi pe credincios care se bucură de această dezlegare. Merg amândoi în acelaşi cazan. Să împărtăşeşti cu nevrednicie?! Astăzi e modern să te împărtăşeşti foarte des, şi cu cât ne împărtăşim mai des (dacă ne împărtăşim cu nevrednicie) cu atât ne îmbolnăvim sufleteşte mai mult. Întâi trebuie să ne curăţim, să ne purificăm, viaţa nu e atât împărtăşania, cât pregătirea aceasta pentru Sfanta Taină a Împărtăşaniei cu Sângele pe care Hristos l-a vărsat pentru păcatele noastre. Dacă noi îl luăm aşa… ca la bucătărie, la uşă ne mărturisim şi la altar ne-mpărtăşim.
Eram în şcoala primară şi ne duceam la spovedanie la începutul postului, toată şcoala în frunte cu învăţătorul. Acolo începea la spovedit cu învăţătorul, intram apoi noi câte şaizeci-şaptezeci de copii, aduceam ouă de acasă (preţul pentru spovedanie), şi le puneam acolo într-un coş şi treceam la spovedanie. Preotul ne întreba: „Câţi ani ai? În ce clasă eşti”? „A treia, a patra”. „Faci 500 de metanii”. La sfârşitul postului, iar ne ducea la spovedanie şi ne întreba: „Câte metanii ţi-am dat?” „500” „Le-ai făcut?” „Da.” „Bine. Treci la împărtăşanie”. Asa se făcea instrucţia şi vindecarea noastră sufletească. Acolo veneau şi părinţii, se spovedeau şi ei. Acolo la biserică citea învăţătorul Cazania, citea Apostolul. D’apoi azi unde mai vezi pe profesori la biserică? Unde mai vezi modelul în faţa ţăranului care stă la biserică în zile de sărbători, în duminici, la Paşti, la Crăciun, la Bobotează? Domnu’ învăţător e domn mare. A uitat că l-a adus mama sa de mână la biserică, a uitat că l-a adus cu traista la liceu şi că ea şi-a luat bucaţica din gură ca să-l facă om învăţat. S-a dezbarat şi de spovedanie şi de împărtăşanie şi el merge la discotecă, stă la televizor, mă rog, cu toată supratehnica asta care a invadat şi a distrus satele şi oraşele noastre. Cu cât e mai spilcuit, cu atât e mai străin. Cu cât este mai ateu, aşa zis liber-cugetător, cu atât este mai trecut în faţa lumii acesteia. Dar omul te masoară şi te cântăreşte după mers. Te vede cam ce poţi şi unde îţi rupi gâtul la un moment dat cu ifosele acestea moderne. Că, iată, aşa se întâmplă şi secetă şi vremuri grele. A secătuit pământul şi toate relele-s pe capul nostru. Vin toate bolile, vin toate greutăţile, fără leac, fără vindecare.
Mărturisirea e ca o durere de măsea – te presează!

Şi iată, că noi dacă vom cauta să ne îndreptăm toată viaţa noastră, rugăciunile de seară sunt ca o spovedanie în faţa duhovnicului. S-a rânduit aşa ca să te spovedeşti de 4-5 ori pe an la duhovnic. S-au dat aşa jaloane de a te spovedi în posturi ca să ştie omul. Dar în general, spovedania e ca o durere de măsele. Dacă începe să te doară măseaua, nu mai aştepti până săptămâna viitoare, nu mai aştepţi să vină dentistul în comună, te duci direct la Piatra Neamţ ori la Iaşi şi scoţi măseaua pentru că nu poţi dormi, nu poţi lucra, nu mai poţi face nimic. Ei bine, la fel este şi cu „măseaua sufletească”. Când a început păcatul să te roadă, du-te la „doctor” şi spune-ţi păcatele tale! Şi de acolo te scoli îndreptat, sănătos şi-ţi iei cursul normal al vieţii. De aceea citirea rugăciunilor acelora de seară este foarte importantă ca dovadă a spovedaniei omului în conştiinţa lui şi în faţa icoanei … „păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie, cele ştiute şi cele neştiute” care sunt din tinereţile mele, care sunt din obiceiul cel rău, care sunt din voia cea slobodă, din lene, „ori de m-am jurat cu numele Tău, ori de l-am hulit în gândul meu, sau pe cineva am ocărât, sau pe cineva am clevetit întru mânie, sau am scârbit pe cineva, sau de ceva m-am mâniat, sau am minţit, sau fără de vreme am dormit, sau vreun sărac a venit la mine şi nu l-am luat în seamă, sau pe fratele meu l-am scârbit, sau m-am sfădit, sau pe cineva am osândit, sau m-am mărit, sau m-am trufit, sau m-am mâniat, sau, stând la rugăciune, mintea mea s-a aplecat spre vicleniile acestei lumi, sau răzvrătire am cugetat, sau prea m-am săturat, sau m-am îmbătat, sau nebuneşte am râs, sau ceva rău am cugetat, sau frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima, sau ce nu se cuvine am grăit, sau de păcatul fratelui meu am râs, iar păcatele mele nu le-am socotit, sau de rugăciune nu m-am îngrijit…” ş.a.m.d. Deci iată toate păcatele care sunt posibile omului şi pe care el le spune în faţa conştiinţei lui şi în faţa icoanei şi în faţa lui Dumnezeu. Este o spovedanie pe care o face fiecare şi atunci îl găseşte Dumnezeu pregătit. Şi iată la urmă ce spune: „Apoi, făcându-ţi semnul Sfintei Cruci şi cu rugăciunea în gură adormind, gândeşte-te la ziua judecăţii, cum vei sta înaintea lui Dumnezeu”.

Timpul trece altfel în prezenţa părintelui Iustin Pârvu. Regret apoi că nu am cerut şi alte răspunsuri la ceea ce mă frământă, dar minutele sunt drămuite şi pelerinii, veniţi ca de obicei în număr foarte mare, se aud dincolo de uşă. Părintele vorbeşte blând, apoi mă binecuvântează. Atunci orice incertitudine dispare. Ştiu că trebuie să mă îndepărtez, deşi aş vrea să rămân şi să stau acolo, ca Mişu, pisoiul părintelui, pe marginea fotoliului, să stau şi să ascult, să mă bucur de linişte, laolaltă cu cerul, cu brazii, cu firicelul de apă din spatele mănăstirii şi, mai ales, să fiu aproape de sufletul părintelui Iustin, să gust din sfinţenia ce adie până şi-n plăcintele cu brânză abia scoase din cuptor.
La plecare, coborând pe drumul ce duce spre sat, un gând îmi mai stăruie în minte: „Roagă-te pentru noi, părinte Iustin!” 


http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-anul-ii-nr-10-16-octombrie-2008/despre-spovedanie-si-rugaciune-cu-parintele-iustin-parvu/

Monday, April 20, 2015

Învăţătură despre exorcisme ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )


 

Într-o zi l-am dus la Părintele Porfirie pe un preot care avea o problemă gravă ce îl preocupa de mult timp, neputându-şi da seama că boala unei persoane era de natură neurologică sau simptomul unei demonizări.

Deşi în ziua aceea se simţea foarte rău, Părintele Porfirie şi-a dat seama de îndată despre ce era vorba şi i-a spus:

– Eşti tu oare Sfântul Antonie ca să exorcizezi şi să alungi demonii?

În vremea aceea, preotul de care am spus mai sus făcea mai multe exorcizări decât ar fi trebuit poate să facă în cazul respectiv.

– Nu, nu sunt, îi răspunse preotul.

– Ei, dacă nu eşti, atunci de ce tulburi demonii cu exorcismele, iar apoi laşi victima pe mâna lor să o chinuie? Ascultă-mă, părinte – continuă Bunicuţul – este un mare păcat, cu totul inacceptabil, ceea ce fac astăzi unii care se hirotonisesc pe sine exorcişti, exorcizând public, în faţa unor mari mulţimi de oameni. Nu ştii că demonii îi pot asalta şi pe cei sănătoşi care sunt de faţă la exorcizări, începând să creadă că sunt şi ei demonizaţi? Şi încă îi ispitesc şi pe preoţii care îi alungă. În ultimul timp vin la mine foarte mulţi oameni care cred că sunt demonizaţi, fiindcă au asistat la o exorcizare publică, în anumite locuri. De aceea părinte, fiindcă te văd tânăr, îţi voi da o învăţătură despre exorcisme.

Trebuie avut în vedere faptul că preotul care face exorcizarea se adresează nemijlocit demonului şi, prin puterea sa preoţească, îi porunceşte să iasă. Dacă nu este priceput, poate fi vătămat el însuşi. Cel mai bine şi mai cuminte este ca, în loc să poruncească demonului şi să-l ameninţe, să se roage lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintei Liturghii, a Tainelor şi a altor rugăciuni, să-şi trimită Harul celui aflat în suferinţă. Astfel, Harul lui Dumnezeu îl acoperă ca o rouă pe cel suferind, iar preotul nu mai este în primejdie de a fi prins în capcana ispitelor şi de a cădea în semeţie sau în vreo rătăcire.

Atenţie! Nu spun să nu se mai citească exorcisme oamenilor care nu se mai pot ajuta deloc pe sine, ci să se citească, dar cu mare discernământ şi, mai degrabă, în tăcere, spuse Bunicuţul în încheiere.

După un timp, acelaşi preot despre care am povestit mai sus, mi-a spus următoarele:

– De curând am vizitat Muntele Athos. Am fost foarte impresionat auzind că şi părintele Paisie, un Bătrân cunoscut, luminat şi plin de discernământ, mi-a spus acelaşi lucru pe care mi-l spusese Părintele Porfirie. De bună seamă, Sfinţii ştiu mult mai bine decât noi cum lucrează demonii. Despre acest subiect părintele mai spunea:

– Am aflat că unii citesc exorcismele cu voce tare, de parcă demonii nu i-ar auzi oricum. Cel mai bine, părinte, este ca la proscomidie să-l pomeneşti pe cel aflat în suferinţă, rugându-l pe Dumnezeu să-l ajute”.

Sursa: Anastasios Sotirios Tzavaras, „Amintiri despre Bătrânul Porfirie, părintele nostru duhovnicesc, străvăzător şi înaintevăzător”, Bunavestire, Bacău, 1999


https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/13/invatatura-despre-exorcisme-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

Un sfânt al zilelor noastre ( Părintele Arsenie Boca )

Abordarea, indiferent sub ce formă, a sublimei existenţe a Părintelui Arsenie Boca, este copleşitoare din multe puncte de vedere, putând friza lipsa de modestie şi de smerenie, cerută de Domnul Iisus Hristos. Este o certitudine că vor veni, la un moment dat, prezentări care să tindă măcar spre nivelul copleşitoarei vieţi a celui care, de pe poziţia de sfânt în viaţă, a creat şi condus cea mai înaltă şcoală de purificare a sufletelor, în plină desfăşurare a obscurantismului comunist, din România ocupată de sovietici, după 23 August 1944.

Am avut marea şansă, în existenţa mea de adolescent, să cunosc la binecuvântata Mănăstire Sâmbăta, pe cea mai deosebită personalitate din întreaga mea existenţă. În plin atac ateist, părintele Arsenie reuşise cu ajutorul forţelor Binelui să creeze cel mai puternic curent spiritualist, cunoscut vreodată pe plaiurile româneşti (…).

Ajuns la mănăstire, am văzut în cele din urmă, grupul mare de tineri de ambele sexe, toţi studenţi care formau un cerc de sute de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon. Pe acela stătea ca pe un scaun un bărbat tânăr, extrem de frumos, îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel şi încins cu o curea lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea.

Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o figură frumoasă, din care ţâşneau două jeturi ca de laser, din ochii de un albastru ce nu-1 puteai privi. Personal nu aveam intenţia de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, care farmecă sutele de studente din jurul lui. M-am plasat la distanţă de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios ce putea spune acest călugăr cu studii universitare unui grup mare de tineri, studenţi la rândul lor, apreciaţi în mediul lor ca elite.

Am fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf, pe care o citisem mai demult, tradusă în franceză sub denumirea „La flame” (Flacăra) (….) Grupul de sute de studenţi urmărise cu emoţie acea nuvelă, aşteptând cu nerăbdare discuţiile cu părintele Arsenie. Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon şi în loc să se ducă pe aleea ce ducea la stăreţie, se îndrepta în direcţia în care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar părintele Arsenie mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă: „Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?”. Ştiam sigur că nimeni de acolo nu mă cunoaşte, fiind pentru prima dată la Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă şi retrasă, nici nu mai era prin preajmă. M-am întors spre părintele, privindu-l emoţionat, dar şi jenat, rugându-l să mă ierte, că într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte pe Dumnezeu, să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. (…)

Afirm cu modestie, că de atunci s-a creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deşi conştient de marea lui superioritate, care 1-a făcut iubit de o ţară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiţi de soartă aveau atât de multă nevoie. În puţinii ani care au urmat până la arestarea mea de către regimul comunist, părintele Arsenie ştia de greul ce mă aşteaptă. (…) M-a emoţionat profund constatarea că părintele Arsenie are haruri divine, pe care numai sfinţii le au. În relaţiile uzuale cu Părintele, m-am convins de imensul decalaj dintre marea lui forţă spirituală şi oamenii obişnuiţi, cu care el nu discuta, ci răspundea fiecăruia la gândurile pe care încă nu le exprimau. A fost marea milă a lui Dumnezeu asupra mult încercatului popor român, ca în cea mai grea perioadă din istoria lui, cea a ocupaţiei comunisto-sovietică, să-1 aibă alături pe sfântul părinte Arsenie Boca. Părintele Arsenie, la fel ca marii sfinţi, trăia în afara timpului, putând avea o viziune clară asupra desfăşurării lui. (…) Aceste prime pagini ţin loc de introducere în modesta mea prezentare a vieţii părintelui Arsenie, încercând să redau cadrul real de desfăşurare a luminoasei vieţi a acestui Sfânt, mult prea sus ca spiritualitate, comparativ cu neînsemnatele noastre existenţe.

Fragment din introducerea cărţii „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre” – Dan Lucinescu.

http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-arsenie-boca-un-sfant-al-zilelor-noastre/

Sunday, April 19, 2015

CELE TREI TREPTE ALE MÂNIEI ( Parintele Cleopa )


Mânia ne biruieste pe toti! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei.

Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceste holos, care înseamnă "repede", când omul se mânie repede si tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: Mâniati-vă si nu gresiti.

Aceasta-i mânia cea firească. A gresit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărtită în trei părti: partea mânioasă, partea ratională si partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra sarpelui prin care ai căzut".

Când vezi pe un om că te ocărăste sau îti face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrăjmasi dacă era asa. Urăste boala lui, nu pe om, că nu-i vinovat omul, diavolul îl îndeamnă. Urăste boala, că boala-i de la draci, ca să-l facă să te urască, să te ocărască, să te păgubească, să te bată. El nu-i vinovat, că omul este făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, dar cel îndem-nat de diavol asa face.

Mânia cea dreaptă nu urăste, ci împlineste porunca Domnului, care zice: Iubiti pe vrăjmasi vostri. Binecuvântati pe cei ce vă blestemă.

Această mânie, holos, este primul grad al mâniei.

A doua treaptă a mâniei este mânia numită catos sau pizmă, pe româneste. Acesta-i un sarpe rău. Acesta când a muscat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar tinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.

Când omul tine mânie si gândeste: "Lasă că-i răstorn eu planul la acela; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu", si când vei vedea acestea în mintea ta, să stii că ai trecut în treapta a doua a mâniei. Te-a muscat mai mare balaur de inimă. Si să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: "Iartă-mă, sotule; iartă-mă, sotie!", că dacă nu trece această mânie, nu putem zice "Tatăl nostru".

Atunci ar trebui să ne rugăm asa: "…si nu ne iartă nouă, Doamne, greselile noastre, precum nici noi nu iertăm…". Asa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice "Tatăl nostru". În nici un fel de mânie nu putem zice "Tatăl nostru". Conditia-i pusă de întelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul.

Apostolul spune: Soarele să nu apună întru mânia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mânie, nu numai soarele îl apucă cu mânia, îl apucă si două, trei zile, si o săptămână si o lună.

Apoi este mânia cea mai grea decât toate, zacos, care pe româneste se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toti dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă zacos? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu tine mânie numai două-trei zile sau o săptămână, ci ani de zile.

S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. "Uite, cutare a murit, si pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, si n-a vrut s-o ierte". Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, si de acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana, în Cuvânt la Saul si la David.

Saul era împăratul lui Israel si era bolnav de epilepsie, de duh necurat, că adeseori cădea la pământ si făcea spume la gură, că îl părăsise Dumnezeu de când l-a ucis pe împăratul Ahab. David venea si-i cânta din harpă psalmi si gonea duhul cel rău de la Saul si îl făcea sănătos si se linistea.

Dar Saul îi multumea lui David că a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, îl părăsea pe Saul si fugea. Iar Saul se linistea, dar zavistia din el nu.

Căci fecioarele Ierusalimului, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filisteanul Goliat si i-a tăiat capul si a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele băteau din tambure si strigau asa: Bătut-a Saul cu miile si David cu zecile de mii. Adică îl lăudau mai tare pe David decât pe Saul. Si de atunci Saul a prins ură, tot din iubirea de slavă, a prins mare zavistie, zicând că de-acum David are să fie împărat.

Si atâta zavistie avea, cu toate că David îl tămăduia si izgonea dracul de la dânsul, încât când se scula de jos întreba: "Unde-i David, să-l omor?" Si a aruncat de trei ori cu sulita după David. Pe cine voia să omoare? Pe doctorul lui, care-l făcea sănătos.

Ai văzut că dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia să-l omoare pe David, ca să nu ajungă împărat.

De aceea spun Sfintii Părinti si mai ales Sfântul Vasile cel Mare: "Zavistia este mai rea decât dracul". Asta-i mânia zacos si când se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvântătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă ratiunea si creierul si partea sentimentală a sufletului omului si degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea si inima de zavistie.

Zacos, adică zace mult în sufletul omului. Za-vistia este mai rea decât toate. Numai diavolul este zavistnic si are zavistie de la începutul lumii asupra oamenilor si asupra lui Dumnezeu, dar a omului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai rea decât dracii. Să ne ferească Dumnezeu, că zavistia este un drac care persistă în inima omului si dacă omul nu se mărturiseste si nu se roagă lui Dumnezeu să-l izgonească, sunt multi care nici pe patul mortii nu vor să ierte pe cel ce le-a gresit.

Aceasta este treapta a treia a mâniei, care este cea mai periculoasă; si acesta este dracul zavistiei, care-i mai rău decât toti diavolii.

Deci nu-i de ajuns să zici numai cu buzele: Dumnezeu să te ierte, dar inima ta să fie plină de zavistie si de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. În zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire si de toată râvna cea rea.

Deci să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru si să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru si atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: "Sământă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său".

Să ne păzească Dumnezeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia zacos. Amin.


Parintele Cleopa






Să tacă tot trupul omenesc ( Pr.Teofil Paraian )


“Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Este un îndemn al Bisericii noastre, o atragere a luării aminte: “Să tacă tot trupul omenesc”. De ce să tacă? Pentru că dacă ar vorbi, n-ar putea să spună ceea ce ar trebui. Mai bine să stea cu frică şi cu cutremur, în tăcere, pentru că viaţa nu se manifestă numai în cuvânt, ci şi în gând. Toate aspectele vieţii îşi au temelia în gând. După versetul “Să tacă tot trupul omenesc, să stea cu frică şi cu cutremur” se adaugă: “şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Cu alte cuvinte, dacă putem avea gânduri ceresti, să gândim cu gânduri cereşti şi nimic pământesc să nu gândim. Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, moartea Lui pe Cruce, înmormântarea Lui, aşezarea în Mormânt, faptul că a petrecut în mormânt timp de trei zile, sunt lucruri mai presus de gândul omului şi nu le putem înţelege cu mintea omenească.

Poate că vă aduceti aminte că odată, când Domnul Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi “Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, Sfântul Apostol Petru a zis “Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, iar Mântuitorul l-a fericit, zicând: “Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 15-16). Cu alte cuvinte, gândurile pe care le-a exprimat erau gânduri cereşti, descoperite de Tatăl. Firea omenească nu poate să înţeleagă aşa ceva şi nu poate să afirme aşa ceva. Dacă le ştii, dacă le crezi, dacă le spui, atunci înseamnă că acestea le ştii de la Tatăl Cel din ceruri.

N-au trecut însă decât câteva clipe până când Sfântul Apostol Petru să aibă gânduri pământesti. După ce Domnul Hristos a spus că El va fi răstignit, că va muri pe cruce şi apoi va învia, Sfântul Apostol Petru L-a chemat pe Domnul Hristos deoparte si L-a dojenit: “Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Domnul Hristos l-a înfruntat cu hotărâre şi i-a zis: “Nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Deci, nu te-ai ridicat decât pentru o clipă la gândurile ceresti, iar gândurile obişnuite ale tale sunt gândurile omului, gândurile firii, gândurile trupului. Sunt gânduri care nu pot trece de suferinţa trupească. Or, Eu am venit Să Mă jertfesc, am venit să sufăr. Aşa-i voia Tatălui, aşa-i voia Mea, aşa trebuie să fie! Pentru că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, nu mă iau după gândurile tale, căci “sminteală-Mi eşti”.

Niciodată prigonitorii creştinilor n-au înţeles că Dumnezeu Se răstigneşte, chiar dacă Se răstigneşte în fire omenească. Niciodată n-au înţeles valoarea Jertfei Mântuitorului. Ei i-au batjocorit pe creştini pentru credinţa lor în Dumnezeu Unul, Care S-a răstignit, Care a murit. N-au înţeles cum “cu moartea pre moarte a călcat”, n-au înţeles că putea să nu Se răstignească Cel ce S-a răstignit, că putea să cheme “mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26, 53) să stea împotriva Pătimirilor. Dacă totuşi a pătimit, a pătimit pentru că a vrut să pătimească, pentru că a fost nevoie de Pătimirea Lui.

Oamenii şi-au făcut probleme nu numai în faţa acestor lucruri, pe care, dacă le înţelegi cu gândurile descoperite de Dumnezeu, sunt mari şi minunate, iar dacă le înţelegi cu gândurile omului, sunt lucruri care nu-ţi impun nici un respect, care Îl scad şi pe Acela care este mare şi în Moartea si în Pătimirea Sa. Gândiţi-vă la faptul că atunci când Domnul Hristos le spunea ascultătorilor Săi că pentru a se mântui ei trebuie să mănânce trupul Său şi să bea sângele Său şi să mănânce pâinea care s-a pogorât din cer, ei se întrebau: “Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (Ioan 6, 52) sau “Cum zice că S-a pogorât din cer când noi ştim pe tatăl Său şi pe mama Sa?” (cf. Ioan 6, 42). Aici este diferenţa dintre gândurile omului şi gândurile Domnului. Gândurile Domnului – că pentru mântuire trebuie să primim şi ajutorul Lui prin Sfântă Împărtăşire – şi gândurile omului, care gândeşte după logica omenească.

Să luăm aminte că Domnul Hristos n-a dat nici o explicaţie. De ce? Pentru că la măsurile omului nu pot fi înţelese lucrurile Domnului. “Vrei să înţelegi ceva din măreţiile lui Dumnezeu? Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii!” Va veni o vreme când vei înţelege ceva din ceea ce nu poţi înţelege încă. Explică unui copil, de pildă, lucruri pe care le înţelege numai omul mare. Degeaba i le spui. Arată-i opere de artă, arată-i tot ce poate avea omenirea mai înalt şi mai frumos şi n-o să te înţeleagă. De ce? Pentru că nu e la măsurile înţelegerii. Tot aşa şi noi. Cine nu înţelege, să ştie că nu a ajuns la măsurile înţelegerii. Trebuie să le primim pe toate prin credinţă, să ne plecăm cu mintea, să ştim că Taina nu suferă ispitire, să ne lăsăm conduşi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Biserica noastră. Dacă va vrea Dumnezeu să înţelegem mai mult cândva, vom înţelege, iar dacă nu, nu. Cât ştim e destul dacă ştim să ne plecăm cu mintea.

Primim măreţiile lui Dumnezeu în trupurile noastre omeneşti, în gândurile noastre pământeşti, luminate totuşi de gânduri cereşti. “Să tacă tot trupul pământesc” şi nimic să nu vorbească, să stea cu frică şi cu cutremur, să fie respectuos faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Să fie respectuos faţă de tainele lui Dumnezeu şi “nimic pământesc întru sine să nu gândească”… De ce toate acestea? De ce tăcere? Pentru că vrea să nu mai gândim nimic cu gândurile noastre în faţa unor astfel de măreţii.

Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 13 aprilie 1996


https://parinteleteofil.wordpress.com/2015/04/06/sa-taca-tot-trupul-omenesc/#more-1023

Saturday, April 18, 2015

Chemarea monahala ( Parintele Rafail Noica )


Am invatat de la parintele Sofronie ca monahismul – contrar [chemarii] slujirii bisericii (diacon, preot, episcop) – este un lucru care este numai intre mine si Dumnezeu. “Acolo, zicea el, nici eu, duhovnicul, nu pot sa intervin. Tu trebuie sa te hotarasti daca DA sau NU si, daca DA, abia dupa aceea imi vei face ascultare, dar nu pentru a deveni monah“.Va spun, impreuna cu un strigat al multora pe care l-am trait eu – e foarte important lucrul asta -, e foarte primejdios sa sugerezi cuiva in general: ‘casatoreste-te sau calugareste-te’, dar mai ales ‘calugareste-te’.Si sa va spun de ce. Viata ne trece prin crize. Criza inseamna judecata, inseamna ca Dumnezeu ne invita sa judecam lucruri, viata noastra in general, pacatele noastre, sa ne autojudecam impreuna cu Dumnezeu. Si o criza este si o invitare de a trece peste un prag, de cele mai multe ori foarte greu. Uneori sfasietor, tragic, pentru unii oameni la limita, cand simti ca puterile iti sunt depasite de departe. Nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu te trece dincolo de limitele puterii tale fiindca trebuie sa trecem de multe praguri pana sa ajungem la asemanarea cu Dumnezeu. Deci normal ca uneori o sa ne simtim depasiti de cerintele launtrice sau exterioare ale vietii noastre.In momentul acela de criza, am observat ca monahismul, contrar starii nuntite, nu beneficiaza de nici un argument in favoarea lui. Una din expresiile acestei crize a fost: “ce-am facut, n-am reusit, am ratat-o. In monahism sunt pe nicaieri, nici macar copii n-am in viata asta, nici macar o familie, nici macar un banut sa dau la un sarac, sa fac o fapta buna, nici macar, nici macar…”. Si acestea sunt numai un pic exterioare. Dar vreau sa va atrag atentia ca nu este nimic in firea asta, in zidirea asta, care sa indreptateasca monahismul. Daca in clipa aia monahul nu a avut chemarea, atunci se intampla lucruri grave.

Si va atrag atentia ca amandoua momentele o sa le gasiti in cartea asta pe care m-a binecuvantat Domnul sa pot sa v-o impartasesc: corespondenta parintelui Sofronie cu Dl. Balfour. Gasiti in Balfour si pe acela din mine care “am ratat-o” (el a ratat-o de tot, a pierdut si credinta la un moment dat, nu numai preotia si monahismul) si (…) a revenit la credinta dupa razboi si a ramas in ortodoxie. Dar pot sa va marturisesc ca l-am cunoscut… [era] inca destul de subred, toata viata lui a fost clatinat. Nu ca n-ar fi avut chemare calugareasca. Dar o sa vedeti din circumstantele vietii lui… inclusiv momentul acesta tragic in istoria lumii, un Apus care incepe sa vina inapoi la Biserica… 1000 de ani Apusul a fost despartit de Biserica si incep sa se dezmeticeasca si sa vina. Pragul acesta e foarte greu de trecut. Balfour reprezinta generatia pe care o putem numi varful de lance care a strapuns aceasta platosa pe care si-au format-o despartindu-se de Biserica. Dar varful fiind ascutit strapunge, dar tocmai fiindca-i ascutit e si subtire si se crapa, se sparge, se rupe. Mai multi din generatia lui Balfour au suferit ruperi de tot felul. Insa mai tarziu, astazi, Apusenii sunt mult mai statornici in ale ortodoxiei decat generatia lui Balfour.

Ce voiam sa spun este ca vedeti criza asta in parintele Sofronie. Ajunge la limita pana unde spune la un moment dat: “Ma intreb daca n-am gresit sa aleg calea asta. Dar, pe de alta parte n-am putut, Dumnezeu m-a silit, cum zice proorocul Ieremia, si a fost mai puternic decat mine”. (Dumnezeu sa ne sileasca, nu noi pe aproapele nostru, luare aminte!!! Ca asa cum sileste Dumnezeu, stie El sa o faca si pe asta. Noi nu stim). “Dar, adauga parintele Sofronie, in criza asta unde ma intreb daca n-am gresit devenind monah, ca n-ajung nicaieri – si-l citeaza pe Iov care isi blesteama ziua in care s-a nascut – in acelasi timp nu m-as regasi in nimic altceva”. Si daca nu esti in pozitia asta, in criza asta, [adica] pe de o parte, “nu pot, sunt nicaieri, am ratat-o, sunt cel mai ratat din lume“, dar si “altceva, [pe de alta parte] totusi, nu ma odihneste, altceva totusi nu vreau“, nu poti face fata. Nu toti trecem criza in aceeasi intensitate numai ca trebuie sa stim ca e foarte important in momentul acela ca insusi sufletul sa-si fi facut alegerea.

Va atrag atentia la un lucru foarte important care m-a mahnit de moarte sa-l vad calcat in picioare de mai multe ori: momentul din tundere unde se subliniaza voia libera.

- “De voia ta vii la aceasta?“

- “Asa, cinstite parinte, Dumnezeu ajutand“.

Luarea foarfecii (parafrazez):

“N-ai facut un gest ceremonial ci din mana lui Hristos tainic in Evanghelia asta ai luat foarfeca si mi-ai dat-o mie si tu frate (sora) ma silesti ca eu sa te tund. Eu iti fac ascultare si te tund“. Si rugaciunile zic mai departe: “Fie ca Domnul sa te intareasca in calea cea buna pe care ai ales dar baga de seama ca aceasta cale trece prin multe greutati“.

In acele greutati cele 2 lucruri sunt importante

1. sa fie chemare autentica.

2. sa fie din libera mea alegere.

Va pot marturisi, ca un pacatos, un baietantru, un tanar impatimit, cum e toata lumea, multam Domnului ca m-a pazit macar canonic cat de cat ca sa pot fi hirotonit, asta nu insemna ca n-am fost un curvar si asa mai departe. Si totusi liberatea cu care puteam sa spun cand ma intrebau ‘si n-aveti voie sa va casatoriti?’ Si le spuneam ‘si cine ma opreste?‘

Si le spuneam si asta, un pic ca sa subliniez cu gluma starea in care eram. Faceam pe persecutatul:

‘Stiti de multe ori am vrut noaptea sa sar peste poarta si sa imi iau campii, dar stiti ce mi-au facut magarii astia? Nu pot sa sar peste poarta ca o lasa deschisa sa si ma trezesc tot in curte’. :-)

Cateodata o gluma subliniaza mai bine decat orice realitatea in care esti. Libertatea pe care o traiam: asta e alegerea mea!

Deci aceste doua lucruri: libertatea – subliniata de insasi slujba tunderii – si adevarata chemare.

Pentru adevarata chemare vreau sa va impartasesc lucrul asta ca atentionare, ca fiind Stan Patitul: astazi, in salbaticia lumii asteia unde numai Dumnezeu nu are loc si numai de rugaciune nu mai este vorba – si lucrul asta se accentueaza pe… ceas ce trece – sunt multe suflete care cauta pe Dumnezeu si nestiind unde sa se intoarca…. (Paranteza: pe cati tineri n-am auzit: parinte, astazi unde sa gasesc o fata cu care se ma pot mantui, nu doar asa cum se vede la mass media aceasta… Fata: parinte, unde sa gasesc un baiat cu care ma pot mantui? Si ma gandeam dupa aia: Pai Domnul sa-ti dea tie pe fata aia si tie pe baiatul asta, ca Domnul sa-i adune impreuna!)

Sunt deci… Insa intrebarea de multe ori suscita o alta intrebare: ‘Oare nu sunt de monahism?’ Poate ca nu. Faptul ca vreau sa traiesc o viata de rugaciune nu inseamna ca sunt de monahism.

Ma iertati! Iertati-mi ignoranta. Cum sa distingeti aicea, nu stiu. O las rugaciunii Sfintiilor voastre si calauzirii lui Dumnezeu, dar e foarte important sa vedeti ca nu tot omul care cauta rugaciunea [este de monahism]. Cautatul rugaciunii este firescul fiecarui om, nu este numai pentru tagma monastica.

Iar pentru chipul de viata careia-i zice viata ingereasca, vroiam sa zic ca mi s-a conturat lucrul asta. De mult incerc sa inteleg ce anume este monahismul. Si simt ca tocmai fiindca il traiesc eu, si ca… parca pentru asta m-a nascut Dumnezeu, desi sunt ratat cum nu se poate… Dar, poftim, intr-un fel si Sf. Antonie cel Mare, daca zice ca eu sunt cel mai pacatos dintre pacatosi, deci si el e un “ratat”, ca sa zicem asa. Atuncea poate d’aia ma simt la locul meu, nu stiu. Acuma, intelegeti, nu ma compar cu Antonie cel Mare, nici cu Siluan, nici cu Sofronie. De comparat nu, dar oarecum o anologie este si asta e lucrul important. Dumnezeu va judeca ce suntem si cine si unde am ajuns, si in mainile lui Dumnezeu punem judecata finala; insa analogia cu oamenii astia (si cu cine sa aflam analogie, daca nu cu cei mai mari, ca doar ei sunt adevaratii reprezentanti) analogia face ca totusi, de bine de rau, Gâgă e si el acolo unde treb`e, si-a gasit fagasul.

Dar care este diferenta esentiala intre monahism si mirenismul crestin? N-as sti sa spun in doua cuvinte, dar mi se contureaza ceva pe liniile astea. Tot omul e nascut pentru mantuire. Mantuirea este acum intru devenire, apoi intru rasplatire. Mantuirea nu este numai “bombonica” pe care nadajduim sa ne-o dea Dumnezeu dupa moarte – cum zice englezul in batjocura: “placinta in ceruri dupa ce mori“. Mantuirea este acum, dar in facere. Tot omul este in mantuire, fie ca isi da seama, fie ca nu.

Pentru noi e asa de important ce serviciu vom avea, unde vom locui si asa mai departe. Daca ne uitam atent, Dumnezeu foloseste toate astea pentru a ne grai – adesea inconstient noua – de-ale mantuirii.

Si cand cate un om nu poate totusi sa faca asa o magarie, numai ca sa obtina un un post mai mare, a facut un pas intru mantuire – poate nu-si da seama, poate tine numai un principiu moral, sau mai stiu eu ce – dar in ochii lui Dumnezeu poate a facut in pas intru mantuire.

Insa doua sunt caile mantuirii.

Dumnezeu ne-a dat o lume atat de bogata, atat de frumoasa! Ce frumos imi vorbea adineauri Prea Sfintitul Iustinian de stancile astea si intr-adevar: ce minunatie, ce privelisti ne-a dat Dumnezeu, ce talcuri, ce glasuri, ce grai, daca n-am fi analfabeti si am putea sa “citim”…. Si mai mult. Ce ne-a dat mai mult? Ziceam ca daca eu eram Dumnezeu, ce fructe as fi dat eu? Mere, pere, struguri ca sa-si faca Liturghia si, stiu eu, pepeni poate… Destul. Cand omul poate trai numai cu paine neagra si cu apa de izvor, ce nevoie are de atatea chestii? Ce nevoie e de mango, de kiwi, ce-i nevoie de toate astea pe care nici eu nu le-am cunoscut, nici voi pana acuma odinioara? Si atatea “chestii” in tot pamantul: atatea lumini, atatea culori, atatea fructe, atata mancare, atatea animale, atatea “chestii” interesante ca (ma iertati, gluma) nu ne ajung “reincarnarile” ca sa le aflam pe toate… (Candva asta o spuneam fara introducere, astazi fac introducere ca sa nu se creada ca cred in reincarnare).

Dumnezeu vadit ne-a dat o lume de o deosebita bogatie (si am vazut lucrarea asta a lui Dumnezeu in mai multe suflete, mai ales cateva care mureau) ca sa ne indulceasca, ca sa ne incurajeze, ca prin toate felurile sa ne spuna: “Te iubesc, suflete. Te-am facut din dragoste pentru ca te vreau in Slava in care sunt Eu. Slava pe care mi-ai dat-o Mie o dau lor, zice Hristos. Ca sa fie acolo unde sunt Eu si sa vada slava Mea“. Ce insemna “sa vada Slava Mea“? Nu inseamna ca te uiti printr-o fereastra sau printr-un binoclu, sa vezi acolo, departe, pe Cineva in Slava.

Cum zice Sfantul Serafim lui Motovilov: “Nu te teme, ca daca tu nu erai in starea in care sunt eu acuma, n-ai putea sa ma vezi asa cum sunt“. Iar “nu te teme” este primul cuvant cu care incepe fiecare viziune crestina de la adevaratul Dumnezeu. Zice Sfantul Ignatie Briancianinov: dracii cu frica si cu fascinatie incearca sa ne tina; Dumnezeu si ai lui Dumnezeu – cu dragoste.

Deci Dumnezeu vrea sa ne graiasca: “Esti iubit, iti sunt Purtatorul de grija, M-am gandit la tine peste orice masura ai putea tu sa-ti inchipui (in paranteza: bine ca nu sunt eu Dumnezeu si ca este Cel adevarat, ca ce saracie ar fi fost pamantul asta!), insa, in acelasi timp, greutatea lui Dumnezeu este sa spuna: pamantul asta bogat, viata asta frumoasa, nu este pista ta de aterizaj. Punctul tau final este acolo unde sunt Eu“.

Si asta este mantuirea! Iti castiga increderea, iti castiga dragostea si dupa aia, fie si prin durerea mortii, intr-un fel sau altul, haţ, te ia Dumnezeu din lumea asta. Dumnezeu trebuie sa sufere privelistea tristetilor si deznadajduirilor noastre si noi, poate nu stim… Nu intelegi ca d`aia. Citeste cap IV si inca cateva din Intelepciunea lui Solomon ca sa vezi ce s-a intamplat acolo…[”A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul. Caci vraja viciului intuneca cele bune si ameteala poftei schimba gandul cel fara de rautate“.(4, 11-12)]

Si intr-o zi, tocmai cand un tata isi plangea copilul pe care l-a luat Dumnezeu la 13 ani i-am zis, intinzandu-i o capcana, ca de-acuma ma prinsesem eu in capcana aia sfanta a lui Dumnezeu. Si zic tatalui: “Nu-i asa ca era un inger de copil?”. Zice “Daaa, asa..“. Pai, dragul meu, d’aia ti l-a luat Dumnezeu; ce, vroiai sa devina un drac in lumea asta scarboasa?”. Ca, observam si asta, ca nu avea circumstante sa mearga mai departe. Daca ar fi fost circumstante, cum a fost pentru Siluan, pentru Antonie cel Mare – circumstantele nu sunt numai cele dimprejur, ci si sufletul omului, stie Dumnezeu acolo cate ceva – deci daca ar fi fost circumstante i l-ar fi lasat. Dar daca nu, haţ, il ia cand este momentul cel mai bun. Si ni se pare tragedie aici, insa daca el este in pace… vedea-vom, sa avem si noi parte de pacea aia la sfarsitul vietii noastre!

Deci asta e o cale de mantuire: sa te covarseasca cu bunatati si cu rasfaturi. O, de n-ar fi pacatul in lumea asta, ce dulce ar fi viata asta!

Zicea Sfantul Siluan cand a ajuns sa-l vada pe Hristos: “Daca mi-ar fi zis Domnul: vrei sa-ti dai mai mult har? I-as fi zis: Doamne, vezi ca daca-mi dai, o sa mor“. Zice ca trupul nostru firav nu poate purta nici mult chin, nici multa fericire. Dar cu fericire vrea Dumnezeu sa ne covarseasca, si daca e vorba sa ne chinuiasca, cu aia sa ne chinuiasca, nu cu napaste, nu cu blesteme si, dobandind deci increderea noastra sa ne duca, cu bucurie, intru cele vesnice.

De ce ne-a dat Dumnezeu prin Biserica rugaciunea asta la fiecare slujba: “Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara de durere…. “?

Cum fara de durere? Cand avem durerea mortii, cand ne nastem in durere, ca pe maica o doare si noi venim plangand in viata asta si tot cu plansoare trecem din ea, ne nastem in final, adica savarsim nasterea din Botez in final, la capatul vietii… Dar, poftim, sfarsit fara de durere, nerusinat, in pace. Fie ca Domnul sa ne dea sa avem parte de asta la sfarsitul vietii noastre!

Dar exista si alta cale, exista calea care, in principiu, e mai intensa. Calea celui care zice dintru bun inceput: dar la ce folos toate astea daca mor? Asta este pomenirea mortii.

Zicea parintele Sofronie: nu ca iti amintesti ca intr-o zi o sa mori, ca o sa fii intr-un cosciug, ca ‘hiermii’ o sa te man`ce. Da, da, astea sunt expresii drepte, dar nu asa analitic cum le intelegem noi, e vorba de constiinta ca daca toate astea se sfarsesc, ce rost are? Si va spun ca intrebarea sinucigasului – care la sinucigas este nu intrebare, ci raspuns, din nefericire (fereasca Dumnezeu pe tot omul de napasta asta, intunericul asta) – “la ce folos“, intrebarea asta e cea mai importanta si poate ca asta este la temeiul monahismului.

Insa ‘la ce folos?’ nu ca raspuns, nu ca o deznadejde finala ca evident nu exista nici un folos sau ca Pilat care zice: “ce este adevarul?” si pleaca, n-asteapta nici un raspuns pentru ca ‘stie’ ca n-are raspunsul asta, adevarul nu e nimica, e o himera. Vorbea cu insusi Adevarul dar nu stia.

Monahismul se bazeaza pe constiinta asta ca minunata viata asta, minunata lumea asta, dar daca se termina, nu aici ne este chemarea adevarata, nu aici se savarsesc pana la capat cele ce caut eu. Si atunci este in stare sa lepede – in masura in care noi am lepadat, masura cam firava sa zicem, dar ce-am putut noi, in conditiile noastre, cu alcatuirea noastra de postmoderni hraniti pe E-uri si cu tot felul de “plasticaraie” in jurul nostru…. Toate ne agreseaza, inclusiv lungimile astea de unde care ne inconjoara; nu mai avem nici trupurile celor de odinioara. Eu eram pe nicaieri, ca tarie, in comparatie cu parintele Sofronie cand el avea 90 ani, dar altii cu 20 ani mai mici decat mine nu se compara cu ce sunt eu, sunt un Tarzan aproape; “Tarzan” care sunt pe nicaieri, dar totusi [in comparatie]…: eu n-am stiut ce-i o durere de cap toata viata: eu n-am cunosc multi tineri [de astazi] care sa n-aiba dureri de cap. Multam tie, Doamne! Dar totusi, in firava noastra masura, pentru neputintele noastre sau pentru pacatele noastre, suntem totusi intr-o randuiala a vietii, intr-o chemare care se manifesta printr-o randuiala. Nu randuiala este ce face monahismul, ci chemarea este ceea ce naste randuiala. O randuiala in care intr-o masura mai mica sau mai mare am vrea sa lepadam de acum toate. Nu numai pacatele (…), dar si toate fericirile lumii asteia, cu toate grijile lumii asteia, cu toate durerile lumii asteia. Noi vrem alta fericire, vrem alte dureri, alt zbucium, alte raspunsuri.

Am vrea, daca am putea – chiar daca nu suntem la nivelul asta, cum am vazut in marii Parinti – dar totusi undeva in noi am vrea, daca am putea sa ne lepadam permanent de toata cea a vietii grija, ca sa ne ingrijim numai de Dumnezeu. Poate ca toti, noi monahii, am avut intr-o masura chemarea asta, poate ca toti suntem acuma intr-un stadiu de decadere de la acea chemare, dar lungimea vietii noastre este data ca sa ajungem inapoi la asta.

Deci chemarea mantuirii, in general, este prin indulcirea prin care Dumnezeu incearca sa castige inima omului. Chemarea monahala este o constiinta – undeva trezita mai devreme – ca bun si foarte bun, dar daca se termina, la ce bun? Si cautam cele de dupa… atunci cand se termina. Sau in cuvantul slujbei de inmormantare: “desartaciune toate cele omenesti care nu fiinteaza dupa moarte“. Dar noi cautam totusi cele ce fiinteaza dupa moarte si sa nu uitam chemarea asta!

Pentru monahism, sa bagam de seama – si Domnul sa ne ajute – sa ajutam pe tineri si pe mai putin tineri, trebuie sa ne rugam serios si sa aflam serios daca el sau ea are cu adevarat chemarea monastica. Fiindca in lumea asta salbatica, fara rugaciune, tot omul care vrea rugaciune poate sa creada ca este de monahism. Dar monahismul este o cale deosebita. Si cu pilda asta cu bogatia lumii si cu lepadarea lumii am incercat sa va dau ceva – pana aici mi se contureaza un pic diferenta intre mirenism si monahism.

Mantuirea e aceeasi. Sa ma ierte parintele drag, dar nu sunt de acord cu acel cuvant la parintelui staret Efrem ca diferenta este ca mireanul se mantuieste si monahul se sfinteste. Fiindca toti – si monahi si mireni, si sfinti si altii mai prosti – am primit aceleasi porunci, aceeasi Evanghelie, ca bunavestire a Invierii celei din morti, deci mantuirea este aceeasi pentru toti.

Pe ce cale ajung acolo, pt mine aia e calea cea mai inalta. Daca eu sunt chemat sa fiu mirean – fie casatorit, fie celib, fie cine stie ce mai exista – daca e o chemare si Dumnezeu ma calauzeste, aia e calea cea mai inalta, nu cea ingereasca. Calea ingereasca, daca sunt chemat la ea, pentru mine aia e calea cea mai inalta”.

(Din cuvantul despre “Monahism si mirenism” rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica)
17 februarie, 2009/Marii duhovnici ai neamului/0 comments/3.105 vizualizari
Lasă un răspuns

Friday, April 17, 2015

Chemarea mamelor este să ocrotească o comoară: copiii

Dumnezeu vă cheamă pe voi, mamele creștine, să păziți ca pe un tezaur sfânt sufletele copiior voștri, ca să dați într-o zi răspuns bun pentru această comoară a voastră.
Oh, mamelor creștine! Voi care doriți mântuirea copiilor voștri, lucrați pentru aceasta cu frică și cu cutremur! Aduceți-i fără amânare în acest moment pe copiii voștri la Iisus Hristos, îndrumați-i spre Acesta prin pilda voastră de virtute, prin rugăciunile voastre fierbinți, prin Legea lui Dumnezeu, prin Tainele Sfintei Biserici, și vor fi păziți, se vor mântui înlăuntrul lumii păcătoase și învolburate.

Nu vă arătați nepăsătoare! Păziți-i, salvați-i pe copiii voștri! Orice mamă să devină ca o pasăre, care, cu aripa ocrotitoare, să-i păzească pe copii de mâinile întinate, răpitoare și ucigașe. Dumnezeu vă cheamă pe voi, mamele creștine, să păziți ca pe un tezaur sfânt sufletele copiior voștri, ca să dați într-o zi răspuns bun pentru această comoară a voastră. Și ce bucurie va simți fiecare mamă când Îi va spune, într-o zi, Judecătorului: „Iată, eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu!” (Isaia 8, 18).

(Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele creștine ale Sfinților Trei Ierarhi, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 44)


http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/chemarea-mamelor-este-sa-ocroteasca-o-comoara-copiii