Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece “a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc- “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou. – Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou? – Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu”(In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului: “vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu.
– Parinte, am multi ani de cand nu am plans pentru vreo greseala de a mea; nu am nicio lacrima. Oare aceasta inseamna ca nu am pocainta adevarata?
– Nu te doare pentru o greseala ce o faci?
– Ma doare, dar poate durerea este de suprafata.
– Nu trage concluzii numai din lacrimi. Desigur, lacrimile sunt o caracteristica a pocaintei, dar nu singura. Unii acum plang, apoi rad. Durerea din inima si suspinul launtric sunt lacrimile launtrice, care sunt mai inalte decat cele exterioare. Unul, sarmanul, spunea: “Ce aspru sunt, Parinte! N-am nicio lacrima! Inima imi este ca o piatra. Ce inima impietrita am! Vai mie!“. Desi era foarte sensibil, se simtea foarte aspru pentru ca nu plangea. Suspina insa din adanc, gemea sarmanul si auzeai un oftat iesind din adancul inimii lui! In timp ce celalalt plange-rade si este ca vremea de primavara. Vede, de pilda, pe unul nefericit, este miscat, plange putin si isi spune: “O, cum particip eu la durerea celuilalt!“. Sau daca se roaga si varsa putine lacrimi, iarasi spune: “O, rugaciunea mea se aude, pentru ca se face cu lacrimi!“, si astfel isi odihneste gandul sau.
Exista si lacrimi nemangaiate. Acestea sunt diavolesti. Nu au pocainta, ci egoism ranit. Atunci omul plange in chip egoist pentru caderea sa. Il doare pentru ca din pricina neatentiei lui a scazut in ochii oamenilor, iar nu pentru ca a mahnit pe Dumnezeu, si de aceea sufera indoit.
In timpul razboiului razvratitilor, un capitan al razvratitilor – Dumnezeu sa-i harazeasca pocainta – a prins un familist sarac care avea noua copii, l-a pus jos si il batea fara mila pentru ca nu era de acord cu ideologia lui. Omul acesta fusese candva in subordinea lui. Si sarmanul acela striga: “Dar bine, nu ti-e mila de mine? Am noua copii! Nu iti aduci aminte ca te-am dus si in spate? Ce ti-am facut?“. Cineva dintre tovarasii capitanului, cand a vazut ca il bate atat de aspru pe acel om, i-a strigat: “Ei, ce ti-a facut? Nu ti-e mila de el? Este om cu familie“. Acela imediat incepu sa planga foarte tare, deoarece i-a fost ranit egoismul sau de observatia tovarasului lui. Dar plansul acela era egoist; era ca pocainta lui Iuda. L-a vandut pe Hristos si dupa aceea s-a dus la farisei sa le spuna “am gresit“, dar aceia i-au spus: “Ce ne spui ca ai gresit?“. Atunci s-a simtit jignit, s-a umplut de pizma, le-a aruncat argintii si s-a dus si s-a spanzurat din egoism (Mt. 27, 3-5). Insa daca s-ar fi pocait si mergand la Hristos I-ar fi spus “Iarta-ma“, s-ar fi mantuit.
sfantul Paisie aghioritul
V-ați gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe nişte felurite culori de virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor min ţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: "Eu dorm, dar inima mea veghează. (Cantarea Cantarilor 5,2)
Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei. Nefiind între voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi aplauzele voastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la ţară, cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu, totuşi puterea dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A strigat la mine şi nu s-a oprit din strigăt până ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate, şi bucurie, într-un cuvânt, binele meu. Şi m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bolii, decât să mai port încă mult timp în suflet durerea despărţirii, până ce mă voi fi făcut pe deplin sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, şi dojanele pe care mi le aduceau desele voastre scrisori. Şi priveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei ce mă lăudau. Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţi. De aceea m-am sculat şi am plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din sufletul meu.
Dar ce lucru de mirare că eu, pe când eram la tara si ma bucuram de tihna, mi-aminteam de voi, când Pavel, fiind înlănţuit, întemniţat, în faţă cu mii şi mii de primejdii - dar se simţea în temniţă ca într-o livadă -, îşi aducea aminte de fraţii lui şi le scria: "Precum îmi este drept să cuget aceasta despre voi, pentru că vă am în inima mea, in lanţurile mele, în apărarea mea şi în adeverirea Evangheliei"? (Fil. 1, 7) Pe dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei de ucenici. Lanţul cel din afară, făurit din fier; lanţul cel dinăuntru, ţesut din dragoste. Pe acela Pavel îl lepăda adeseori, dar pe acesta niciodată nu l-a aruncat. Şi după cum femeile care au născut şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenicii lui, cu atât mai mult cu cât naşterile duhovniceşti sunt mai puternice decât naşterile trupeşti. Şi Pavel nu i-a născut numai o dată, ci chiar de două ori pe aceiaşi ucenici, că striga, spunând: "Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii". (Gal.4, 19) Cu o femeie nu se poate întâmpla niciodată asta, nici n-ar putea naşte din nou acelaşi copil; Pavel însă a suferit ceea ce nu se poate vedea în natură: a născut din nou pe cei pe care-i născuse o dată şi a suferit cu ei iarăşi durerile groaznice ale naşterii. De aceea, voind să-i mişte, le spunea: "...pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii". Aproape că le spunea: "Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovărează a doua oară pântecele mamei cu durerile naşterii, aşa cum voi mă siliţi să sufăr". Naşterile cele trupeşti durează câtăva vreme; trec după ce copilul a ieşit din pântecele mamei; cât despre naşterile cele duhovniceşti însă, nu-i aşa; durează luni întregi; uneori aceste dureri au ţinut un an întreg, şi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliţi, în naşterile trupeşti numai trupul suferă dureri; în naşterile cele duhovniceşti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului.
Şi ca să afli că naşterile cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine a dorit vreodată să sufere iadul pentru copiii pe care i-a născut? Pavel, însă, nu numai că preferă să sufere iadul, dar chiar se roagă să fie anatema de la Hristos numai ca să poată naşte pe iudei pentru Hristos. (Romani 9, 3.) Pentru ei suferea necontenit durerile naşterii; iar pentru că nu putea să-i nască, se plângea, zicând: "Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea în inima mea"; (Romani 9,2) iar în altă parte, iarăşi: "Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi". (Galateni 4, 19)
Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii, încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din nou? Asta n-o poate face naşterea trupească! Dar pentru ce apostolul n-a spus: "Copiii mei, pe care vă nasc iarăşi, din nou", ci: "pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii", deşi în altă parte spusese că-i naşte: în Hristos Iisus v-am născut”? (I Corinteni 4, 15)
În acest din urmă text, Pavel a vrut să arate numai înrudirea; în celălalt text, a căutat să arate şi durerile naşterii. Dar pentru ce-i numeşte copii, când încă nu i-a născut? Că dacă suferă durerile naşterii, înseamnă că încă nu i-a născut. Pentru ce, dar, îi numeşte copii? Ca să arate că nu aceste dureri de naştere sunt durerile pe care le-a avut când i-a născut; iar cuvintele acestea erau îndestulătoare să-i ruşineze. "V-am fost odată tată!, le spune Pavel. Am îndurat pentru voi durerile de naştere, pe care trebuia să le îndur. Aţi fost odată copiii mei. Pentru ce, dar, mă siliţi să sufăr a doua oară durerile naşterii? Destule sunt durerile naşterii celei de la început. Pentru ce mă chinuiţi iarăşi cu dureri de naştere?". Lui Pavel îi pricinuiau tot atât de mari dureri şi cei care încă nu credeau, ca şi credincioşii care cădeau. Era chinuitor să vadă că trec iarăşi la necredinţă, după ce se împărtăşiseră cu nişte taine aşa de mari. De aceea, pentru că durerea era ascuţită şi strigătele de durere mai puternice decât ale unei femei ce naşte, zicea: "Fiii mei pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi”. (Galateni 4, 19)
Grăia aşa, pentru că voia să le şi întărească încrederea, dar să-i şi înfricoşeze, îi înfricoşa şi le băga spaimă în suflet, spunându-le că Hristos n-a luat chip în ei; şi iarăşi căuta să întărească în ei încrederea, spunându-le că e cu putinţă ca Hristos să ia chip în ei. Cuvintele: "până ce va lua chip în voi" arată şi una, şi alta: şi că n-a luat încă chip în ei, dar că e cu putinţă totuşi să ia chip. Dacă n-ar fi fost cu putinţă, în zadar le-ar fi spus: "până ce va lua Hristos chip în voi"; i-ar fi nutrit cu speranţe deşarte. Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trândăvim. Amândouă sunt pierzătoare.
Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adâncul acela. Să-ti spun câtă putere au şi una şi alta! Diavolul la început a fost bun; trândăvindu-se şi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea lui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: "Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer". (Luca 10, 18)
Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător. Tâlharul, iarăşi, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în rai. (Luca, 23, 43)
Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul, nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu. (Luca 18, 10-14) Vrei sa-ti arăt chiar un oraş întreg care a făcut asta? Aşa s-a mântuit întreg oraşul ninivitenilor; şi doar sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra ninivitenilor era de natură să-i ducă la deznădejde, că nu le spusese: "Dacă vă pocăiţi, scăpaţi!", ci de-a dreptul: „încă trei zile şi Ninive va fi nimicită". (Iona
3,4)
Dar cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că profetul le strigase, cu toate că sentinţa nu îngăduia amânare, nici drept de apel, ninivitenii nu au deznădăjduit, nici nu şi-au pierdut bunele nădejdi. De asta Dumnezeu nu le-a pus condiţie, nici nu le-a spus: "Dacă vă pocăiţi, scăpaţi", ca şi noi, când auzim o sentinţă a lui Dumnezeu, pronunţată fără drept de apel, nici atunci să nu deznădăjduim, să nu ne descurajăm, având în fată pilda ninivitenilor.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poţi vedea nu numai de acolo că a făcut pace cu cei care s-au pocăit, deşi sentinţa pronunţată asupra lor era fără drept de apel, ci şi de acolo că sentinţa era definitivă. Dumnezeu a făcut asta, voind să le mărească frica şi să-i trezească din marea lor trândăvie; iar timpul pocăinţei arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Căci, ce puteau face cele trei zile, ca să şteargă o atât de mare răutate? Vezi că şi aici se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mântuirea oraşului.
Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată. Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznadejdea. Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint decât de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: „îndeobşte se aude că la voi este desfrânare, şi aşa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomeneşte". (I Corinteni 5, 1.) N-a spus: "cum nici la păgâni nu se săvârşeşte", ci: "nu se pomeneşte": "fapta pe care păgânii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţi să o săvârşiţi". "Şi v-ati semeţit”. (l Corinteni 5, 2.)
Pavel n-a spus: "Acela s-a semeţit", ci, lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinova ţi de semetie pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel a făcut părtaşi şi pe corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana. Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele.
Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: "Când veţi face totul spuneţi: Slugi netrebnice suntem". (Luca 17, 10). Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: "N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi?". (l Corinteni 5, 2)
- Ce spui. Pavele? A păcătuit altul şi să plâng eu?
- Da, răspunde Pavel. Suntem legaţi unii de altii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa! De asta şi Pavel ne îndeamnă "să ne bucuram cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng”( Romani 12, 15); de asta le şi spune corintenilor: "N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?”. (I Corinteni 5, 2) N-a spus: "N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să vă străduiţi?'.
- Dar ce?
- "N-ar fi trebuit oare, mai degrabă să plângeţi?” ca şi cum o boală obştească, ciuma, ar fi cuprins tot oraşul. Aproape că le-a spus: „E nevoie de rugaciune si marturisire ca să piară boala din tot oraşul". Ai văzut câtă frică a atârnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvârşeşte păcatul, de aceea Pavel îi face atenţi, spunându-le: "Oare, nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?”. (I Corinteni 5, 6) Cuvintele lui Pavel au acest înţeles: "Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot trupul".
Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunându-le: "Păcatul săvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica. Dacă nu-ti pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup".
Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui! Acestea şi mai multe ca acestea spunându-le Pavel şi poruncindu-le să-l dea satanei (I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, le-a spus: "Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi (II Corinteni 2, 6) „Intăriţi în el dragostea". (II Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acum Pavel ca să-l împreune şi să-l alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă şi-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: "Iubiţi-l!", ci: "întăriţi în el dragostea!", adică: "Arătati-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, clocotitoare şi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtati-vă cu el cu bunăvoinţă!'.
- Spune-mi, Pavele, ce s-a întâmplat? Nu l-ai dat satanei?
- Da, dar nu ca să rămână în mâinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei.
Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca de o armă puternică a diavolului. Spunând: "întăriţi în el dragostea", a adăugat şi pricina: "Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeţe unul ca acesta". (II Corinteni 2, 7)" Oaia e în gura lupului, spune Pavel, să-l ajungem! Să i-o luăm din gură înainte de a mânca şi strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea se ridică şi valurile se înaltă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se sufocă iute dacă nu are pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeşte măsura". Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: "Să nu-l piardă diavolul!".
- Dar ce?
- „Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". (II Corinteni 2, 11) Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: "Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". "Dacă diavolul mai pune gheara pe el, vrea să spună Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul". Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint.
- Dar ce a făcut diavolul cu Iuda?
- Iuda s-a pocăit, că a zis: "Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!". (Matei 27, 4)
Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mântuire şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: "Are Stăpân iubitor de oameni; a plâns pentru el şi l-a sfătuit în fel şi chip, când avea de gând să-L vândă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieşte? îl trăgea la El şi-l chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, când îl vede că se îndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răstignească!".
- Şi ce-a făcut atunci diavolul?
- I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a întunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de mare; l-a prigonit, l-a alergat până l-a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-a
scos din viata aceasta şi l-a lipsit şi de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mântuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă pe cruce fiind îl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă (Luca 23, 34), este lămurit că l-ar fi primit şi pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda, însă, doborât de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel, deci, temându-se de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.
Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtăşise cu sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plângând, şi-a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărât; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate. Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele.
Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea foamei. (Luca 15, 11-32) M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi că ni se iartă şi păcatele săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă trândăviţi, ci ca să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aduce peste noi mai multe rele decât trândăvia. Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei căzuţi după botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi nimeni nu-i numit fiu dacă nu-i botezat; locuia în casa părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească; înainte de botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici nu poate primi moştenire. Deci totul ne arată că fiul acesta făcea parte din ceata credincioşilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar frate nu poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească.
- Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos?
- "Mă voi întoarce la tatăl meu!" (Luca 15, 18). Tatăl lui l-a lăsat să plece în tară străină şi nu l-a oprit, tocmai ca să cunoască bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămânea acasă. De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învăţăm minte cu faptele. Aşa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea şi nici nu-i abătea de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lăsa să fie instruiţi prin pedepse şi le spunea: "Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra". (Ieremia 2, 19) Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea ameninţărilor; dar pentru că erau atât de nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi sfaturile Lui, de aceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i redobândească iarăşi.
Fiul cel risipitor a plecat deci în tară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare rău este să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. Tatăl lui nu i-a purtat ură, ei l-a primit cu braţele deschise.
- Pentru ce?
- Pentru că era tată, şi nu judecător. Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină de bucurie.
- Ce spui? Acestea sunt răsplătile păcatului?
- Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinţei! Nu ale desfrânării, ci ale schimbării în mai bine! Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl l-a potolit şi pe el cu blândeţe, spunându-i: "Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat” (Luca 15. 31. 32). "Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl, nu-i timp de judecată, nici de cercetare amănunţită, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteală de viata lui dezordonată şi nici nu-l pedepseşte, ci-i dă doctorii ca să-l vindece. Iar dacă ar fi trebuit totuşi să-l pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i-a fost şederea lui în tară străină. A fost atâta vreme despărţit de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispreţul, cu cele mai grele necazuri. De asta îţi spun: "Pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat", nu te uita la veselia şi sărbătoarea din casa noastră, ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! Vezi un frate, nu un străin!".
Fiul s-a întors la tatăl lui; la tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din faptele lui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de acelea care-l puteau atrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre grija aceea pe care o au numai părinţii. De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a adus vorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de necazuri. Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai multă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a găsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul.
Uită-te şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o iarăşi în turmă. (Luca 15,4-5) Ştiind dar că Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce fata de la cei ce se întorc la El, ci că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când păcătuim, să ne pocăim.
Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De aceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: "Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă" (1 Corinteni 10, 12); şi iarăşi: "Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic" (l Corinteni 9, 27). Ca să ridice pe cei căzuţi şi să-i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corintenilor, spunându-le: "... ca nu cumva să plâng pe mulţi din acei ce au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit (II Corinteni 12, 21). Prin aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Iar profetul le spunea acestora: "Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?" (Ieremia 8, 4). De aceea şi David îi îndemna pe aceştia, spunând: "Astăzi, de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul răzvrătirii" (Ps. 94, 8-9; Evrei 3, 7-8). Atâta vreme cât se spune "astăzi", să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi împărăţia cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
sursă
