A
Abjur = (a abjura, lat. abjuro,-are) – a renega, a renunta in mod public, uneori sub juramant, la o credinta; abjurare, renegare a unor convingeri. v. şi Apostazie.
Absidă = incapere semicirculara, formand partea terminala a unei sali dreptunghiulare; aceasta era, in vechime, forma de constructie a unei sali de intruniri publice si, mai tarziu, si prima forma de constructie a bazilicilor crestine. In spatiul semicircular era inaltata o tribuna, unde stateau oratorii sau judecatorii, cand sala servea activitatii magistratilor. In bisericile creştine, in acest spatiu a fost asezat altarul. Astazi, bisericile ortodoxe construite in stil bizantin au trei abside: una este absida altarului, iar celelalte doua formeaza cele doua sanuri laterale ale bisericii dinspre nord si sud, cu care se termina naosul la rasarit, formand cu absida altarului o trefla. Absida altarului s-a despartit, cu timpul, de restul bisericii printr-un mic grilaj de lemn, piatra, metal care inaltandu-se, mai tarziu, a devenit catapeteasma de azi.
Acatist = cântare (în timpul căreia se stă în picioare) închinată unui sfânt.
Acatistier = cuprinde diferite acatiste (imnuri de lauda si preamarire) ale sfintilor aflati in calendar.
Adorare = expresie religioasa de cinstire si slavire a lui Dumnezeu sub forma ritualului cultic, cea mai inalta cinstire care se poate da unei fiinte. Adorarea sau latria este in Biserica crestina cultul adus lui Dumnezeu, cultul cel mai inalt, adica slujire, supunerea neconditionata si fara rezerva fata de Stapanul absolut; cinstirea lui Dumnezeu cat si a sfintilor se exprima in general prin aceleasi forme externe, dar din punct de vedere dogmatic este o deosebire esentiala intre cultul pe care il dam lui Dumnezeu si cultul pe care il dam ingerilor, sfintilor, moastelor si icoanelor. In limbajul teologic se folosesc termeni deosebiti pentru a diferentia cultul: cultul lui Dumnezeu e numit, de obicei, cult de latrie sau de adorare, iar cel adus sfintilor, cult de dulie, de venerare sau de cinstire; Sfintei Fecioare Maria i se aduce o cinstire deosebita numita hiperdulie, adica supravenerare sau preacinstire, Sf. Fecioara fiind mai presus decat toti sfintii in vrednicie. Latria sau adorarea este deci cultul suprem sau propriu-zis, caci pe Dumnezeu il cinstim pentru El insusi, pentru maretia si perfectiunea Lui, pentru ca El este Creatorul si Provindentiatorul, Stapanul si Parintele nostru. Dulia sau venerarea este un cult dependent de cel suprem, deci subordonat si relativ. Pe sfinti ii veneram nu pentru ei insisi (caci si ei sunt fiinte create), ci veneram intr-insii darurile supranaturale pe care le-au primit de la Dumnezeu pentru vrednicia vietii lor: „Cinstea ce li se da sfintilor se indreapta si trece la marirea lui Dumnezeu, Caruia sfintii I-au placut prin credinta si viata imbunatatita ce au avut” (Marturisirea Ortodoxa, Bucuresti,1889, p. 177-178). Cultul sfintilor se refera direct sau indirect la Dumnezeu insusi: „Cinstim pe sfintii Tai, care sunt chipul si asemanarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim si Te marim, ca pe chipul cel dintai…” (Molitfelnic, 1965, p. 480). Dumnezeu ramane obiectul si telul adevarat si ultim al cultului nostru, orice forma ar imbraca acest cult, in aparenta, caci: „Cel care cinsteste pe mucenic, cinsteste pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se inchina apostolului lui Hristos se inchina Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se prosterna in fata Maicii lui Dumnezeu este evident ca aduce cinstea Fiului ei, caci nu este alt Dumnezeu decat Unul singur, Cel cunoscut si sdorat in Treime” (cit. la Sf. Ioan Damaschin, din Leontie, episc. de Milan, in „Tratat despre Sfintele icoane”, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1937, p. 55-56).
Agnosticism = doctrina filozofica din antichitatea greaca, dupa care ratiunea nu e capabila a cunoaste si infatisa pe Dumnezeu.
Ajun = (lat. adjunare = a ajuna, a tine post negru) – ajun se numeste ziua dinaintea unui eveniment, a unei sarbatori (in ajunul nuntii, in ajunul Bobotezei etc.). Ajunare, a ajuna inseamna a posti post negru, fara a manca nimic toata ziua (ex. vinerea si in ajunul Bobotezei), iar seara, numai legume fierte, fara grasime). Mos Ajun este ajunul Craciunului, cand se posteste si incep colindele. Ajunarea, ca orice post, va fi insotita de rugaciuni si fapte bune.
Alfa şi Omega = prima si ultima litera din alfabetul grec; intrate in iconografia ortodoxa, au devenit simbolul „Inceputului” si „Sfarsitului”, adica simbolul lui Dumnezeu (Apocalipsa, cap. 1); aceste litere sunt adesea inscrise pe crucea lui Hristos.
Aliluia = Lăudaţi pe Domnul!
Aliturgic = fara liturghie; aliturgice sunt zilele cand, dupa tradilia veche a Bisericii, nu se savarseste Sf. Liturghie, nici chiar in manastiri. Aceste zile sunt: Vinerea Patimilor, cand Iisus a fost ratignit si ingropat (in popor se mai numeste si Vinerea Seaca); luni si marti din prima saptamana a Postului Pastilor; miercuri si vineri din Saptamana Branzei (ultima saptamana pana la lasatul secului de Pasti); vinerea dinaintea Craciunului si a Bobotezei, cand aceste praznice cad duminica sau lunea si atunci se fac numai slujbele Ceasurilor si Vecernia. In zilele aliturgice se posteste cu ajunare deplina.
Amin = Aşa să fie! (Aşa este!).
Anaforaua = rugaciune in timpul careia se savarseste jertfa liturgica (sfintirea si prefacerea darurilor), de fapt un sir de rituri si rugaciuni rostite de preot (cele mai multe in taina; cu glas tare sunt rostite doar niste mici fragmente numite ecfonise: „Cantare de biruinta cantand …”, „Luati mancati …”, „Beti dintru acesta toti …”, „Ale Tale dintru ale Tale …”).
ANATEMA (anatematizare, anatematisme) = act de extrema severitate, folosit in vechime de autoritatea bisericeasca impotriva celor ce profesau o erezie de doctrina sau de etica, prin excluderea lor din comunitate si prin condamnarea ca atare a invataturii lor gresite.
Antifon = cantare care se canta de catre toti credinciosii din biserica impartiti in doua grupe, in mod alternativ.
Antimis = este o bucata de panza dreptunghiulara pe care este pictata sau brodata icoana punerii in mormant a Mantuitorului Hristos. In partea de sus, in mijlocul Antimisului se afla o particica de sfinte moaste. Fara Sfantul Antimis nu este posibila savarsirea Sfintei Liturghii, caci pe el se aseaza darurile de paine si vin care se aduc lui Dumnezeu spre multumire, devenind Trupul si Sangele Mantuitorului.
Anagnost = citet sau lector al textelor sfinte, in timpul serviciilor divine in Biserica crestina din primele veacuri; anagnostii faceau parte din clerul inferior si aveau ca sarcina a citi in biserica Apostolul (nu si Evanghelia, pe care o citea diaconul sau preotul), pastorale, scrisori martirice, vieti de sfinti; pe langa diferite alte servicii (grija cartilor de cult, aprinderea lumanarilor, purtarea sfesnicelor la procesiuni etc.), ei ajutau si la invatamantul catehetic. Anagnostii sunt pomeniti in multe documente, incepand din sec. II (v. LG, p. 128-129). Intr-o inscriptie (sec. VI) in lb. gr. de la Tomis, este mentionat un anagnost (DIVR, p. 33).
Anahoret = calugar eremit, sihastru, traind retras intr-un schit singuratic, izolat de viata de obste a manastirii.
Analog = stativ din lemn, cu suprafeţe înclinate, pe care sunt puse cărţile, deschise exact la pasajele ce urmează a fi citite.
Anghelologia = conceptia despre ingeri la diferite religii.
Animism = religie primitiva care considera ca toate elementele naturii sunt insufletite.
Antihrist = (antihristos = contra lui Hristos) – personaj despre care se vorbeste in Biblie (Noul Testament – Apocalipsa) si care se va arata, luptand impotriva invataturii lui Hristos, dar pe care Hristos il va birui; sinonim cu sfarsitul lumii.
Antropomorfism = credinta religioasa in zei (la grecii vechi si la romani) dupa care divinitatile iau chip omenesc, actioneaza si se comporta ca oamenii, avand insa atributul nemuririi. Religiile antropomorfice se deosebesc de cele naturiste, in care divinitatile sunt reprezentate prin simboluri, ca: arbori, animale, pasari.
Apanthisma = adunare de flori; termenul defineste o culegere de texte reunite de Sfantul Nicodim Aghioritul, tiparite la Tipografia Patriarhiei Constantinopolului, din binecuvantarea Patriarhului ecumenic Neofit, in anul 1799; ultima tiparire in limba romana a fost realizata in anul 1999, la editura SOPHIA, de catre Manastirea Petru Voda. Sfantul Nicodim Aghioritul spune: „Daca veti aduce lui Dumnezeu sfintitele rugaciuni ce se cuprind in cartea aceasta, eu deplin va adeveresc voua ca veti castiga in sufletele voastre credinta necheltuita, nadejde tare, dragoste adevarata, iertare de pacate, scapare de relele vazute si nevazute, dobandire de cereri, izbavire de draci si impartasirea si unirea cu Dumnezeu si cu ingerii. Dupa Propovaduitorul cel de Aur al rugaciunii, numit cu numele darurilor, Ioan [Ioan Gura de Aur – n.n.]: „Cu Dumnezeu intru adevar vorbim in vremea rugaciunii si cu ingerii ne impreunam”, pe scurt sa zicem si noi: din aceste dumnezeiesti rugaciuni vom dobandi gramada de bunatati, mare de comori, furnicar de lucruri placute lui Dumnezeu, multime de fapte bune, sirag de daruri si roduri prea destule de folos duhovnicesc”. (Sf. Nicodim Aghioritul – „Cuvantul despre rugaciune”)
Apofatism = [gr. apophasis-apophatikos = negatie, prin negatie]: teologia apofatica sau calea negativa (“via negativa”) este o modalitate de cunoastere, prin negare si inaintare, proprie lui Dumnezeu, Care ramane necunoscut si necuprins in fiinta Sa transcendenta. Din cauza misterului inefabil al “esentei” Sale personale, Dumnezeu nu poate fi cunoscut dupa modul cunoasterii realitatilor lumii create, adica prin afirmare, folosind conceptele si categoriile de timp si spatiu. Apofatismul prefera sa afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degraba decat ce este (v. CATAFATISM). Dumnezeu cel viu este incognoscibil si incomprehensibil, in sensul ca existenta Sa personala in plenitudinea Sa este mai evidenta decat toate celelalte existente. Desi nu este limitat de spatiu, totusi El umple tot spatiul. Ca metoda de cunoastere, apofatism inseamna evidenta traita a existentei lui Dumnezeu, dupa ce au fost “negate” prin transcendere existentele create. Propozitiile negative despre Dumnezeu sunt cele mai adecvate pentru a exprima profunzimea misterului Sau. Ajungand in Dumnezeu, omul isi da seama ca Dumnezeu transcende orice fiinta, experiaza deci negarea oricarei cunoasteri. In acest sens, constiinta ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut este o cunoastere, deoarece deschide spiritul pentru unirea nemijlocita cu El.
Apostol = cuprinde pericopele citite la cultul divin din celelalte carti ale Noului Testament in afara de Sfintele Evanghelii, adica: Faptele Apostolilor, cele 14 epistole pauline (Romani, I si II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I şi II Tesaloniceni, I si II Timotei, Tit, Filimon si Evrei), precum si cele 7 epistole sobornicesti (a Sfantului Iacob, fratele Domnului, I si II ale Sfantului Petru, I, II si III ale Sfantului Ioan si una a Sfantului Iuda Tadeul). Nu se citeste din cartea Apocalipsa.
Apostazie = actiunea de renegare a unei credinte religioase, in care s-a nascut si a trait (a apostazia = a se lepada de o credinta).
Apostolat = activitatea de propovaduire a Evangheliei; misionarism; convingere si daruire in desfasurarea unei activitati.
Apotropaic = (apotrepo = a inlatura, a indeparta) – functie apotropaica – functie de aparare, care se atribuie unor obiecte. Astfel este colacul de grau, care se aseaza pe pieptul mortului spre a-l apara de duhurile rele. Functie apotropaica se atribuie si unor plante din care se impletesc coroane si se aseaza, ca si coroana de spice, in dreptul usii sau la icoane, spre a alunga duhurile necurate.
Arhanghel = una din cele nouă cete cereşti.
Arhiereu = denumire pentru: episcop, mitropolit si patriarh.
Arhondaric = parte a mănăstirii destinată găzduirii pelerinilor, cameră de oaspeţi.
Ateism = atitudine de tagaduire a conceptului de divinitate, fie a zeilor, fie a lui Dumnezeu.
Autocefalie = independenta a Bisericii nationale. Biserica Ortodoxa Romana, care s-a aflat sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, si-a dobandit autocefalia in 1885. Atunci patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Ioachim al IV-lea a semnat Tomosul de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Romane, al carei mitropolit primat era Calinic Miclescu.
Axion = imnul care se canta in cinstea Sfintei Fecioare, indata dupa savarsirea Sfintei Jertfe, la Liturghia ortodoxa. Originea Axionului se afla in diferitele imne care insoteau inca din vechime pomenirea nominala a Sfintei Fecioare in cursul rugaciunii de mijlocire (mai ales dupa epoca ereziei lui Nestorie), ca o manifestare spontana a sentimentelor de iperdulie (supravenerare) fata de Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Din Axionul obisnuit, astazi s-a intrebuintat mai intai numai de la partea a doua („Ceea ce esti mai cinstita…”), text care se afla in irmosul Cantarii a noua din Canonul (trioda) de la Denia din Joia Patimilor, ce apartine lui Cosma de Maiuma (Aghiopolitul), sec. VIII, si care a fost cantat mai intai in slujba Utreniei si in alte slujbe. Ulterior, si anume dupa sec. X, el s-a amplificat cu partea de la inceput („Cuvine-se cu adevarat…) a carei origine se crede ca se afla in pietatea calugarilor de la Athos (Sf. Munte) (LS, 279).
Axios = „vrednic este”, formula de cinstire pentru cel hirotonit (care a primit taina preotiei).
Azimă = paine nedospita folosita de evrei la Pesach (sarbatorile Pastelui), rememorare a dezrobirii din Egipt. Catolicii folosesc azima la impartasanie, in loc de paine dospita (cum se foloseste in Ortodoxie).
Avva = (ebr. abba = tata, parinte, preluat de limba gr. avva) – Parinte (pentru numele lui Dumnezeu); Iisus se roaga inainte de patimile Sale, in Gradina Ghetsimani: „Avva, Parinte, toate sunt Tie cu putinta. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (Marcu 14, 36); cuvant intalnit si in Epistolele Sf. Ap. Pavel: „Si pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, care striga: Avva, Parinte !” (Galateni 4, 6). Termenul Avva, ca adresare catre un calugar pustnic (batran imbunatatit spiritual) este folosit foarte frecvent in Filocalie si alte scrieri cu referire la viata monahilor.
B
Bederniţă = (epigonatiu, genuncherul, nabedernita, subgenuale) = piesa din vesmintele episcopului, in forma de patrat din materie pretioasa, cu fireturi si avand in mijloc icoana Mantuitorului sau numai o cruce. Se leaga cu un snur dupa gat sau de brau si atarna la nivelul genunchiului drept. Simbolizeaza sabia spirituala (Efeseni 6,17), puterea cuvantului dumnezeiesc, cu care, precum cu o sabie, episcopul va invinge pe vrajmasii Bisericii. Iar cand are inchipuita pe ea Invierea arata puterea asupra mortii. Se mai acorda si preotilor pentru merite deosebite o data cu rangul onorific de iconom stavrofor.
Blagoveştenie = Buna-Vestire, praznic imparatesc inchinat Maicii Domnului, care se serbeaza la 25 martie.
Bogorodicină = cantare bisericeasca, apartinand troparelor, in cinstea Maicii Domnului.
Brâu (cingulum) = vesmant cu care preotul isi incinge mijlocul peste stihar si epitrahil, simbol al puterii slujitoare cu care este invrednicit, al tariei si virtutii lui, si care aminteste de stergarul cu care a fost incins Domnul Iisus Hristos cand a spalat picioarele ucenicilor la Cina cea de taina. Mai exista si braul pe care il poarta clericii peste reverenda si in afara de functiunile religioase divine. Simbolizeaza gatirea vesnica a preotului in slujba lui Dumnezeu, abnegatie, lepadare de lume si legatura preotului cu Biserica. Mai e si o avertizare, ca preotul sa fie totdeauna gata spre propovaduirea Evangheliei, conform cuvintelor apostolice: „incinge coapsa ta” (Luca 12, 35). Culoarea braului e o distinctie de grad ierarhic si de onoare. Preotii ortodocsi poarta braul rosu, ca si protopopii si asesorii, aceste din urma doua categorii avand si reverenda blanita rosie; episcopii si arhimandritii au brau violet; monahii au brau negru.
C
Canonarh = călugărul care, mutându-se de la un analog la altul, arată cântăreţilor ce trebuie să cânte.
Căţuie = cădelniţă specială, fără lanţuri, cu care tămâiază eclesiarhul.
Catafatism = teologia catafatica care indica ceea ce este Dumnezeu in raport cu realitatile create, vazute, luate ca simbol al Sau. Dumnezeu este deci cunoscut din prezenta si din lucrarile Sale in Creatie, atribuindu-I-se insusirile acesteia. Trei activitati ale lui Dumnezeu pot fi identificate pe aceasta cale: creatoare, lumea insasi dand o marturie evidenta ca Dumnezeu este “creatorul cerului si al pamantului”; proniatoare, care se exprima in legea naturala inscrisa in ratiunea omului ca si in legea scrisa, pe care Dumnezeu le foloseste in mod liber pentru a ridica pe om de la cele vazute si temporale la cele nevazute si vesnice; de judecata, intrucat Dumnezeu Se “acomodeaza”, adica ajuta, intervine si cearta, atat prin cuvinte cat si prin evenimente.
Catapeteasmă = in Biserica Ortodoxa catapeteasma desparte sfantul altar de restul bisericii: la evrei despartea Sfanta de Sfanta Sfintelor. Se mai numeste: tampla sau iconostas.
Catismă, catisme = se numesc cele 20 de grupe in care sunt impartiti cei 150 de Psalmi ai lui David, in cadrul cultului divin ortodox. Catismele sunt formate din versete de psalmi legate tematic (psalmii diminetii, ai noptii etc.) Catismele sunt astfel randuite, incat sa poata fi cuprinse in slujbele saptamanii, ca astfel sa poata fi parcurse in intregime. In Postul Mare, ele se citesc in timpul slujbelor celor sapte Laude, incepand de la Vecernia de sambata seara, cu catisma intai si se termina la Utrenia urmatoare. Catismele se mai numesc si şezânde, pentru ca in timpul citirii lor este permis a nu sat in picioare, ci a sedea in strana.
Chenoză = v. Kenoză
Creştin – Creştinism = [gr. hristianos, hristianismos; lat. christianus, christianismus]. Numele de crestin atribuit discipolilor lui Hristos apare pentru intia oara in Antiohia: „Pentru intiia data, ucenicilor li s-a dat numele de crestini in Antiohia” (Fapte 11, 26). Sfintul Ignatie de Antiohia foloseste numele de crestinism (hristianismos) pentru a desemna invatatura lui Hristos in comparatie cu iudaismul (Episto1ele: Catre Magnezieni, X, 1 si 3; Catre Romani III, 1; Catre Filade1fieni VI, 1; cf. Martiriul lui Policarp, X, 1).
Crez [gr. to simbolon tis pisteos; lat. credo, regula fidei = crez, rezumat sau expunere a doctrinei]. Echivalent cu “simbol de credinta”, termenul crez este folosit cu un sens general, pentru a desemna un corp de invataturi sau de dogme fundamentale de credinta. Crezul crestin distinge crestinismul de alte religii, pentru a indica o scurta marturisire de credinta comuna cu un sens precis, cu un contur delimitat, in fine cu un sens dogmatic major, cand se refera la Crezul sau “simbolul credintei” ortodoxe, adica “credinta de la Niceea” (sfantul Grigorie de Nazianz, Scrisori teologice, CII, 1, in trad. cit., p. 71).
Ceaslov = cuprinde rugaciunile din randuiala slujbelor zilnice.
Canon = compunere de mai multe cantari care formeaza un intreg (este alcatuit din noua ode); prima strofa de la fiecare oda se numeste irmos.
Chinovie = (chinovion = in comun, care traieste in comun) – manastire ce-l are pe egumen drept întâi stătător şi în care viata calugarilor este comunitara (au toate lucrurile în comun): nu au avere personală, muncesc împreună, mănâncă împreună la masă (trapeză) şi au ca locuinta o chilie in incinta manastirii; ei sunt subordonati staretului care se îngrijeste de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce. Asemenea organizare monahala se numeste chinovitica, iar calugarii se numesc chinoviti sau cenobiti. Opusă acesteia, într-o mănăstire ideoritmică nu există egumen şi fiecare călugăr se îngrijeşte singur de hrana sa şi de toate cele necesare.
Colibă = Locuinţă a unui număr limitat de călugări, separată de alte clădiri, cu puţin teren în jurul ei şi cu biserică încorporată. Mai multe colibe laolaltă formează un schit.
Condac = o strofa poetica izolata in care se descrie pe scurt sarbatoarea din ziua respectiva (in vechime erau poeme alcatuite din pana la 24 de strofe; astazi a ramas doar prima – condacul).
Catavasie = (catavasis = coborare, scoborare) – se numeste irmosul care cuprinde primele strofe sau stihiri ale fiecarei ode din anumite canoane. Fiecare praznic isi are catavasiile lui formate din irmoasele odelor din Canonul sarbatorii respective. Numele de catavasie vine de la faptul ca in vechime cantaretii celor doua strani veneau in mijlocul bisericii, unde cantau impreuna irmosul. Irmoasele si catavasiile din Minei, Penticostar si Triod, cu privire la sarbatorile mari sunt cuprinse in cartea de slujba numita Irmologhion. Catavasiile sunt slujbe legate de Invierea si pogorarea lui Hristos la iad.
D
Dicheu = Stareţul unei colibe care administrează şi reprezintă schitul timp de un an şi care are în grijă şi biserica mare.
Dveră = perdea ce acoperă uşile împărăteşti.
Denie = v. Utrenie.
Doxologie = cantare de slava inaltata lui Dumnezeu. Doxologie mica: „Marire Tatalui si Fiului si Sfantului duh”. Doxologie mare: „Slava intru cei de sus …”, care are la baza cantarea ingerilor din noaptea Nasterii Domnului.
Diptic = a) – rugaciune de mijlocire generala pentru toate categoriile de credinciosi.
b) – ansamblu de doua icoane fixate una de cealalta.
E
Eclesiarh = călugărul care se îngrijeşte de biserică şi de desfăşurarea slujbelor.
Eclesiologie = doctrina despre biserica.
Ectenie (ectenis, es = intins, prelungit; efhi = rugaciune; ectenie efhi = rugaciune prelungita, staruitoare) – indemn staruitor la rugaciune; este rugaciunea de cerere cea mai completa, o sinteza a cererilor Bisericii in cadrul Liturghiei Ortodoxe.
Ecumenism = Miscare de refacere a unitatii vazute a Bisericii, divizata de-a lungul istoriei, datorita factorilor teologici si neteologici, pe calea acordurilor si dialogului teologic, a marturiei comune, a cooperarii si asistentei reciproce. Este considerată de Sfinţii Părinţi ca Erezia Ereziilor deoarece încearcă să alăture lucruri ce nu pot fi alăturate: adorarea lui Dumnezeu cu închinarea la idoli.
Eleon = muntele Eleonului; v. Ispas sau Inaltarea Domnului la cer.
Epicleză = „invocare in vederea sfintirii”; este punctul culminant din timpul Sfintei Liturghii, in care slujitorii invoca Duhul Sfant pentru prefacerea darurilor de paine si vin in Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos.
Episcop = (gr. episkopos, lat. episcopus = supraveghetor, pastor, carmuitor) – slujitorul din treapta superioara a ierarhiei bisericesti, ales si trimis prin hirotonie sa exercite rolul de arhiereu al adunarii euharistice, de invatator al Evangheliei si de coordonator al slujirilor si harismelor in Biserica locala (eparhie). Slujirea episcopala este centrala si indispensabila Bisericii, incat fara episcop Biserica locala nu poate fi recunoscuta.
Erezii = [gr. si lat. haeresis = optiune, erezie]: conceptii particulare fie despre Sfanta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omeneasca, sau despre raportul dintre cele doua firi in ipostasul Sau dumnezeiesc, acestea din urma fiind cunoscute sub denumirea de erezii hristologice. Se cunosc si erezii pnevmatologice, intalnite in teologie si sub denumirea de subordinatianism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie (pnevmatomahi = cei ce nu recunosteau deofiintimea si egalitatea in rang, cu celelalte doua Persoane, a Sfantului Duh).
Eshatologie = (eshatos = ultim, cel din urma; i eshati ora = ceasul cel din urma) – invatatura despre viata viitoare, viata vesnica, „viata veacului ce va sa vina”, imparatia lui Dumnezeu pentru care ne rugam: „Vie imparatia Ta !”, care va incepe dupa Judecata de apoi, cand Iisus va veni „sa judece vii si mortii” si va intemeia o imparatie ce „nu va avea sfarsit” si pentru care Biserica invata pe credinciosi ce trebuie sa faca, cum sa traiasca aici pe pamant spre a fi mantuiti in imparatia lui Dumnezeu.
Euharistie = termen provenit din limba greaca, insemnand „multumire”,”recunostinta”. Slujba Sfintei Impartasanii – cel mai desavarsit si cel mai potrivit mijloc de legatura cu Dumnezeu – se numeste „EUHARISTIE” (multumire), fiind una dintre cele sapte Sfinte Taine instituite de Insusi Mantuitorul Hristos, prin rugaciune de multumire si gestul de binecuvantare a painii si a paharului cu vin la Cina cea de taina (Luca 22, 19-20). De remarcat ca pentru ortodoxie Euharistia nu este un simplu act liturgic sacramental, ci este centrul de convergenta al intregii vieti bisericesti.
Evanghelie = „vestea cea buna”, adusa de Fiul lui Dumnezeu – intrupat. La inceputul Bisericii, prin Evanghelie s-a inteles intreaga traditie orala a predicii lui Iisus Hristos. Apoi, tot in sec I s-au cristalizat cele 4 Evanghelii (dupa Matei, Marcu, Luca si Ioan) care consemneaza viata si activitatea ca om a Fiului lui Dumnezeu.
Exarh = inspector al manastirilor si schiturilor din cuprinsul unei episcopii.
Epicleză = (=invocare, chemare – parte a Anaforalei) rugaciunea cea mai importanta rostita in taina de preot, adresata lui Dumnezeu, in timpul careia se savarseste sfintirea si prefacerea Darurilor.
F
Filioque = („qui ex Patre Filioque procedit” = care de la Tatal si de la Fiul purcede) = dogma a Bisericii Catolice, care formuleaza opinia ca Duhul Sfant purcede de la Tatal „si de la Fiul”. Filioque a provocat una din cele mai inversunate polemici teologice dintre Orient si Occident si ramane una din divergentele doctrinare majore dintre Catolicism si Ortodoxie. Pentru catolici, Filioque ar fi o explicare si o clarificare a doctrinei despre Duhul Sfant, formulata de catre al II-lea Sinod ecumenic (Constantinopol, 381), care, impotriva ereziei lui Macedoniu, a reafirmat expresia folosita de evanghelistul Ioan: „care de la Tatal purcede” (Ioan 15, 26). Pentru ortodocsi, Filioque este o „dogma noua”, care implica o „alta credinta”, inadmisibila din punctul de vedere al traditiei dogmatice rasaritene.
Filocalia = [gr. filo-kalos = iubirea de frumos (nume dat de sfintii Vasile cel Mare si Grigorie Teologul unei antologii din scrierile lui Origen, cu tema „Iubirea de frumusete divina”)] = colectie de texte care se refera la viata contemplativa si ascetica, scrise inainte de secolul al IX-lea de catre mari parinti ai spiritualitatii ortodoxe rasaritene. Aceste texte au fost adunate in secolul al XVIII-lea de catre Nicodim, de la Muntele Athos (1749-1809) si Macarie de Corint (1731-1805) si publicate pentru intaia oara la Venetia (1872) sub titlul de „Filocalia parintilor care practica trezvia”. A doua editie a fost publicata de patriarhul Kallistos, la Atena (1893), iar a trea, tot la Atena, intre 1957 si 1963. Traducerea in limba romana sub titlul „Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii” a fost facuta de Preotul Profesor Dumitru Staniloae, incepand din 1946. Colectia (pana acum au aparut noua volume) este insotita de comentarii si note de o mare valoare teologica.
G
Glasuri bisericeşti = cele opt moduri dupa care se canta muzica bisericeasca. Ele sunt principale I – IV si derivate sau plagale V – VIII.
H
Harismă = daruri si virtuti personale, primite de la Duhul Sfant si exercitate inlauntrul Bisericii de catre membri acesteia. Harismele sunt in afara slujirii sacerdotale (episcop, preot, diacon), deci nu sunt acordate prin hirotonie cau hirotesie ci duhul Sfant impartaseste harismaticilor, direct, darurile.
Heruvic = este imnul care se canta la strana de cantaret (cor), in prima parte a Liturghiei credinciosilor, inainte de iesirea cu darurile. Imnul heruvimic are un sens mistic, pe care il exprima chiar textul sau.
Heruvim = heruvimi, puteri cereşti puse de Dumnezeu să pazeasca poarta raiului din Eden, dupa alungarea primilor oameni Adam si Eva, care calcasera porunca lui Dumnezeu, mancand din pomul oprit, pomul cunosintei binelui si raului, si spre a-i impiedica sa manance si din pomul vietii.
Hristologie = [gr. Hristos = cel ce a primit ungerea, Unsul]: invatatura ortodoxa despre cele doua firi si persoana lui Iisus Hristos, care in forma ei definitiva a fost elaborata de catre Sinoadele ecumenice (in special I, IV, si VI) prin sinteza datelor Noului Testament si teologia patristica bizantina. Tot in aceasta perioada s-a elaborat vocabularul hristologic: persoana, unirea ipostatica sau “enipostazierea” naturii umane in persoana Cuvantului; comunicarea idiomelor, perihoreza sau intrepatrunderea reciproca, indumnezeirea firii omenesti. Iisus Hristos, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, este a doua persoana a Sfintei Treimi, despre Care Simbolul de la Niceea (art. 2-7) afirma ca S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii; “Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal…”.
I
Icoană [gr. eikon, lat. imago = chip, reprezentare]: imagine sacra, in doua dimensiuni, care reprezinta pe Iisus Hristos, pe Maica lui Dumnezeu sau un sfant, cu putinta de zugravit datorita trupului pe care l-au avut, Carora Li se aduce inchinare sau cinstire, dupa principiul: cinstea data icoanei trece la cel zugravit pe icoana. Ca reprezentare picturala, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic si arheologic, dar ea nu apartine artei sacre, ci cultului Bisericii, impreuna cu Sfanta Scriptura si Sfintele Taine. Ea nu este un ornament, un tablou sau o reprezentare figurativa, ci comunicarea vizuala a realitatii invizibile divine, manifestata in timp si spatiu. De aceea, contemplarea vizuala, ca si marturisirea orala sau mesajul scris, are aceeasi valoare pentru primirea misterului lui Dumnezeu revelat in istoria mantuirii. Pentru teologia ortodoxa, temeiul icoanei sau reprezentarii simbolice este realitatea Intruparii Fiului lui Dumnezeu: “Si Cuvantul trup S-a facut”(In 1, 14). Icoana este o consecinta a Intruparii, deoarece Iisus Hristos este “chipul lui Dumnezeu cel nevazut” (Col. 1, 15).
Iconomie = termenul înseamnă: plan, providenta, administrare. Sensul cel mai utilizat este: planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creatiei si al omului, indeosebi pregatirea mantuirii in Vechiul Testament si realizarea mantuirii in Noul Testament. Pe scurt, iconomie inseamna planul lui Dumnezeu de mantuire a omului, realizat de Iisus Hristos. Termenul „iconomie” mai are si alte doua sensuri:
a) doctrina despre manifestarea si lucrarea iubirii lui Dumnezeu in lume;
b) una din modalitatile principale pe care Biserica le foloseste in aplicarea normelor canonice, care consta intr-o atitudine pastorala de condescendenta si de compasiune, avand in vedere ratiuni de circumstanta si, in anumite cazuri, personale, in care este in joc nu numai binele Bisericii ci si mantuirea individului.
Icos = strofa poetica ce urmeaza imediat dupa condac.
Idioritmic (idioritme, idioritmie) = organizare monohala in care calugarii duc o viata libera, cu avere personala, cu gospodarii proprii (case, gradini etc.), asezate in preajma bisericii manastirii, dar in afara de incinta. Daca din punct de vedere material sunt independenti, calugarii cu organizare idioritmica traiesc totusi in comunitate in timpul slujbelor la biserica; şi în aceste manastiri se afla staret care este conducatorul si care vegheaza la buna desfasurare a disciplinei si implinirii indatoririlor fata de biserica a monahilordin manastirea respectiva.
Ídol, idoli = s.m. Divinitate păgână; (concret) Reprezentare antropomorfă a unei divinităţi (în formă de statuie, imagine etc.) chip, figură, statuie reprezentând o asemenea divinitate şi constituind, în religiile politeiste (în general, la toţi păgânii), obiect de adoraţie şi de cult religios;
(figurat) Fiinţă (persoană) sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei mari iubiri (adoraţii). – Din sl. idolŭ.
Ierurgii = sunt acele slujbe oficiate de preoti sau de episcopi care au menirea de a scoate credinciosii, natura si lucrurile ce ii inconjoara de sub puterea vrajmasului si de a-i sfinti, a-i curata si a-i binecuvanta prin pogorarea asupra lor a harului si a puterii dumnezeiesti. Spre deosebire de Taine, la Ierurgii primeaza credinta primitorului pentru a se inregistra efectul slujbei. Toate binecuvantarile si sfintirile de care se bucura crestinul in timpul vietii se numesc ierurgii.
Ipacoi (ipacoi = ascultare, raspuns) sau subascultator – denumire care se dadea in vechime raspunsurilor (refrenelor) cantate de popor in cantarea responsoriala a psalmilor. Ipacoi este o stihira (tropar) izolata, constand din anumite versete din psalmi sau din unele formule liturgice cunoscute si consacrate in uzul liturgic, care se repetau ca un refren dupa fiecare verset al psalmului, asa cum a ramas pana azi in finalurile cantarilor Treimei, in cantarile finale din icoasele si condacele Acatistelor si din cele trei refrenuri din slujba Privegherii sau Vecerniei Mari. Astazi, ipacoi se numesc acele tropare sau strofe izolate care se citesc inainte de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia Duminicilor si praznicului respectiv.
J
Jertfă = (gr. thisia, lat. Hostia = sacrificiu, ofranda, imolare): notiune din vocabularul cultic, ritual biblic (cf. Levitic si Evrei), folosit in teologia liturgica si spirituala astfel.
1. Viata lui Hristos, persoana si slujirea Sa, deci nu numai un moment particular din istoria mintuirii, este considerata ca un act de consacrare. In perspectiva profetiilor mesianice din Vechiul Testament (Ps. 53, 1-10), Ioan Botezatorul identifica pe Iisus Hristos cu <> (In 1, 29). El este imaginea mielului pascal sacrificat al Vechiului Testament (Ies. 12, 1-14; I Pt. 1, 19): <> (I Cor. 5, 7). El poarta semnele jertfei rascumparatoare chiar dupa moartea Sa (Apoc. 5, 6-14). El ramine pentru totdeauna in stare de jertfa. Iisus Hristos este <> – Agnus Dei (In 1, 29, 36; cf. Fapte 8, 32-33; I Pt. 2, 21-24), Care S-a smerit pina la moarte; expresia unei iubiri care se jertfeste, care vede biruinta ei in suferinta. In acest sens, Jertfa este sinonima cu sfintirea, la care face aluzie textul din Ioan 17, 19.
2. Acceptarea patimilor, crucii si mortii, ca pret de rascumparare pentru pacatul lumii: El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii. Cu ranile Lui v-ati vindecat (I Pt. 2, 24; Evr. 10, 18). Jertfa lui Hristos e un act de ascultare si de iubire (In 15, 13), deoarece nu a fost trimis spre moarte, ci S-a dat de buna voie: (Evr. 9, 14; 4, 15; 7, 26). Nu este un act numai de imolare, ci de mijlocire, unica si permanenta, de trecere de la moarte la viata. Moartea Sa are un caracter voluntar, fiind o jertfa libera, un act de ascultare: (In, 10, 17-18).
Desigur, lumea L-a ucis in acest mod. Puterile religioase si politice iau initiativa si comploteaza moartea Sa. Ele au ales pedeapsa cu moartea pe cruce, o executie umilitoare, rezervata sclavilor, nu cetatenilor romani. Crucea arata dispretul total si tortura cea mai oribila si cruda. Cu toate acestea, El insusi Si-a oferit viata, de aceea jertfa Sa nu e o moarte penala sau o imolare, ci o ofranda libera. El traieste moartea Sa. El putea sa o evite, dar a acceptat-o pentru a o distruge definitiv. Moartea a fost distrusa mai intii in trupul Sau, prin lupta directa cu pacatele noastre, necedind pacatului: (I Cor. 5, 21; cf. In 8, 46; I In 3, 5). Astfel, (I Cor. 5, 19).
3. Jertfa euharistica – centrul cultului liturgic. Euharistia este Taina care actualizeaza jertfa unica de pe cruce a lui Hristos. Prin rugaciunea preotului si a comunitatii liturgice, Hristos, Care este in acelasi timp preot ( ), altar ( ) si sacrificiu ( ), este cel care Se imparte si este mincat. (N. Cabasila, Explicarea dumnezeiestii Liturghii XXX, 9-15). N. Cabasila afirma ca jertfa liturgica are doua aspecte: unul euharistic, de multumire, si altul de mijlocire, de cerere (Ibid. LXII, 2-3; X, 4, 9-10), corespunzator cu cele doua parti ale Bisericii. Pentru el, jertfa (thisia) este identica cu consacrarea darurilor (agiasmos), nu cu aducerea lor (prosphora); de aceea cind darurile sint sfintite prin prefacerea (metabole) lor in trupul si singele dumnezeiesc, jertfa euharistica este terminata (Ibid. XXXII, 12; I, 6). Caci (Ibid. XXXII, 15). Desigur, comemorarea jertfei este inseparabila de invocarea Duhului Sfint. In Vechiul Testament singele si focul sint doua elemente necesare sacrificiului (I Tegi 18, 25-39). Focul jertfei este prefigurarea Duhului Sfint (Lc. 12, 49). De altfel, Duhul este co-partas la aducerea jertfei lui Hristos (Evr. 9, 14).
4. (I Pt. 2, 5). Daca jertfa este esenta cultului liturgic si daca (Mt. 23, 19), aceasta nu inseamna ca viata crestina se reduce la ritualul celebrarii Euharistiei. Fiecare credincios aduce la altar propria sa jertfa duhovniceasca, pe care a consacrat-o in afara de cea in virtutea preotiei sale. Exista un raport de reciprocitate intre concelebrarea liturgica si consacrarea personala, intre preotia credinciosilor din afara de altar si preotia slujitorilor la altar. Desi fara de pacat, Iisus Hristos ramine modelul consacrarii duhovnicesti, deoarece, ca Cel ispitit dupa toate.
K
Kenoză = [gr. kenosis = desertare, conditile de smerire, de aneantizare, de umilire]: starea de desertare>> sau de <> pe care Fiul lui Dumnezeu o asuma in Intruparea Sa, ca act de ascultare fata de Dumnezeu-Tatal: <> (Fil. 2, 6-6). Este o stare care nu poate fi inteleasa si descrisa adecuat. In teologia sistematica, kenoza nu sta in unirea ipostatica in sine, ci este o consecinta a acesteia. In Hristos, Dumnezeu devine partas la conditia omului: de pacatos si de muritor (Evr. 2, 9), pentru a-I da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu. In intruparea Sa, dumnezeu Isi <> Dumnezeirea Sa, pentru a cobori la starea de om, luind chip de <> (diakonos). <>, pentru ca astfel Fiul lui Dumnezeu sa poata fi identificat ca Fiul Omului. El S-a coborit aplecind cerurile (katabasis) pentru a arata ca iconomia mintuirii nu este o inchipuire (phantasia), ci o realitate si un fapt de ascultare.
Conceptiile despre kenoza au determinat diverse curente de spiritualitate. In scrierile filocalice, kenoza este modelul umilintei crestine, virtutea pe care diavolul o detesta cel mai mult, fiind contrara mindriei si slavei desarte, atitudini diabolice prin excelenta. Se cunoaste de pilda <>, curent ascetic, care exagerind umilirea Fiului in faptul intruparii, a promovat o spiritualitate bazata pe anihilarea personalitatii. Kenoza este mai degraba o atitudine de condescendenta si de ascultare, dupa chipul lui Hristos.
<> (Simeon Metafrastul, Parafraza la Macarie Egipteanul, 67, Filoc. Rom., vol. 5, p. 333-338)
Bibliografie: Nadejda Gorodetzky, the Humiliated Christ in Modern Russian Thought, S.P.C.K., London, 1938; D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 2, p. 64-76.
L
Libaţie = actul de turnare/oferire ca o jertfă în cinstea unei zeităţi sau lui Dumnezeu, a unui băuturi primite (ulei de măsline sau vin în Creştinism; ghee în Hinduism), fie pe pământ fie pe conţinutul unei jertfe solide; vinul sau lichidul astfel turnat.
Liturghie = la origine termenul insemna „slujire sau actiune publica”; Astazi, la ortodocsi, Liturghia este centrul cultului divin, este „Slujba slujbelor”, in cadrul careia se pregateste si se administreaza Sfanta Impartasanie (Euharistia). Centrul Sfintei Liturghii este jertfa se Sine a Mantuitorului, la fiecare altar, dupa cuvantul Sau din Evanghelie: „…Luati, mancati, acesta este Trupul Meu….Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Matei 26, 27-28).
Liturghier = cuprinde randuiala pentru preoti si diaconi la cele trei Sfinte Liturghii ortodoxe (a Sfantului Ioan Gura de Aur, a Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Grigorie Dialogul), la celelalte slujbe, randuiala impartasirii, rugaciuni pentru diferite trebuinte din viata omului, povatuiri pentru savarsirea Sfintei Liturghii, sinaxarul (calendarul), s.a.
Laudele = sunt cantarile principale si caracteristice ale randuielii Utreniei. Cantarile, rugaciunile, laudele si multumirile care se aduc lui Dumnezeu in zilele de sarbatori, iar in manastiri, in fiecare zi, sunt grupate intr-o serie de slujbe care se numesc in general cu un termen consacrat „Cele sapte laude” si anume: Vecernia, Pavecernita, Miezonoptica, Utrenia si Ceasurile, in numar de patru (I, III, VI, IX), adica rugaciunile de la inceputul celor patru sferturi ale zilei. Slujba celor sapte Laude incepe cu Vecernia, conform traditiei mostenite de Biserica crestina din Vechiul Testament, cand inceputul zilei liturgice sau bisericesti se socotea nu de la miezul noptii, ca in viata civila, ci de cu seara. De aceea, in cartile de slujba, lauda liturgica a fiecarui sfant sau a fiecarei zile bisericesti incepe cu slujba de seara, adica cu vecernia. Aceste Laude se socotesc in numar de sapte, deoarece Utrenia si Ceasul I se fac impreuna, altfel, la numar ar fi opt.
Luminânde = v. Svetilne.
M
Maslu = [gr. evahelaion (de la evki = rugaciune + elaion = untdelemn) = binecuvintarea untdelemnului]: Taina in care cel bolnav, prin ungerea cu untdelemn sfintit si invocarea harului Sfintului Duh de catre preoti, primeste tamaduirea trupului si iertarea sufletului.
Mărturisire = Spovedanie sau Pocainta [gr. metonia, lat. Paenitentia; schimbarea spiritului, cainta]: Taina in care credinciosul, prin puterea Duhului Sfint si rugaciunea Bisericii, primeste iertarea pacatelor savirsite dupa botez, spre innoirea comuniunii sale cu Dumnezeu si impacarea cu comunitatea liturghica al carei membru este. Deoarece scopul ei este de a readuce pe credincios in starea de curatie, de a pune <> bun (Ptru Damaschin, Invataturi duhovnicesti I, in Filoc. rom., vol. V, p. 218) cum si de a fi constient de iertarea si innoirea primite la botez, pocainta se mai numeste <> sau a doua iluminare (Evr. 6,6). Puterea de a ierta pacatele a fost fagaduita apostolilor in repetate rinduri (Mt. 16, 19; 18,17-18), dar Taina a fost instituita prin cuvintele Mintuitorului: <> (In 20, 22-23). Taina se practica de la inceputul Bisericii (Iac. 5, 14-16, 19-20; I In 1, 8-10), fiind inseparabila de botez: <> (Evr. 6, 4-6). De asemenea, practicarea ei este confirmata de scrieri si scriitori postapostolici si din perioada patristica: Clement Romanul (Epist. 1 Corinteni, VII, 2-5), Ignatie de Antiohia (Catre Smirneni IX, 1), Ep. Lui Barnaba (XIX, 4). Didahia (XIV, 1-2), Policarp (Catre ilipeni VI, 1-2), Pastorul lui Herma (Viziunea I, II, III; Asemanarea VII, VIII, IX), Justin Martirul (Apologia I, cap. XVI, 8, 14; Dialogul cu Tryfon CXXX, 2), Irineu (Contra ereziilor III, 11, 9 si 14, 4), Clement de Alexandria (Stromate II, 56-70; IV, 153, 154), Tertulian (Despre penitenta I-XII), Ciprian (Scrisorile LV, 3-27; LVII, 1-4; LIX, 15-17).
Mântuire = [gr. sotiria, lat. salus-utis = mantuire, eliberare, vindecare]: actul in care Dumnezeu, prin intruparea, moartea si invierea Fiului Sau, Iisus Hristos, restabileste omul in starea de comuniune personala cu El, dandu-i acestuia germenele unei vieti vesnice, noi: “Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este intru Fiul Sau” (I In 5, 11).
Metanie (sau Mătanie) = (goniklisia = genuflexiune, ingenunchere si ridicare, si iar ingenunchere si ridicare) – este un gest ritual care insoteste rugaciunea; este o ingenunchere si o ridicare (alternate) insotite de semnul crucii (inchinare) si de adanca plecaciune pana la pamant. Simbolic, metania, ca si simpla ingenunchere la rugaciune, este o marturisire a caderii omului in pacat si ridicarea lui prin Iisus Hristos. Metaniile se numesc si niste siruri de margele pe care le tin pe incheietura mainii calugarii crestini si de alte religii si dupa care (rotindu-le cu degetele) isi numara si-si rostesc rugaciuni.
Mineiele = (sunt in numar de 12, dupa numarul lunilor) cuprind imnurile din randuiala slujbelor din fiecare zi a anului, impartite pe luni.
Molitfelnic = (sau Evhologion, de la grecescul „evhe” =rugaciune) cuprinde randuiala savarsirii Sfintelor Taine si a Ierurgiilor. Un extras pentru preotii de parohie se numeste Aghiazmatar.
Mucenic = martir din primele veacuri crestine, care si-a dat viata pentru Hristos, in timpul persecutiilor pagane. Mucenicie, jertfire, moarte in chinuri, pentru credinta. In traditia vietii crestine, la ortodocsi, se obisnuieste ca pentru ziua de 9 martie, cand se face pomenirea celor 40 de mucenici din Sevasta, care au murit pentru credinta lor in Iisus Hristos, inecati intr-un lac, sa se faca colacei din coca de paine, impletiti in forma cifrei 8, care se fierb in apa indulcita cu zahar si cu nuci pisate; se pot face mai mari si se coc in cuptor, de asemenea presarati cu nuca pisata si unsi cu miere. Acesti mucenici se impart spre pomenirea mucenicilor din Sevasta, care au suferit pentru Hristos.
Muzică psaltică = muzica specifica Bisericii Ortodoxe, care are o notatie diferita de cea obisnuita (lineara) si are radacinile in psalmodierea din vechea sinagoga ebraica si in muzica vechilor greci. Este diferita de muzica lineara apuseana.
Miezonoptica = slujba de noapte intemeiata pe porunca Mantuitorului: „Vegheati dar, ca nu stiti cand va veni stapanul casei: sau seara sau la miezul noptii sau la cantatul cocosilor sau dimineata”. Deducem acest lucru si din Pilda celor zece fecioare, unde la miezul noptii s-a facut strigare mare: „Iata mirele vine !”
N
Nabi = (de la naba = a vorbi in numele cuiva) — profet, in islamism.
Nabucodonosor = rege al Babilonului (605-562 i.Hr.), care distruge Ierusalimul si marele templu zidit de Solomon si ia in robie mare parte din locuitorii orasului (586).
Năforniţă sau Anaforniţă = se numeste tava sau talgerul pe care se pune anafura (painea binecuvantata la Sf. Liturghie), care se da credinciosilor dupa ce se miruiesc.
Nafură sau anafură = termen vechi, cu sens de impartasanie (Cuminecatura) intalnit in „Cea mai veche Pravila romaneasca” (sec. XVI) din „Codicele de la Ieud” (C.A. Spulber, Cea mai veche Pravila romaneasca, Cernauti, 1930, passim. — Acad.Rom.).
Nagualism = credinta ca exista legaturi misterioase intre o persoana si un anumit animal.
Naia = (lat. navis = nava) — denumire pentru naosul bisericii, in Ardeal.
Nakir şi Munkar = in religia islamica, sunt cei doi ingeri care judeca sufletele dupa moarte, la Judecata particulara.
Nămăieşti = schit de maici (in apropiere de Rucar), cu o bisericuta foarte frumoasa si originala, sapata la inaltime in stanca muntelui.
Naos = (de la lat. navis ecclesiae = corabie; gr. naos) sau sanul bisericii – este partea centrala din interiorul bisericilor ortodoxe, cuprinsa intre catapeteasma sau tampla altarului si pronaos. La bisericile mai vechi, intre naos si pronaos exista un perete despartitor si comunicarea se facea printr-o usa; la bisericile mai noi, acest perete a disparut, ramanad doar doua coloane andorsate pe zidurile de la nord si de la sud, legate printr-o arcada.
Naş, Naşă = sunt acele persoane care asista un copil la Botez sau pe tinerii care se casatoresc (care primesc Taina Cununiei). Rolul nasilor care asista pe cel ce vine la botez este de a rosti raspunsurile si a face marturisirea de credinta in locul si in numele celui ce se boteaza. Nasii sunt garantii sau chezasii acestuia, luandu-si astfel angajamentul solemn, in fata lui Dumnezeu si a Bisericii ca pruncul (finul) va fi crescut ca adevarat crestin si ca va fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos. Prin participarea lor activa la slujba Botezului, alaturi de preoti, nasii devin parintii spirituali ai pruncului, nascandu-l pentru viata cea noua in Hristos, asa cum parintii cei dupa fire l-au nascut pentru viata trupeasca; ei au aceleasi obligatii si raspunderi in ceea ce priveste viata religios-spirituala a finului lor, ca si parintii pentru viata fizica (materiala) a copiilor lor. Nasul (in Biserica Ortodoxa) trebuie sa fie crestin ortodox si de acelasi sex cu cel ce se boteaza, desi nu constituie un impediment daca nu e de acelasi sex, sa fie bun credincios si mai in varsta (nu copil) spre a-si putea asuma raspunderea de indrumator si invatator sufletesc, spre a face din finul sau un bun crestin. La randul sau, finul este dator sa asculte si sa respecte pe nas, ca pe parintii sai dupa trup. Calugarii nu pot fi nasi, deoarece ei traiesc in manastiri si nu-i pot purta de grija finului lor. Randuiala cere ca sa fie un singur nas pentru cel botezat; el poate lipsi in cazuri extreme; parintii copilului nu pot fi nasii lui. Relatia nas-fin constituie grad de rudenie spirituala si este impediment la casatorie. Nasii la cununie (numiti si nuni) asista pe miri atat la logodna, cat si la cununie si au acelasi rol si datorii ca si ale nasilor la botez; ei sunt martori si garanti (chezasi) ai seriozitatii angajamentelor reciproce si ai trainiciei legaturii luate de viitorii soti. De aceea, la slujba logodnei, ei pun mana, impreuna cu preotul, pe inele, iar la cununie, pe cununile care se pun pe capetele mirilor, atat la asezarea, cat si la depunerea lor, fiind partasi la actul sfant care se savarseste. Ca si la Botez, nasii trebuie sa fie mai in varsta decat finii si cu viata crestina exemplara, spre a fi vrednici sa-i indrume ca niste parinti si invatatori ai lor. Nici la cununie calugarii nu pot fi nasi (E.B.LS 1980, p. 358, 404).
Naturism = sistem de explicare a fiintei si originii religiei, prin „perceperea infinitului”, concretizat in bolta cereasca. Oamenii au divinizat elementele naturii devenite fetisuri. Elementele boltii ceresti — soarele, luna, stelele — au devenit zeitati si oamenii s-au prosternat in fata lor, cerandu-le ocrotirea. Naturismul cuprinde toate credintele primitive in care se adorau obiecte si fenomene ale naturii, care-i inspaimantau pe oameni (fulgerul, traznetul, tunetul).
Nazarenii sau Nazarienii, numiţi şi Pocăiţi = sunt o secta neoprotestanta, intemeiata de Iacob Wirz din Elvetia, pe la jumatatea sec. XIX. Acesta sustinea ca Dumnezeu i-a dat duhul preotesc al lui Melchisedec ca sa intemeieze o „Biserica Noua”. Doctrinarul sectei a fost pastorul calvin Samuel Frohlich. Pocaitii (nazarenii) afirma ca ei il urmeaza pe Iisus Nazarineanul, atat in cuvinte, cat si in fapte; numai pocainta aduce mantuirea. Ei cred in imparatia de o mie de ani (Mileniul), nu admit juramantul, considera inutile toate institutiile publice (ca fiind locasuri ale lui Antihrist); scoala este de prisos, caci dupa botez copiii nu mai pacatuiesc si n-au nevoie de educatie spre a ajunge in imparatia raiului; se cere mult rigorism in viata personala.
Nazireu = era, la evrei, acela pe care parintii il inchinau Domnului la templu, inca de la nasterea sa. Nazireii faceau legamant sa se abtina de la bauturi alcoolice si de a nu-si taia niciodata parul capului.
Năsălie = un fel de pat din scanduri, pe care se aseaza mortul in biserica.
Năstrapă = era in Vechiul Testament cutia cu „mana”, amintire a hranei evreilor cat au ratacit in pustie, la intoarcerea lor in Canaan, unde Moise n-a mai ajuns, ci numai Aaron, Marele preot, fratele lui Moise, care i-a calauzit. Nastrapa cu „mana” se pastra in Cortul Marturiei, in Sfanta Sfintelor, inchisa in Chivotul Legii, alaturi de Tablele Legii si toiagul lui Aaron, asa cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „Caci s-a pregatit cortul marturiei. In el se aflau, mai intai, sfesnicul (cel mare cu sapte brate) si masa si painile punerii inainte; partea aceasta se numeste Sfanta. Apoi, dupa catapeteasma a doua, era cortul numit Sfanta Sfintelor, avand altarul tamaierii si chivotul Asezamantului (al Legii celei vechi) ferecat peste tot cu aur (v. Chivotul Legii), in care era nastrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odraslise (se refera la una din minunile pe care o facuse Aaron cu toiagul sau Numeri 17,6-10) si tablele Legii (Evrei 9, 2-5; comp. cu Iesire 40, 2-5) (E.B.LG, Bucuresti, 1993, p. 455). In pictura altarului, pe peretele de rasarit, jos, apare Aaron cu nastrapa in mana (E.B.LG, p. 455).
Neamţ = Manastirea Neamt (15 km de Targu Neamt), una dintre cele mai vechi din Moldova, s-a dezvoltat dintr-un schit existent in vremea lui Petru Musat, si intemeiat probabil de ucenicii lui Nicodim, calugarul ctitor al Voditei si Tismanei. Cu vremea, mica chinovie de calugari creste, sprijinita pe pietatea si darurile domnesti, ajungand la mare inflorire in vremea lui Stefan cel Mare, ctitorul bisericii mari (1497), care se pastreaza pana azi cu frumusetea si soliditatea ei de odinioara. Aici s-a dezvoltat o puternica viata spirituala si culturala, scriindu-se si transcriindu-se, veacuri de-a randul, multime de carti de ritual care au fost raspandite in toata tara. Aici si-a desfasurat activitatea in sec. XVIII marele monah Paisie Velicicovski, carturar venit din Malorusia (cu ucenicii sai), a carui activitate va fi continuata de mitropolitul-carturar Veniamin Costachi (sec. XVIII-XIX). Restaurata in veacul nostru, manastirea are azi si o bisericuta mai mica, un muzeu cu o biblioteca bine organizata din vremea Patriarhului Nicodim (1939-1948) si un seminar teologic.
Necrolog = (lat. necrologium) – anunt despre un mort; in biserici si manastiri este registrul cu cei morti; necrologie = cuvantare despre mort, funebra.
Neofit = (neofitos = neofit, novice) – persoana care a aderat de curand la o doctrina, la o ideologie; in crestinismul primar (sec. I – II), neofitii erau cei botezati de curand si intrati in randul crestinilor. Neofitii erau cei mai zelosi propovaduitori ai crestinismului.
Nomocanon = colectie de canoane, de legi stabilite prin sinoade.
O
Ortodoxie = [gr. orthos + doxa = dreapta credinta si inchinare adevarata, soborniceasca]: invatatura care se plaseaza in continuitate directa si neintrerupta cu traditia apostolica, prin intermediul teologiei patristice si neopatristice, si care formeaza credinta comuna a Bisericii neimpartite, din primul mileniu. Ortodoxia se identifica cu insasi traditia apostolica asa cum a fost confirmata, interpretata si dezvoltata prin consensul Bisericii universale. De fapt, didascalia sau regula de credinta apostolica a fost criteriul de baza al ortodoxiei oricarei traditii. De aceea, orice ruptura in continuitatea cu traditia apostolica a fost considerata ca o coruptie sau abandonare a Ortodoxiei, care poate sa ia fie forma unei erezii, fie forma unei “confesiuni” separate.
Octoih = (= opt glasuri) contine imnurile cantate la slujbele bisericesti din fiecare zi a saptamanii pentru toate cele opt moduri de cantare (glasuri). Fiecare glas tine o saptamana, sirul lor incepe de la Duminica Invierii. In fiecare zi cantarile sunt consacrate unui subiect principal: Duminica – preamaresc Invierea Domnului; luni – pe Sfintii Ingeri; marti – pe Sfintii Prooroci; miercuri – este inchinata Sfintei Cruci; joi – Sfantului Apostol si Ierarh Nicolae; vineri – se preamaresc Sfanta Cruce si Patimile Domnului; sambata – este inchinata tuturor sfintilor si se fac rugaciuni pentru cei raposati).
Osana = Te imploram, Doamne, mantuieste-ne !
P
Pantocrator = „stapanitor a toate”. Este o referire la Dumnezeu; in pictura bizantina, in toate bisericile ortodoxe, exista o scena deasupra cupolei centrale din naos in care este zugravit Iisus ca Pantocrator.
Patristică, Patrologie = istoria si continutul doctrinei Parintilor Bisericii, doctrina inchegata ca traditie, acceptata in comun de intreaga Biserica intr-o perioada a istoriei bisericesti, in care s-a transmis si asimilat invatatura apostolica intr-o firma autentica si normativa. In mod conventional, perioada clasica a patristicii rasaritene se termina cu sfintul Ioan Damaschin (752), dar aceasta nu inseamna ca spiritul patristic nu a continuat. Tot mai multi teologi ortodocsi vorbesc de neo-patristica, in care include mai ales teologii si scriitorii bizantini din secolele XIII-XV care au dezvoltat si sintetizat unele din doctrinele traditionale. Traditia patristica are caracterul unei sinteze dogmatice la care au contribuit: barbatii apostolici, apologeti, martiri, marturisitori, scriitori bisericesti, parinti ai Bisericii.
Paresimi = termen popular pentru Postul Pastilor; Patruzecimea, cele patruzeci de zile cat dureaza acest post (quadragesima).
Pnevmatologie, pneumatologie = invatatura ortodoxa despre Duhul Sfant, a treia persoana a Sfintei Treimi, despre care articolul 8 din Simbolul de credinta spune: “Cred intr-Unul Duhul Sfant, Domnul de-viata-facatorul, Care din Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci”. Ereziile pnevmatologice din primele secole nu au contestat persoana Duhului Sfant, ci divinitatea si deofiintimea acesteia cu Tatal. Fata de aceste erezii, parintii Bisericii au precizat mai multe aspecte ale pnevmatologiei ortodoxe, pornind de la principiul stabilit de sfantul Atanasie, dupa care, daca Duhul este o creatura, prin El noi nu participam la Dumnezeu, la firea dumnezeiasca.
Post = prin definitie, postul este „abtinerea pe o perioada determinata de la anumite mancaruri, de la bauturi si de la pacate, in scopuri religios-morale”. Asadar, acest exercitiu de infranare imbina „postul de pacate cu postul de bucate”, spre cresterea noastra duhovniceasca. Postul poate fi: de o zi (miercuri, vineri), sau de mai multe zile (cele 4 posturi de durata din timpul anului bisericesc: Postul Nasterii Domnului, Postul Pastilor, Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, Postul adormirii Maicii Domnului).
Pronie = [gr. pronoia, lat. providentia = purtare de grija, prevedere]: modul in care Dumnezeu chiverniseste si conduce lumea spre scopul final pentru care a fost creata, in interiorul iconimiei Sale creatoare si rascumparatoare. Actiunea proniatoare este neintrerupta si concomitenta cu cea creatoare si judecatoare, ceea ce arata unitatea planului lui Dumnezeu cu creatia Sa. Dependenta de pronie este fundamentala, deoarece: pe de o parte, prin pronie Dumnezeu Se acomodeaza la orice situatie istorica si la orice fiinta umana, iar pe de alta parte, pronia arata conditia lumii in mainile lui Dumnezeu, care calauzeste, controleaza, guverneaza si judeca totul: “Unde ma voi duce de la Duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti. De ma voi pogori in iad, de fata esti” (Ps. 138, 7-8).
Purcedere [lat. processio, gr. ekporevsis = purcedere]: modul in care Duhul Sfant are existenta ipostatica din Tatal, principiul unitatii si izvorul comun al dumnezeirii, Care naste pe Fiul si purcede pe Duhul. Duhul “purcede fiintial, in chip negrait, din Tatal prin Fiul Cel nascut din Tatal” (Maxim Marturisitorul, Raspuns catre Talasie, 63, Filoc. Rom., vol. III, p. 369).
Penticostar = (Cincizecime) – cuprinde randuiala slujbelor dumnezeiesti de la Duminica Invierii pana la Duminica Tuturor Sfintilor (imnurile sunt de bucurie si preamarire a Invierii Domnului).
Panahidă = panahide, s.f. (Înv. şi pop.) Parastas (făcut după 40 de zile de la moartea cuiva). ♦ Parte a prohodului care se cântă la scoaterea mortului din casă. – Din sl. panahida.
Panihidă = cuprinde randuiala slujbei inmormantarii. Ea este deosebita pentru copii, mireni, preoti, calugari si in Saptamana Luminata (prima dupa Invierea Domnului).
Polieleu = cantare de lauda la sarbatorile Mantuitorului si ale sfintilor, fiind alcatuita din versete Psalmilor 134 si 135, psalmi care preamaresc in chip deosebit si lauda milostivirea lui Dumnezeu. (din grecescul polieleus = mult milostiv).
Podobie = (podobena = norma, model) sau prosomie, asemananda = este in muzica bisericeasca o stihira cu melodie tip, model, dupa care se executa toate cantarile bisericesti. Fiecare din cele opt glasuri isi are prosomia (podobia) sa, care se insemneaza deasupra imnelor ce trebuie cantate intocmai cu prosomia notata. Pana la trecerea pe note a imnelor, melodia se pastra print traditie, podobia (prosomia) fiind un mijloc mnemotehnic (procedeu de memorare si reproducere) a cantarii stihirilor.
Psalm = (psalmos = psalm, cantare dintr-un insrument cu coarde, deoarece psalmii se cantau acompaniati la harfa) – creatii lirice, cu fond religios; formeaza una din cartile Vechiului Testament, intitulata Psalmi si atribuita regelui David. In numar de 151 (150 canonici si un psalm necanonic) psalmii au fost reuniti in primele secole ale crestinismului in cartea numita Psaltire.
Psaltire = cuprinde cei 150 (+ 1) de psalmi ai lui David si ai altor poeti din Vechiul Testament. Ei sunt impartiti in 20 de parti numite catisme (= pauze, sederi).
Prochimen = stih (vers de psalm) care precede pericopa din Apostol (=asezat inainte).
Priceasnă = (rus. Pricestna = care participa); v. Chinonic.
Pripeală = cantare grabita, cu refren doxologic.
Pronaos = (sau nartica) numit si tinda bisericii = este incaperea de la intrarea dinspre apus a bisericii. Aici stateau odinioara catehumenii si penitentii, iar azi, la tara, stau femeile. In vechile biserici, pronaosul era o incapere despartita de naos printr-un zid, avand usi de comunicare; cu timpul, zidurile au fost inlocuite de arcade sustinute de stalpi, iar la bisericile construite in ultimele doua secole pronaosul a devenit o prelungire a naosului, de care nu mai e despartit prin nimic. In pronaos se afla cafasul, un fel de balcon inspre peretele de la intrare, unde canta corul bisericii, in timpul Sf. Liturghii.
Pateric = carte cu biografii ale unor calugari-sihastrii, care, pentru curatia si sfintenia vietii lor, au ramas in memoria Bisericii, fiind trecuti in randul cuviosilor si sfintilor.
R
Revelatie sau descoperire si izvoarele ei = [lat. Revelo-are = a dezvalui]: lucrarea prin care Dumnezeu Se descopera pe Sine lumii create, mai intai prin proorocii Vechiului Testament si apoi, in mod personal, prin Fiul Sau, pentru a ne face cunoscuta “taina voii Sale” (Ef. 1, 9), precum si cuprinsul acestei taine, pe care apostolul Pavel o numeste “bogatia intelepciunii” si stiintei lui Dumnezeu” (Rom. 11, 33). Dupa cuprins, descoperirea dumnezeiasca nu trebuie inteleasa numai ca o comunicare de invataturi, deoarece Dumnezeu Se descopera atat prin cuvant, cat si prin fapte, evenimente, lucrari, semne si minuni (In 20, 30).
Rugăciune = este „vorbirea omului cu Dumnezeu”, semnul comuniunii dintre om si Dumnezeu. Rugaciunea poate fi: de lauda, de multumire sau de cerere. Credinciosii crestin – ortodocsi practica rugaciunea obsteasca – in biserica, la slujbe – si rugaciunea particulara – in casele lor, in diferite momente ale zilei.
S
Satana – nume dat diavolului; in limba ebraica numele inseamna „potrivnic”, „vrajmas”. Diavolul este cauza raului din lume. Puterea lui nu trebuie nesocotita, dar crestinii trebuie sa cunoasca faptul ca diavolul nu este de neinvins: prin puterile proprii si avand alaturi harul divin, orice putere a diavolului este infranta. Postul si rugaciunea sunt doua dintre cele mai puternice arme de lupta impotriva celui rau.
Savaot = Dumnezeul ostilor ingeresti !
Schit = Mică aşezare monahală formată din mai multe colibe şi socotită drept o “anexă” a unei mănăstiri. La Sfântul munte se întâlnesc şi aşa-numitele schituri cu viaţă de obşte, care în realitate sunt adevărate mănăstiri, chinovii, dar se supun uneia dintre cele douăzeci mari mănăstiri ale Muntelui.
Scolastică, scolasticism = sistem filosofico-religios, izvorat din dogmele invataturii crestine si aparut in Evul Mediu, in Biserica Catolica. Invatamantul scolastic foloseste metoda de predare discursiv-rationala, adica scolastica si dialectica. Credinta se explica pe baza logicii formale a lui Aristotel, printr-o expunere sistematica si filozofica. Logica si ratiunea ca metode se folosesc in intreaga Teologie (dogmatica, morala, drept canonic), ca si in ordinea sociala a Bisericii Catolice. Omul scolastic nu are indoieli; harul este, pentru el, firesc naturii sale si asa reuseste sa ajunga la cunoasterea, la intelegerea lui Dumnezeu si a nemuririi sufletului. Logica aristotelica si teoria cunoasterii il ajuta pana la o limita, dincolo de care ajuta numai credinta. Harul divin, credinta si faptele bune sunt mijloacele de indreptare si de mantuire. Teologia scolastica a fost numita Teologia transformata in „filozofie aristotelica increstinata”. Teoreticianul acestei Teologii este Toma d`Aquino (1225 – 1274), dar adevaratul parinte al scolasticii Evului Mediu a fost Anselm de Canterbury (+ 1109), a carui deviza Credo ut intelligam („crede ca sa poti intelege”) explica conceptia scolastica, bazata pe acordul dintre dogma si ratiune.
Serafim – putere cerească.
Sedelne = (lat. sedeo = sed; gr. katimai = a sedea, katisma to = sedere) sezande sau catisme – sunt psalmi care se canta sau se cintesc in timpul slujbelor, ori izolati, ori in grupuri mici, ori insirati unul dupa altul, cum sunt cei sase psalmi de la inceputul Utreniei, ori grupati in cele 20 de sectiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecerniei si Utreniei. Aceste catisme sunt numite si sedelne, pentru ca in timpul citirii sau cantarii lor credinciosii pot sedea pe scaune sau in strana.
Sfintele Taine = sunt lucrari sfinte si sfintitoare in care preotii si (sau) episcopii impartasesc in chip vazut harul lui Dumnezeu cel nevazut. Numarul celor sapte taine este pus in legatura cu cele tapte daruri ale duhului sfant (Isaia 11, 2-3). Ele sunt: Botezul, Mirungerea (Ungerea cu Sfantul Mir), Spovedania (Marturisirea; Pocainta), Impartasania (Euharistia), Cununia, Maslul si Preotia (Hirotonia).
Sfinţenie = [gr. agiasmos, agiosyni; lat.sanctificatio]: procesul de transfigurare subiectiva a credinciosului prin participare nemijlocita la viata in Hristos, Care este sfintenia insasi, adica prin consacrare spirituala continua. Impreuna cu dreptatea si rascumpararea, sfintirea este un aspect complementar si indispensabil al actului mantuirii (I Cor. 1, 30). Mantuirea nu este un merit, ci aproprierea personala, dupa har, a trupului indumnezeit al lui Hristos, asa cum indica scopul liturghiei: “Sfintele, sfintilor”. Actul esential al jertfei euharistice este consacrarea sau prefacerea darurilor; dar scopul acesteia este sfintirea credinciosilor. Crestinul devine locas sfant al lui Dumnezeu prin impartasirea Sfintelor Taine.
Shismă, sau Schismă = [gr. shisma, lat. schisma = separare, scindare, shisma]: situatie de separare canonica si de intrerupere a comuniunii liturgice intre scaunul de Roma si cel de Constantinopol, provocata de bula de excomunicare din 16 iulie 1054 pe care cardinalul Humbert o depune pe altarul Sfintei Sofii, in numele papei Leon al IX-lea (mort cu trei luni inainte), impotriva patriarhului Mihail Cerularie. La randul sau, patriarhul ecumenic excomunica delegatia papala prezenta la Constantinopol. Desi in sens strict anatema din 1054 este o excomunicare personala care priveste in mod direct cele doua scaune patriarhale, totusi ea a afectat profund relatiile ulterioare dintre cele doua mari parti ale Bisericii crestine. In Ianuarie 1964, papa Paul al VI-lea viziteaza Ierusalimul, unde se intalneste cu patriarhul ecumenic Atenagoras I. In toamna aceluiasi an, conferinta panortodoxa de la Rhodos decide sa se inceapa pregatirile necesare pentru deschiderea dialogului teologic “pe picior de egalitate” cu Biserica romana. In ajunul incheierii conciliului Vatican II, la 7 dec. 1965, papa Paul al VI-lea, in catedrala Sfantul Petru din Roma, si patriarhul Atenagoras in catedrala patriarhala din Istambul, ridica in acelasi timp anatema care dura intre cele doua Biserici de noua secole. Cei doi sefi de Biserici isi dau seama totusi ca “acest gest de dreptate si de iertare reciproca nu este suficient pentru a pune capat diferentelor, cele vechi si cele mai recente, dintre Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa”. Practic, separarea continua.
Sinergie = [gr. synergeia = conlucrare]: raspunsul credinciosului la chemarea Duhului Sfant, cooperarea tainica si libera intre harul lui Dumnezeu si vointa omului.
Sinod ecumenic = [gr. oikoumeniki sinodos, lat. concilium = adunare de episcopi, care reprezinta intreaga Biserica]: Forma colegiala in care se exprima episcopatul universal in materie de doctrina si de disciplina. Cu toate ca episcopul are o destinatie locala determinata, el are o raspundere colegiala in problemele de interes general ale Bisericii.
Soteriologie = (gr. O Soter = Mantuitorul): Doctrina crestina despre mantuire (v. MANTUIRE).
Spovedanie, Mărturisire sau Pocăinţă = este una dintre cele sapte Sfinte Taine in care credinciosul, prin puterea Duhului Sfant si rugaciunea Bisericii, primeste iertarea pacatelor savarsite dupa botez, spre innoirea comuniunii sale cu Dumnezeu si impacarea cu comunitatea liturgica al carui membru este. Taina a fost instituita de Mantuitorul Hristos, dupa Inviere, prin cuvintele:”…Luati Duh Sfant! Carora le veti ierta pacatele, li se vor ierta; carora le veti tine, tinute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Indiferent de ritmul impartasirii, care – desigur – trebuie sa fie frecvent, credinciotii trebuie sa fie indrumati sa practice spovedania in mod continuu, ca o actualizare permanenta a harului primit la botez.
Stihiri = tropare in serie.
Stihoavă = este o cantare in cadrul serviciului divin al Vecerniei care urmeaza dupa ectenia cererilor; stihoavna este formata dintr-o serie de stihuri, strofe sau tropare (patru sau cinci), dintre care a doua si a treia sunt intotdeauna precedate de cate un stih. Acest stih poate fi un verset din psalmii care se cantau odinioara in intregime in acest moment al Vecerniei. Cu timpul se intercaleaza strofe din noua poezie imnografica crestina, iar din vechii psalmi n-au mai ramas decat cate un stih sau doua care preced stihirile a doua, a treia si a patra.
Svetline = (sveta = lumina) – „Svetilna” se cheama astfel ca cerere a trimiterii luminii celei de sus; se mai numesc si luminande, fiind o categorie de stihiri sau tropare izolate care se canta inainte de Laude (in randuiala Utreniei). Se numesc asa pentru ca odinioara se cantau in momentul cand incepea sa se lumineze de ziua si pentru ca, in mai toate cantarile care poarta aceste nume e vorba de lumina.
T
Taină = [gr. mysterion, lat. mysterium sacramentum = taina, simbol sacru]: Notiunea de Taina are in teologie o dubla semnificatie, avand in ambele cazuri provenienta spirituala, divina: una este aceea care se acopera cu termenul de “mister”, de lucru ascuns si necunoscut sau chiar de necunoscut si o alta, care e redata mai exact de termenul “sacrament”.
Teologie ortodoxă = mai mult decat stiinta de comunicare si mijloc de interpretare, teologia a fost pentru spiritul ortodox mod de cunoastere a lui Dumnezeu si forma de exprimare a experientei unei Biserici locale. Istoria teologiei ortodoxe este inegala, dar ea arata ca niciodata Bisericile locale n-au fost lipsite de teologi sau de scoli teologice.
Treime, Trinitate = [gr. Trias, lat. Trinitas = Treime]: doctrina de baza si specifica a revelatiei Noului Testament si deci si a crestinismului, dupa care dumnezeirea sau esenta lui Dumnezeu subzista ca treime de persoane sau ipostasuri. Dogma despre Treimea dumnezeirii sau a unitatii intreit ipostatice este o dogma cardinala, deoarece are implicatii asupra intregii invataturi crestine.
Tipic = cuprinde randuiala savarsirii slujbelor dumnezeiesti din intreg anul bisericesc, precum si diferite sfaturi in legatura cu savarsirea lor.
Triod = cuprinde randuiala slujbelor din timpul Postului Mare. Cele mai multe canoane au trei cantari, de unde si numele.
Tropar, Tropare = cea mai veche, mai mica si mai simpla unitate a poeziei imnografice in cultul ortodox, strofa care infatiseaza pe scurt si canta viata unui sfant sau descrie sensul si importanta unui eveniment din viata Mantuitorului sau din istoria sfanta a mantuirii neamului omenesc.
U
Utrenie = este serviciul religios de dimineata prin care multumim lui Dumnezeu pentru noaptea care a trecut si Il rugam sa vietuim in pace in ziua care incepe. In trecut (ca si astazi, in unele manastiri), slujba Utreniei incepea inainte de rasaritul soarelui. Astazi, aceasta Utrenie nocturna se savarseste in toate bisericile numai in noaptea de Pasti (in unele locuri si in noaptea de Craciun), dupa miezul noptii; in celelalte zile, Utrenie se slujeste dimineata. In manastiri si chiar in bisericile de enorie si in catedrale, in ajunul duminicilor, al sarbatorilor imparatesti si al sfintilor cu priveghere, Utrenia se savarseste de cu seara, in continuarea Vecerniei si a Litiei, si atunci poarta numele de Priveghere (slujba de noapte). In saptamana a cincia din Postul Mare (miercuri si vineri), in toata Saptamana Patimilor, Utrenia se face tot seara, dar fara a fi unita cu vecernia, ci se face singura, purtand numele de Vdenia sau Denie (de la slavonescul vdenia = veghere, priveghere).
V
Vecernie = slujba de seara, care face parte din cele 7 Laude bisericesti; se savarseste in manastiri in fiecare seara, iar in bisericile de mir (parohiale) in ajunul duminicilor si al sarbatorilor. Este o slujba de multumire pentru ziua care a trecut, dar si o rugaciune de cerere pentru a petrece noaptea si ziua urmatoare sub scutul lui Dumnezeu. Este randuiala cu care incepe serviciul divin din fiecare zi liturgica.
Vimatar = preot, diacon sau călugăr care are în grijă sfântul altar.
