Wednesday, February 25, 2015

Părinți ortodocși ai bisericii

Paraclisul Maicii Domnului - Chapel of the Virgin Mary

Viaţa Cuviosului Sofronie Saharov de la Essex. Douăzeci de ani de la adormirea sa.




Există fiinţe care, încă de la naştere, sunt mistuite de setea de absolut. Aceasta este o taină a persoanei umane şi a preştiinţei lui Dumnezeu. Născut la Moscova în 1896, într-o familie ortodoxă numeroasă, Părintele Sofronie este, cu siguranţă, una dintre acestea. Încă din fragedă vârstă a fost tulburat de marile întrebări metafizice. Foarte curând avea să conştientizeze caracterul tragic al existenţei umane, prin intermediul marii literaturi ruse şi de asemenea, prin intermediul istoriei care îmbrăca formele absurde ale Războiului şi ale eshatologiei sângeroase a Revoluţiei din Octombrie. Deşi ofiţer în trupele de geniu, părintele Sofronie nu a mers pe front. Avea să fie închis însă, de două ori, de poliţia bolşevică la închisoarea moscovită Liubianka.

În timp ce lumea din afară pendula între oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că prin moartea sa moare în el şi cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conştiinţă: neamul omenesc, cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă decisivă din care avea să reţină două lucruri, paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii existenţei, şi o deschidere „prin cruce” faţă de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism şi „psihism demn de dispreţ”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către misticismul Orientului ne-creştin. Practică o formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-şi golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul filozofilor care, în realitate, nu există”.

În paralel, îşi dăruieşte întreaga pasiune picturii, pe care a studiat-o la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Moscova. Însă, tulburările Revoluţiei bolşevice îi perturbă munca şi se hotărăşte să emigreze. După o scurtă trecere prin Italia şi Germania, soseşte la Paris în 1922. Imediat, are ocazia să expună în acele temple ilustre ale artei moderne care sunt „Salonul de toamnă” şi „Salonul de ţiglă”. Căutare a invizibilului în spatele vizibilului, pictura, deşi îi oferă momente de bucurie fină, nu-l poate satisface: „mijloacele de care dispuneam erau neputincioase să redea frumuseţea care domneşte în natură”.

Apoi, într-o zi, Cel pe Care părintele Sofronie Îl părăsise, se arată lui. Experienţă tulburătoare căreia un text din Scriptură îi va revela adevăratul sens: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3,14). Cum oare, Dumnezeu Cel fără de început, Creator şi Stăpân al întregului univers, să spună „Eu sunt”? Această întorsătură în istoria umanităţii, această revelaţie făcută lui Moise de către Fiinţa Absolută ca „persoană”, ca „ipostas” este pentru părintele Sofronie un adevărat drum al Damascului. «Mare este cuvântul „Eu”, scria sfinţia sa. El desemnează persoana. Numai persoana trăieşte cu adevărat. Dumnezeu este viu pentru că este ipostatic. Miezul acestei vieţi este iubirea. Întrucât Dumnezeu spune „Eu”, omul poate spune „tu”. În „eu”-l meu şi în „tu” al Său se află întreaga Fiinţă: şi această lume şi Dumnezeu. În afară şi dincolo de acesta nu există nimic. Dacă sunt în El, pot spune că „eu sunt”; dar dacă sunt în afara lui pot spune că „eu mor”».

„Fapt suprem şi primordial al Fiinţei”, acest principiu ipostatic are un nume şi o înfăţişare, înfricoşător prin putere şi sfinţenie: Iisus Hristos. „Fără El nu l-aş fi cunoscut nici pe Dumnezeu şi nici pe om”, scria părintele Sofronie. El contemplă în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, însuşi chipul din veşnicie al lui Dumnezeu în om. Mântuirea apare ca îndumnezeire. Omul este mai mult decât un microcosmos, el este un mic dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, luând chip de rob, S-a făcut întru totul asemenea omului, omul are posibilitatea să devină întru totul asemenea lui Dumnezeu. Pentru părintele Sofronie sfinţenia nu este de ordin etic, ci ontologic: „Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”.

Bucurie nesfârşită, această autorevelare a lui Dumnezeu este pentru părintele Sofronie izvorul unei „dureri care va fi leit motivul întregii sale vieţi în Dumnezeu”. Pentru că, revelându-i-se aşa cum este El, Dumnezeu i-a îngăduit părintelui Sofronie să se poată vedea aşa cum este el în adâncimea cea mai intimă a fiinţei sale. Luminându-i sufletul, Duhul Sfânt îl face să vadă profunzimea păcatului şi a întunericului lăuntric. Dar păcatul văzut nu ca o încălcare a normelor vreunei etici, ci ca o ignorare a lui Dumnezeu Cel Adevărat, ca un refuz al iubirii Tatălui, „o separare de izvorul ontologic al fiinţei noastre”. Descoperind cu spaimă „cadavrul său interior”, părintele Sofronie intră atunci în „iadul pocăinţei”. Un dar al lui Dumnezeu, „mai mare decât acela de a vedea îngeri”, pe care îl consideră ca a treia sa naştere, după cea trupească şi aceea în Duh. Indignarea, ruşinea, deznădejdea, ura de sine, sentimentele cele mai extreme îl înfrâng. Asemenea Sfântului Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul, el varsă lacrimi „ca să-şi zdrobească oasele”. Totuşi, departe de a-l nimici, această suferinţă metafizică, mai rea decât cea mai mare durere fizică, refac firea sa creată şi fac să ţâşnească în el „o altă vedere, un alt auz, energia unei vieţi noi”.

Lumina necreată

Despre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.

Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.

În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.

Dornic să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, părintele Sofronie intră la Institutul Saint-Serge, care tocmai se înfiinţase la Paris. Dar studiile nu-l satisfac. El găseşte că acolo se vorbeşte mai puţin intru Dumnezeu cât mai mult în jurul lui Dumnezeu. Până la sfârşitul vieţii va păstra o atitudine critică faţă de teologia academică. Deşi folositoare vieţii istorice a Bisericii, ştiinţa teologică nu este, după el, nici mântuire personală şi nici cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu. Motivul: „Ea ne dă numai o înţelegere intelectuală, dar nu ne ridică într-adevăr în domeniul Fiinţei divine”. Pentru părintele Sofronie, ucenic fidel Sfântului Siluan (1866-1938), „creştinismul nu este o doctrină, ci viaţă”. Teologia nu este un exerciţiu speculativ, ci „starea de a fi inspirat de harul lui Dumnezeu”. Cunoaşterea spirituală nu este o simplă cunoştinţă, ci „experienţa, în existenţă, a comuniunii cu Dumnezeu”. Primează aşadar experienţa existenţială însă, ea nu exclude necesitatea esenţială a unei cunoaşteri dogmatice temeinice. Aşa cum scria părintele Sofronie, „O viaţă dreaptă este condiţionată de concepţia corectă în legătură cu Hristos şi cu Sfânta Treime. Altfel, cea mai mică abatere de la adevăr în viaţa noastră interioară denaturează perspectiva noastră dogmatică”.

În 1925, părintele Sofronie pleacă la Muntele Athos. Devine călugăr la mânăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Pentru el, monahismul este, după expresia lui Teodor Studitul (sec VIII-IX) pe care îi plăcea să-l citeze, „al treilea har”. Este viaţa cerească pe pământ, inima spirituală a Bisericii. Foarte repede primeşte darul rugăciunii neîncetate, „dar de la Dumnezeu legat de un alt dar: pocăinţa”. Transfigurat prin rugăciune, el însuşi devine rugăciune, stâlp de comuniune între cer şi pământ. Călugărul, pentru el, este icoana Maicii Domnului. El este cel care se roagă pentru întreaga lume, după preoţia împărătească şi profetică a lui Melchisedec, preoţie universală şi accesibilă tuturor creştinilor, superioară din punct de vedere spiritual preoţiei ierarhice a seminţiei lui Aaron.

La Sfântul Munte, părintele Sofronie face, în acelaşi timp, experienţa pierderii harului. Marcat de „legea păcatului”, omul nu poate să „păstreze întru totul harul iubirii lui Dumnezeu”. Mai devreme sau mai târziu, victimă a patimilor sale, el are sentimentul că Duhul Sfânt îl părăseşte în forma sa tangibilă. Pentru că este suficientă o simplă mişcare a orgoliului, o simplă întoarcere a conştiinţei asupra ei înseşi pentru ca inima să se închidă iar duhul să se întunece. Căderea, uneori , este cea în care omul se năruie în accedie, pe care părintele Sofronie o vede ca „lipsa grijii de propria mântuire”.

În funcţie de treapta harului primit mai înainte, această părăsire a lui Dumnezeu poate fi trăită ca un adevărat „iad”: o nelinişte , o nenorocire, o durere apropiată celei pe care Hristos a cunoscut-o în Ghetsimani şi pe Golgota. Pentru a regăsi harul, cu alte cuvinte a transfigura fiinţa noastră dezbrăcând-o de patimi, este necesară o asceză. O luptă interioară. Un proces de „chenoză totală” prin care se exprimă dorinţa noastră de a-L urma pe Hristos, de a ne asemăna Lui mai mult. „Dragostea lui Hristos este o fericire cu care nimic în lumea aceasta nu se poate compara, scria părintele Sofronie. Dar, în acelaşi timp, a iubi cu dragostea lui Hristos este a bea paharul Său. Iubirea lui Dumnezeu este chenotică. El ne-a poruncit să-L iubim până la ura de sine”.

Întuneric şi nădejde

Mai întâi „dar” gratuit al harului, apoi abandonare de către Dumnezeu, iar la sfârşit redobândirea harului Său. Pentru părintele Sofronie, toată viaţa duhovnicească este în această triplă mişcare. El însuşi nu va înceta să trăiască „în acelaşi timp şi întunecimile morţii şi nădejdea în Dumnezeu care ne mântuieşte”. Această oscilaţie între iad şi lumină, această stare paradoxală în care sufletul este înălţat la cer şi, în acelaşi timp, aruncat în valurile întunecate ale iadului, marchează lungul său periplu „printre tulburări” şi devine una dintre cheile spiritualităţii sale.

Din această experienţă arzătoare, părintele Sofronie nu va putea însă profita decât din momentul în care, în 1930 – eveniment capital în viaţa sa – îl întâlneşte pe Stareţul Siluan. Imediat, el, intelectualul cultivat şi rănit de metafizică, se pune la picioarele acestui om simplu, ţăran la origine şi aproape analfabet. Trăind în cel mai înalt grad dragostea de duşmani, stareţul Siluan a cunoscut stările spirituale cele mai extreme: vederea plină de deznădejde a condamnării sale veşnice urmată, într-un moment de iluminare, de vederea lui Hristos strălucind în Lumină. În 1905, în timp ce Einstein anunţa revoluţionările secolului XX prin teoria sa a relativităţii, acest călugăr sfânt primea de la Hristos un cuvânt de mântuire pentru timpul nostru: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”.

Pentru Părintele Sofronie, această chemare la condamnarea de sine permanentă este expresia desăvârşită a căii lui Hristos, calea cea mai directă şi cea mai sigură spre desăvârşire. În noi stă să ne smerim asemenea lui Dumnezeu, să ne condamnăm la chinurile veşnice ale iadului prin care să nimicim în noi orice patimă şi să ne facem inima smerită şi liberă pentru a primi dragostea lui Dumnezeu. Căci „altceva este smerenia ascetică şi altceva smerenia lui Hristos”. Prima, relativă, constă în a se vedea cineva „mai rău decât toţi”; este rodul unei lupte crâncene cu gândurile. A doua, absolută, „este atributul iubirii lui Dumnezeu care Se dăruieşte fără măsură”; este lucrarea în noi a Duhului Sfânt atunci când trăim întreaga umanitate, pe „întreg Adam-ul”, ca pe noi înşine.

Stareţul Siluan a adormit întru Domnul la 24 septembrie 1938. În primăvara următoare, părintele Sofronie merge să trăiască pustniceşte într-o chilie din Karoulia, în inima „pustiei” athonite. Aici îşi pune la încercare iubirea sa faţă de Părintele ceresc şi aprofundează realitatea dumnezeiască, dar în acelaşi timp, merge până la capătul pocăinţei şi a chenozei sale. Acolo, în singurătate, cunoaşte momente de rugăciune curată. Într-o astfel de rugăciune, faţă către Faţă cu Dumnezeu, fără imagini şi gânduri care să-l distragă, mintea şi trupul său erau unite în mod desăvârşit în inimă; duhul este antrenat în infinitul imens, luminos şi de negrăit al veşniciei dumnezeieşti, mai presus de limitele spaţiului şi ale timpului. În privinţa aceasta, procedeul literar pe care părintele Sofronie îl foloseşte în ultimul capitol al cărţii sale „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” nu înşeală pe nimeni. Adevăratul ascet pe care îl întreabă în scopul iniţierii în tainele Luminii Taborului apare tocmai pentru a nu fi el-însuşi. Prin gura acestuia, considerat demn de a contempla această lumină – figură în spatele căreia se ascunde şi se manifestă smerenia sa – se rosteşte bine înţeles propria experienţă pe care ne-o comunică.

Rugăciunea pentru lume

Dar, un alt paradox, în timp ce omul „experimentează prezenţa lui Dumnezeu până la a uita de lume”, rugăciunea lărgeşte inima şi cunoştinţele sale la nivel cosmic. Acolo, în „pustia” athonită, părintele Sofronie ascultă ecourile războiului până în adâncurile grotei sale. Noaptea, mai ales, strigătul umanităţii care suferea îi traversa inima. Asemenea stareţului Siluan, el se roagă pentru lumea întreagă, pentru „întreg Adam-ul”, cu aceeaşi plângere ca pentru el însuşi. El vede în aceste lacrimi un dar al lui Dumnezeu, un reflex al rugăciunii lui Hristos în Grădina Ghetsimani când, „fiind în chin de moarte, sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). El realizează atunci sensul profund al cuvântului lui Hristos: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”. Această poruncă, după el, indică mai puţin măsura în care trebuie să iubim, cât indică deofiinţiimea ontologică a firii umane, distrusă de păcatul original, dar deja restaurată de Hristos prin Întruparea, Moartea şi Învierea Sa şi pe care fiecare are a o reactualiza în iubire. A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a introduce în existenţa sa personală viaţa umanităţii întregi; înseamnă a lua asupra sa tot răul acestei lumi ca pe propriul rău; şi mai înseamnă a introduce în pocăinţa pentru propriile căderi, păcatele aproapelui său.

„Rugăciunea pentru lume înseamnă a-şi vărsa cineva sângele”, spunea Sfântul Siluan. O astfel de rugăciune, nu vine totuşi de la sine. Fiind un dar al Duhului Sfânt, ea presupune o pocăinţă desăvârşită. Esenţială, întrucât este mântuitoare, ea este de asemenea marcată de neputinţă. Deoarece, aşa cum spunea părintele Sofronie, „nimeni şi nimic nu-l poate priva pe om de libertatea sa de a ceda răului, de a prefera întunericul, luminii. Oamenii îşi construiesc singuri iadul”. Şi cel mai mare iad, cel mai mare păcat, este războiul. Împotriva acestei alegeri greşite ce poate face creştinul? La acest sfârşit de secol când, din Irlanda până în Caucaz, trecând prin fosta Iugoslavie şi Orientul Apropiat, fanatismele de toate soiurile, religioase, naţionaliste, etnice, însângerează pământul vechii creştinătăţi, este necesar mai mult decât oricând să ne amintim de dublul mesaj al sfântului Siluan şi al părintelui Sofronie. Mai întâi, universalitatea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu: „Nu cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab, spune părintele Sofronie. Hristos, pentru mine, este totul, Fiinţa supracosmică. Când limităm persoana lui Hristos, coborând-o spre exemplu în planul naţionalităţilor, pierdem totul şi cădem în întuneric”. Apoi, iubirea de vrăjmaşi. Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim şi de neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu „aşa cum este El”.

Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor? În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru omenire. Prin natura ei, nu poate dura o veşnicie. Biruinţa martirilor şi a sfinţilor este, în schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru care părintele Sofronie nu înceta să se roage, şi care îi revela caracterul eminamente paradoxal: suferinţe, crime şi drame nesfârşite pe pământ, iar în cer şi în Biserică, secerişul sfinţilor! „Nu există tragedie în Dumnezeu, spunea şi repeta el, într-un alt fel în „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”. Tragedia nu există decât pentru omul a cărui vedere nu depăşeşte hotarele pământului. Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar în El Însuşi, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de necuprins…

În 1941, părintele Sofronie este numit preot la mânăstirea Sfântul Pavel. Un an mai târziu, a fost numit duhovnic. Va fi, din acel moment, părinte duhovnicesc pe lângă mai multe mânăstiri. Era începutul unei paternităţi duhovniceşti care nu va înceta să se extindă nici după venirea sa în Europa occidentală. Ironie a destinului şi sclipire a Providenţei: el care, la început era ofiţer în trupele de camuflare, lucrând să facă vizibilul invizibil, venea acum să facă invizibilul vizibil pentru mii de ucenici. Da – şi capitolul pe care îl dedică paternităţii duhovniceşti în “Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” confirmă acest fapt – părintele Sofronie a fost un adevărat stareţ. Un om în Hristos, preocupat să întrupeze Logosul în istorie şi în cosmos, să transfigureze istoria şi cosmosul în Lumina Logosului. Un om al liniştii prin care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, care ne naşte pe noi nouă înşine şi vieţii în Hristos prin cuvintele sale inspirate. Un om al cuvântului, arzând precum psalmistul, capabil să vorbească de la egal la egal cu orice om, de la copil la filozoful cel mai sofisticat, trecând prin muncitorul cel mai simplu. Un om-rugăciune care dăruieşte primul său gând lui Dumnezeu şi primeşte de la El răspunsul la o mie şi una de întrebări ale vizitatorilor săi. Un om purtător al Duhului Sfânt, care ştie să citească în inimile oamenilor, să participe la bucuriile şi la suferinţele lor şi să le deschidă lucrării harului. A vorbi cu părintele Sofronie însemna să fii irezistibil atras într-o mişcare de depăşire: de la psihologic la spiritual, de la inevitabilele detalii şi căderi ale vieţii cotidiene la „unicul necesar”, de la micul nostru „eu” la dimensiunile cosmice ale Adam-ului întreg, de la logica lumii la „perspectiva inversă” a Evangheliei.

Spre sfârşitul lui 1943, urmând chemării mai vechi a călugărilor mânăstirii Sfântul Pavel, părintele Sofronie va părăsi Karoulia pentru pustia de la Sfânta Treime, lângă Noul Schit. Condiţiile de viaţă de aici sunt foarte aspre, întrucât grota, izolată şi prevăzută cu o capelă mică, era prada unor importante infiltrări de apă. Sănătatea părintelui Sofronie a avut de suferit din această cauză şi, la capătul a doi ani, a trebuit să renunţe. Se aşează o vreme la schitul Sfântul Andrei, care aparţinea mânăstirii Vatopedi. Acum începe să simtă nevoia interioară de a face cunoscută lumii experienţa duhovnicească a stareţului Siluan. El a însoţit-o cu o analiză foarte profundă a vieţii şi gândirii sale. Aduse de Sus, „cuvintele vieţii veşnice” ale Sfântului Siluan sunt aşa de simple, aşa de transparente, încât profunzimea lor teologică, înaltul grad de perfecţiune spirituală de care acestea dau mărturie, scapă multora dintre cele mai mari inteligenţe ale epocii. Tradus apoi în nenumărate limbi, opera Sfântul Siluan, monah al Muntelui Athos a devenit clasică în literatura ascetică ortodoxă. Pentru părintele Emilianos, egumenul mânăstirii Simonopetra, ea este chiar „o nouă filocalie”. Intuiţia părintelui Sofronie şi mărturisirea sa îşi vor aduce roadele. În 1988, stareţul Siluan va fi canonizat de Patriarhul Constantinopolului.

Unicul necesar

Victimă a unei boli grave, refăcut cu greu în urma unei operaţii importante în 1951, părintele Spfronie nu se poate întoarce la Sfântul Munte unde, din cauza Războiului rece, situaţia s-a înrăutăţit puternic pentru călugării de origine slavă. Rămâne atunci în această mică Rusie a emigraţiei care era Saint-Genevieve des-Bois, aproape de Paris. Atraşi de strălucirea sa spirituală, mai multe persoane cu orizonturi diferite se adună în jurul său. În 1959, după ce a căutat zadarnic în Franţa un loc mai favorabil unde să întemeieze o formă de viaţă comunitară, părintele Sofronie pleacă în Anglia cu o mână de ucenici. Împreună se instalează la Tolleshunt Knights (Essex), într-o veche casă parohială dezafectată. Astfel ia naştere mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, după numele primei capele împodobită cu icoane de părintele Gregoire Krug.

Până mai ieri cenobit, apoi pustnic, iar acum stareţ în inima lumii: traiectoria părintelui Sofronie este exemplară. În Marea Britanie, tot efortul său s-a concentrat în construirea unei „familii spirituale” unită în iubirea şi căutarea „unicului necesar”. Era greu, descoperind mânăstirea sa, să nu te gândeşti la spiritul mistic al Sfântului Serghie de Radonej (sec. XIV) şi, mai târziu, la Sfântul Nil Sorski (sec. XV). Asemenea celui din urmă, în ciuda neîncrederii sale în teologia academică, el dă o mare valoare activităţii intelectuale. Ca şi la acesta, respectul pentru unicitatea persoanei primează asupra regulii. Nu este vorba de tipic (ansamblu de reguli rituale şi rânduite de Biserică), ci de voinţa şi conştiinţa deplină de a trăi în Duhul lui Hristos care creează unitatea comunităţii. Nu este vorba de respectarea prescripţiilor alimentare exterioare, ci de lupta interioară împotriva gândurilor şi a atenţiei minţii la viaţa Sfintei Treimi, care sunt sensul şi esenţa postului. Asceza nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne elibera de păcat, a ne curăţi inima, a primi harul, a conforma voinţa noastră cu cea a lui Dumnezeu, „a dobândi dragostea care ne-a fost poruncită de Hristos”. Marele pericol al unei reguli, atât în viaţa monastică dar şi în afara ei, este de a incita persoana în a se pune de acord cu ea, de a dezvolta o „conştiinţă de forma strâmtorii Dardanele”, prea strâmtă pentru a sesiza „măreţia supracosmică a lui Hristos”. Singura regulă care rămâne, în realitate, este Hristos, cu care, la drept vorbind, nu putem fi niciodată „în regulă”, şi în faţa Căruia pocăinţa noastră nu va avea sfârşit pe pământ.

Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul nu va avea deci reguli, ci doar un orar. O împărţire a zilei în trei perioade de timp: pentru masă, pentru lucru şi mai ales pentru rugăciune, liturghie şi chemarea Numelui. Pentru părintele Sofronie, liturghia nu era doar „actul unei credinţe respectuoase, ci contemplarea lucrării lui Dumnezeu-Omul, Paştele Domnului prezent întotdeauna cu noi” . El spunea: „Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot ceea ce facem poate deveni act de rugăciune. Viaţa noastră cotidiană trebuie să fie o liturghie neîntreruptă”.

Fundamentul spiritual al mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul va fi, desigur, învăţătura Sfântului Siluan. Nu căutări ale unor stări mistice deosebite, ale unor contemplaţii sublime, ci o viaţă simplă, euharistică, evanghelică. Urmând lui Hristos, „oriunde va merge El” (Ap. 14, 4). Dacă scopul este clar – dobândirea mântuirii personale, îndumnezeirea – nici mijlocul de realizare a acesteia nu este mai puţin important: a face din poruncile lui Hristos legea unică şi neschimbată a vieţii noastre. Pentru părintele Sofronie, foarte inspirat de Sfântul Grigorie Palamas (sec XIV), poruncile nu sunt norme etice, ci „energii dumnezeieşti”. Ele sunt reflectarea pe pământ a vieţii veşnice: „Rămânând în aceste porunci, vom deveni asemenea lui Hristos în mod organic. Viaţa Sa devine viaţa noastră, conştiinţa Sa devine conştiinţa noastră, iar gândirea Sa gândirea noastră”.

Aceste porunci ale lui Hristos, care deschid aici pe pământ porţile raiului, părintele Sofronie le considera într-o formă unitară, liturgică, pe care nu înceta s-o repete: „Sârguiţi-vă să vă petreceţi viaţa fără de păcat”. Fără de păcat, adică în sfinţenie. Fără a răni pe aproapele, ci punându-se în slujba sa şi asumându-şi eventualele lipsuri ale acestuia. În conştiinţă, atentă până la extrem, prezenţa permanentă şi nevăzută a lui Dumnezeu, aici şi acum: „Vegheaţi să nu fie nimic impersonal în viaţa voastră. Fiţi atenţi să trăiţi ca şi când aţi avea de dat răspuns pentru fiecare mişcare a inimii şi a minţii voastre în faţa întregii umanităţi. Duhul vostru să rămână zi şi noapte acolo unde este Hristos”. Exigentă până la extrem, această atitudine interioară presupune o luptă fără răgaz împotriva patimilor şi a energiilor cosmice ale acestora: gândurile. În această cultură a spiritului – adevărată „ştiinţă a ştiinţelor” pentru care nu primim o diplomă decât acolo, Sus – părintele Sofronie, un adevărat maestru al acesteia, îşi creştea fiii duhovniceşti.

Strădania de a trăi fără păcat, ia asupra sa slăbiciunea altora. Simplu şi profund, acest program duhovnicesc era de asemenea, pentru părintele Sofronie, calea către unitatea creştină. „Fiecare, acolo unde l-a lăsat Dumnezeu, să se străduiască să dobândească Duhul Sfânt, iar Dumnezeu va face restul”. Din anumite raţiuni, părintele Sofronie nu credea câtuşi de puţin în ecumenismul instituţional. Dar el trăia, în primirea de străini şi în milostenie, ecumenismul inimii. Ca dovadă, cei 1000 de oaspeţi, dintre care un mare număr de ne-ortodocşi, pe care mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul îi primea în fiecare an. Prin opţiunea uşor naturalistă a iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia în limbile vernaculare, instituirea la slujbă a rugăciunii lui Iisus, importanta muncă de traducere a discipolilor săi, dialogurile şi prieteniile spirituale cu numeroşi creştini de alte confesiuni, părintele Sofronie avea să fie, pentru a-l cita pe Olivier Clément, o adevărată punte între Orientul şi Occidentul creştin, unul din marii mărturisitori ai secolului nostru despre universalitatea Ortodoxiei.

După un început dificil, într-un mediu indiferent şi suspicios în acelaşi timp, mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul se va mări puţin câte puţin pentru a număra astăzi aproape douăzeci şi cinci de monahi şi monahii de doisprezece naţionalităţi diferite. În 1965, intră în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Redescoperind harismele de altădată, părintele Sofronie deschide un atelier de iconografie; împreună cu monahii şi mai ales cu monahiile sale, el împodobeşte cu fresce refectorul şi noua biserică, care poartă astăzi hramul Sf. Siluan. El ia de asemenea condeiul şi scrie cărţi şi articole. Va publica, în limba franceză: Sa vie et la mienne (Cerf, 1981), La Felicite de cannaîte la voie (Labor et fides, 1988), De vie et d’esprit (Le Sel de la terre, 1922) şi mai ales autobiografia sa spirituală: Voir Dieu tel qu’il est (Labor et fides, 1984).

Monah, pustnic, preot, duhovnic, părinte duhovnicesc, întemeietor de mânăstire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile părintelui Sofronie au fost nenumărate. Personalitatea sa multiplă era de asemenea paradoxală. În timp ce viaţa sa spirituală a fost ca o „linie de înaltă tensiune” între Grădina Ghetsimani şi Muntele Tabor, activitatea sa apostolică a fost în întregime înfăptuită între noutate şi tradiţie. Urmăritor al Sfântului Irineu de Lyon (sec. II) în lupta sa contra gnosticismului şi viziunea sa „recapitulativă” despre Adam-ul total, discipol al Sfântului Macarie Egipteanul (sec IV) în concepţia despre har, văr cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) în dubla sa natură de ascet şi metafizician, frate al Sfântului Simeon Noul Teolog (sec X-XI) prin cinstirea părintelui său duhovnicesc şi verva sa autobiografică, palamit prin apropierea sa de Lumina necreată şi poruncile lui Hristos, fiu al marii tradiţii ruse al unui Hristos chenotic, părintele Sofronie este în întregime cufundat în Tradiţia Bisericii. Dar, în acelaşi timp, aceasta nu a fost niciodată pentru el doar un sinonim pentru repetiţie şi conservare. Astfel, el nu a ezitat să imagineze noi simboluri (pământul în centrul cosmosului, situat pe o cruce bizantină), să inoveze în iconografie (Iuda părăsind Cina cea de Taină), să creeze rugăciuni liturgice, să permită dezvoltarea unei comunităţi monastice „duble”, compusă din bărbaţi şi din femei. În timp ce Tradiţia înseamnă creaţie în Duhul Sfânt şi reapropiere personală!

Părintele Sofronie, pentru a relua o expresie proprie, a intrat „în liniştea şi Lumina veşniciei” la 11 iulie 1993. Urma să împlinească 97 de ani. „Cum este cu putinţă să uneşti duhul, asemănare a Absolutului, cu pământul”? Toată viaţa sa, el va fi lucrat prin taina omului – duhul – curat şi liber, în trupul supus puterilor cosmice. Această taină, se poate spune că îi va fi preocupat întreaga viaţă, până la sfârşit. Toţi cei care l-au cunoscut înainte de moartea sa au fost frapaţi de contrastul dintre extrema slăbiciune a trupului său, care nu mai voia să-l ducă, şi vioiciunea arzătoare a minţii sale. Aşa cum spunea unul dintre apropiaţii săi, „flacăra Duhului va fi ars şi transfigurat în el până şi ultima părticică de materie”.

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/sofronie-saharov/

Darul străvederii: O mărturisire (Bătrânul Iosif Spileotul )




Bătrânul Iosif Spileotul (+1959) sporise foarte mult în viaţa duhovnicească la Muntele Athos. Ascetica sa lepădare de sine era deja proverbială, însoţită de dulceaţa iubirii aproapelui, atrăgea lângă el numeroşi „vulturi” duhovniceşti.
În continuare vom povesti o întâmplare din care se vădeşte limpede darul străvederii, aşa cum el însuşi a relatat-o ucenicului său, bătrânul Iosif Neoskitiotul (de la Nea Skiti – Noul Schit):
„Odată stăteam aici, la fereastra chiliei, îngenuncheat pe zdrenţele astea, şi mă rugam. La un moment dat, pe când îmi ţineam mintea prinsă în lucrarea rugăciunii, lumina a devenit din ce în ce mai puternică, iar cugetul mi s-a lăţit şi s-a îmbogăţit foarte, astfel încât toate-mi erau luminate, văzând tot până departe (era la Sfânta Ana Mică), de aici de la Katounakia, până de mănăstirile de jos, până la Dafni, precum şi în spatele meu. Nimic nu era nevăzut sau necunoscut. Lumina, cum spuneam, era atât de îmbelşugată, încât nu semăna deloc cu lumina firească a soarelui sau cu lumina artificială creată de oameni. Ci era o lumină minunată, albă, nematerialnică, ce nu se revarsă doar afară, ca lumina firească ce îngăduie celor ce văd să distingă cele aflate în exterior.
Lumina despre care vă vorbesc se revărsa şi înlăuntrul omului, astfel încât o simţea ca pe propria suflare, săturându-l ca o hrană, uşurându-i greutatea firească şi preschimbându-l astfel încât nu mai ştie dacă are trup, greutate sau limite.
Atunci l-am văzut pe fratele Atanasie venind spre noi dinspre Sfântul Pavel, ducând un sac greu. Am rămas aşa, privindu-l, până când a ajuns aici. Îi vedeam bine toate mişcările. Îl vedeam când se oprea să-şi tragă suflarea, lăsând puţin deoparte povara pe care o purta. L-am văzut apoi la izvorul Sfintei Ana, la moară, unde s-a oprit de-a băut apă, şi până în clipa când a ajuns la noi în poartă, când a luat cheia, a deschis, a intrat, a venit în faţa mea şi-a bătut metanie.
Când cugetul omului se curăţeşte, pe lângă lumina sa firească mai primeşte şi lumina Sfântului Har”.
(Iosif Sihastrul)



https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/04/02/darul-stravederii-o-marturisire/

Cum să procedeze părinţii înainte de prima spovedanie a copilului?



Părinţii trebuie să-i explice copilului că spovedania nu are nimic în comun cu darea de seamă faţă de ei sau faţă de directorul şcolii. Spovedania este doar ceea ce noi înşine conştientizăm ca rău şi păcătos în noi şi de care nu suntem bucuroşi, fiindu-ne ruşine să spunem că ar fi al nostru în faţa lui Dumnezeu. Şi, sigur că după spovedanie nu trebuie să întrebăm copilul ce i-a spus preotului sau ce i-a răspuns acesta. Sau dacă nu a uitat să spună vreun păcat.



Cred că trebuie să vorbiţi cu preotul la care se va spovedi copilul şi să-l anunţaţi că aceasta va fi prima spovedanie pentru copil. Preotul trebuie întrebat cum trebuie să procedaţi în acest caz, căci pot exista diferenţe de la o parohie la alta. Este foarte important ca preotul să ştie că este prima spovedanie şi să vă programeze atunci când nu este foarte multă lume, ca să aibă suficient timp pentru copil.

În afară de aceasta, acum au apărut diferite cărţi despre spovedania copiilor. (...)

Dar, cel mai important pentru părinţi este să evite listele de păcate pe care, după părerea lor, ar trebui să le spună copilul. Părinţii trebuie să-i explice copilului că spovedania nu are nimic în comun cu darea de seamă faţă de ei sau faţă de directorul şcolii. Spovedania este doar ceea ce noi înşine conştientizăm ca rău şi păcătos în noi şi de care nu suntem bucuroşi, fiindu-ne ruşine să spunem că ar fi al nostru în faţa lui Dumnezeu.

Şi, sigur că după spovedanie nu trebuie să întrebăm copilul ce i-a spus preotului sau ce i-a răspuns acesta. Sau dacă nu a uitat să spună vreun păcat. În acest caz, părinţii trebuie să stea deoparte şi să înţeleagă că Spovedania, chiar şi cea a unui copil de şapte ani, este o Taină.

Orice imixtiune, acolo unde doar Dumnezeu trebuie să aibă acces, este păguboasă. De aceea, copiii nu trebuie să fie învăţaţi cum să se spovedească, ci că spovedania este necesară.

Aceasta se poate face prin exemplul propriu, prin puterea de a recunoaşte păcatele în faţa aproapelui, în faţa copilului, dacă suntem vinovaţi, sau prin atitudinea noastră faţă de spovedanie, când ne împăcăm cu toţi oamenii cu care avem vreo neînţelegere. Toate acestea, luate împreună, nu pot să nu-l conducă pe copil spre o atitudine evlavioasă faţă de această Taină.

(Preot Maxim Kozlov, Familia - ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 219-220



http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/cum-sa-procedeze-parintii-inainte-de-prima-spovedanie-copilului

Interviu cu Starețul Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul (mai 2014, Mănăstirea Sfântul Antonie din Arizona)




Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic!”

R: Noi, părinte, suntem foarte neputincioşi în toate. Ce se va întâmpla cu noi?

Stareţul Efrem: Alte vremuri sunt acum. Altele sunt criteriile lui Dumnezeu pentru astăzi. Stareţul Iosif avea facultatea duhovnicească. Eu m-aş mulţumi ca voi să fiţi măcar la liceul duhovnicesc. Astăzi există o aşa de mare dezorientare duhovnicească. O mare vâltoare le tulbură pe toate. Să ţineţi cu tărie tradiţia pe care v-am lăsat-o şi să ştiţi că astăzi, a spune că Iisus Hristos este Dumnezeul nostru este considerată mărturisire de credinţă. Acest lucru nu-l vor puterile întunericului.

R: Părinte, după atâţi ani de nevoinţă, ce v-a rămas în suflet?

Stareţul Efrem: Toate sunt pe locul doi. Pe primul loc este numele lui Iisus Hristos. Acum, trecând anii, am văzut din experienţă, că doar cu dragoste se câştigă omul. Viaţa mea a fost osteneală şi durere, cu sărăcia, cu germanii, cu foametea de pe timpul stăpânirii, cu încercările şi cu necazurile din mănăstiri. Mare luptă! Numai numele lui Hristos şi al Maicii Sale m-a scos la liman. Orice om care nu pronunţă zilnic numele lui Hristos şi al Maicii Sale nu este creştin.

R: Adică rugăciunea lui Hristos este cel mai mare lucru?

Stareţul Efrem: Desigur! Şi asta deoarece avem în minte mereu pomenirea lui Hristos. Sfinţii Părinţi au fost luminaţi şi ne-au lăsat aceste dragi rugăciuni. Trei şi două cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”. Nu este nevoie să citim enciclopedii şi nici multe cărţi. Cu aceste două rugăciuni ne mântuim toţi creştinii. Monahii, care nu au grijile mirenilor, se roagă mult şi ajung sus. Îi ajută mult şi Maica Domnului. Este ca şi cum ar vorbi la urechea lui Hristos, deoarece se dedică rugăciunii şi acesta este principala lor grijă. Cine are darul rugăciunii în inima lui, atunci când va muri, nu-l vor atinge vămile. După moarte, merge direct la Hristos. Nu are piedici, deoarece numele lui Hristos are putere. Dumnezeu este foc.

R: Şi acatistul Maicii Domnului este o rugăciune puternică?

Stareţul Efrem: Desigur! Când îl spunem, avem bucurie şi luminare de la Maica Domnului. Mult mă ajută Maica Domului. Mă scoate din multe căi fără ieşire.

R: Astăzi suferim de deznădejde şi de nerăbdare.

Stareţul Efrem: Deznădejdea este întotdeauna de la diavol şi cel care deznădăjduieşte îşi pierde puterile lui. Temelia vieţii noastre este răbdarea. Când n-o avem, viaţa noastră se destramă.

R: Părinte, lumea, noi, ne aflăm într-o poziţie dificilă cu toate aceste care se întâmplă şi pe care le auzim în jurul nostru. Ne temem.

Stareţul Efrem: Da, intuim că se vor întâmpla lucruri catastrofale şi se întâmplă în fiecare zi, de aceea alergăm pe la mănăstiri şi pe la biserici, dar nu trebuie să ne temem. Ia gândiţi-vă, dacă doar o ceată de îngeri au devenit diavoli şi fac atâtea pagube, darămite nouă cete de îngeri, cât ajutor ne oferă? Odată L-am văzut pe Hristos pe tronul Său şi, lângă El, pe Maica Domnului, precum şi cetele îngerilor şi ale sfinţilor. Aşteptau semnul lui Hristos ca să ajute lumea în noua ei stare. Când ne umplem inima noastră continuu cu Hristos, pe zi ce trece credinţa noastră se întăreşte şi pe toate le depăşim. Maica Domnului mijloceşte şi se roagă pentru noi neîncetat ca să avem putere şi încredere.

R: Părinte la vârsta la care sunteţi, puteţi să vă rugaţi ca la început sau este diferit acum?

Stareţul Efrem: Mă rog mai bine ca la început. Desigur, nu am intensitatea rugăciunii stareţului Iosif Isihastul, dar rugăciunea este puternică şi asta mângâie sufletul meu, după atâtea prin care am trecut şi prin care trec.

R: De multe ori sfintele moaşte răspândesc mireasmă.

Stareţul Efrem: Este ca şi cum ar spune „suntem rude”.

R: Cancerul este atât de răspândit astăzi.

Stareţul Efrem: Bolnavii de cancer sunt mucenici. Încerc să-i întăresc prin rugăciunea mea, prin poveţele mele şi, când pot, îi vizitez.

R: Mulţi oameni trec prin încercări mari, fie din răutatea celorlalţi, fie din cauza greşelilor lor.

Stareţul Efrem: Când trăiesc aici iadul şi valorifică această stare după criteriile duhovniceşti, atunci când vor muri, nu vor fi judecaţi deloc, ci vor merge direct în braţele lui Hristos. Dacă nu valorifică acest iad după criteriile duhovniceşti, atunci vor fi chinuiţi şi în cealaltă viaţă. Voiam să vă spun ceva despre rai. Înainte să împlinesc 80 de ani, vizitam des raiul. Şi acum, desigur, dar vârsta îşi spune cuvântul. Odată m-a luat Hristos de mână şi mi-a zis: „aici ai făcut o biserică, aici ai spovedit şi s-a mântuit acel suflet, aici ai mângâiat, aici ai povăţuit…”, adică mi-a zis toate pe care le făcusem şi îmi transmitea bucurie în acelaşi timp în care vorbea. Atât de mare bucurie încât am zis: „Dragul meu Hristos, nu mai rezist. Nu mai pot purta mai mult. Voi exploda. Să mă întorci înapoi”. Şi m-am găsit iarăşi în chilia mea. Altă dată, în rai, am văzut un tânăr minunat. Avea lângă el un cal cu o coadă întoarsă, foarte frumos. Eram gelos în sinea mea. Voiam să am eu acest cal. Mă strigă şi îmi spune: „să mergi la armată să le spui că partea din spate o au nepăzită şi vor veni rebelii (adică diavolii)”. M-am dus şi le-am spus. Apoi m-am întors alergând să-i spun că am făcut ce mi-a zis. Acela m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi a încălecat pe calul lui zâmbind. Apoi a plecat.

R: Adică, părinte, se întâmplă multe în spatele nostru de care nu ne dăm seama?

Stareţul Efrem: Desigur! De aceea trebuie să fim atenţi la toate părţile. Atenţie mare! Vom fi duşi în faţa unui tribunal înfricoşător.

R: Iadul cum este?

Stareţul Efrem: Cum este? Groază, groază. Să nu meargă acolo nici măcar un pui de pasăre! Cum se îneacă oamenii în mare, aşa sunt sufocaţi acolo de chinurile iadului, alături de diavoli. Să ne rugăm pentru cei morţi. Este o mare milostenie. Mama mea era o femeie împodobită cu multe virtuţi. De cuvintele ei mi-am sprijinit toată copilăria mea. Înainte să moară, a fost ţintuită la pat doi ani şi zicea: „Părinte, spune-i lui Dumnezeu să mă ia. Am obosit”. Dar înainte să plece s-a luptat mult.

R: Cu cine s-a luptat?

Stareţul Efrem: Cu diavolii.

R: Ia-ţi văzut?

Stareţul Efrem: Da, la fel cum îi văd pe oameni.

R: Arhanghelul n-a ajutat-o?

Stareţul Efrem: Era în spatele ei. Se dăduse înapoi pentru a o lăsa să lupte de una singurăca să fie încununată.

R: Atât de multe auzim despre catastrofe care vin… Ce se va întâmpla cu noi care cerem ajutorul lui Dumnezeu?

Stareţul Efrem: După planul pe care îl are Dumnezeu cu fiecare om, va şi interveni pentru ca omul să se mântuiască. Măi, măi, prin ce vom trece! Mari strâmtorări! Atena are mulţi sfinţi ascunşi, la fel şi Sfântul Munte. Cu Sfântul Dimitrie sprijină Grecia de Nord. Am o deosebită evlavie la Sfântul Dimitrie. Cu sfântul lui mir adorm. Grecia i-a întors spatele lui Dumnezeu, de aceea va suferi mult. Astăzi, copiii din Grecia sunt, fie foarte luminaţi, fie foarte întunecaţi. Copiii familiilor cucernice sunt aluatul lui Hristos şi viitorul Greciei.

R: Multe femei suferă în familiile lor astăzi.

Stareţul Efrem: Hristos este foarte aproape de sufletele care sunt dispreţuite.

R: Anumiţi oameni au o harismă duhovnicească aparte. Cum se întâmplă asta?

Stareţul Efrem: Aceşti oameni, fie au fost nedreptăţiţi mult, fie au fost calomniaţi, fie s-au adâncit în acest „sector” şi, astfel, au primit o harismă. După cum îi ţinem isonul lui Dumnezeu, aşa ne şi cântă.

R: La Ierusalim, în ultimii ani, se întâmplă lucruri minunate.

Stareţul Efrem: Aş fi vrut şi eu să le văd. Acolo este leagănul lui Hristos. Sfânta Lumină este în fiecare zi la Sfântul Mormânt, dar de Paşti se dă ca un dar de obşte tuturor. Să mergeţi la Ierusalim. Acolo vedem ce a suferit Hristos pentru noi, iar noi, pe cât putem, să-I mulţumim şi să-I răsplătim pentru dragostea Lui. Mai demult am fost şi eu de câteva ori.

R: De multe ori se întâmplă să se înţeleagă un lucru greşit între noi.

Stareţul Efrem: Acestea sunt omeneşti. Nu vor lipsi niciodată. Să le depăşim şi să alergăm la Hristos. Să ne gândim la ceea ce ne-a pregătit Hristos după a Doua Venire, să ne gândim la frumosul – frumosul rai. Acum mergem în pridvorul raiului. Mintea omenească nu-şi poate imagina cum va fi frumosul-frumosul rai. Toate lumină! Toate mireasmă! Bucurie nespusă! Fericire! Nimic nu va fi învechit. Hristos le vrea pe toate noi în Împărăţia Sa. Nimic incomplet! Toate desăvârşite! Mama mea a murit la 95 de ani şi eu o văd în rai ca fiind de 30 de ani. Pe vremea ocupaţiei, aveam nişte vecini săraci la minte. Doi copii erau. Noi ne jucam şi ei încă se chinuiau să meargă, cu toate că eram de aceeaşi vârstă. I-am găsit în rai, deoarece muriseră de foame în timpul ocupaţiei, la vârstă fragedă. Le spun: „Ce faceţi aici? Cum petreceţi?” Îmi răspund: „Efrem, aici nu vorbim. Aici doar învăţăm, avem de studiat”. Ei nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele lor şi acum, în rai, învăţau. Aceasta arată desăvârşirea raiului.

R: Mulţi oameni ajută mănăstirile în ceea ce priveşte diferitele nevoi pe care le au.

Stareţul Efrem: Tot ceea ce fac sunt consemnate în cer. Să aibă pace, sănătate şi binecuvântare la casele lor!

R: În Biserică eram oameni din toată lumea. Adică, ce frumos, părinte, ca a Sfinţilor Apostoli este lucrarea dumneavoastră: „Învăţaţi toate neamurile…”.

Stareţul Efrem: Sunt o nucă goală. Nu am făcut nimic.

R: La ce vă gândiţi la vârsta la care sunteţi?

Stareţul Efrem: Mă gândesc să întăresc lucrarea mea aici, pentru că mulţi oameni s-au mântuit, multe suflete. Mă gândesc la cum voi merge să-l întâlnesc pe Domnul, unde voi merge eu, ticălosul…

R: Domnul îi va trimite pe îngerii Săi să vă ia.

Stareţul Efrem: Nu ştiu asta. După cum va socoti Domnul. Capul meu a încăput întreaga lume. Acum nu mă ajută sănătatea mea. Am îmbătrânit.

R: Domnul P., părinte, a murit de ziua unui mare Sfânt.

Stareţul Efrem: Acela i-a deschis uşa raiului să intre înăuntru. Când cineva moare şi sufletul său se mântuieşte, sfântul care se pomeneşte în ziua respectivă îl întâmpină în rai, pentru că este ziua lui, sărbătoarea lui.

R: Pe mulţi oameni îi ia moartea prin surprindere.

Stareţul Efrem: În fiecare zi să avem biletul în mână. Nu putem cunoaşte ce ni se va putea întâmpla. Cândva, am spovedit pe cineva la spital prin semne şi, în scurt timp, a murit. Făcuse ceva bun în viaţa lui şi s-a mântuit în ultima clipă. În viaţa mea am trecut peste multe tulburări şi am văzut că dumnezeiasca Pronie le aranjează pe toate spre binele omului. Să nu ne fugă din minte gândul la moarte. Să citiţi din Gheronticon dialogul dintre Sfântul Macarie şi acel craniu. Cândva, într-o vedenie, m-am văzut pe mine îmbrăcat foarte frumos, cu veşminte de sărbătoare şi eram undeva sus, înaintea unei estrade, iar mai jos, erau fetele pe care le spovedisem şi care strigau: „Părinte, părinte! Vrem şi noi să fim acolo!” Dar nu li se permitea. Aceasta arată responsabilitatea mea şi harul preoţiei. De aceea, să vă rugaţi pentru mine. Să fiţi în rânduială şi să aveţi atenţie! Să vă luptaţi în fiecare zi pe cât puteţi. Hristos iubeşte ceata monahilor, deoarece sunt ostaşii Săi.

R: Când mergeţi în rai, părinte, şi aveţi acest contact cu Domnul, nu-i vorbiţi şi despre noi, monahii, monahiile şi oamenii care vor să-i ajutaţi?

Stareţul Efrem: Desigur că-I vorbesc.

R: Şi ce vă răspunde?

Stareţul Efrem: „În regulă! Voi avea grijă. OK!”

R: Dacă dumneavoastră părinte muriţi, iar noi, din întâmplare, trăim, să nu ne uitaţi atunci când veţi petrece cu Hristos şi noi ne vom lupta aici.

Stareţul Efrem (râzând): Nu, aceasta nu se poate.

R: Mâine plecăm din Arizona, părinte. Spuneţi-ne un ultim cuvânt!

Stareţul Efrem: Drum bun şi călătorie binecuvântată să aveţi! Să aveţi binecuvântarea mea! Să fiţi sănătoşi şi să mai veniţi. Fiecare ştie ce are în trăistuţa lui, dar testamentul pe care vi-l las este să cunoaşteţi pe Duhul Sfânt. Să lucraţi şi să-l construiţi înlăuntrul vostru, păzind poruncile Evangheliei, având pace în sufletul vostru. Să aveţi dragoste, bună înţelegere şi să chemaţi numele lui Hristos şi al Maicii Sale. Îngerii să vă însoţească! Cum se numesc aceştia care se căsătoresc aici împotriva legii?

R: Vă referiţi la homosexuali?

Stareţul Efrem: Da, la aceştia. Vechiul Testament zice: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”. Aceasta este valabilă şi astăzi. Sodoma a ars. La fel şi cu armele nucleare… Nu îngăduie Hristos astfel de păcate. Peste tot se venerează păcatul trupesc. Nu există pocăinţă. Cuvioasa Maria Egipteanca s-a pocăit. Toţi homosexualii vor dispărea. Toate ţărână…! Armele nucleare…toate ţărână! Războiul va fi pentru păcate.

Stareţul Efrem Filotheitul, Cuvinte de folos, material înregistrat de fii duhovniceşti din Grecia ai stareţului Efrem, care l-au vizitat la Sfânta Mănăstire a Sfântului Antonie din Arizona (Mai, 2014, Arizona).

Articol tradus din limba greacă de Cătălin Dobri după un text postat de pentapostagma.gr.
Preluare de pe site-ul ortodoxiatinerilor.ro . Mulțumim lui Claudiu Bălan pentru îngăduință.

Foto (jos): Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti). Jos, cu baston Părintele Iosif isihastul (1898-1959), iar în stânga, cel marcat cu roșu, este tînărul pe atunci Gheronda Efrem Filotheitul – cel ce răspunde întrebărilor de mai sus.

Precizare: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.


 



https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2014/09/16/interviu-cu-staretul-efrem-filotheitul-ucenic-al-lui-gheron-iosif-isihastul-mai-2014-manastirea-sfantul-antonie-din-arizona/