Să vă spun un caz ce s-a întâmplat acum de curând. Au venit doi soti, o doamnă si un domn, si s-au asezat lângă mine. Erau cu prestantă, îmbrăcati bine. "Domnul părinte, au zis ei, am vrea să vorbim ceva". I-am luat în casă, că ei aveau un necaz pe care nu-l puteau spune de fată cu toată lumea.
Când i-am întrebat de unde sunt, mi-au spus: "De la Reghin, domnul părinte", si au început a plânge amândoi. Păi când vezi tu că plâng doi oameni asa de mari - erau directori de întreprindere amândoi -, nu plâng de flori de măr. Ce-i în inima lor, numai Dumnezeu stie!
- Ce-ati pătit, fratilor?
- Domnul părinte, am avut un singur fecior. L-am învătat scoală, a terminat facultatea si a iesit inginer la retele electrice. I-am cumpărat si masină. Într-o seară când ne-am întors acasă de la niste rudenii, am găsit toate usile deschise, banii luati din casă si masina furată. După ce-am anuntat politia, la trei săptămâni, am aflat că fiul nostru a luat banii din casă si masina si a plecat la Sighisoara, unde s-a însurat fără voia noastră.
Când au auzit părintii, au crezut că el a luat o fată la nivelul lui. Dacă el era inginer, putea lua o profesoară, o doctorită, o farmacistă, o ingineră. Părintii au luat niste cadouri si s-au dus la fiul lor la Sighisoara ca să-l îmbuneze. Dar el se însurase cu o vrăjitoare. Dacă n-a crezut în nimic, dracii si-au bătut joc de el.
Când a văzut-o pe mama lui, s-a înnegrit la fată si a zis: "Ce cauti aici, scorpie?" Dar tată-su de colo: "Măi băiete, dragul tatii, dar mama ta este scorpie?" "Taci, nebunule, că-ti crăp capul!"
Ia gânditi-vă ce-a fost acolo! Cu câtă dragoste au venit părintii si cu câtă jertfă, si cum au trecut ei cu vederea toate relele pe care le-a făcut, iar el tot neascultător a rămas!
Atunci am zis părintilor:
- Cum ati crescut copilul acesta? Cum l-ati crescut de când era mic si a început să zică tată? L-ati învătat că Unul este Tatăl din ceruri si să zică Tatăl nostru?
- Nu, părinte!
- Când era la scoala elementară, l-ati învătat Tatăl nostru?
- N-a vrut!
- L-ati învătat Crezul?
- Nu.
- L-ati dus la biserică?
- N-a vrut.
- Când era la liceu, i-ati dat vreo carte sfântă în mână, Biblia sau Noul Testament?
- N-a vrut. Se ducea si bătea mingea sau pierdea vremea cu alte desertăciuni.
- L-ati bătut vreodată?
- Niciodată.
- Dar se ruga vreodată?
- Nu, părinte!
- Si cum ai putut dumneata să stai cu copilul în casă fără să-l pui la rugăciune? Nici voi n-ati avut credintă. Vedeti acum? Dumneavoastră beti acum paharul mâniei lui Dumnezeu pe care-l meritati.
- Părinte, nici noi n-am prea stiut!
Atunci le-am spus:
- Iată ce-ati crutat! Ati crutat un om demonizat. Zice Scriptura: Calul neînvătat, se face năsălnic, iar copilul lăsat de capul lui, mare scârbă si rusine va aduce părintilor săi. Si cela ce crută varga urăste pe fiul său. Nu-l iubeste! Îl urăste.
L-ati crutat, iar acum dumneata, care l-ai purtat în pântece si l-ai crescut, esti scorpie, iar tatăl lui este nebun.
Auzi ce lume creste azi? Si aceasta este vina părintilor, că n-au pus mâna pe vargă când a trebuit si nu i-au spus: "Hai la rugăciune! Hai la biserică! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu mânca de frupt! Astăzi este sărbătoare, nu lucra!" Să stiti voi că cea mai înaltă scoală de rugăciune si de credintă în Hristos nu-i în scoala primară, nici la liceu, nici la facultate, îi în sânul familiei. Cei mai mari profesori de religie ati rămas tot voi, tata si mama.
Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai stie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară. Si atunci cine o să răspundă în ziua judecătii, mai tare ca tata si mama? L-au avut în bratele lor si l-au crescut sălbatic si s-a făcut ca si o fiară.
Au venit apoi să-l pun la slujbe. Dar n-am putut să-l pun pentru că trăia în preacurvie cu vrăjitoarea aceea. I-am pus la slujbe numai pe părintii lui. După vreo două luni mă trezesc cu o telegramă: "Domnul părinte, băiatul nostru a fost electrocutat si a paralizat si i s-a legat si limba. Nu poate vorbi si este pe moarte la spital. Nu se stie câte zile mai are".
Ati văzut mânia lui Dumnezeu cea dreaptă? L-a ajuns blestemul si suspinul părintilor pe acest tânăr rău si necredincios, căci zice la Psaltire: Dreptatea lui Dumnezeu rămâne în veacul veacului.
V-am spus această istorioară că sunteti părinti de copii. Cea mai imperioasă datorie si cea mai mare, pe care o aveti voi ăstia căsătoriti, este să cresteti copiii în frica si certarea Domnului.
Ati auzit ce s-a întâmplat în Vechiul Testament cu preotul Eli , pentru feciorii lui, că s-au dus în iad împreună cu el.
Parintele Cleopa
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou37.htm
Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească de către tatăl său - preot păgân - din cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înalta sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.
Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.
La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : "De ce mă aduci aici ? Nu te ruşinezi să te vadă lumea ?" Sfântul îi răspunse : "Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?". Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.
În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".
Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut "slujitorul" nostru.
Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi - pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob - propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită "Şcoala Perşilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de "Liră a Sfântului Duh" şi "Doctor al universului". Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.
După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme, ajutorul rugăciunilor lor.
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm
