Aș dori să vă amintesc de acel frumos stih din icoasele Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, care spune: ”Bucură-te, înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești. Bucură-te, adâncime, care nu te poți lesne vedea nici cu ochii omenești”. Dacă vă amintiți de subiectul lecturii noastre de la masa de prânz – era despre smerenie. Exact subiectul de care ne ocupăm acum. Pentru că, deși smerenia este o îndatorire obștească a fiecărui creștin, mai ales pentru monah ea este țintă și scop. De aceea, și schima monahală, felul cum se îmbracă monahul, felul în care locuiește, în care se hrănește, în care se poartă și, îndeobște, prin întreaga lui atitudine urmărește să dobândească cugetul smerit.
Așa cum am tâlcuit altădată, în amănunt, cugetul smerit nu este ceva întâmplător, nu se dobândește după cum, de pildă, dobândești o virtute oarecare, pentru a opri și birui răutatea contrară. Nu putem expune deplin subiectul smerenie, după cum nici chiar Părinții corifei nu au putut să o facă. Însă, cu slabele noastre puteri vom scoate la iveală câteva fărâmituri de smerenie, ca aceste puține lucruri să ne fie de ajutor în atingerea menirii noastre. Monahul care va pierde sensul smereniei, mă îndoiesc că va reuși să își atingă menirea.
Acum, acele câteva neînsemnate cuvinte pe care le vom pomeni vor avea ca punct de plecare Persoana Stăpânului nostru Hristos, Cel Care ”a plecat cu pogorârea cerurile, S-a deșertat pe Sine și a purtat firea noastră”, fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu”, Căruia I S-a ”dat toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). Cu toate acestea însă, I-a plăcut să Se numească pe Sine ”smerit cu inima”, unde ”smerit cu inima”, în măreția Sa vrednică de un Dumnezeu, nu este un epitet ornant, ci o realitate ontologică, ceva care în chip limpede arată deopotrivă ce înseamnă Dumnezeu și omul. Așadar, smerenia este, într-un anume fel, temeiul realității. Pentru că doar în smerenie există adevărata personalitate, statornicia, certitudinea, permanența, adevărul. Acolo unde nu există smerenie, există frica și incertitudinea. Ceea ce definește mai cu seamă pe diavol este lipsa smereniei și, din această pricină, este în continuu tulburat, instabil și nesigur, în continuu se îndoiește. Nimic nu stăpânește și de nimic nu poate să se îngrijească, totdeauna se teme.
Este cu neputință să descriem smerenia, pentru că ea a deveni podoabă a dumnezeirii. Acela Care este centrul dragostei noastre, Iisus al nostru, a purtat-o, și prin ea Și-a manifestat caracterul. Spunând: ”învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” ne-a trasat și ne-a făcut cunoscut chipul Lui în chip exterior, ca să putem și noi, în limitele noastre create și smerite să îl vădim și să îl urmăm.
Acum, așadar, ce avem de făcut? De vreme ce centrul dragostei și al strădaniei noastre, centrul întregului nostru interes este El, Cel ”smerit cu inima”, așadar, nu mai este datoria noastră subiectul smereniei? În dobândirea smereniei nu ne silim ca în dobândirea celorlalte virtuți pe care le exercităm în funcție de asuprirea răutății corespunzătoare, ci ne îndreptăm către ea, punând-o ca țel principal și scop al vieții noastre. Căci prin ea vom dobândi și noi o personalitate care să fie întocmai cu modelul nostru, care este și centrul dragostei noastre – cu Hristos.
Dacă, așadar, Iisus al nostru are acest caracter, iar noi ne vom lipsi de acest caracter, atunci vom fi judecați prin acel cumplit și amenințător cuvânt al lui Pavel, ”atunci sunteți fii nelegiuiți, și nu fii adevărați” (Evrei 12:8). Cel care, așadar, dorește să dobândească trăsăturile Părintelui său, ca să aibă intrare liberă în Împărăție și să devină împreună-moștenitor cu Acela, pe care Îl numește Dumnezeu și Părinte, trebuie să aibă înscris întru sine întocmai chipul acestui Prototip – și când îl vor cerceta îngerii în ceasul morții și în ceasul judecății și al învierii celei de obște, atunci, purtând acest chip, va fi încredințat că va avea intrare liberă, pentru că a fost pecetluit cu acest chip și s-a dovedit fiu adevărat al Tatălui său. Vedeți, așadar, că smerenia este o îndatorire și nu ține de libera noastră opțiune, de a o săvârși sau nu? Dar, nu aceasta ne-au învățat pe noi atât de în amănunt și Părinții noștri? De altfel, în ce lucru anume nu se cuvine să fie smerit monahul? Toate însușirile sale dau mărturie în acest sens. Surghiunul lui în pustietăți, retragerea din lume, negrul veșmintelor sale, simplitatea vieții și, în general, purtarea lui, toate îl ajută să gândească în chip smerit. Mai mult încă, este și pilda Părinților noștri, pe care o urmăm cu săracele noastre puteri. Tocmai la acest aspect se referă și imnograful lăudând pe Stăpâna noastră, că este ”înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești”. Este cu neputință ca gândurile omenești să se apropie de înălțimea acestei sfințenii, la care a ajuns din pricina adâncimii smereniei ei. Când Arhanghelul i-a spus că va fi Maica prin excelență, atunci ea, independent de auzirea acestui cuvânt de laudă, s-a numit pe sine ”roaba Domnului”. Unde altundeva ar fi putut să se sălășluiască Dumnezeu Cuvântul, dacă nu găsea un asemenea vas, care să I se asemene în chip desăvârșit? Și să-I fie ea fiică smerită. Încă înainte să dobândească deplinătatea cunoștinței lui Dumnezeu Cuvântul, pentru că nu Se sălășluise încă întru ea, avea strălucirile harului și ale sfințeniei, de aceea spune, ”iată roaba Domnului”, și și-a arătat smerenia față de Cuvântul lui Dumnezeu, Care în acel ceas S-a sălășluit în ea. Și prin al doilea cuvânt,”fie mie după cuvântul tău”, a vădit caracterul absolut al supunerii ei. Și astfel a tămăduit rana atot-omenească, ștergând blestemul Evei și al neamului femeiesc prin desăvârșita ascultare și supunere.
Noi, aghioriții mai cu seamă, simțim atât de palpabil dragostea și mângâierea aparte, de Maică ce pururea este cu noi. Nu există aghiorit care să nu fi înțeles dragostea specială și pronia care acoperă aceste locuri. Ca Maică a noastră duhovnicească ne dă ca pildă și model de urmat însăși viața ei preasfântă. Care viață? Viața în cuget smerit și ascultare, adică acele elemente prin care se desăvârșește monahul. Pe acestea, așadar, să le lucrați în voi ca pol principal de orientare duhovnicească. Rămânând, așadar, smeriți întru voi și ascultători de voia dumnezeiască, deja ați ajuns la destinație și v-ați atins scopul, prin harul lui Hristos. Amin.
Sursa: Gheronda Iosif, ”Vestiri athonite”, Cuvinte vatopedine de suflet folositoare, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.
http://agapienxristou.blogspot.ca/2014/10/despre-smerenie-parintele-iosif.html
Plecând de la Chilia Bunei Vestiri, cei trei au căutat un loc cât mai retras şi cât mai propice nevoinţei tăcerii întru cunoştinţă. Astfel, au ales Schitul Sfântului Vasile. Acesta era format din numai 8 colibe, locuite de călugări isihaşti, care, spre deosebire de cei de la Buna Vestire, vieţuiau de parcă nu ar fi fost acolo, trăind la o oarecare depărtare unii de alţii. Pentru că nu au găsit chilii libere, au fost nevoiţi să îşi zidească singuri chilii, cu foarte multă greutate (datorită în primul rând lipsei apei). Mica lor biserică au închinat-o Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Au plecat de la Katounakia luând cu sine doar strictul necesar, câteva haine şi puţinele cărţi ce le aveau.
Bisericuța Înaintemergătorului Ioan de la Schitul Sfântului Vasilie, construită de Cuviosul Iosif Isihastul
Bătrânul Efrem a găsit aici odihnă, eliberat fiind de povara rucodeliei, însă, la scurt timp, din cauza vârstei, dar mai ales a condiţiilor precare de trai şi a vieţuirii aspre, a trecut la cele veşnice (+1929), împlinindu-se astfel proorocia făcută de Stareţul Daniil Katunakiotul. Şi tot lui dându-i ascultare, după moartea Stareţului Efrem, tânărul monah Iosif devine stareţ la vârsta de 32 de ani (neîmpliniţi), continuând astfel tradiţia athonită care spune că trebuie să îngropi stareţ, ca să ajungi stareţ, moştenind, pentru ascultarea şi smerenia arătată faţă de cei doi bătrâni monahi, harismele şi binecuvântarea acestora (mai ales pe cel al povăţuirii).
Chiliile Bisericuței Cinstitului Înaintemergător
Odată cu mutarea la Sfântul Vasile îl vor cunoaşte pe ieroschimonahul Daniil (+1929)[1] de la Chilia Sfântului Petru Atonitul (aproape de locul numit Ape Reci), aflată pe moşia Marii Lavre. Acesta a fost cel care le-a influenţat decisiv modul de vieţuire duhovnicească.
Ieroschimonahul Daniil era considerat de cei doi drept mai minunat decât toţi şi următor al Marelui Arsenie. Stareţul Iosif îl descria astfel: Iubitor de tăcere, izolat de toţi ceilalţi, slujitor permanent. Şaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare săvârşea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârşindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Liturghie săvârşită de el ţinea trei ore şi jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe, încât uda pământul acolo unde stătea. De aceea nu voia ca vreun străin să fie de faţă când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu-i vedea lucrarea. Pe mine m-a primit după multe rugăminţi. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos în miez de noapte cam trei ore pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoşătoare şi dumnezeiești lucrări. Îmi spunea un cuvânt, două de învăţătură, ieşind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat şi nu se mai arăta toată ziua. Întreaga lui viaţă a avut rugăciunea minţii şi priveghere de toată noaptea. De la el am luat şi eu această rânduială şi am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea era la Sfânta Liturghie ca un fulg. Şi până nu uda cu lacrimi locul unde slujea, nu încheia.
Din cauza izolării şi a programului său strict, mulţi îl considerau înşelat, dar a acceptat dorinţa celor doi de a fi primiţi la Sfânta Liturghie şi de a primi sfaturi legate de viaţa isihastă. Aceste sfaturi erau întotdeauna rare, scurte şi la obiect, fiindcă, aşa cum le reamintea adesea: Sfânta Singlitichia mărturisea că opaiţul luminează, dar are buzele arse.
Nu s-au folosit doar de prezenţa şi învăţăturile pline de har ale acestui binecuvântat nevoitor, ci au luat rânduiala de viaţă personală a acestuia (a privegherii de toată noaptea şi cea legată de hrana zilnică), pe care au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor lor, şi, prin aceştia, la multe obşti monahale, atât din Sfântul Munte, cât şi în Grecia şi mai târziu în America.
Trebuie menţionat faptul că deşi tânărul pustnic trăia în ascultare de duhovnic (ieromonahul Daniil, n.n.), se ruga, plângea şi se nevoia, cu toate acestea războiul nu contenea. Intrase în etapa caracterizată drept cuptorul dumnezeieştii părăsiri (adică părăsirea de către harul Duhului Sfânt a nevoitorului pentru o anumită perioadă de timp, cu scop pedagogic). Este perioada cea mai greu de suportat, lucru dovedit şi de cuvintele Cuviosului Iosif: dacă este să aflaţi Harul şi apoi să-l pierdeţi, atunci mai bine să vă rugaţi nu pentru dobândirea Harului, ci a experienţei, fiindcă omul, de unul singur, nu poate să sufere părăsirea de către acesta.
Lupta aceasta a fost cu adevărat înfricoşătoare. Nu doar că era un război aproape continuu, dar acesta lua de multe ori aspectul unei lupte faţă către faţă, corp la corp: „În fiecare noapte cete întregi de demoni, cu ciomege, cu securi şi cu orice altceva ar fi putut provoca vătămare, m-au supus la torturi groaznice, opt ani la rând. Unul mă apucă de barba mea micuţă pe atunci, altul de păr, altul de picioare, de mâini – toate relele şi chinurile posibile. Toţi strigau ca ieşiţi din minţi: «Strângeţi-l de gât, omorâţi-l!».
Sfântul Antonie cel Mare bătut de demoni, Stefano di Giovanni (Sassetta), 1430-1432
Şi continuă, într-un alt loc, spunând că aceştia veneau cu săbii, topoare, securi, lopeţi. «Pe el cu toţii!», strigau. Ce păţeam… «Ajută-mă, Maica Domnului!», strigam. Prindeam pe unul dintre ei şi îi loveam cât puteam pe ceilalţi. Îmi rupeam mâinile de pereţi. Cuviosul reuşea să-i alunge cu desăvârşire numai cu numele lui Hristos şi al Maicii Domnului.
Sfântul Antonie cel Mare ciomăgit de draci, detaliu de icoană bizantină
Un lucru deosebit de important de subliniat este faptul că doar trecut prin focul ispitelor, Cuviosul Iosif cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. De aceea, le spunea mai târziu ucenicilor săi: mai întâi beam întristarea cu butoiul şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa.
Pentru a curma suferinţa provocată de diavoli prin lupta gândurilor şi a patimilor (în special cea a desfrânării, deşi nu cunoscuse niciodată pofta trupească), născocea tot felul de nevoinţe, pentru a reuşi să-şi strunească mintea şi a potoli pornirile trupeşti: nu dormeam culcat, ci în picioare, rezemat într-un colţ sau şezând pe scăunel. Mă băteam pe mine însumi de două-trei ori pe zi, oftând şi plângând, încât după astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi, mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere şi alte nevoinţe, devenisem ca un cadavru. Acest fapt, oricât de înfricoşător ar suna, nu este un caz unic în scrierile ascetice. Patericele şi Scara Sfântului Ioan Sinaitul sunt pline de astfel de nevoinţe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfântului Duh, nu este pedepsit, ci este supus minţii stăpânitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigător de trup, ci de patimi.
Trebuie subliniat faptul că, pe tot parcursul acestei perioade de mari lupte duhovniceşti, tânărul Iosif avea darul/harul rugăciunii neîncetate în inimă. Deci dobândirea rugăciunii nu presupune nepătimirea nevoitorului, ci constituie doar o armă în lupta cu „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31). Însăşi păstrarea rugăciunii curate şi neîncetate, precum şi sporirea în ea, presupune un efort deosebit: în timpul rugăciunii nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor.
Notă:
[1] Ucenicii Stareţului Iosif regretau lipsa detaliilor legate de acest minunat nevoitor, cu un rol atât de important (chiar decisiv) în modul de vieţuire al Cuviosului, cu toate că l-a cunoscut doar pentru o scurtă perioadă de timp, mai exact un an de zile (1928-1929).
Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura