CELE TREI TREPTE ALE MÂNIEI ( Parintele Cleopa )

Mânia ne biruieste pe toti! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei.

Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceste holos, care înseamnă "repede", când omul se mânie repede si tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: Mâniati-vă si nu gresiti.

Aceasta-i mânia cea firească. A gresit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărtită în trei părti: partea mânioasă, partea ratională si partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra sarpelui prin care ai căzut".

Când vezi pe un om că te ocărăste sau îti face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrăjmasi dacă era asa. Urăste boala lui, nu pe om, că nu-i vinovat omul, diavolul îl îndeamnă. Urăste boala, că boala-i de la draci, ca să-l facă să te urască, să te ocărască, să te păgubească, să te bată. El nu-i vinovat, că omul este făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, dar cel îndem-nat de diavol asa face.

Mânia cea dreaptă nu urăste, ci împlineste porunca Domnului, care zice: Iubiti pe vrăjmasi vostri. Binecuvântati pe cei ce vă blestemă.

Această mânie, holos, este primul grad al mâniei.

A doua treaptă a mâniei este mânia numită catos sau pizmă, pe româneste. Acesta-i un sarpe rău. Acesta când a muscat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar tinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.

Când omul tine mânie si gândeste: "Lasă că-i răstorn eu planul la acela; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu", si când vei vedea acestea în mintea ta, să stii că ai trecut în treapta a doua a mâniei. Te-a muscat mai mare balaur de inimă. Si să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: "Iartă-mă, sotule; iartă-mă, sotie!", că dacă nu trece această mânie, nu putem zice "Tatăl nostru".

Atunci ar trebui să ne rugăm asa: "…si nu ne iartă nouă, Doamne, greselile noastre, precum nici noi nu iertăm…". Asa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice "Tatăl nostru". În nici un fel de mânie nu putem zice "Tatăl nostru". Conditia-i pusă de întelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul.

Apostolul spune: Soarele să nu apună întru mânia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mânie, nu numai soarele îl apucă cu mânia, îl apucă si două, trei zile, si o săptămână si o lună.

Apoi este mânia cea mai grea decât toate, zacos, care pe româneste se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toti dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă zacos? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu tine mânie numai două-trei zile sau o săptămână, ci ani de zile.

S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. "Uite, cutare a murit, si pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, si n-a vrut s-o ierte". Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, si de acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana, în Cuvânt la Saul si la David.

Saul era împăratul lui Israel si era bolnav de epilepsie, de duh necurat, că adeseori cădea la pământ si făcea spume la gură, că îl părăsise Dumnezeu de când l-a ucis pe împăratul Ahab. David venea si-i cânta din harpă psalmi si gonea duhul cel rău de la Saul si îl făcea sănătos si se linistea.

Dar Saul îi multumea lui David că a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, îl părăsea pe Saul si fugea. Iar Saul se linistea, dar zavistia din el nu.

Căci fecioarele Ierusalimului, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filisteanul Goliat si i-a tăiat capul si a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele băteau din tambure si strigau asa: Bătut-a Saul cu miile si David cu zecile de mii. Adică îl lăudau mai tare pe David decât pe Saul. Si de atunci Saul a prins ură, tot din iubirea de slavă, a prins mare zavistie, zicând că de-acum David are să fie împărat.

Si atâta zavistie avea, cu toate că David îl tămăduia si izgonea dracul de la dânsul, încât când se scula de jos întreba: "Unde-i David, să-l omor?" Si a aruncat de trei ori cu sulita după David. Pe cine voia să omoare? Pe doctorul lui, care-l făcea sănătos.

Ai văzut că dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia să-l omoare pe David, ca să nu ajungă împărat.

De aceea spun Sfintii Părinti si mai ales Sfântul Vasile cel Mare: "Zavistia este mai rea decât dracul". Asta-i mânia zacos si când se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvântătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă ratiunea si creierul si partea sentimentală a sufletului omului si degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea si inima de zavistie.

Zacos, adică zace mult în sufletul omului. Za-vistia este mai rea decât toate. Numai diavolul este zavistnic si are zavistie de la începutul lumii asupra oamenilor si asupra lui Dumnezeu, dar a omului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai rea decât dracii. Să ne ferească Dumnezeu, că zavistia este un drac care persistă în inima omului si dacă omul nu se mărturiseste si nu se roagă lui Dumnezeu să-l izgonească, sunt multi care nici pe patul mortii nu vor să ierte pe cel ce le-a gresit.

Aceasta este treapta a treia a mâniei, care este cea mai periculoasă; si acesta este dracul zavistiei, care-i mai rău decât toti diavolii.

Deci nu-i de ajuns să zici numai cu buzele: Dumnezeu să te ierte, dar inima ta să fie plină de zavistie si de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. În zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire si de toată râvna cea rea.

Deci să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru si să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru si atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: "Sământă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său".

Să ne păzească Dumnezeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia zacos. Amin.


Parintele Cleopa

Să tacă tot trupul omenesc ( Pr.Teofil Paraian )

“Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Este un îndemn al Bisericii noastre, o atragere a luării aminte: “Să tacă tot trupul omenesc”. De ce să tacă? Pentru că dacă ar vorbi, n-ar putea să spună ceea ce ar trebui. Mai bine să stea cu frică şi cu cutremur, în tăcere, pentru că viaţa nu se manifestă numai în cuvânt, ci şi în gând. Toate aspectele vieţii îşi au temelia în gând. După versetul “Să tacă tot trupul omenesc, să stea cu frică şi cu cutremur” se adaugă: “şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Cu alte cuvinte, dacă putem avea gânduri ceresti, să gândim cu gânduri cereşti şi nimic pământesc să nu gândim. Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, moartea Lui pe Cruce, înmormântarea Lui, aşezarea în Mormânt, faptul că a petrecut în mormânt timp de trei zile, sunt lucruri mai presus de gândul omului şi nu le putem înţelege cu mintea omenească.

Poate că vă aduceti aminte că odată, când Domnul Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi “Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, Sfântul Apostol Petru a zis “Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, iar Mântuitorul l-a fericit, zicând: “Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 15-16). Cu alte cuvinte, gândurile pe care le-a exprimat erau gânduri cereşti, descoperite de Tatăl. Firea omenească nu poate să înţeleagă aşa ceva şi nu poate să afirme aşa ceva. Dacă le ştii, dacă le crezi, dacă le spui, atunci înseamnă că acestea le ştii de la Tatăl Cel din ceruri.

N-au trecut însă decât câteva clipe până când Sfântul Apostol Petru să aibă gânduri pământesti. După ce Domnul Hristos a spus că El va fi răstignit, că va muri pe cruce şi apoi va învia, Sfântul Apostol Petru L-a chemat pe Domnul Hristos deoparte si L-a dojenit: “Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Domnul Hristos l-a înfruntat cu hotărâre şi i-a zis: “Nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Deci, nu te-ai ridicat decât pentru o clipă la gândurile ceresti, iar gândurile obişnuite ale tale sunt gândurile omului, gândurile firii, gândurile trupului. Sunt gânduri care nu pot trece de suferinţa trupească. Or, Eu am venit Să Mă jertfesc, am venit să sufăr. Aşa-i voia Tatălui, aşa-i voia Mea, aşa trebuie să fie! Pentru că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, nu mă iau după gândurile tale, căci “sminteală-Mi eşti”.

Niciodată prigonitorii creştinilor n-au înţeles că Dumnezeu Se răstigneşte, chiar dacă Se răstigneşte în fire omenească. Niciodată n-au înţeles valoarea Jertfei Mântuitorului. Ei i-au batjocorit pe creştini pentru credinţa lor în Dumnezeu Unul, Care S-a răstignit, Care a murit. N-au înţeles cum “cu moartea pre moarte a călcat”, n-au înţeles că putea să nu Se răstignească Cel ce S-a răstignit, că putea să cheme “mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26, 53) să stea împotriva Pătimirilor. Dacă totuşi a pătimit, a pătimit pentru că a vrut să pătimească, pentru că a fost nevoie de Pătimirea Lui.

Oamenii şi-au făcut probleme nu numai în faţa acestor lucruri, pe care, dacă le înţelegi cu gândurile descoperite de Dumnezeu, sunt mari şi minunate, iar dacă le înţelegi cu gândurile omului, sunt lucruri care nu-ţi impun nici un respect, care Îl scad şi pe Acela care este mare şi în Moartea si în Pătimirea Sa. Gândiţi-vă la faptul că atunci când Domnul Hristos le spunea ascultătorilor Săi că pentru a se mântui ei trebuie să mănânce trupul Său şi să bea sângele Său şi să mănânce pâinea care s-a pogorât din cer, ei se întrebau: “Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (Ioan 6, 52) sau “Cum zice că S-a pogorât din cer când noi ştim pe tatăl Său şi pe mama Sa?” (cf. Ioan 6, 42). Aici este diferenţa dintre gândurile omului şi gândurile Domnului. Gândurile Domnului – că pentru mântuire trebuie să primim şi ajutorul Lui prin Sfântă Împărtăşire – şi gândurile omului, care gândeşte după logica omenească.

Să luăm aminte că Domnul Hristos n-a dat nici o explicaţie. De ce? Pentru că la măsurile omului nu pot fi înţelese lucrurile Domnului. “Vrei să înţelegi ceva din măreţiile lui Dumnezeu? Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii!” Va veni o vreme când vei înţelege ceva din ceea ce nu poţi înţelege încă. Explică unui copil, de pildă, lucruri pe care le înţelege numai omul mare. Degeaba i le spui. Arată-i opere de artă, arată-i tot ce poate avea omenirea mai înalt şi mai frumos şi n-o să te înţeleagă. De ce? Pentru că nu e la măsurile înţelegerii. Tot aşa şi noi. Cine nu înţelege, să ştie că nu a ajuns la măsurile înţelegerii. Trebuie să le primim pe toate prin credinţă, să ne plecăm cu mintea, să ştim că Taina nu suferă ispitire, să ne lăsăm conduşi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Biserica noastră. Dacă va vrea Dumnezeu să înţelegem mai mult cândva, vom înţelege, iar dacă nu, nu. Cât ştim e destul dacă ştim să ne plecăm cu mintea.

Primim măreţiile lui Dumnezeu în trupurile noastre omeneşti, în gândurile noastre pământeşti, luminate totuşi de gânduri cereşti. “Să tacă tot trupul pământesc” şi nimic să nu vorbească, să stea cu frică şi cu cutremur, să fie respectuos faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Să fie respectuos faţă de tainele lui Dumnezeu şi “nimic pământesc întru sine să nu gândească”… De ce toate acestea? De ce tăcere? Pentru că vrea să nu mai gândim nimic cu gândurile noastre în faţa unor astfel de măreţii.

Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 13 aprilie 1996

https://parinteleteofil.wordpress.com/2015/04/06/sa-taca-tot-trupul-omenesc/#more-1023