Fratilor, trebuie sa stiti ca un crestin care merge la biserica are 14 reguli canonice de buna cuviinta, daca vrea sa-l foloseasca sfanta biserica. Daca nu le implineste, se duce la biserica spre osanda.
Am sa va spun regulile de buna cuviinta pentru un crestin care merge la sfanta biserica.
Daca vreti sa fiti fii cu adevarat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmaritoare, care ne naste pe noi prin apa si prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, in Biserica lui Hristos, care este stalp si intarire a adevarului, sa stiti regulile de mergere la biserica, dupa cum urmeaza :
1. Prima conditie canonica pentru a merge la Sfanta Biserica este sa te ierti cu toti. Daca merge mama la biserica, sau tata, sa zica : " Iertati-ma, mai baieti ! Iarta-ma, sotie !"
2. A doua conditie canonica. Cand mergi la Biserica sa duci un mic dar din casa ta. Macar o lumanarica, macar un banut, o prescura, un pahar de vin, ce poti. Ca prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserica se binecuvinteaza toata averea ta, caci il dai jertfa lui Dumnezeu.
3. A treia conditie canonica. La biserica este bine sa mergi mai de dimineata, ca sa poti apuca Evanghelia Invierii de dimineata si Slavoslovia. Si totodata daca te duci mai devreme, te poti inchina linistit, nu-i lume multa la biserica, te duci la locul tau fara sa deranjezi slujba.
4. A patra conditie canonica. Totdeauna barbatii in biserica trebuie sa stea in partea dreapta, iar femeile in partea stanga. Si in ordinea aceasta trebuie sa stea in biserica : barbatii batrani in frunte, cei mai putin carunti la spate, cei mai tineri in spatele lor, flacaii si baietii tot asa. La fel si femeile. Iar intre barbati si femei, sa lasati o carare in biserica, ca sa mearga cine vine sa se inchine si sa duca darul la Sfantul Altar.
5. A cincea conditie canonica este sa nu vorbiti in biserica, ca este mare pacat. Daca este mare nevoie sa vorbesti, vorbeste in soapta sau prin semne.
6. A sasea conditie canonica. Daca mergi la biserica, sa nu iesi pana nu se termina slujba. Numai, Doamne fereste, daca esti bolnav, sau daca patesti ceva. Dar altfel sa nu iesi, ca, daca iesi inainte de terminarea Liturghiei, esti asemenea cu Iuda, care a iesit de la Cina de Taina, unde erau la masa Mantuitorul cu Apostolii si s-a dus si L-a vandut pe Hristos. Asa arata Sfantul Ioan Gura de Aur.
7. A saptea conditie canonica pentru cei ce merg la biserica. Cand va inchinati la sfintele icoane, sa nu sarutati sfintii pe fata , ca-i pacat. Nu-i voie. Daca sfantul este pictat in picioare, ii saruti picioarele, daca este pictat pe jumatate, il saruti la partea de jos.
8. A opta conditie canonica. Sa stiti ca dupa ce da preotul binecuvantare de Sfanta Liturghie, nimeni nu mai are voie sa se inchine la icoane in biserica sau sa mai duca daruri la altar, ca este mare pacat.
Cand auzi ca zice preotul : " Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor ", este gata ! De atunci fiecare sta la locul lui linistit, nu se mai duce sa se inchine. Chiar de-ai venit cu un dar in biserica, cu lumanare si cu prescura, le dai la urma.
Ca din timpul acela preotul intra in Sfanta Liturghie si nu mai are timp sa ia darul. Ca daca te duci si el se opreste de la Liturghie, ii raman o multime de rugaciuni si are pacat. Deci darurile se dau la biserica pana se da binecuvantarea de Liturghie.
De atunci inainte nu mai este voie nici sa te inchini la icoane, pentru ca ii tulburi pe cei care vor sa asculte Sfanta Liturghie.
9. A noua conditie canonica. Crestinii trebuie sa stea in genunchi cand se sfintesc preacuratele daruri, cand se canta : " Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam... !" Altii stau in genunchi si la Evanghelie. Nu-i o greseala. La Axionul Maicii Domnului si la Tatal nostru, atunci se sta. Si dupa ce se canta Tatal nostru se face sarutarea pacii. Asa se facea inainte. Acum in unele biserici s-a uitat.
Cei ce au dezlegare si vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa-si ceara iertare de la toti, de la cei mai batrani pana la cei mai tineri. Daca sunt barbati, se duc la cei mai batrani oameni din frunte. si de la care au avut vreo suparare, Doamne fereste, sa ceara iertare : " Iarta-ma, frate ! Iarta-ma, cumetre sau vecine !"
La fel si femeile sa se duca la cele mai batrane si sa ia iertare, sa le sarute mana, iar acelea sa le sarute pe frunte. Aceasta randuiala se face inainte de a merge la Sfanta Impartasanie. Si apoi iei o lumanarica aprinsa si la iconostas o dai in mana paraclisierului; nu mergi cu ea inaintea preotului, in fata Sfantului Potir.
Pentru ca in fata Sfantului Potir, cand mergeti, nu aveti voie sa fiti cu lumanarea aprinsa, nici sa mai faceti Sfanta Cruce, ca-i mare primejdie. Multi, facand cruce, s-a intamplat ca au lovit Sfantul Potir, pe preot, si au varsat Sfintele. S-a intamplat in multe biserici.
Eu am patit-o. A venit unul de la Sasca Mare la impartasanie; eram staret la Manastirea Slatina, si m-a lovit peste Sfantul Potir si, daca nu-l tineam, il zvarlea in mijlocul bisericii. Aveam Sfintele in el. Si tot mi-a varsat cele noua cete ingeresti. Trei au cazut din acelea. Am avut de facut canon si randuiala.
Un baietan cand si-a facut cruce, a dat peste Sfantul Potir. Si daca nu-l tineam strans mi-l varsa tot si nu mai puteam sa fiu preot din cauza asta . A incremenit si el. Si doar le-am spus, ca erau sute de oameni cu lumanari aprinse : " Nu mai faceti cruce cand ajungeti in fata Sfantului Potir, si lumanarile lasati-le colo la iconostas !"
Cand mergi in fata Sfantului Potir pui mainile crucis pe piept. Si atunci preotul ia cu lingurita Preasfintele si Preacuratele Taine si ti le da sa ie mananci.
10. A zecea conditie canonica. Dupa ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la usa diaconeasca, ca acolo sa-ti dea anafora si un paharut de vin. Apoi treceti la strana sau in pridvor, sa va cititi molitfele sau rugaciunea de multumire dupa Sfanta Impartasanie.
Trebuie sa stiti ca nimeni nu are voie sa se impartaseasca daca nu si-a citit rugaciunile de impartasire ( molitfele ). Apoi, cele de multumire.
Cel ce s-a impartasit, nu mai are voie sa sarute mana preotului. Pana nu stai la masa nu mai ai voie sa saruti nici sfintele icoane, nimic, ca ai primit pe Hristos atunci. Dupa masa poti sa saruti mana si sfintele icoane.
Dupa impartasanie n-ai voie sa scuipi trei zile si trei nopti. Asa-i dupa randuiala canonica. Dar macar pana a doua zi, macar 24 de ore sa tineti minte. Dar, trei zile arata cartea. Asa este dupa Sfanta Impartasanie.
Cei casatoriti, care vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa pazeasca curatia in familie, macar trei zile, iar dupa ce s-au impartasit sa tina macar doua zile. Iar in posturi, trebuie sa traiasca toate zilele in curatie.
11. A unsprezecea conditie canonica. Cel ce a venit la biserica dintr-o familie, se cheama apostolul familiei. El trebuie sa ia sfanta anafora pentru toti cei de acasa.
Cei de acasa n-au voie, Doamne fereste, in Duminici si sarbatori, sa manance ceva, pana nu vine cel de la sfanta biserica, sa le aduca sfanta anafora, sa se impartaseasca cu sfanta anafora in locul Preacuratelor Taine. Ca sfanta anafora pe greceste se cheama antidoron, adica contra chip, tine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot sa se impartaseasca.
Duminica si in sarbatori, in timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie sa faci mancare, ca este mare pacat. Fa mancarea de sambata seara si pune-o undeva la rece, ca aveti acum frigidere, si o incalzesti cand veniti de la biserica. In caz de mare nevoie, dupa ce iesi de la Sfanta Liturghie, ai voie sa faci mancare. Dar in timpul Sfintei Liturghii, cand preotul leaga cerul cu pamantul si scoate particele pentru milioane de suflete, tu sa nu te apuci atunci sa faci mancare, ca-i mare pacat !
Asa a fost la stramosii nostri. Intrebati batranii. ca asa tineau inainte ! Nu se facea mancare Duminica. Este mare pacat. Nu-i voie sa faci focul si sa faci mancare cand preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atatea milioane de crestini, unde mijloceste iertarea atator suflete, si pentru cei din iad si pentru cei din ceruri si pentru cei de pe pamant.
12. A douasprezecea conditie canonica. Cel ce a fost la sfanta biserica, cand a zis preotul : " Cu pace sa iesim ! Intru numele Domnului" si a facut otpustul, adica sfarsitul Liturghiei, face trei inchinaciuni in mijlocul bisericii si merge acasa.
De la biserica sa nu se opreasca pana la usa lui. Nu cumva sa-l duca diavolul de la biserica la crasma sau la joc, ca atunci e vai de el. A inceput cu Dumnezeu si termina cu diavolul. Ca asa face vrajmasul : " Da, oare sa ma duc pe la cutare cumatru; dar, sa ma duc pana la cutare; dar, sa merg oleaca la crasma ".
Bucuria diavolului ca te-a scos din raiul lui Dumnezeu si te duce in iad, caci crasma este gura iadului. Asa o numesc toti Sfintii Parinti.
Dracul, cand ai intrat in crasma iti bate trei cuie. Primul cui, cand ai pus piciorul pe pragul crasmii; al doilea, cand ai stat pe scaun la masa, in crasma; si al treilea, cand ai luat primul pahar. Pe urma esti al lui; te tine el acolo, nu scapi degraba. Ti-a batut trei cuie.
Deci, de la usa bisericii du-te direct acasa !
13. A treisprezecea conditie canonica. Cand mergi acasa, zi o rugaciune la sfintele icoane si cand toti stau la masa, tu sa le povestesti ce ti-a ramas si tie in cap de la biserica. " Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a tinut predica cutare; uite asa a cantat dascalul, asa frumos a fost !", ca sa auda si cei ce n-au putut merge la biserica, din motive binecuvantate.
14. A paisprezecea conditie canonica. Dupa ce ai stat si tu la masa, sa te odihnesti doua ore. Apoi trebuie sa te duci in Duminici si sarbatori sa faci vizite si sa cercetezi pe cei bolnavi si saraci.
Daca stii un batran bolnav sau o femeie bolnava sau un copil, sau cineva care zace de multi ani, du-te si-l cerceteaza, ca auzi ce spune Hristos in ziua Judecatii : Bolnav am fost si nu m-ati cercetat (Matei 25, 36).
Daca nu poti duce un dar cat de mic la cel bolnav, du-te si-i spune un cuvant de mangaiere : " Rabda, frate ! Roaga-te lui Dumnezeu ca te iubeste ! Dumnezeu, pe care-L iubeste, il cearta. Si daca ai sa rabzi in lumea asta, n-ai sa mai rabzi dincolo. Asa a rabdat Iov, asa a rabdat Lazar !"
Deci regula a paisprezecea este sa cercetam pe batrani si pe cei bolnavi in Duminici si sarbatori.
Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de buna cuviinta pentru crestinii care merg la sfanta biserica in Duminici si in sarbatori.
Parintele Cleopa
Datorită Arhiepiscopului Ioan, la sfârşitul anului 1964 a apărut un eveniment major în Biserica Rusă: canonizarea Sf. Ioan de Kronstadt. Biserica din Uniunea Sovietică nu a putut să-l canonizeze pe acest făcător de minuni de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea pentru că acesta era un monarhist declarat, vorbise înflăcărat împotriva curentelor socialiste şi profeţise chiar revoluţia sângeroasă.
De aceea a fost lăsat la dispoziţia diasporei să hotărască locul potrivit al aceluia printre sfinţi; şi Arhiepiscopul Ioan a fost unul dintre cei mai puternici susţinători dintre ierarhi, ai acestuia. El chiar a mers la ierarhii celorlalte Biserici Ortodoxe din lumea liberă, cerându-le să se alăture canonizării, dar lor le-a fost frică de felul cum s-ar putea răsfrânge aceasta asupra imaginii lor şi a politicii lor diplomatice. Fără să-i fie frică, Arhiepiscopul Ioan a continuat pregătirile, alcătuind laude pentru mult iubitul Sf. Ioan, pentru a se cânta la canonizare.
Pentru că a fost un misionar neobosit, Sf. Ioan de Kronstadt, părinte şi hrănitor al celor oprimaţi şi făcător de multe minuni, avea multe în comun cu Arhiepiscopul Ioan; şi era potrivit ca unul dintre cei mai mari sfinţi ai veacului nostru să lucreze pentru slăvirea altuia. A luat parte şi Eugene, scriind două articole despre Sf. Ioan de Kronstadt pentru a se tipări în Orthodox Tidings (Ştiri ortodoxe).
În ajunul duminicii de 1 noiembrie, Arhiepiscopul Ioan a oficiat slujba solemn de canonizare. Aceasta a fost prima canonizare de la revoluţie a unui sfânt rus, un act al Bisericii în lumea liberă, care va da nădejde acelora din patria rusă înrobită. Totuşi, spre marea durere a Arhiepiscopului Ioan, au lipsit oameni de la slujbă. Chiar în noaptea aceea, ei organizaseră un bal mascat de Halloween.
Eugene a scris, „după slujbă, Vlădica [Arhiepiscopul Ioan] a mers la locul unde balul era încă în desfăşurare. A urcat scările şi a intrat în sală, spre uimirea totală a participanţilor. Muzica s-a oprit şi Vlădica, fără să scoată o vorbă, s-a uitat la oamenii aceia uluiţi, făcând înconjurul întregii săli încet şi în mod intenţionat, cu toiagul în mână. N-a spus o vorbă şi nimic nu era necesar; simpla privire a Vlădicăi a înţepat conştiinţele tuturor, după cum se vedea limpede din consternarea generală. Vlădica an plecat în linişte; şi în ziua următoare, în biserică a tunat şi a fulgerat, manifestându-şi sfânta sa indignare şi râvna sa înflăcărată, chemând pe toţi la viaţă creştină evlavioasă.”
Sfântul Ioan Maximovici
Astazi vezi o lume fiarta. Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: "Fiti gata"? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa.
Sfantul Paisie Aghioritul
Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi‑o! Mântuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar când I S‑a dat n‑a mai lepădat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.
Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.
Parintele Arsenie Papacioc
„Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie.”
Părintele Teofil Părăian
Fericit cel ce are nădejde nu în om, ci în Domnul, Care va să vină iarăși, cu slavă multă, să judece lumea întru dreptate, că va fi ca un pom care crește lângă izvoarele apelor și nu va înceta să aducă roadă.
Sfântul Efrem Sirul
"Deschide-ţi inima cu simplitate, nesilit, spontan, înaintea Domnului nostru. Să fii plăcut. Să iubeşti tăcerea, pentru că doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. Spune vorbe puţine, dar cu miez. Să iubeşti osteneala trupului şi oboseala, fiindcă acestea întăresc trupul şi sufletul deopotrivă. .. Tăcerea să-ţi fie tainică, adânc în inimă. Nu-ţi vădi tăcerea să o priceapă toţi. Spune două-trei cuvinte, dar lăuntric nu conteni a te ruga Domnului pentru toţi."
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Şi lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău, ca să-1 lovească peste obraz, pentru a nu se înălţa cu mintea. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoşilor. Deci, să avem nădejde şi curaj, să nu mai greşim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere şi aşa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu.
Parintele Paisie Olaru
" Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei...( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: " Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!". Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.
Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.
Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: " Să ai necontenit pomenirea morţii". Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.
Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.
Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.
Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare - ascultarea, smerenia, pacea..."
Sfantul Porfirie Kavsokalivitul
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
Parintele Arsenie Papacioc
Precum dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, asa si iubirea de argint este radacina tuturor rautatilor. Vezi ca Apostolul Pavel n-a numit alta fapta rea radacina a tuturor rautatilor, decat numai iubirea de argint. Aceasta se porneste din ura si din dispret fata de fratele tau, iar dragostea care este cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavarsirii, a numit-o maica si izvor a toata fapta buna.
Pentru aceasta Mantuitorul a spus : Cea mai mare porunca din Lege si cea dintai este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si cu toata puterea ta. Zicand " inima ", " cuget " si " putere ", Mantuitorul a cuprins deodata cele trei parti ale omului.
Prin inima a cuprins sufletul, prin cugetare a cuprins mintea, iar prin virtute ( putere ) a cuprins trupul. deci toata fiinta omului trebuie sa se contopeasca in dragostea lui Dumnezeu.
Iar cand a fost vorba de dragostea de aproapele, a zis a doua porunca asemenea cu cea dintai : Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.
Dragostea lui Dumnezeu nu are limite, adica din toata puterea, din tot cugetul, din toata virtutea; iar iubirii de aproapele, i-a pus margine : sa-l iubesti atat cat te iubesti pe tine. Pentru ca acesta este ce spune alta Evanghelie : Cine iubeste pe tata sau p esora sau pe frate mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Nu a spus ca nu-i voie sa iubesti, ci daca iubesti pe aproapele mai mult decat pe Dumnezeu.
Parintele Cleopa
Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.
Parintele Iustin Pârvu
Cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi, şi pentru mâncare şi pentru apă şi pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o caută şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu caută cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îi caută şi se bucură de el. Mare dar este smerenia pentru călugări şi creştini!
Parintele Paisie Olaru
Atunci când diaconul zice: “Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi”, toţi creştinii
trebuie să-şi plece capul?
Acest îndemn este adresat celor chemaţi, dar toţi trebuie să-şi plece capetele, inclusive cei botezaţi, deoarece cu toţii, prin păcate, suntem egali cu cei chemaţi. Din pricina păcatelor nu suntem demni să intrăm în biserică şi nici să ne închinăm în faţa Domnului Iisus. De aceea trebuie să ne smerim şi să ne plecăm capetele împreună cu cei chemaţi.
Părintele Ambrozie
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereşte; cel ce se smereşte, se îmblânzeşte; cel blând, păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează; cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeiesc.
Sf. Maxim Marturisitorul
Nu este în puterea oricui, voi acestia, nu este în puterea oricui sa filosofeze despre Dumnezeu. Nu este chiar asa de putin însemnat lucrul acesta si pe puterea celor care se târasc pe pamânt. Voi adauga chiar ca nu se cade a vorbi despre Dumnezeu în orice vreme si nici oricui si nici orice, ci este o vreme când trebuie sa vorbim despre El si cui trebuie sa vorbim despre El si cât trebuie sa vorbim despre El.
Nu este în puterea oricui sa filosofeze despre Dumnezeu, fiindca lucrul acesta pot sa-l faca cei care s-au cercetat cu de-amanuntul si care au înaintat pas cu pas în calea contemplatiei si care, înainte de aceste îndeletniciri, si-au curatit si sufletul si trupul, sau care cel putin se silesc sa se curete.
Caci pentru omul necurat, atingerea de cel curat poate nu este nici îngaduita si nici în afara de primejdie, dupa cum nici pentru o privire bolnava nu este fara primejdie atingerea razei de soare. Când dar sa filosofam despre Dumnezeu?
Sa filosofam atunci când ne da ragaz lutul si tulburarea din afara si când puterea noastra calauzitoare nu ne este ravasita de închipuiri obositoare si ratacitoare, ca de exemplu atunci când amestecam litere frumoase cu litere urâte, sau mirosul placut al mirurilor, cu namolul statut. Caci, într-adevar, se cade mai întâi sa avem ragaz si apoi sa cunoastem pe Dumnezeu si numai când avem vreme prielnica sa judecam dreptatea Teologiei.
Si cui se cade sa filosofeze despre Dumnezeu?
Se cade sa filosofeze despre Dumnezeu celor care considera lucrul acesta cu seriozitate si care nu palavragesc cu placere si despre El, ca despre oricare altul: dupa alergari de cai si dupa spectacole si dupa cântece si dupa îmbuibarea pântecelui si a celor de sub pântece si pentru care este o parte de placere si flecareala despre astfel de lucruri si eleganta si subtilitatea contrazicerilor.
Ce lucruri se cade a fi cercetate privitor la Dumnezeu si în ce masura?
Se cade a fi cercetate acelea la care putem ajunge noi cu mintea si în masura în care poate sa ajunga la ele firea si puterea ascultatorului, ca nu cumva, dupa cum vocile sau mâncarile peste masura vatama auzul sau corpurile, sau, de vrei dupa cum poverile peste putere vatama pe cei care merg sub ele, sau dupa cum ploile mai napraznice vatama pamântul, tot asa si acestia, apasati si îngreunati de povara argumentelor, ca sa zic asa, sa nu fie vatamati si în puterea lor de întelegere de mai înainte.
Si nu zic ca nu trebuie sa ne amintim oricând de Dumnezeu, ca sa nu se napusteasca iarasi asupra noastra oamenii usori si grabiti în toate. Caci de Dumnezeu trebuie sa ne amintim mai degrab decât sa respiram si, daca se mai poate spune, nimic altceva nu trebuie sa facem, decât sa ne amintim de Dumnezeu.
Si eu sunt dintre cei care lauda cuvântul care ne porunceste sa meditam zi si noapte18, si sa povestim si seara si dimineata si la amiaza, si sa binecuvântam pe Domnul în toata vremea, si, daca trebuie sa spun si cuvântul lui Moisi, sa ne amintim de Dumnezeu când ne culcam, când ne sculam, când calatorim, când facem orice altceva si, prin aducerea aminte de El, sa ne formam spre o viata curata.
Încât, nu continua aducere aminte de El o opresc eu, ci discutia despre Dumnezeu, si nu opresc nici discutia despre Dumnezeu, ca pe un lucru nelegiuit, ci vremea nepotrivita pentru aceasta discutie, si nu opresc nici învatatura despre El, ci lipsa de masura în aceasta învatatura.Când îngâlvirea si saturarea de miere produce varsatura, desi este miere, si când este o vreme potrivita pentru orice lucru, cum socoteste Solomon si cu mine, si când lucrul bun nu este bun, când nu se face bine (cum de exemplu o floare în iarna este cu totul ne la vremea ei si cum este nepotrivita pentru femei podoaba barbateasca, sau pentru barbati cea femeiasca si geometria pentru plâns si lacrima pentru ospat), oare numai aici nu vom tine noi seama de timpul potrivit, aici unde mai ales trebuie pretuit el?
Sfântul Grigorie Teologul
Deci ce mai este important in Taina Spovedaniei, in Taina preotiei? Harul lui Dumnezeu. Cu el legam, cu el dezlegam. Preotul nu este decat o unealta prin care lucreaza Harul lui Dumnezeu care nu se amesteca cu pacatele preotului. Pacatele preotului, isi va da el seama singur de ele, dar harul lui Dumnezeu lucreaza independent de virtutile sale, de viata lui. De aceea este greseala cand spun unii dintre crestini ca “Ma duc la parintele cutare sa ma dezlege, sa-mi fac spovedania”. Este adevarat, fiecare se duce la un medic mai bun, dar ca putere harica si la parintele dintr-un sat oarecare si la parintele de la manastirea nu stiu care din Romania noastra este aceeasi lucrare a Harului. Si sigur, foarte multi necredinciosi care refuza Taina aceasta a Spovedaniei, spun: “Nu-i nevoie, lasa ca mai am timp pentru ca sunt tanar si pot sa ma spovedesc, sa ma pocaiesc la batranete. Lasa mama, du-te dumneata ca esti batrana de-acuma, eu mai am timp”.
Se poate intampla, fereasca Dumnezeu!, vreun accident, o paralizie, o pierdere de vedere. Nu mai poti face o metanie, o inchinaciune si spui: “Vai, ca ma dor salele, vai, ca trebuie sa ma odihnesc” si asa vrajmasul ne impiedica si ne intarzie mantuirea noastra si plecam nepregatiti dincolo. Cand esti tanar, cand esti copil, parintii spun: “Da’ lasa copilul, trebuie sa-si traiasca viata de acum inainte si are timp mai tarziu sa faca treaba asta”. Da o boala peste saracul copilas, da o leucemie, da un necaz greu si nu mai poate sa faca pe urma nici un act de pocainta. Paralizeaza, amuteste, nu mai poate scrie (cel putin sa dea in scris un pacat pe hartie), si in felul acesta vrajmasul diavol il tot intarzie de a savarsi pocainta.
Trebuie sa avem mare grija cu copii nostri care trebuie dusi la biserica sa deprinda Taina Pocaintei. Atunci copilul va fi si ascultator in casa, sincer si oarecum indreptatit sa tina de sufletul si viata parintilor. In viata de familie nimic nu face mai bine comuniunea decat in Taina aceasta a Spovedaniei. Sotul se cunoaste cu sotia din Taina Spovedaniei, sotia isi cunoaste sotul din Taina Spovedaniei, copiii isi cunosc parintii din Taina Spovedaniei iar preotul care este unitatea tuturor, in Harul lui Dumnezeu, aduce pacea si linistea casei datorita acestei curatenii sufletesti, unde troneaza Hristos si unde se insusesc devotamentul, dragostea si sinceritatea. O familie se mentine prin dragoste, prin sinceritate si prin devotamentul pe care il are unul fata de celalalt. Taina Cununiei este mantuirea reciproca, iar de taina cununiei se leaga si procreerea dar si ajutorarea materiala, unul fata de celalalt. Nu-si pune sotul punga deoparte iar sotia isi pune alta punga in cealalta parte, pentru ca atunci nu mai e unitate, nu mai e dragoste, nu mai e incredere. Zic unii: “Pai, eu muncesc pentru tine, cand tu ai salariul mai mare?” “Ai. Dar eu traiesc pe picioarele mele, ma duc in Spania, ma duc in Anglia, ma duc in Franta si am terminat”.
Si asa au terminat-o cu Taina Cununiei si cu Taina Spovedaniei. Ba le mai trece prin cap unora si altora: “Dar de ce sa mai muncesc eu pentru cei de-acasa? Lasa sa munceasca fiecare. Ce? Eu sa mai muncesc pentru ei? Eu trebuie sa-mi traiesc viata de acum inainte, mai am cativa ani pana la pensie si eu ce fac? Muncesc pentru copiii mei sau sotia mea? Sa iasa fiecare acolo la arat.” Ei, toate lucrurile acestea nu sunt bune. Altadata sotia era legata de sot fiindca nu era in traditia noastra sa mearga sotia la munca. Cand un barbat se casatorea trebuia sa stie ca el va conduce o familie, ca familia era legata de munca lui (bineinteles ca salariile nu se potriveau cu cele de astazi) iar femeia era acasa cu toata gospodaria si cu copiii, ii pregatea pe copii pentru scoala, spala, pregatea masa. Sotia era legata de sot si ascultarea era sfanta fata de sot. Mi-aduc aminte ca atunci cand facea mama un ciorap de lana acesta tinea doi ani, nu se mai rupea. Ea il lucra, il cosea, il impletea si facea tot ce trebuie in gospodarie. Acuma auzi: “Nu draga, mergem sa cumparam, mergem la magazin.” Si-atunci trebuie sa aduca baiatul bani doldora din Spania si din Israel, dolari si euro si asa mai departe.
Canoanele sunt canoane. Pai, daca-i dai omului astazi douazeci de metanii, imediat spune: “Vai de mine, dar cum sa fac eu douazeci?”. Daca-l opresc de la impartasanie doi ani de zile, imediat va spune: “Vai de mine, da’ cum sa nu ma-mpartasesc?” Dar pacatele, mergem si le-ncurajam, si nu mai tinem seama, ca daca nu pui oleaca randuiala in canoanele acestea, pierzi credinciosul si el nu mai vine la spovedanie. Omul modern a ajuns in stadiul acesta care este foarte grav. Dumnezeu il pedepseste si pe preot care dezleaga cu usurinta si il pedepseste si pe credincios care se bucura de aceasta dezlegare. Merg amandoi in acelasi cazan.
Sa impartasesti cu nevrednicie?! Astazi e modern sa te impartasesti foarte des, si cu cat ne impartasim mai des (daca ne impartasim cu nevrednicie) cu atat ne imbolnavim sufleteste mai mult. Intai trebuie sa ne curatim, sa ne purificam, viata nu e atat impartasania, cat pregatirea aceasta pentru a pregati Sfanta Taina a Impartasaniei cu sangele pe care Hristos l-a varsat pentru pacatele noastre. Daca noi il luam asa… ca la bucatarie, la usa ne marturisim si la altar ne-mpartasim. Eram in scoala primara si ne duceam la spovedanie la inceputul postului, toata scoala in frunte cu invatatorul. Acolo incepea la spovedit cu invatatorul, intram apoi noi cate saizeci-saptezeci de copii, aduceam oua de acasa (pretul pentru spovedanie), si le puneam acolo intr-un cos si treceam la spovedanie. Preotul ne intreba: “Cati ani ai? In ce clasa esti”? “A treia, a patra”. “Faci 500 de metanii”.
La sfarsitul postului, iar ne ducea la spovedanie si ne intreba: “Cate metanii ti-am dat?” “500″ “Le-ai facut?” “Da.” “Bine. Treci la impartasanie”. Asa se facea instructia si vindecarea noastra sufleteasca. Acolo veneau si parintii, se spovedeau si ei. Acolo la biserica citea invatatorul Cazania, citea Apostolul. D’apoi azi unde mai vezi pe profesori la biserica? Unde mai vezi modelul in fata taranului care sta la biserica in zilele sarbatori, in duminici, la Pasti, la Craciun, la Boboteaza? Domnu’ invatator e domn mare. A uitat ca l-a adus mama sa de mana la biserica, a uitat ca l-a adus cu traista la liceu si ca ea si-a luat bucatica din gura ca sa-l faca om invatat. S-a dezbarat si de spovedanie si de impartasanie si el merge la discoteca, sta la televizor, ma rog, cu toata supratehnica asta care a invadat si a distrus satele si orasele noastre. Cu cat e mai spilcuit, cu atat e mai strain.
Cu cat este mai ateu, asa zis liber-cugetator, cu atat este mai trecut in fata lumii acesteia. Dar omul te masoara si te cantareste dupa mers. Te vede cam ce poti si unde iti rupi gatul la un moment dat cu ifosele acestea moderne. Ca, iata, asa se intampla si seceta si vremuri grele. A secatuit pamantul si toate relele-s pe capul nostru. Vin toate bolile, vin toate greutatile, fara leac, fara vindecare. …Acesta este “omul modern” dezbracat de harul lui Dumnezeu, dezbracat de aceste Taine: a Spovedaniei, a Impartasaniei si de toate acele bunatati ceresti si pamantesti. Noi mereu fugim, inlaturam ce e bun si am ajuns sa ne deranjeze si mirosul de tamaie, al busuiocului… zicem: “Nu e placut!”, “Ma stinghereste, ma doare capul de la fumul de lumanari, nu pot sa stau mult!” Si vin peste noi toate relele. Eu acuma nu sunt impotriva modernizarii, nu sunt impotriva progresului. Progresul e foarte bun dar sa fie fiecare la locul lui. Cu cat un om este mai civilizat, cu cat este mai cult, cu cat este mai informat, cu atat este si mai bun crestin. Valoarea unui popor sau a unui om este cu atat mai mare cu cat cunoaste si traieste mai mult Evanghelia. Acesta ar trebui sa fie adevaratul chip nou al omului pe care noi il realizam in familie si in societate.
Dac-ar citi crestinul cu atentie numai a doua rugaciune de seara ar afla acolo toata filozofia crestinului in doua, trei fraze: “Da-mi, Doamne, si mie, nevrednicului robului Tau, mantuirea Ta in asternutul meu. Lumineaza-mi mintea mea cu lumina intelegerii Sfintei Tale Evanghelii” – deci toata ziua omul trebuie sa traiasca cu cuvantul Evangheliei -, “sufletul meu cu dragostea crucii Tale” – deci este vorba de suferinta pentru aproapele, de daruire; ca zadarnica este viata ta traita in aceasta insingurare si in egoism! Nu, sufletul trebuie sa fie cu: “dragostea crucii Tale”. Hristos pentru ce s-a suit pe Cruce? S-a suit pe Cruce din dragoste pentru omul cazut, pentru omul pierdut -, “inima mea cu curatia cuvintelor Tale” – deci aici este centrul de plecare a omului in viata, in inima. “Da-mi inima ta!”
Nu vrea altceva Hristos decat inima omului. De ce bate Hristos la usa? Bate ca sa-i deschizi inima -, “trupul meu cu patimirea Ta cea nebiruita” – deci mereu trebuie sa ai in vedere ca numai suferinta te duce pe drumul desavarsirii -, “cugetul meu cu smerenia Ta il pazeste” – alta intrebare: Ce este smerenia?
Este mantia lui Dumnezeu. Si iata, ca noi daca vom cauta sa ne indreptam toata viata noastra, rugaciunile de seara sunt ca o spovedanie in fata duhovnicului. S-a randuit asa ca sa te spovedesti de 4-5 ori pe an la duhovnic. S-au dat asa jaloane de a te spovedi in posturi ca sa stie omul. Dar in general, spovedania e ca o durere de masele. Daca incepe sa te doara maseaua, nu mai astepti pana saptamana viitoare, nu mai astepti sa vina dentistul in comuna, te duci direct la Piatra Neamt ori la Iasi si scoti maseaua pentru ca nu poti dormi, nu poti lucra, nu mai poti face nimic. Ei bine, la fel este si cu “maseaua sufleteasca”. Cand a inceput pacatul sa te roada du-te la “doctor” si spune-ti pacatele tale! Si de acolo te scoli indreptat, sanatos si-ti iei cursul normal al vietii.
De aceea citirea rugaciunilor acelora de seara este foarte importanta ca dovada a spovedaniei omului in constiinta lui si in fata icoanei … “pacatele mele cele de voie si cele fara de voie, cele stiute si cele nestiute” care sunt din tineretile mele, care sunt din obiceiul cel rau, care sunt din voia cea sloboda, din lene, “ori de m-am jurat cu numele Tau, ori de l-am hulit in gandul meu, sau pe cineva am ocarat, sau pe cineva am clevetit intru manie, sau am scarbit pe cineva, sau de ceva m-am maniat, sau am mintit, sau fara de vreme am dormit, sau vreun sarac a venit la mine si nu l-am luat in seama, sau pe fratele meu l-am scarbit, sau m-am sfadit, sau pe cineva am osandit, sau m-am marit, sau m-am trufit, sau m-am maniat, sau, stand la rugaciune, mintea mea s-a aplecat spre vicleniile acestei lumi, sau razvratire am cugetat, sau prea m-am saturat, sau m-am imbatat, sau nebuneste am ras, sau ceva rau am cugetat, sau frumusete straina am vazut si cu dansa mi-am ranit inima, sau ce nu se cuvine am grait, sau de pacatul fratelui meu am ras, iar pacatele mele nu le-am socotit, sau de rugaciune nu m-am ingrijit…” s.a.m.d. Deci iata toate pacatele care sunt posibile omului si pe care el le spune in fata constiintei lui si in fata icoanei si in fata lui Dumnezeu. Este o spovedanie pe care o face fiecare si atunci il gaseste Dumnezeu pregatit. Si iata la urma ce spune: “Apoi, facandu-ti semnul Sfintei Cruci si cu rugaciunea in gura adormind, gandeste-te la ziua judecatii, cum vei sta inaintea lui Dumnezeu.”
Parintele Iustin Parvu
Un pic din Sfânta Scriptură – câte un capitol din Noul Testament –, apoi viaţa Sfântului din fiecare zi, că-l cinsteşti astfel şi găseşti învăţături aşa de minunate acolo şi te foloseşti mult! Afli multe de acolo, că Sfinţii Părinţi sunt duhovnicii şi povăţuitorii care nu ne amăgesc, nu ne înşeală. Ne mustră doar, spre îndreptare, şi ne mângâie şi ne îmbărbătează.
Parintele Arsenie Boca
„Cu nimic nu Îl mânii atât de mult pe Dumnezeu, ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
“Astazi oamenii cauta sa fie iubiti si de aceea esueaza. Corect e sa te intereseze nu daca ei te iubesc, ci daca tu Il iubesti pe Hristos si pe oameni. Doar astfel sufletul iti este implinit.”
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: Ce este smerenia, părinte?" A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.
"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"
Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.
Parintele Arsenie Papacioc
Am arătat, fratii mei, câte taine si câte minuni sunt în zidiri. Zidirea mărturiseste despre slava lui Dumnezeu, căci a spus Duhul Sfânt: Cerurile spun slava lui Dumnezeu... Ele vorbesc cu imensitatea lor, cu lărgimea lor, cu miliardele de corpuri ceresti si minunile dintre ele.
Sfântul Vasile cel Mare o ia de la păianjen, de la furnică, de la albină si merge până la astrele ceresti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Si cu cât cunosti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea fată de Ziditorul lor si te unesti cu El.
Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce artă în cuvânt la păianjen. Zice: "Mare filosof este păianje-nul!" Noi nici nu-l băgăm în seamă. Vine femeia: "Dă-l la boala de păianjen!"
Ehei! Dacă ai sti ce ai de învătat de la păianjen! Cine a auzit vreodată glasul păianjenului pe lume? (La greci erau două feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, si tăcuti, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tăcerii pe păianjen). Vezi păianjenul. Dacă-i micut, îsi face si el o pânzisoară acolo, după puterea lui. Dacă-i mare, face una mai mare. Dar de ce? Auzi ce spune Scriptura: Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui, la Cuvântul pentru pronie al Marelui Vasile.
Cum se întinde pronia lui Dumnezeu, adică purtarea de grijă, până la păianjen. Păienjenelul cel mic după ce a făcut o plăsută se retrage: "Dă-mi, Doamne, mâncare! Eu mi-am făcut datoria!" Cel mai mare, tot asa. Când îl vezi că stă, tace. L-ai auzit grăind?
O muscă o auzi bâzâind; un tântar îl auzi, dar ai auzit păianjenul vreodată? Nu, el este filosof. El stă grămădit acolo si asteaptă ca Dumnezeu să-i trimită mâncare. Si pronia lui Dumnezeu, la cel mic, nu-i trimite o muscă mare, Doamne fereste! Dar de ce? Dac-a fi mai mare, cum pânzuta lui e prea subtire, i-o strică si n-o poate prinde, si el moare de foame. Dumnezeu, Care l-a făcut, spune la Ecclesiast: Câte a făcut Dumnezeu, pe toate le iubeste si de toate poartă grijă.
La cel mic îi dă o muscută mică. Si el, stând ascuns, când vede că s-o încurcat, o prinde, o suge; da' mai are treabă până a doua zi, să repare înapoi acolo unde s-a rupt pânzisoara, pentru că-i trebuie si mâine mâncare. La acel mare Dumnezeu îi trimite o muscă mai mare, că are pântecele mai mare. Si acela, după ce-o prins-o, iar se apucă de treabă. Dar nu zice nimic. L-ai auzit vorbind pe păianjen? Bâzâind? Nu. Tace. Numai ce-l vezi că-i arhitect. Întinde de colo, leagă de colo si face. Nu zice nimic. Îsi caută de treabă.
Ce frumoasă artă face Sfântul Vasile aici! El zice: "La palatele împărătesti stau santinelele să nu cumva să fie atentat contra împăratului: "Stai! Cine-i? Parola!" Dar păianjenul nostru nu dă parola nimănui, numai să nu măture femeile prin odăi. Numai ce-l vezi. N-a dat parola nimănui. El a intrat si si-a cătat de treabă.
[Prin rânduiala lui Dumnezeu, chiar în acest moment al discutiei, pe masa Părintelui Cleopa s-a ivit un păianjen. Si cineva din cei de fată a exclamat:
- A venit la noi păianjenul, ia uitati!
- Da, da, da! El aude că vorbim de el, săracul! zice Părintele Cleopa. Dă-i pace, mamă, că vorbim de dânsul, săracul!
Si toti cei prezenti au început să râdă].
El nu dă parola când intră în palatele împără-testi, zice Sfântul Vasile. Iar Preasfântul Dumnezeu, care l-a făcut si pe el, are grijă în toată ziua si-i trimite o musculită mică la acel mic; la acel mare, una mai mare. Dacă-s mai multi, mai multe muste. Că Dumnezeu, dacă-i al Lui, îl hrăneste, că el n-ar putea trăi.
Dar zice cel necredincios: "Da... Eu nu-s păian-jen, să trăiesc c-o musculită mică, sau c-o muscă. Eu am femeie, eu am copii, eu am dări la stat, eu trebuie să mănânc mult, să fac...!" "O, răutatea ta, necredinciosule! zice Marele Vasile în Hexaimeron. Dumnezeu, Care hrăneste pe păianjenul cel mic cu o muscă mică si pe cel mare cu o muscă mare, Acela hrăneste si pe carida si verida - cei mai mari chiti ai lumii care trăiesc în oceane (azi le spune balene albastre), si care unul din ei mănâncă într-o zi cât două sate -, ca să-ti arate tie că El poartă grijă de si de cel ce mănâncă o muscă si de cel ce mănâncă cât două sate într-o zi; e din Cuvânt pentru pronie al Marelui Vasile.
Si acestea când le întelegi si când le vezi în zidire, nu se poate să nu te aprinzi cu dragoste de Dumnezeu, când vezi atâta minune!
Parintele Cleopa
Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereşte; cel ce se smereşte se îmblânzeşte; cel blând păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează; cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeiesc.
Sfântul Maxim Mărturisitorul
Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minţii cu inima. Mintea şi inima omului devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment - vorbim cam sec despre el - este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi dar, prin durere, revenirea în sine.
Ortodoxia a fost şi a rămas o temă mare în viaţa mea. N-am dus o viaţă prea bisericoasă aici, în România. Am fost într-o familie mai mult culturală decât duhovnicească şi, deşi am fost botezat şi am primit Mirungerea şi multe daruri nevăzute, cum primim toţi de la Biserica Ortodoxă, prin harul prin care ea îl revarsă în toată firea, în natură, în popor, în ţară şi pe pământ (poate nu vă daţi seama de acestea dacă n-aţi cunoscut pribegia, în sensul duhovnicesc), totuşi am trăit lucrurile astea mai mult inconştient. Aceasta eu am numit-o rătăcire, dar, mi se pare, întrucâtva mi-a fost ca un fel de Vechi Testament. Căci, altfel, poate n-aş ti înţeles Biserica cu adevărat; aş fi înţeles-o formal.
N-am timp să vă relatez pelerinajul duhovnicesc, exilul duhovnicesc, rătăcirea mea; vreau să ajung direct la momentul în care m-am întors în Biserica Ortodoxă. Până atunci aveam o oarecare viziune teologică protestantă şi căutăm criteriile după care să pot judeca dacă Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu. Nu le-am găsit, dar revenind în Biserica Ortodoxă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, mi s-a dezvăluit sufletului meu că ortodoxia este cum am mai spus, fără nici o îndoială, firea omului, aşa cum a conceput-o Dumnezeu. Dar pentru firea asta, smintită de păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare pe pământ, să Se întrupeze şi să devină om
ca noi, să moară ca om pe cruce şi să învie.
Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul.
Antropologia noastră este înfăţişată de un singur Om, care Se cheamă Iisus. Şi Părinţii noştri au păstrat cuvântul şi Duhul acelui cuvânt pe care l-a primit omenirea de la Dumnezeu. Şi este interesant că, faţă de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte creştine, Părinţii au păstrat numirea de ortodoxie, care înseamnă, cum probabil ştiţi, dreaptă slăvire. Adică, mai important decât catolicismul, să zicem (un universalism înţeles pe orizontală, centralizant etc.), mai important decât orice alte denumiri pe care le-au luat ceilalţi, Părinţii noştri au găsit că lucrul pe care trebuie să-l mărturisim până la sânge, până la moarte (cum au făcut mărturisitorii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul“, cum au făcut mucenicii
noştri, de care este plin calendarul), această dreaptă slăvire a lui Dumnezeu este unicul staul. Domnul Iisus Hristos ne-a spus, de altfel, că nu suntem nici cel mai mare grup din lume, nici cel mai puternic; nu suntem nici cel mai impresionant (alţii ne-au bătut la isprăvi ale istoriei).
Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă şi, spunând acestea, îmi vin în minte poveştile şi basmele noastre româneşti. Îmi amintesc vag - nu mai ţin minte contextul - de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.
Revenind, pot spune că ortodoxia, din nefericirea păcatului omului, a rămas cenuşăreasa istoriei; ca una între altele în istorie, in aparenţă însă; dar în esenţă, este singurul lucru valabil. Şi vă pot spune să nu vă fie frică de niciun adevăr, de orişiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, în babilonia aceea a
Apusului, unde s-au împleticit şi amestecat toate religiile şi filosofiile lumii - cum este, de exemplu Noua Eră - am descoperit că, da, sunt peste tot adevăruri minunate, vrednice de uimire, dar nu sunt decât intuiţii ale ortodoxiei, iar ortodoxia rămâne în fiecare om. Şi toate intuiţiile astea sunt, de fapt, aspiraţii către esenţa lui, către identitatea lui - prima şi ultima pentru care luptăm. Asta a fost pentru mine ortodoxia şi n-am cuvinte să mulţumesc Domnului şi Maicii Sale, pentru că şi prin rătăciri am descoperit aceasta! Şi timp de 31 de ani (în '61 am revenit la ortodoxie), zi după zi, lună după lună, experienţă după experienţă, mi s-a adeverit că aşa este.
Aş vrea să vă mai spun încă ceva. Întoarcerea în România s-a petrecut după 38 de ani, aidoma slăbănogului din Evanghelie, şi trăiesc o experienţă unică. Din '55, când am plecat din ţară, n-am mai vizitat o ţară ortodoxă, în care credinţa era interzisă, persecutată, suprimată. În Apus, în general, exterior este mult mai uşor de trăit, dar interior, poate chiar mai greu decât în Răsărit. Acolo nu ţi-e frică de mitralieră, nici de închisoare, dar eşti supus unei persecuţii lăuntrice, din care tu însuţi înţelegi că eşti departe de adevăr.
Şi încerci să lupţi tu singur împotriva acestei stări spre care te imping mentalităţile, istoria, contextul vieţii apusene. Şi persecuţia aceasta, într-un fel, cred că nu e mai uşoară. Revenind în România, vă mărturisesc că am retrăit experienţa ortodoxă din '78 când am fost în Grecia. Pentru prima oară atunci, mă aflam după multă vreme într-o ţară ortodoxă. Acum încerc un sentiment mult mai profund, fiindcă parcă şi oasele acestea ale mele simt că aparţin pământului ăstuia. Şi mă simt mai integrat şi limba mi-e mai aproape, deşi n-o mai cunosc aşa de bine. Acum nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică sau când aud clopotul.
Aş vrea să mă refer, în continuare, la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului, când vorbea poporului ales al lui Dumnezeu, Israelului Vechiului Testament. Şi noi, ortodoxia, suntem Israelul Noului Testament, căci şi acum, după 2.000 de ani, suntem de multe ori într-o poziţie foarte asemănătoare cu cea a Israelului din vechime. Sfântul Ioan Botezătorul a început prorocirea lui prin chemarea la pocăinţă, zicând: ,,Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Părinte, avem pe Avraam», fiindcă vă spun vouă că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam”. Vă spun acestea, fiindcă am fost şi eu e „piatră”. Şi mă întreb câteodată, dacă n-a fost mai bine chiar să fiu piatră. De aceea şi mărturisesc rătăcirea mea ca rătăcire, fiindcă nu vreau să mă îndreptăţesc. Şi totuşi, uneori, am impresia că a fost şi o pronie a lui Dumnezeu ca, piatră fiind, să înţeleg mai bine, prin contrast, care este viaţă adevărată.
Am văzut de multe ori că cel care se converteşte la ortodoxie din afară (cum oarecum am făcut şi eu), pe de o parte, se integrează greu acolo unde noi ne adaptăm mai uşor, căci avem ortodoxia în sângele nostru, din strămoşi; pe de altă parte, el are, în compensare, o viziune vie a ceea ce înseamnă ortodoxie, tocmai prin faptul că a trecut prin starea de „piatră” şi deci, esenţial, de multe ori înţelege aceasta mai adânc decât noi care, neştiind ce înseamnă să n-o ai, o tratăm cam uşuratic.
Parintele Rafail Noica
Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece “a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc- “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou. – Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou? – Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu”(In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului: “vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu.
– Parinte, am multi ani de cand nu am plans pentru vreo greseala de a mea; nu am nicio lacrima. Oare aceasta inseamna ca nu am pocainta adevarata?
– Nu te doare pentru o greseala ce o faci?
– Ma doare, dar poate durerea este de suprafata.
– Nu trage concluzii numai din lacrimi. Desigur, lacrimile sunt o caracteristica a pocaintei, dar nu singura. Unii acum plang, apoi rad. Durerea din inima si suspinul launtric sunt lacrimile launtrice, care sunt mai inalte decat cele exterioare. Unul, sarmanul, spunea: “Ce aspru sunt, Parinte! N-am nicio lacrima! Inima imi este ca o piatra. Ce inima impietrita am! Vai mie!“. Desi era foarte sensibil, se simtea foarte aspru pentru ca nu plangea. Suspina insa din adanc, gemea sarmanul si auzeai un oftat iesind din adancul inimii lui! In timp ce celalalt plange-rade si este ca vremea de primavara. Vede, de pilda, pe unul nefericit, este miscat, plange putin si isi spune: “O, cum particip eu la durerea celuilalt!“. Sau daca se roaga si varsa putine lacrimi, iarasi spune: “O, rugaciunea mea se aude, pentru ca se face cu lacrimi!“, si astfel isi odihneste gandul sau.
Exista si lacrimi nemangaiate. Acestea sunt diavolesti. Nu au pocainta, ci egoism ranit. Atunci omul plange in chip egoist pentru caderea sa. Il doare pentru ca din pricina neatentiei lui a scazut in ochii oamenilor, iar nu pentru ca a mahnit pe Dumnezeu, si de aceea sufera indoit.
In timpul razboiului razvratitilor, un capitan al razvratitilor – Dumnezeu sa-i harazeasca pocainta – a prins un familist sarac care avea noua copii, l-a pus jos si il batea fara mila pentru ca nu era de acord cu ideologia lui. Omul acesta fusese candva in subordinea lui. Si sarmanul acela striga: “Dar bine, nu ti-e mila de mine? Am noua copii! Nu iti aduci aminte ca te-am dus si in spate? Ce ti-am facut?“. Cineva dintre tovarasii capitanului, cand a vazut ca il bate atat de aspru pe acel om, i-a strigat: “Ei, ce ti-a facut? Nu ti-e mila de el? Este om cu familie“. Acela imediat incepu sa planga foarte tare, deoarece i-a fost ranit egoismul sau de observatia tovarasului lui. Dar plansul acela era egoist; era ca pocainta lui Iuda. L-a vandut pe Hristos si dupa aceea s-a dus la farisei sa le spuna “am gresit“, dar aceia i-au spus: “Ce ne spui ca ai gresit?“. Atunci s-a simtit jignit, s-a umplut de pizma, le-a aruncat argintii si s-a dus si s-a spanzurat din egoism (Mt. 27, 3-5). Insa daca s-ar fi pocait si mergand la Hristos I-ar fi spus “Iarta-ma“, s-ar fi mantuit.
sfantul Paisie aghioritul
V-ați gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe nişte felurite culori de virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor min ţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: "Eu dorm, dar inima mea veghează. (Cantarea Cantarilor 5,2)
Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei. Nefiind între voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi aplauzele voastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la ţară, cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu, totuşi puterea dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A strigat la mine şi nu s-a oprit din strigăt până ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate, şi bucurie, într-un cuvânt, binele meu. Şi m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bolii, decât să mai port încă mult timp în suflet durerea despărţirii, până ce mă voi fi făcut pe deplin sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, şi dojanele pe care mi le aduceau desele voastre scrisori. Şi priveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei ce mă lăudau. Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţi. De aceea m-am sculat şi am plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din sufletul meu.
Dar ce lucru de mirare că eu, pe când eram la tara si ma bucuram de tihna, mi-aminteam de voi, când Pavel, fiind înlănţuit, întemniţat, în faţă cu mii şi mii de primejdii - dar se simţea în temniţă ca într-o livadă -, îşi aducea aminte de fraţii lui şi le scria: "Precum îmi este drept să cuget aceasta despre voi, pentru că vă am în inima mea, in lanţurile mele, în apărarea mea şi în adeverirea Evangheliei"? (Fil. 1, 7) Pe dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei de ucenici. Lanţul cel din afară, făurit din fier; lanţul cel dinăuntru, ţesut din dragoste. Pe acela Pavel îl lepăda adeseori, dar pe acesta niciodată nu l-a aruncat. Şi după cum femeile care au născut şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenicii lui, cu atât mai mult cu cât naşterile duhovniceşti sunt mai puternice decât naşterile trupeşti. Şi Pavel nu i-a născut numai o dată, ci chiar de două ori pe aceiaşi ucenici, că striga, spunând: "Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii". (Gal.4, 19) Cu o femeie nu se poate întâmpla niciodată asta, nici n-ar putea naşte din nou acelaşi copil; Pavel însă a suferit ceea ce nu se poate vedea în natură: a născut din nou pe cei pe care-i născuse o dată şi a suferit cu ei iarăşi durerile groaznice ale naşterii. De aceea, voind să-i mişte, le spunea: "...pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii". Aproape că le spunea: "Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovărează a doua oară pântecele mamei cu durerile naşterii, aşa cum voi mă siliţi să sufăr". Naşterile cele trupeşti durează câtăva vreme; trec după ce copilul a ieşit din pântecele mamei; cât despre naşterile cele duhovniceşti însă, nu-i aşa; durează luni întregi; uneori aceste dureri au ţinut un an întreg, şi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliţi, în naşterile trupeşti numai trupul suferă dureri; în naşterile cele duhovniceşti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului.
Şi ca să afli că naşterile cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine a dorit vreodată să sufere iadul pentru copiii pe care i-a născut? Pavel, însă, nu numai că preferă să sufere iadul, dar chiar se roagă să fie anatema de la Hristos numai ca să poată naşte pe iudei pentru Hristos. (Romani 9, 3.) Pentru ei suferea necontenit durerile naşterii; iar pentru că nu putea să-i nască, se plângea, zicând: "Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea în inima mea"; (Romani 9,2) iar în altă parte, iarăşi: "Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi". (Galateni 4, 19)
Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii, încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din nou? Asta n-o poate face naşterea trupească! Dar pentru ce apostolul n-a spus: "Copiii mei, pe care vă nasc iarăşi, din nou", ci: "pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii", deşi în altă parte spusese că-i naşte: în Hristos Iisus v-am născut”? (I Corinteni 4, 15)
În acest din urmă text, Pavel a vrut să arate numai înrudirea; în celălalt text, a căutat să arate şi durerile naşterii. Dar pentru ce-i numeşte copii, când încă nu i-a născut? Că dacă suferă durerile naşterii, înseamnă că încă nu i-a născut. Pentru ce, dar, îi numeşte copii? Ca să arate că nu aceste dureri de naştere sunt durerile pe care le-a avut când i-a născut; iar cuvintele acestea erau îndestulătoare să-i ruşineze. "V-am fost odată tată!, le spune Pavel. Am îndurat pentru voi durerile de naştere, pe care trebuia să le îndur. Aţi fost odată copiii mei. Pentru ce, dar, mă siliţi să sufăr a doua oară durerile naşterii? Destule sunt durerile naşterii celei de la început. Pentru ce mă chinuiţi iarăşi cu dureri de naştere?". Lui Pavel îi pricinuiau tot atât de mari dureri şi cei care încă nu credeau, ca şi credincioşii care cădeau. Era chinuitor să vadă că trec iarăşi la necredinţă, după ce se împărtăşiseră cu nişte taine aşa de mari. De aceea, pentru că durerea era ascuţită şi strigătele de durere mai puternice decât ale unei femei ce naşte, zicea: "Fiii mei pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi”. (Galateni 4, 19)
Grăia aşa, pentru că voia să le şi întărească încrederea, dar să-i şi înfricoşeze, îi înfricoşa şi le băga spaimă în suflet, spunându-le că Hristos n-a luat chip în ei; şi iarăşi căuta să întărească în ei încrederea, spunându-le că e cu putinţă ca Hristos să ia chip în ei. Cuvintele: "până ce va lua chip în voi" arată şi una, şi alta: şi că n-a luat încă chip în ei, dar că e cu putinţă totuşi să ia chip. Dacă n-ar fi fost cu putinţă, în zadar le-ar fi spus: "până ce va lua Hristos chip în voi"; i-ar fi nutrit cu speranţe deşarte. Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trândăvim. Amândouă sunt pierzătoare.
Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adâncul acela. Să-ti spun câtă putere au şi una şi alta! Diavolul la început a fost bun; trândăvindu-se şi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea lui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: "Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer". (Luca 10, 18)
Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător. Tâlharul, iarăşi, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în rai. (Luca, 23, 43)
Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul, nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu. (Luca 18, 10-14) Vrei sa-ti arăt chiar un oraş întreg care a făcut asta? Aşa s-a mântuit întreg oraşul ninivitenilor; şi doar sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra ninivitenilor era de natură să-i ducă la deznădejde, că nu le spusese: "Dacă vă pocăiţi, scăpaţi!", ci de-a dreptul: „încă trei zile şi Ninive va fi nimicită". (Iona
3,4)
Dar cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că profetul le strigase, cu toate că sentinţa nu îngăduia amânare, nici drept de apel, ninivitenii nu au deznădăjduit, nici nu şi-au pierdut bunele nădejdi. De asta Dumnezeu nu le-a pus condiţie, nici nu le-a spus: "Dacă vă pocăiţi, scăpaţi", ca şi noi, când auzim o sentinţă a lui Dumnezeu, pronunţată fără drept de apel, nici atunci să nu deznădăjduim, să nu ne descurajăm, având în fată pilda ninivitenilor.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poţi vedea nu numai de acolo că a făcut pace cu cei care s-au pocăit, deşi sentinţa pronunţată asupra lor era fără drept de apel, ci şi de acolo că sentinţa era definitivă. Dumnezeu a făcut asta, voind să le mărească frica şi să-i trezească din marea lor trândăvie; iar timpul pocăinţei arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Căci, ce puteau face cele trei zile, ca să şteargă o atât de mare răutate? Vezi că şi aici se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mântuirea oraşului.
Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată. Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznadejdea. Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint decât de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: „îndeobşte se aude că la voi este desfrânare, şi aşa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomeneşte". (I Corinteni 5, 1.) N-a spus: "cum nici la păgâni nu se săvârşeşte", ci: "nu se pomeneşte": "fapta pe care păgânii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţi să o săvârşiţi". "Şi v-ati semeţit”. (l Corinteni 5, 2.)
Pavel n-a spus: "Acela s-a semeţit", ci, lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinova ţi de semetie pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel a făcut părtaşi şi pe corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana. Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele.
Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: "Când veţi face totul spuneţi: Slugi netrebnice suntem". (Luca 17, 10). Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: "N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi?". (l Corinteni 5, 2)
- Ce spui. Pavele? A păcătuit altul şi să plâng eu?
- Da, răspunde Pavel. Suntem legaţi unii de altii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa! De asta şi Pavel ne îndeamnă "să ne bucuram cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng”( Romani 12, 15); de asta le şi spune corintenilor: "N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?”. (I Corinteni 5, 2) N-a spus: "N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să vă străduiţi?'.
- Dar ce?
- "N-ar fi trebuit oare, mai degrabă să plângeţi?” ca şi cum o boală obştească, ciuma, ar fi cuprins tot oraşul. Aproape că le-a spus: „E nevoie de rugaciune si marturisire ca să piară boala din tot oraşul". Ai văzut câtă frică a atârnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvârşeşte păcatul, de aceea Pavel îi face atenţi, spunându-le: "Oare, nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?”. (I Corinteni 5, 6) Cuvintele lui Pavel au acest înţeles: "Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot trupul".
Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunându-le: "Păcatul săvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica. Dacă nu-ti pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup".
Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui! Acestea şi mai multe ca acestea spunându-le Pavel şi poruncindu-le să-l dea satanei (I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, le-a spus: "Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi (II Corinteni 2, 6) „Intăriţi în el dragostea". (II Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acum Pavel ca să-l împreune şi să-l alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă şi-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: "Iubiţi-l!", ci: "întăriţi în el dragostea!", adică: "Arătati-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, clocotitoare şi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtati-vă cu el cu bunăvoinţă!'.
- Spune-mi, Pavele, ce s-a întâmplat? Nu l-ai dat satanei?
- Da, dar nu ca să rămână în mâinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei.
Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca de o armă puternică a diavolului. Spunând: "întăriţi în el dragostea", a adăugat şi pricina: "Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeţe unul ca acesta". (II Corinteni 2, 7)" Oaia e în gura lupului, spune Pavel, să-l ajungem! Să i-o luăm din gură înainte de a mânca şi strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea se ridică şi valurile se înaltă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se sufocă iute dacă nu are pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeşte măsura". Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: "Să nu-l piardă diavolul!".
- Dar ce?
- „Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". (II Corinteni 2, 11) Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: "Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". "Dacă diavolul mai pune gheara pe el, vrea să spună Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul". Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint.
- Dar ce a făcut diavolul cu Iuda?
- Iuda s-a pocăit, că a zis: "Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!". (Matei 27, 4)
Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mântuire şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: "Are Stăpân iubitor de oameni; a plâns pentru el şi l-a sfătuit în fel şi chip, când avea de gând să-L vândă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieşte? îl trăgea la El şi-l chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, când îl vede că se îndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răstignească!".
- Şi ce-a făcut atunci diavolul?
- I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a întunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de mare; l-a prigonit, l-a alergat până l-a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-a
scos din viata aceasta şi l-a lipsit şi de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mântuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă pe cruce fiind îl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă (Luca 23, 34), este lămurit că l-ar fi primit şi pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda, însă, doborât de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel, deci, temându-se de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.
Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtăşise cu sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plângând, şi-a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărât; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate. Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele.
Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea foamei. (Luca 15, 11-32) M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi că ni se iartă şi păcatele săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă trândăviţi, ci ca să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aduce peste noi mai multe rele decât trândăvia. Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei căzuţi după botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi nimeni nu-i numit fiu dacă nu-i botezat; locuia în casa părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească; înainte de botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici nu poate primi moştenire. Deci totul ne arată că fiul acesta făcea parte din ceata credincioşilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar frate nu poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească.
- Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos?
- "Mă voi întoarce la tatăl meu!" (Luca 15, 18). Tatăl lui l-a lăsat să plece în tară străină şi nu l-a oprit, tocmai ca să cunoască bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămânea acasă. De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învăţăm minte cu faptele. Aşa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea şi nici nu-i abătea de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lăsa să fie instruiţi prin pedepse şi le spunea: "Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra". (Ieremia 2, 19) Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea ameninţărilor; dar pentru că erau atât de nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi sfaturile Lui, de aceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i redobândească iarăşi.
Fiul cel risipitor a plecat deci în tară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare rău este să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. Tatăl lui nu i-a purtat ură, ei l-a primit cu braţele deschise.
- Pentru ce?
- Pentru că era tată, şi nu judecător. Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină de bucurie.
- Ce spui? Acestea sunt răsplătile păcatului?
- Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinţei! Nu ale desfrânării, ci ale schimbării în mai bine! Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl l-a potolit şi pe el cu blândeţe, spunându-i: "Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat” (Luca 15. 31. 32). "Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl, nu-i timp de judecată, nici de cercetare amănunţită, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteală de viata lui dezordonată şi nici nu-l pedepseşte, ci-i dă doctorii ca să-l vindece. Iar dacă ar fi trebuit totuşi să-l pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i-a fost şederea lui în tară străină. A fost atâta vreme despărţit de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispreţul, cu cele mai grele necazuri. De asta îţi spun: "Pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat", nu te uita la veselia şi sărbătoarea din casa noastră, ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! Vezi un frate, nu un străin!".
Fiul s-a întors la tatăl lui; la tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din faptele lui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de acelea care-l puteau atrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre grija aceea pe care o au numai părinţii. De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a adus vorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de necazuri. Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai multă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a găsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul.
Uită-te şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o iarăşi în turmă. (Luca 15,4-5) Ştiind dar că Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce fata de la cei ce se întorc la El, ci că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când păcătuim, să ne pocăim.
Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De aceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: "Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă" (1 Corinteni 10, 12); şi iarăşi: "Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic" (l Corinteni 9, 27). Ca să ridice pe cei căzuţi şi să-i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corintenilor, spunându-le: "... ca nu cumva să plâng pe mulţi din acei ce au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit (II Corinteni 12, 21). Prin aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Iar profetul le spunea acestora: "Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?" (Ieremia 8, 4). De aceea şi David îi îndemna pe aceştia, spunând: "Astăzi, de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul răzvrătirii" (Ps. 94, 8-9; Evrei 3, 7-8). Atâta vreme cât se spune "astăzi", să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi împărăţia cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
sursă
