A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent,.. ( Parintele Rafail Noica )

Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.


Parintele Rafail Noica

De ce bate Hristos la usa...( Parintele Iustin Pârvu )

Nu vrea altceva Hristos decat inima omului. De ce bate Hristos la usa? Bate ca sa-i deschizi inima -, “trupul meu cu patimirea Ta cea ne­biruita” – deci mereu trebuie sa ai in vedere ca numai suferinta te duce pe drumul desavarsirii -, “cugetul meu cu smerenia Ta il pazeste” .


Parintele Iustin Pârvu

Oriunde vei merge, să ai înaintea ta pe Dumnezeu ( Sfântul Antonie cel Mare )

"Oriunde vei merge, să ai înaintea ta pe Dumnezeu. Orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi. Să nu te muţi de grabă din locul tău."

Sfântul Antonie cel Mare

Cel ce se teme se smereşte ( Sfântul Maxim Mărturisitorul )

Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereşte; cel ce se smereşte se îmblânzeşte; cel blând păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează; cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeiesc.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Inscripția de deasupra mormântului Sfantul Paisie Aghioritul de la Mănăstirea Suroti

Inscripția de deasupra mormântului Părintelui Paisie Aghioritul

Pe o placă de marmură a fost încrustat poemul scris de el înșusi:
Aici s-a terminat viața mea,
Aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,
Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește*,
Iar aceasta mă cinstește.
Și cred că el se va milostivi
Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
Ca sufletul meu cel ticălos
Să aibă alături pe Maica
Domnului Hristos.
Monahul Paisie Aghioritul
***
Εδώ τελείωσε η ζωή,
εδώ και η πνοή μου,
εδώ το σώμα θα θαφτή
θα χαίρη και η ψυχή μου.
Ο Άγιος μου κατοικεί,
αυτό είναι τιμή μου.
Πιστεύω Αυτός θα λυπηθή
την άθλια ψυχή μου.
Θα εύχεται στον Λυτρωτή
να χω την Παναγιά μαζί μου.
Μοναχός Παΐσιος Αγιορείτης

În urmă cu 19 ani, la 12 iulie 1994, Cuviosul Paisie Aghioritul adormea întru Domnul. Este înmormântat în incinta Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti, lângă Tesalonic, ctitoria sa. Să avem parte de rugăciunile sale!

*Aici Cuviosul Paisie se referă la Sfântul Arsenie Capadocianul (v. Icoană), cel care l-a botezat în pruncie pe Părintele Paisie și ale cărei moaște se află în Biserica mare a Mănăstirii de la Suroti. Mai multe despre Cuviosul Arsenie Capadocianul ne istorisește chiar Părintele Paisie Aghioritul: Viața și minunile Sfântului Arsenie Capadocianul istorisite de Părintele Paisie Aghioritul


Mai multe materiale cu și despre Cuviosul Paisie Aghioritul găsiți urmând categoria: Paisie Aghioritul

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos








https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2013/07/17/inscriptia-de-deasupra-mormantului-parintelui-paisie-aghioritul-de-la-manastirea-suroti/

Viața Sfintei Irina de la Mănăstirea Hrisovalántou ( 28 iulie )

Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Irina Hrisovalantou de la mănăstirea ei din Astoria, New York

În Mănăstirea Hrisovalántou, Irina a lucrat peste măsură virtutea care o însoţise întreaga viaţă, atât ca mireană, cât şi ca monahie: virtutea smereniei.

În fiecare seară, îngenunchea înaintea egumenei şi-şi mărturisea cu lacrimi toate gândurile, dorinţele şi faptele de peste zi, la care avea multă luare aminte. Prin această autoexaminare, îşi elibera conştiinţa şi se apropia de desăvârşirea duhovnicească.

A venit, însă, un moment când a fost greu încercată de vrăjmaşul binelui.

În perioada Postului Mare, în primul an al venirii sale în mănăstire ca ucenică, dorind să le imite pe surorile sale duhovniceşti, monahiile, Irina a luat binecuvântare de la egumenă pentru a se supune la asceză aspră: mânca numai o dată în zi legume crude şi dormea foarte puţin, aşezată pe un scaun, fără să se întindă pe salteaua ei săracă. Îndată, trupul său supus la o nevoinţă atât de aspră s-a răzvrătit; în mintea Irinei veneau mereu amintiri din trecutul ei recent: bogăţia pe care o lăsase în urmă, traiul bun, marea cinste de care se bucura. Nu a datvoie, însă, ispitei să o îndepărteze de la calea sa. Fără să lase ruşinea să-i stea în cale, Irina a alergat îndată să-i vorbească egumenei. Încercată în luptele duhovniceşti, preacuvioasa Ana, a uşurat nevoinţele tinerei începătoare, cunoscând faptul că nevoinţa exagerată, la fel ca şi voluptatea fără măsură aţâţă dorinţele trupului. În acest fel, Irina a trecut peste această grea încercare, cu îndrumarea duhovnicească a întâistătătoarei mănăstirii şi cu arma preaputernică care a însoţit-o de-a lungul întregii sale vieţi: rugăciunea.

Ca monahie, Irina s-a încredinţat din tot sufletul lui Dumnezeu, continuând să aibă mari şi neîndoielnice progrese duhovniceşti. Desigur, nimeni nu trebuie să-şi închipuie că această călătorie a sa către îndumnezeuire şi desăvârşire a fost o călătorie fără dureri şi fără osteneală. Durerea încrusta în sufletul ei lucrarea sfinţeniei. Suferinţele care o cuprindeau se datorau atât luptei sale monahiceşti cât şi problemelor de natură lumească.

Avea de luptat cu duhurile viclene, care o încercau neîncetat cu ispite; adesea îi cuprindea inima o uscăciune sufletească, cu care Domnul avea grijă să acopere arzătoarea iubire a roabei Sale faţă de Persoana Sa, pentru ca această monahie fără foarte multă experienţă nu fie ispitită să cadă în păcatul mândriei.

În vremea în care se petreceau toate acestea, preacuvioasa egumenă Ana, ajunsă la adânci bătrâneţi şi luptând „lupta cea bună”, a căzut la pat.

Într-o zi adunând întreaga obşte (Irina lipsea), egumena le aduse cuvânt de mângâiere pentru apropiata ei adormire, și a desemnat-o pe Irina drept noua egumenă a Mănăstirii Hrisovalántou (Irini se afla pe vremea aceea numai de şase ani în mănăstire şi trebuie să fi fost în vârstă de vreo 21 de ani). Toate monahiile au fost de acord cu hotărârea egumenei şi s-au supus cu bucurie acestei ultime binecuvântări a iubitei lor stareţe. Cu toate acestea, nu au descoperit Irinei noua ei misiune, cunoscându-i smerenia adevărată şi neprefăcută, şi temându-se să nu plece pe ascuns din mănăstire.

Alegerea Sfintei Irina ca egumenă a Mănăstirii Hrisovalántou

Cuvioasa adormire a egumenei Ana a adunat în mănăstire întreg Constantinopolului, unde era foarte iubită. După priveghere şi după prezentarea omagiilor cuvenite, Patriarhul Metodie Mărturisitorul, care oficiase slujba de înmormântare şi rostise cuvântul de laudă despre fericita Ana, a reunit obştea în katholikonul Mănăstirii, pentru alegerea noii lor maici duhovniceşti. Singura care nu a luat parte la întrunire a fost Irini. Nu aflase nici acum despre ultima poruncă a stareţei sale şi, fiind gata să se supună hotărârii pe care urma să o ia obştea, a socotit de prisos să ia parte la alegerea noii egumene. A rămas, aşadar, să se roage la mormântul cuvioasei Ana. Când celelalte surori au găsit-o, a fost nevoie să o ia cu forţa pentru a o aduce în Sfânta Biserică a Sfinţilor Arhangheli.

Aflat în tronul arhieresc, după ce a binecuvântat obştea şi s-a rugat pentru monahii, Patriarhul Metodie a întrebat pe care dintre monahii o preferă să le fie întâistătătoare. Monahiile, cunoscând harisma înaintevederii a Patrairhului, au cerut să desemneze acela pe cea mai potrivită să ia asupra sa această grea răspundere a îndrumării duhovniceşti a chinoviei. Patriarhul Metodie a răspuns, atunci, că ştie hotărârea fericitei întru pomenire egumene şi cunoaşte şi dorinţa celorlalte monahii, pentru aceasta propunând-o pe Irina drept urmaşă a stareţei Ana. La auzirea cuvintelor Patriarhului, obştea a dat slavă lui Dumnezeu. Cuviosul a hirotonit atunci pe Irina, diaconiţă a Marii Biserici şi a numit-o oficial egumenă a Mănăstirii Hrisovalántou.

Aşadar, la şase ani de la venirea sa în Constantinopol, s-a împlinit proorocia cuviosului Ioanichie, Irini fiind numită egumenă a fecioarelor din Manăstirea Hrisovalántou. Şi fiindcă noua egumenă era foarte tânără, având dispoziţie spre creativitate şi lucrare şi, mai întâi de toate, fiind mai presus decât înaintaşa sa în sfinţenie, a reuşit să ridice nivelul duhovnicesc al mănăstirii, dând un nou suflu luptelor duhovniceşti ale obştii, pe care, se înţelege, că le conducea ea însăşi. Este grăitor faptul că atunci când a primit egumenia sfintei mănăstiri, obştea număra treizeci de monahii. În vremea stăreţiei Sfintei Irina, faima minunilor şi virtuţilor sale atrăsese către îmbrăcarea schimei îngereşti multe tinere şi obştea ajunsese să numere mai mult de o sută de maici.

Dobândirea harismelor înainte vederii şi străvederii

Cunoscând dispoziţia cea bună a inimii şi faptul că tot ceea ce cerea credincioasa Sa roabă era numai în folosul celorlalţi, Dumnezeu a învrednicit-o pe Sfânta Irina nu numai de primirea harismei străvederii, ci şi de aceea a înainte vederii, putând, astfel să vestească dinainte cele ce urmau să se întâmple. Într-o dimineaţă, deci, pe când Irini intra în biserică să se închine înainte de începerea lucrării sale spre mântuire, a văzut înaintea sa un înger şi l-a auzit adresându-i următoarele cuvinte de salut: „Bucură-te roaba Celui Preaînalt, Irini. Acela m-a trimis să te slujesc pentru cei care urmează să se mântuiască cu ajutorul tău. Am poruncă, după cererea ta, să mă aflu întotdeauna alături de tine şi să-ţi descopăr cele ascunse ale inimilor omeneşti”. Irina nu s-a tulburat, nici nu s-a înspăimântat de sfânta vedenie. A îngenuncheat şi cu evlavie a sărutat locul pe care a călcat îngerul şi cu multă emoţie a mulţumit Domnului pentru acest har deosebit. Din acel moment, îngerul a rămas mereu alături de ea, descoperindu-i gândurile ascunse ale oamenilor care alergau la sfatul şi ajutorul ei. Cu atâta fineţe îndrepta greşelile şi dădea sfaturi, încât toţi, monahi şi laici, din toate straturile sociale ale Cetăţii (Constantinopolului), o căutau neîncetat, ca să ia sfat şi îndreptare.

Harisma rugăciunii neîncetate

Toate aceste harisme cu care Tatăl cel ceresc o împodobise din naştere pe roaba sa şi cele pe care i le dăruise apoi, pentru asceza continuă şi rugăciunea sa neîncetată, pentru sfinţenia vieţii sale şi mai ales pentru întoarcerea la Hristos a atâtor suflete, au stârnit împotriva Sfintei invidia şi războiul urâtorului de bine, adică al diavolului. Scopul său era să o despartă de rugăciune iar pentru aceasta, serile, când, îngenuncheată, Irina se ruga, cu zdrobire, în chilia sa, făcea un zgomot înfricoşător, ca şi cum s-ar fi prăbuşit, din temelii, clădirea în care se afla.

Altădată se arăta în faţa ei cu înfăţişări înfiorătoare, spunându-i: „Irini, din lemn, ce eşti purtată de picioare din lemn, până când mă vei mai chinui cu rugăciunile tale?” Irini nu mai era, însă, lipsită de experienţă în ceea ce priveşte atacurile celui viclean, ca în vremea când, abia intrată în rândurile monahiilor, diavolul o chinuia cu amintirile bogăţiei şi cinstirilor de care se bucura în trecut. Acum îl batjocorea ca fiind nevrednic de orice rugăciune şi cu cât de puternice deveneau atacurile din partea lui, cu atât mai fierbinte se dedica rugăciunii.

Într-o noapte, cuvioasa Maică se ruga în chilia sa, îngenuncheată şi cu mâinile ridicate. Neputând să o smulgă din sfânta exaltare, cărei se predase cu totul, a luat foc din candelă şi i-a ars vălul. În foarte scurtă vreme, Irini se afla învăluită în vâlvătaia focului, care începuse să-i ardă rasa şi trupul. Sfânta rămânea, însă, străină la ceea ce se întâmpla în jurul său, continuând să fie absorbită de rugăciune. Este dincolo de orice îndoială că în acea noapte sfânta ar fi ars de vie, dacă nu ar fi fost zărită de una dintre călugăriţe, care, priveghind în chilia sa, a simţit miros de material şi carne arsă. A alergat atunci la chilia egumenei şi înspăimântată a văzut-o pe Sfânta Irini rugându-se în mijlocul flăcărilor. După eforturi disperate, a reuşit să stingă focul şi a mişcat puţin pe cuvioasa, să vadă dacă mai este în viaţă. Abia atunci Sfânta Irini a revenit în viaţa pământească şi, privind-o nedumerită pe sora care se afla lângă ea, i-a spus încet, cu lacrimi: „O, de-ai şti, copila mea, ce mare rău mi-ai pricinuit şi de câte bunătăţi m-ai lipsit! Nu trebuie să cugetăm cele ale oamenilor, ci pe cele ale lui Dumnezeu. Până în clipa aceasta stătea alături de mine un înger, împletindu-i o cunună din flori nepământeşti. Pe când întindea mâna să aşeze cununa pe capul meu, ai venit tu să mă îngrijeşti şi văzându-te a plecat. O, câtă tristeţe şi câtă pagubă mi-ai pricinuit!”

Plângând la auzul acelei mărturii extraordinare, sora a îngrijit pe maica sa duhovnicească ce era acoperită de răni, legându-i-le şi dându-i să poarte propria ei rasă (de când intrase în mănăstire, cuvioasa nu schimbase rasa, nici chiar atunci când fusese hirotonită egumenă). Trupul plin de răni al Sfintei răspândea o mireasmă deosebită, pe care surorile au simţit-o vreme de zile întregi, umplându-se de uimire. În acest fel diavolul a fost înfrânt de Irina şi de această dată. Nu a lăsat în pace binecuvântata chinovie a Mănăstirii Hrisovalántou, provocând în continuare nelinişte şi supărări Sfintei Egumene.

Cum s-a izbăvit de farmece tânăra aristocrată Theofanó

Cu aproape un an înainte de această întâmplare, venise în mănăstire fiica unei familii aristocrate din Cezareea. Irini a primit-o pe copilă cu multă bucurie în turma sa, cu atât mai mult, cu cât era prima compatrioată a sa care intra în obştea Mănăstirii Hrisovalántou, după cele două slujnice, Felicita şi Aretí. Theofanó, căci aşa se numea tânăra aristocrată, era orfană de ambii părinţi iar rudele ei o logodiseră, împotriva voinţei sale, cu oarecare boier bogat, care era, însă, un om dur şi se purta cu brutalitate cu logodnica sa. Theofanó fugise în ascuns din patria sa, pentru a se izbăvi de răutatea logodnicului şi a rudelor sale, ajungând în Constantinopol, unde a găsit refugiu Mănăstirea Hrisovalántou. Faima egumenei Irina ajunsese până în Cezareea, iar concetăţenii acesteia erau foarte mândri de ea, poate mai mândri decât fuseseră în ziua plecării sale, când o salutaseră ca pe viitoarea lor împărăteasă.

Logodnicul lui Theofanó s-a mâniat din pricina fugii logodnicei sale şi, simţindu-se rănit în orgoliul său masculin, a început să o caute furibund. Au trecut luni întregi şi nu a reuşit să dea nicidecum de urma fetei, nici de vreun om care i-ar fi putut spune unde s-ar fi putut refugia fata. Cu toate acestea, patima şi mânia lui nu s-au potolit deloc. A apelat atunci la un cunoscut vrăjitor din Cezareea pentru a o aduce înapoi pe Theofanó.

Magul a recurs la vrăjitoriile lui, cerând ajutorul diavolului şi, într-o dimineaţă, Theofanó s-a trezit scoţând strigăte nearticulate, sfâşiindu-şi rasa şi urlând numele logodnicului ei. Surorile s-au tulburat de această întâmplare înfricoşătoare, iar Irina, care prin harisma străvederii cunoştea de ce ajunsese biata fată în această stare, plângând amar, se învinovăţea pe sine considerând că diavolul o luase în stăpânire pe Theofanó din pricina nepăsării şi a neglijenţei ei. Având, însă, credinţă mare şi statornică în Dumnezeu, s-a înarmat pentru o nouă luptă cu satana, care urma să fie mai grea decât cele de dinainte.

A strâns întreaga obşte în katholikonul mănăstirii şi povăţuindu-le pe monahii să se păzească de cursele diavolului, le-a poruncit să postească timp de o săptămână şi să facă în fiecare zi mii de metanii, fiecare în chilia sa, pentru sora lor bolnavă, ca să o miluiască Domnul Cel mult milostiv. Monahiile au pus în aplicare, cu multă râvnă, dorinţa egumenei, în vreme ce aceasta a rămas timp de trei zile încheiate în biserică, cu post negru, îngenuncheată în faţa icoanelor Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfintei Anastasia Muceniţa, faţă de care nutrea o evlavie deosebită, amândoi fiind compatrioţi ai săi.

Mai cu seamă în faţa icoanei Sfântului Vasile cel Mare, Cuvioasa plângea întrebând cum de îngăduie Sfântul să se întâmple asemenea fărădelegi în patria lor, căci Capadocia ajunsese un loc cunoscut în acea vreme pentru magii care se reuniseră acolo. În cea de-a treia noapte, Irina, care repeta aceleaşi lucruri, l-a văzut în faţa sa pe marele părinte capadocian şi l-a auzit spunându-i: „De ce mi te plângi, Irina? Şi mie îmi pare rău pentru fărădelegile oamenilor necredincioşi. Dimineață, îndată ce se luminează de ziuă, du-o pe suferindă în Biserica din Vlaherne, căci va veni acolo, în Casa sa, Maica Stăpânului Hristos, şi ea singură are puterea să o vindece”.

Plină de emoţie şi amintindu-şi de evlavia pe care o nutrea faţă de Maica Domnului Vlahernitisa, legată strâns de viaţa sa pământească, Sfânta Irina a luat-o pe sora cea bolnavă şi pe alte două monahii mai vechi, mergând împreună în Biserica din Vlaherne. Era pentru prima oară când Irina ieşea din Mănăstire, după hirotonia sa, care avusese loc cu atâţia ani în urmă, numai pentru iubirea faţă de copila bolnavă.

La Vlaherne, în vreme ce bolnava era chinuită de duhul necurat, Irina şi cele două surori se rugau în genunchi înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, până târziu în noapte. Pe la miezul nopţii, obosită de supărările şi întristarea din ultimele zile, Cuvioasa s-a sprijinit de proschinitarul din marmură al preasfintei icoane şi a adormit. Atunci a văzut în vis o mulţime nemăsurată înghesuindu-se în biserică şi după puţină vreme a intrat, cu rânduială militară, un grup de tineri îmbrăcaţi în veşminte de aur, care au început să facă loc, deschizând un drum prin mijlocul mulţimii. Văzând toate aceste pregătiri minunate, Cuvioasa a întrebat cu uimire pe un diacon pentru cine se fac toate acestea. „Maica lui Dumnezeu își vizitează casa, pregăteşte-te să i te închini”, i-a răspuns diaconul.

În acel moment a sosit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, însoţită de mulţime de îngeri şi sfinţi. Faţa ei radia atâta slavă dumnezeiască, încât nimeni nu o putea privi. După ce a cercetat şi a dat ajutor tuturor celor care alergaseră la biserica ei, împărăteasa universului a ajuns şi la ucenica Sfintei Irina. Atunci cuvioasa a căzut la picioarele Maicii Domnului pentru a i se închina, și a auzit-o adresându-se Sfântului Vasile şi întrebându-l despre cazul acesteia. Când a aflat pentru ce se ruga Irina, s-a întors şi spre Sfânta Anastasia şi a spus: „Mergeţi în Cezareea şi cercetaţi cu luare aminte necazul acestei fete. Vouă v-a fost încredinţat harul de a o vindeca”. Şi în vreme ce Preasfânta se înălţa către cer, o voce nevăzută a poruncit Irinei: „Mergi în mănăstirea ta şi acolo te vei învrednici să primeşti cele cerute”.

În acel moment, cuvioasa s-a trezit şi plină de uimire a povestit visul pe care-l avusese celorlalte două surori, care continuau să se roage. Când s-a luminat de ziuă, s-au întors în mănăstirea lor, pline de credinţă şi nădejde. Era vremea slujbei ceasului al şaselea (ora 12) şi toate monahiile se aflau în katholikon, aşteptând cu multă nerăbdare întoarcerea stareţei lor. Cuvioasa le-a povestit din nou vedenia pe care o avusese şi le-a poruncit să strige toate cu mâinile înălţate şi cu multă zdrobire, „Doamne miluieşte”. Acea rugăciune preaputernică a avut îndată rezultat. Într-o altă arătare, pe care au văzut-o toate surorile, în slăvile văzduhului s-au arătat Sfântul Vasile şi Sfânta Anastasia, spunându-i Irinei: „Întinde mâinile, Irina, şi primeşte acestea şi nu ne mai mustra, căci ne-am luat însărcinarea să alungăm magii din Cezareea”. Vedenia a dispărut şi în mâinile Irinei a căzut un pachet ce conţinea obiecte folosite de vrăjitori, precum fire de păr, ace, cuie, hârtii cu nume ale demonilor, precum şi două statui în miniatură, din plumb, ale tânărului care provocase tot acest rău şi fetei bolnave.

Toată ziua şi noaptea ce a urmat, Irina şi surorile au rămas în biserică, mulţumind Sfinţilor Arhangheli, Sfinţilor Capadocieni şi Maicii Domnului pentru toate întâmplările suprafireşti pe care se învredniciseră să le trăiască şi pentru arătările minunate pe care le văzuseră. A doua zi dimineaţă, cuvioasa a trimis din nou pe copila bolnavă, împreună cu două surori în Bisrica Maicii Domnului din Vlaherne, cu ulei, vin pentru Sfânta Împărtăşanie şi prescuri, să slujească preotul de rând o liturghie de mulţumire. A trimis, de asemenea, şi pachetul cu farmece.

După sfânta Liturghie, preotul a uns-o pe copila bolnavă cu ulei de la candela icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi a aruncat în foc obiectele diavoleşti. Pe când acestea ardeau, fata şi-a recăpătat sănătatea minţii, în vreme ce din statuile care se topeau, se auzeau strigăte respingătoare. Theofanó s-a întors în Mănăstire complet vindecată, mulţumind Maicii Domnului pentru minunea pe care o făcuse cu ea, dar şi surorilor şi maicii sale duhovniceşti pentru tot ajutorul şi susţinerea pe care i-o dăduseră.

Diavolul și tânărul Nicolae

Cuvioasa Irina a dobândit multă putere asupra diavolului, datorită luptelor continue pe care le-a dus împotriva lui, prin nevoinţele şi rugăciunea continuă. O altă întâmplare dovedeşte această putere a sfintei, care şi astăzi ne apără de atacurile celui viclean. Pe pământul mănăstirii lucra un tânăr, pe nume Nicolae, care a văzut la un moment dat, din întâmplare, pe una dintre monahii şi s-a îndrăgostit de ea nebuneşte. Într-o seară, înflăcărarea nelegiuitei patimi a ajuns într-un asemenea punct, încât tânărul a căzut la pământ, în faţa intrării în mănăstire, făcând spume la gură şi zgâriindu-şi cu unghiile propriul trup. În această situaţie jalnică l-a găsit a doua zi portăriţa, pe când deschidea uşa, şi a alergat îndată să aducă la cunoştinţa egumenei sale ceea ce se întâmplase.

Înţelegând că vreun păcat al tânărului îi dăduse putere diavolului asupra lui, Sfânta Irina a încunoştiinţat pe rudele tânărului despre situaţia în care acesta se afla, şi l-a trimis la Biserica Sfintei Anastasia Izbăvitoarea de farmece. În aceeaşi seară, însă, Sfânta Anastasia s-a arătat Irinei în vis spunându-i: „Ca să mă pui la încercare mi-ai trimis acel demonizat? Află, iubita mea soră, că numai tu ai puterea de a-l vindeca”.

Aşadar, Cuvioasa l-a adus înapoi pe tânăr şi a început liturghiile în paraclisul Sfinţilor Teodori (de vreme ce înăuntrul mănăstire nu era îngăduită intrarea bărbaţilor). În cea de-a zecea zi, în timpul Sfintei Liturghii, aflându-se legat cu lanţuri, Nicolae a rupt legăturile şi s-a repezit spre preotul care slujea. Fără să-şi piardă cumpătul, Irina s-a apropiat de tânărul demonizat şi i-a poruncit să rămână nemişcat. Acela, oprit de putere nevăzută, a ascultat porunca Sfintei. După terminarea Sfintei Liturghii, Sfânta a rămas singură cu Nicolae şi a cercetat duhul necurat, dorind să afle pentru ce pricină îl luase în stăpânire pe tânăr, iar acela, neputându-se împotrivi harului Sfintei Irina, a mărturisit tot adevărul.

Cuvioasa s-a rugat fierbinte Domnului pentru nenorocitul tânăr, apoi a poruncit duhului viclean să iasă şi să lase în pace pe Nicolae. Acela, după ce mai întâi a scuturat din rărunchi trupul tânărului bărbat, a plecat, lăsându-l ca mort. Irina l-a ajutat să se ridice şi l-a povăţuit duhovniceşte să fugă de nelegiuiri şi excese, căci acestea aţâţă instinctele cele mai de jos ale omului.

Nicolae s-a întors la casa sa înţelepţit după această întâmplare înfricoşătoare, care-i pusese în pericol şi sufletul şi trupul. O dată pe an slujea în paraclisul mănăstirii, aducând mulţumire lui Dumnezeu şi Sfintei Irina, făcătoarea de minuni.

Chiparoşii plecaţi la pământ

În nopţile înstelate, Cuvioasa Irina stătea afară din chilie (aceeaşi în care fusese primită cu atâţia ani în urmă, 15 deja, când fusese primită în mănăstire ca începătoare), minunându-se de frumuseţea firii şi înălţa nenumărate rugăciuni către Făcătorul a toate. Într-un din aceste nopţi, una dintre surori, care priveghea afară din chilie sa a văzut următoarea întâmplare cu totul neobişnuită. Cei doi chiparoşi atât de înalţi, care străjuiau de-a dreapta şi de-a stânga intrarea în biserica cea mare a Mănăstirii, era plecaţi până la pământ în faţa sfintei cufundate în rugăciune, ca şi cum i s-ar fi închinat, iar Irina însăşi nu păşea pe pământ, ci plutea prin aer, ca la un metru distanţă de pământ. Când sfânta şi-a încheiat rugăciunea, a făcut semnul crucii asupra celor doi chiparoşi şi aceia au revenit în poziţia lor firească. Cuprinsă de uimire şi de un de sentimente de teamă şi admiraţie, monahia s-a silit, totuşi, să nu spună ceva celorlalte surori. Noaptea următoare s-a strecurat iarăşi afară din chilie, iar întâmplarea neobişnuită pe care o văzuse cu o noapte înainte s-a petrecut şi de astă dată întocmai. La fel s-a întâmplat şi-n a treia noapte. În cea de-a patra, monahia a alergat la chiparoşii plecaţi la pământ, fără ca sfânta să-şi dea seama, legând câte o bucată de pânză albă de vârful fiecăruia şi a alergat înapoi în chilia sa.



A doua zi dimineaţă, atmosfera liniştită a binecuvântate chinovii s-a tulburat, când monahiile au observat legăturile din vârful chiparoşilor, căci se întrebau uimite cine ar putea fi acela care a legat cârpele în vârful unor copaci atât de înalţi, pentru ce a făcut aceasta şi mai ales în ce fel. Maica ce fusese martora acelor întâmplări minunate a dezvăluit întregul adevăr şi toate monahiile au început atunci să plângă de bucurie şi emoţie, tânguindu-se că nu le trezise şi pe ele să vadă minunea înfricoşătoare făcută de stareţa lor. Tocmai atunci a sosit şi Sfânta Irina. Când a înţeles ce se întâmplase şi că taina pe care ea o păstrase ani întregi bine ascunsă fusese dată în vileag, a certat cu asprime pe sora care făcuse aceasta, cu următoarele cuvinte: „Dacă m-ai fi văzut păcătuind ca om, ai fi dat în vileag păcatul meu?” A rânduit, deci, canon aspru pentru aceea dintre surori care va mai îndrăzni să vădească vreo întâmplare mai presus de fire, atâta vreme cât va fi ea în viaţă. În acest fel, multe dintre minunile sfintei s-au pierdut în tăcerea obștii Mănăstirii Hrisovalántou, dar evlavia şi încrederea monahiilor în egumena lor s-au înmulţit.


Sfânta Irina Hrisovalantou vorbindu-le maicilor

Anii treceau repede în mănăstire pentru Irina, iar preafrumoasa tânără aristocrată, acum egumenă a mănăstirii, recunoscută pentru sfinţenia ei şi împodobită de către Domnul cu daruri mai presus de fire, ajunsese la adânci bătrâneţe. Un fapt minunat era, însă, vădit, pe trupul şi chipul său, fiind observat de toţi, fie monahiile care o urmau în nevoinţe, fie credincioşii care-i cereau binecuvântarea: chipul şi trupul sfintei îşi păstrau celebra frumuseţe şi vioiciune pe care le avea în tinereţe. Asceza continuă, postul aspru îndelungat, răspunderea conducerii turmei sale numeroase şi, mai presus de toate, vremea care pe toate le strică, nu lăsaseră urme pe chipul şi trupul său. Duhul Sfintei rămăsese neatins de trecerea vremii, fiind plin de iubire faţă de Dumnezeu şi de făpturile Sale, iar nevinovăţia aceasta se oglindea minunat pe chipul său.

Marinarul care aduce mere

Odată, luminându-se de ziuă pentru sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare şi după săvârşirea slujbei vecerniei, Sfânta priveghea rugându-se. Se apropia ora utreniei, când Sfânta a auzit o voce spunându-i: „Primeşte pe marinarul care-ţi aduce merele şi mănâncă-le, ca să se veselească duhul tău”! După terminarea Sfintei Liturghii, Sfânta a spus portăresei să deschidă poarta mănăstirii şi să-l conducă pe omul care aştepta acolo la casa de oaspeţi, unde va veni ea însăşi, pentru a-l întâlni.

Şi într-adevăr, cuvioasa egumenă l-a întâlnit pe omul acela, care i-a povestit următoarea istorie minunată. Era marinar, proprietar al unei corăbii, din sfântul Patmos. Ieşise în larg cu vasul, prin partea de nord a insulei, către Constantinopol, şi aflându-se la mică distanţă de uscat, când atât el cât şi ceilalţi marinari au văzut un părinte venerabil, strigându-le să se oprească. Aceasta era, însă, cu neputinţă, căci sufla un vânt puternic care împingea vasul către larg. Atunci, gheronda a strigat cu toată puterea, poruncind vasului să se oprească. Vasul rămâne nemişcat iar bătrânul începe să păşească pe ape. În faţa marinarilor rămaşi fără grai, păşeşte pe corabie şi-i întinde căpitanului trei mere, spunându-i: „Când vei merge la Constantinopol, dă merele acestea Patriarhului şi spune-i că i le trimite Atotbunul Dumnezeu, prin robul Său, din paradis”. Îi dă, apoi, şefului echipajului, alte trei mere, adăugând: „Acestea să le duci Irinei, Egumena Mănăstirii Hrisovalántou, şi spune-i să mănânce din fructele Raiului, pe care atâta l-a dorit”. Acestea spunând, bătrânul a binecuvântat pe toţi cei de pe corabie, care şi-a reluat cursul, în vreme ce bătrânul a dispărut.

Încheindu-şi povestirea, marinarul s-a închinat în faţa Irinei, dăruindu-i merele. Sfânta le-a primit cu lacrimi de evlavie şi recunoştinţă, mulţumind Sfântului Evanghelist şi Apostol Ioan pentru acest dar minunat. Când s-a întors în chilia sa, a îngenuncheat, mulţumind lui Hristos pentru acest gest al bunăvoinţei către roaba Sa. Merele erau cu adevărat din rai, atât de frumoase ca formă şi culoare, încât altele ca acestea nu existau. Mireasma lor umplea tot locul şi surorile se întrebau ce minune se petrece în binecuvântata lor mănăstire.


Sfânta Irina Hrisovalantou, dând maicilor să guste din cele 3 mere din Rai

Cuvioasa adormire a Sfintei Irina

Sfânta Irina cu înnăscuta sa şi cu harul Sfântului Duh, a înţeles că acest dar este pentru ea o chemare către lumea cerească. Când a venit Sfântul şi Marele Post, a tăiat unul dintre mere în bucăţele mici, din care mânca câte o bucată pe zi, abţinându-se de la orice alt fel de hrană, chiar şi de la apă. În Marea şi Sfânta Joi, după Sfânta Liturghie şi de îndată ce toate surorile s-au împărtăşit cu Preacuratele taine, Irina a tăiat şi cel de-al doilea măr, dând fiecărei surori câte o bucată. Atunci le-a destăinuit şi istoria acestui sfânt dar şi toate surorile au slăvit pe Cel Preaînalt pentru nenumăratele harisme pe care dăruise roabei Sale. Cel de-l treilea măr Sfânta l-a păstrat pentru ultimele zile ale vieţii sale pământeşti.

În Vinerea Mare, surorile au cântat Sfintele şi Mântuitoarele Patimi ale Mântuitorului, iar Sfânta Irina, singură în Sfântul altar, se predase rugăciunii. Atunci a avut o vedenie minunată: s-a deschis cupola bisericii şi a apărut mulţime de îngeri, care cântau imnuri de slavă şi tămâiau Sfânta Masă. A apărut Hristos Însuşi, triumfător, cu Crucea pe umăr. Îngerii au îngenuncheat să-L salute. Strălucirea Mântuitorului orbea privirea Sfintei, care zărindu-L, a simţit tresărirea iubirii dumnezeieşti şi şi-a plecat ochii. Când şi-a ridicat din nou privirea cu timiditate, vedenia dispăruse. Alături de ea se găsea numai îngerul călăuzitor, care de atâtea ori o slujise: „Pregăteşte-te!”, i-a spus simplu şi Irina a înţeles că venise vremea să-i slujească pe oameni din ceruri.

Răstimpul scurt pe care l-a mai petrecut de la această vedenie, până la cuvioasa sa adormire, Sfânta l-a petrecut pregătindu-şi ucenicele pentru acest mare eveniment. Le-a învăţat despre taina morţii, despre judecata viitoare şi despre veşnicie. Învăţăturile sale înălţau duhurile monahiilor spre înălţimi cereşti. Moartea este grea pentru fiecare făptură omenească şi pe cât se apropia ora plecării sale din lumea aceasta, pe atât duhul sfintei simţea agonia morţii, de care nu a scăpat nici Domnul cel întrupat.

Prin luminarea Sfântului Duh a rânduit treburile mănăstirii şi a desemnat pe vrednica sa urmaşă la conducerea obştei. Cu o săptămână înainte de ziua cea mare, a început să postească, mâncând numai din mărul primit din Rai şi împărtăşindu-se zilnic cu Preacuratele Taine. Au venit şi zorile zilei de duminică, când Sfânta a luat parte pentru ultima oară la Sfânta Liturghie, a rostit simbolul nostru de credinţă, şi-a îmbrăţişat surorile duhovniceşti şi le-a cerut iertare şi în cele din urmă a îngenuncheat în faţa uşilor împărăteşti, şi-a înălţat mâinile şi s-a rugat pentru ultima oară în viaţa aceasta pământească cu aceste cuvinte: „Stăpâne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Tu Care eşti Păstorul cel Bun, Care cu Preasfântul şi Preacinstitul Tău Sânge m-ai mântuit de legăturile păcatului, auzi această ultimă rugăciune a smeritei roabei Tale. În mâna Ta preatare încredinţez astăzi această turmă mică. Acoper-o cu Sfânt acoperământul Tău şi păzeşte-o de atacurile nevăzutului vrăjmaş. Căci Tu eşti sfinţirea şi mântuirea noastră şi pe Tine Te slăvim în veci. Amin”.

Sfânta s-a retras, apoi, în tăcere şi cu linişte, cu inima şi mintea la Mirele său cel ceresc, în chilia sa şi s-a întins în patul său sărac. Cu o linişte plină de evlavie, monahiile au înconjurat-o şi au văzut-o zâmbind unor făpturi pe care ele însele nu le puteau vedea, dar pe care le puteau simţi în duh. Cu acest zâmbet ceresc, care făcea dovada deplinătăţii şi a păcii sufletului ei, şi-a dat sufletul Sfânta Irina, egumena Mănăstirii Hrisovalántou, la vârsta de 104 ani, rămânând, însă, mereu tânără şi frumoasă trupeşte.

Vestea cuvioasei sale adormiri s-a răspândit fulgerător în întreagul Constantinopol şi mii de oameni s-au adunat la mănăstire pentru a reuşi să se închine sfintelor moaşte ale maicii lor duhovniceşti. Întâistătător era însuşi patriarhul, care a însoţit, alături de mulţime de popor din toate straturile sociale, de arhierei şi preoţi, pe preafericita egumenă către ultimul său sălaş, în paraclisul Sfântului Mare Mucenic Theodor. Mireasma nespusă pe care o răspândea sfântul trup al Sfintei Irina, era mai puternică decât cele mai scumpe miresme pe care le aduceau cucernicii închinători.

http://www.pemptousia.ro/2014/07/viata-sfintei-irina-de-la-manastirea-hrisovalantou/

Sfintei Preacuvioasei Mucenite Parascheva din Roma

Sfânta si Marea Mucenita Parascheva s-a nascut intr-un sat pe lânga Roma, in vremea domniei lui Hadrianus (117-138), din parinti crestini, Agaton si Politeia, care multa vreme il implorasera pe Domnul sa le dea un prunc. Dumnezeu, care intotdeauna raspunde rugaciunilor celor care se tem de el, le dadu deci o fiica, pe care ei o numira Parascheva, caci era nascuta intr-o vineri (Paraskevi in greceste inseamna "vineri") dar si din evlavie pentru Patima intaritoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

Inca din frageda copilarie ea s-a consacrat cu totul celor dumnezeiesti. Nefiind deloc atrasa de jocurile copilaresti, isi petrecea vremea fie in biserica pentru a participa la Slujbe fie acasa, pentru a medita cuvântul lui Dumnezeu sau rugaciunea. La moartea parintilor sai, pe când era in vârsta de 12 ani ea imparti bogatiile lor celor lipsiti, apoi se retrase intr-o Manastire unde primi mahrama, semn al inchinarii vietii ei lui Dumnezeu. Dupa ce si-a petrecut o vreme in ascultare desavârsita fata de maica superioara, cu sufletul insetat de a impartasi si celorlalti oameni comoara credintei, ea parasi Manastirea pentru a se duce sa propovaduiasca numele lui Hristos in orase si sate. Astfel aduse pe multi pagâni la dreapta credinta, suscitând nemultumirea si ura iudeilor, care au denuntat-o regelui acelui tinut in care ea se afla (dupa altii, noului imparat, Antonin cel Pios, catre 140). Suveranul dadu ordin pe data ca nobila crestina sa fie arestata si adusa inaintea lui. Când o vazu, ramase mai intâi surprins de frumusetea ei apoi incerca sa o atraga prin maguliri spunând : "Daca te lasi convinsa de cuvintele mele si accepti sa aduci sacrificii idolilor, vei primi multe bogatii, dar daca te incapatânezi, sa stii ca vei avea multe de suferit". Tânara fata, desi gingasa, ii raspunse cu barbatie : "Nu ma voi lepada niciodata de prea blândul meu Iisus Hristos si nici un chin nu va putea sa ma desparta de dragostea Lui. Caci El a zis : Eu sint Lumina lumii ; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8:12). Cât despre idolii vostri, care nu au facut nici cerul nici pamântul, ei vor disparea de pe pamânt si de sub cer (Ieremia 10:11)". Atunci mânia regelui se inflacara si dadu ordin soldatilor sa puna pe capul Sfintei o casca de fier inrosit in foc. Acoperita de roua, precum cei Trei Tineri din cuptor, Sfânta Parascheva nu simti nici o suferinta. Dupa ce i-au fost smulsi sânii, fu aruncata in inchisoare, cu o piatra grea pusa pe piept, dar fu vindecata de un Inger ce si-a facut aparitia dintr-un mare cutremur. Constatând minunea, 70 de soldati din garnizoana s-au convertit si au fost imediat executati din ordinul tiranului care o aduse din nou inaintea lui pe Parascheva. Repetându-si inflacarata marturie de credinta, Sfânta fu aruncata intr-un cazan de cupru si bronz umplut cu plumb incandescent. Dar si acolo, trupul sau - care primise prin asceza si feciorie arvuna cinstirii vietii viitoare - ramase neatins. Crezând ca amestecul nu era cu adevarat arzator, tiranul se apropie si fu orbit de vapaie5. Sub efectul durerii isi dadu seama de greseala sa si incepu sa strige : "Fie-ti mila de mine, slujitoare a adevaratului Dumnezeu si reda-mi lumina ochilor si voi crede in Dumnezeul pe care il propovaduiesti". La rugaciunea Sfintei el nu numai ca isi regasi vederea ci primi si lumina credintei si la cererea sa fu botezat in numele Sfintei Treimi, impreuna cu toti cei apropiati lui.

Eliberata, Sfânta Parascheva parasi tinutul pentru a-si continua misiunea. Pe când se afla intr-un oras condus de un oarecare Asclepios si propovaduia pe Hristos, fu arestata si adusa in fata tribunalului. La intrebarea lui Asclepios care ii ceru sa isi spuna numele, Sfânta se inchina cu semnul Sfintei Cruci si declara ca era slujitoarea lui Hristos Facatorul cerului si al pamântului, Care s-a dat crucii si mortii pentru Mântuirea noastra, si Care va reveni cu marire sa judece viii si mortii. Tiranul dadu ordin sa fie batuta cu vergile dar Sfânta continua sa il slaveasca pe Dumnezeu, cu privirea intoarsa spre cer, iar când Asclepios ii intrerupse pe calai pentru a-i cere sa aduca sacrificiu idolilor, ea il scuipa in fata cu dispret. Iesindu-si din fire el ceru sa fie biciuita pâna la os. Dar dupa o noapte petrecuta la inchisoare, soldatii o gasira a doua zi nevatamata. Cum ea cerea regelui sa fie lasata sa se duca la Templul lui Apolo, toti pagânii se bucurara, crezând ca accepta sa aduca sacrificii idolilor. Când insa - dupa ce se rugase indelung - isi facu semnul Crucii, idolii se sfarâmara cu zgomot mare iar poporul striga : "Mare este Dumnezeul Crestinilor!". Preotii idolilor, cuprinsi de furie, au cerut regelui sa sfârseasca cu ea si fu aruncata in fosa unde prin rugaciune provoca moartea unui balaur si a reptilelor care se mai gaseau acolo. Constatând ca toate tentativele sale erau zadarnice, Asclepiios o trimise in alta imparatie, condusa de crudul Tarasios6 . Dar cum prin chemarea Numelui lui Hristos ea ii vindeca pe toti bolnavii care erau adusi la ea, regelu ceru sa fie adusa inaintea lui si o acuza de vrajitorie, dând ordin sa fie aruncata intr-o fosa urât mirositoare, plina de animale veninoase. Prin semnul Crucii, aceasta cloaca deveni asemeni unei pajisti inmiresmate primavara, iar Sfânta, ocrotita de un Inger, ramase nevatamata la toate celelalte chinuri la care fu supusa. De aceea, nemaiputându-si conteni mânia, regele ordona calailor sai sa taie capul slujitoarei lui Dumnezeu. Cazând in genunchi, Parascheva se ruga cu lacrimi, incredintându-si sufletul viteaz Mirelui sau Hristos si ii ceru sa ierte pacatele celor care aveau sa-L cinsteasca. Atunci când capul ii cazu sub spada, se auzi un glas ceresc urându-i bun venit in Imparatia Cerurilor, a carei venire ea o vestise prin cuvântul sau si prin lucrarile sale. De atunci, parti din moastele sale, imprastiate in Sfintele Biserici, nu au incetat sa infaptuiasca nenumarate vindecari, in special pentru cei bolnavi de ochi.

Viata si patimirea sfintei Parascheva Romana a fost scrisa de Ioan de Eubeea in secolul al VIII-lea. Ea este uneori praznuita si in ziua de 9 noiembrie.

Sfântul Pantelimon

Sinaxar 27 Iulie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Sfântului maritului, marelui Mucenic si tamaduitor Pantelimon.

PantelimonSfântul si maritul Mucenic al lui Hristos, Pantelimon, s-a nascut la Nicomidia din parintii Eustorgios, senator pagân, si Evula, o crestina; acestia i-au dat numele de Pantoleon. Incredintat spre educatie lui Eufrosin, medic de renume, el ajunse dupa putina vreme la o cunoastere desavârsita a artei medicale intr-atât incât imparatul Maximian, care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Cum tânarul trecea in fiecare zi in fata casei unde era ascuns Sfântul Ermolae (cf. 26 iulie), Sfântul Parinte ghici dupa tinuta lui calitatea inalta a sufletului sau si il invita intr-o zi sa intre si incepu sa il invete ca stiinta medicala nu poate aduce decât slaba usurare naturii noastre suferinde si sortita mortii si ca numai Hristos, singurul Doctor adevarat, a venit sa ne aduca Mântuirea, fara leacuri si fara plata. Cu inima batând de bucurie la auzul acestor cuvinte, tânarul Pantoleon incepu sa il viziteze regulat pe Sfântul Ermolae si fu initiat de el in Tainele credintei. Intr-o zi, pe când se intorcea de la Eufrosin, gasi pe drum un copil, mort dupa ce fusese muscat de o napârca. Judecând ca momentul venise sa probeze adevarul promisiunilor lui Ermolae, el chema in ajutor Numele lui Hristos si pe data copilul se ridica iar napârca muri. Atunci el alerga la Ermolae si, plin de bucurie, ceru sa primeasca fara intârziere Sfântul Botez. Ramase apoi in preajma batrânului Sfânt pentru a se bucura de invataturile lui si nu mai reveni acasa decât in a opta zi. La intrebarile tatalui sau nelinistit el raspunse ca ramasese la palat, tinut de vindecarea unui om de pe lânga imparat. Pastrând inca secreta convertirea lui, el arata in acealasi timp o adânca preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatal sau de zadarnicia inchinarii la idoli.

Dupa o vreme fu adus la senator un orb care il implora pe Pantoleon sa il vindece, caci isi pierduse zadarnic toata averea pe la doctori. Increzator in Hristos, care salasluia de-acum in el cu putere, tânarul confirma in fata tatalui sau uimit ca avea sa il vindece prin harul Stapânului sau. Facu semnul Crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos si pe loc barbatul isi recapata vederea, nu numai a ochilor trupului ci si ai sufletului, caci el intelese ca Hristos il vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae impreuna cu Eustorgios, care nu dupa multa vreme adormi in pace.

Pantoleon imparti atunci mostenirea sa saracilor, elibera sclavii si se dedica si mai vârtos ingrijirii bolnavilor carora nu le cerea in schimb decât sa creada in Hristos, cel venit pe pamânt pentru a ne vindeca de toate bolile noastre (de aceea este slavit printre Sfintii Doctori fara de arginti). Ceilalti doctori din Nicomidia incepura sa fie invidiosi pe el si cum el ingrijise pe un Crestin care tocmai fusese chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta la Maximian. Dupa ce le-a ascultat cu tristete plângerea impotriva protejatului sau, imparatul il convoca pe cel care fusese mai inainte orb si ii puse intrebari despre ce mijloace folosise Pantoleon ca sa ii redea vederea. Precum orbul din nastere din Evanghelie, omul raspunse cu simplitate ca Pantoleon il vindecase chemând Numele lui Hristos si ca aceasta minune ii adusese adevarata lumina, aceea a credintei. Furios, imparatul ceru sa i se taie capul pe data si trimise oameni sa il gaseasca pe Pantoleon. Când Sfântul se afla inaintea lui, ii reprosa ca ar fi tradat increderea pe care i-o acordase si il acuza ca il insulta pe Asclepios si pe ceilalti zei prin credinta sa in Hristos, un om mort crucificat. Sfântul ii raspunse ca atât credinta cât si mila fata de adevaratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogatiilor si onorurilor acestei lumi de desertaciune si pentru a-si intari argumentele ii ceru lui Maximian sa il puna la incercare. Fu deci adus un paralitic, asupra caruia preotii pagâni spusera incantatiile lor, salutate batjocoritor de catre Sfânt. Cum eforturile lor ramasera fara efect, Pantoleon isi inalta rugaciunea catre Dumnezeu si luând pe paralitic de mâna, il ridica in Numele lui Hristos. Numerosi pagâni, vazându-l pe om mergând plin de bucurie, crezura atunci in adevaratul Dumnezeu, in timp ce preotii pagâni insistau pe lânga imparat sa fie ucis acest rival periculos.

Cum Maximian ii amintea chinurile la care cu câtva timp in urma fusese supus Sfântul Antim (cf. 3 septembrie), Pantoleon raspunse ca daca un batrân facuse dovada unui asemenea curaj, cu atât mai mult tinerii trebuiau sa se arate curajosi in incercari. Nici magulirile nici amenintarile neputând sa il faca pe Pantoleon sa isi schimbe atitudinea, tiranul il incredinta torturii. Legat de un stâlp, trupul ii fu sfâsiat cu gheare de fier apoi ranile ii fura arse cu faclii aprinse. Dar Hristos, aparut Sfântului Mucenic sub chipul parintelui sau spiritual, Sfântul Ermolae, ii spuse : "Nu te teme, copilul meu, caci sint cu tine si iti voi fi de ajutor in tot ceea ce vei suferi pentru mine". De indata tortele se stinsera iar ranile Sfântului fura vindecate. Apoi, fie scufundat in plumb topit, fie aruncat in mare legat de un pietroi, in toate incercarile Domnul il insotea si il pazea nevatamat. Dupa aceea fu aruncat fiarelor salbatice, dar si acolo Hristos il apara iar animalele venira gudurându-se la picioarele lui asemeni unor animale domestice. Cit priveste imparatul, ramânând el mai salbatec decât niste animale fara ratiune, dadu ordin ca Sfântul sa fie legat de o roata cu lame ascutite ce urma sa fie lasata sa se rostogoleasca de pe o inaltime in fata intregului oras adunat. Din nou Domnul interveni in chip minunat. Il elibera pe slujitorul sau de legaturile lui iar roata strivi in rostogolirea ei un mare numar de necredinciosi.

Cum Maximian il intreba de unde avea o asemenea putere si cum ajunsese el la Credinta Crestina, Pantoleon ii arata unde se ascundea Ermolae, caci Dumnezeu ii facuse cunoscut ca venise vremea, pentru el si stapânul sau, sa-L marturiseasca si sa isi gaseasca in Muceninicie desavârsirea. Dupa moartea preamarita a Sfântului Ermolae si a celor impreuna cu el, tiranul il aduse din nou pe Pantoleon si pretinzând ca mucenicii se supusesera, incerca sa il convinga sa se inchine idolilor, dar preafericitul ceru sa ii vada. Suveranul raspunse ca ii trimisese in misiune intr-un alt oras iar Pantoleon ii replica : "Ai spus adevarul fara sa vrei, mincinosule, caci ei sint acum in Ierusalimul ceresc!". Constatând ca nu va putea sa il clinteasca din credinta sa, Maximian dadu atunci ordin ca Pantoleon sa fie decapitat iar trupul sa ii fie aruncat in foc.

Sfântul ajunse cu bucurie la locul executiei, in afara orasului, dar in momentul in care calaul isi agita spada, aceasta se topi precum ceara se topeste in foc. In fata acestei minuni, soldatii care erau de fata il marturisira pe Hristos. Pantoleon ii indemna insa sa isi indeplineasca datoria si mai spuse o ultima rugaciune. Un glas de sus ii raspunse : "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sint deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon" (care inseamna "prea milostiv"). El isi intinse grumazul iar când capul ii cazu, curse lapte din gâtul lui, trupul sau deveni alb ca zapada iar maslinul uscat de care fusese legat inverzi din nou pe data si rodi cu fructe din belsug. Soldatii, carora li se daduse ordin sa arda trupul Sfântului, il incredintara credinciosilor care il ingropara cu piosenie pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul si se dusera sa propovaduiasca Vestea cea Buna si in alte locuri.
De atunci, Moastele Sfântului Pantelimon nu au incetat sa savârseasca vindecare si sa aduca harul lui Hristos, singurul Doctor al sufletelor si trupurilor, al tuturor celor care se apropie de El cu evlavie.

Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine ( Sfântul Vasile cel Mare )

Un lucru trebuie să avem clar în minţile noastre: că o data ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că o dată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie, să ne închipuim pentru noi o situaţie mai buna.

Morţile vin de la Dumnezeu ; dar moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine, începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre.

Am putea să nu avem nici o suferinţă dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca încât să nu fim noi înşine autorii suferinţelor noastre?

Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine.

Răul în sine depinde de noi, de pildă: nedreptatea, desfrânarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi toate patimile înrudite cu ele, care întineaza sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea.

Răul raportat la noi provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă: boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă. Fiecare din aceste rele este adus asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpân spre folosul nostru.

Se ia bogaţia celor care au întrebuinţat-o rau, ca să strice unealta cu care săvârşeau nedreptate; trimite boala celor carora le este mai de folos să le fie madularele legate decât să le aiba slobode, spre a ne îndeparta de păcat; aduce moarte când se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu 1-a fixat dintru început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia din noi.

Foametea, seceta, ploaia prea multă sunt plăgi obşteşti abătute asupra oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi când răutatea lor a depăşit orice măsură. După cum doctorul este un binefăcător chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului (că poartă război bolii, nu bolnavului), tot aşa Dumnezeu este bun când prin pedepse date unora Se îngrijeşte de mântuirea tuturor. Nu acuzi pe doctor când pe unele din mădularele tale le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul din trup, ci îi mai dai şi bani şi-1 numeşti mântuitorul tău pentru că a oprit boala într-o mică parte a trupului, înainte de a se intinde în tot corpul. Dar când vezi că un oraş se dărâmă peste locuitorii lui din pricina cutremurului sau ca o corabie se scufundă în mare cu toţi calătorii, nu zăboveşti să-ţi porneşti limba hulitoare împotriva adevăratului Doctor şi Mântuitor.

Şi totusi ar trebui să întelegi că este nevoie de un tratament făcut cu grijă, când bolile oamenilor sunt mici şi usor de vindecat, dar când se dovedeşte că bolile lor nu mai pot fi vindecate printr-un tratament obişnuit, atunci este necesară îndepartarea celor ajunşi nefolositori, pentru ca nu cumva, întinzându-se boala, să cuprindă şi pe cei sănătoşi. Aşadar, dupa cum nu-i de vina doctorul daca-ţi taie sau iţi arde o parte din trup, ci boala, tot aşa şi distrugerile oraşelor îşi au originea în păcatele oamenilor, care depaşesc orice masură. Scuteste deci pe Dumnezeu de hula!
 
Sfântul Vasile cel Mare

Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului – de Marius Ianuş

                 
”Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în Existența lui Dumnezeu decât în propria mea existență”

Prima mea vizită la Părintele Arhimandrit Ioan de la Sihăstria Rarăului a fost de domeniul fantasticului. Cum începe vorba, cum mă întreabă, zâmbind cu subînţeles, din ce parte am venit, „din jos sau din sus?”, de parcă ştie că am mai căutat o dată mănăstirea din partea cealaltă, dinspre Pojorâta, dar m-am blocat din cauza drumului rău. Apoi, pe parcursul discuţiei, îmi spune exact cum îmi spunea bunica mea Garofina. După care începe să vorbească în versuri. Tot ce-mi spune de la un punct încolo e în versuri, cu rimă. Mă învaţă rugăciuni, pe care, spre ruşinea mea, le-am uitat, îmi dă poveţe versificate… Ce să mai spui?… Deşi totul era atât de ieşit din comun, mie mi se părea ceva tare firesc. Totuşi, la un moment dat, cel în care Părintele a început să vorbească în poezii, m-am speriat văzând cum ieşim din realitate (eu fiind autor de versuri). Şi abia mai apoi mi s-au lămurit toate câte mi le-a spus: e senzaţional. În tot timpul cât a vorbit cu mine a mai făcut şi altele. A răspuns la telefon, a vorbit cu cei din obşte. Apoi se oprea brusc şi, parcă iluminat de ceva din afara lui, începea să-mi vorbească. Senzaţional! Chiar dacă nu îţi dai seama pe loc de greutatea şi adâncimea celor pe care ţi le spune…

O vorbă mare a Părintelui, pentru toată lumea, am găsit-o pe un blog dedicat mănăstirii de către un credincios – http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro/: “Eu cred foarte mult în Existenţa lui Dumnezeu. Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în Existenţa Lui decât în propria mea existenţă.“ Părintele Ioan L-a lăsat pe Dumnezeu, Cel mai viu decât omul, să se sălăşluiască în el şi a fost văzut (şi fotografiat) la Sfânta Liturghie în chip de stâlp de lumină. Din pricina condiţiilor ireale în care s-a desfăşurat prima noastră discuţie, nu am mai dorit să îi iau atunci un interviu Părintelui Ioan. I- am vorbit despre faptul că aş dori să facem acest interviu la următoarea mea vizită. Iar această vizită, iată, a venit curând. La Mănăstirea Sihăstria Rarăului se ajunge urmând drumul care se desface din European pe lângă Gara din Câmpulung Moldovenesc. Acest drum, întins de-a lungul unui pârâu numit Izvorul Alb, e mai întâi o stradă semicitadină, dar se transformă rapid într-o uliţă, iar mai apoi într-un drum forestier, sporind frumuseţea călătoriei. Mănăstirea e aşezată chiar acolo unde începe urcuşul cel mai zdravăn către Vârful Rarău, într-o poiană înconjurată de brazi. În curtea mănăstirii sunt două biserici şi câteva clădiri de locuit şi anexe foarte îngrijite. Dar podoaba cea mare a acestei mănăstiri e Părintele Ioan, duhovnicul minunat, un adevărat stareţ, în sensul în care folosesc ruşii acest cuvânt. Cum îl văd înconjurat de fotografii ale Părinţilor îmbunătăţiţi din epoca recentă, încep discuţia de la aceasta:

Părinte Ioan, avem în comunism câţiva sfinţi foarte mari. Poate cel mai mare făcător de minuni al nostru – Părintele Arsenie Boca, apoi Părintele Daniil Tudor, Părintele Iustin Pârvu, Valeriu Gafencu, poate şi despre Radu Gyr am putea spune că este un sfânt mărturisitor… şi o mulţime de sfinţi mărturisitori, la Aiud şi în alte părţi. Nu ar trebui să fie canonizaţi?

În general, în Ortodoxie nu prea se fac canonizări aşa de rapid ca în alte părţi, cum fac catolicii sau alţii. Dar sunt sfinţi, evident că sunt sfinţi. Cine moare pentru Hristos, moare pentru Hristos – e mucenic. Cine mărturiseşte pe Hristos e mărturisitor. Toţi cei ce au suferit pe timpul comunismului, toţi sunt sfinţi. Şi sfinţi mari. Sfinţii au suferit pentru credinţă. Pentru ţară, pentru neam, pentru credinţă… Ce înseamnă a fi comunist? Înseamnă a nu crede în Dumnezeu, a fi materialist-dialectic. Dacă eşti materialist-dialectic, crezi numai în materie. Şi dacă ai mărturisit Credinţa, te-au socotit că eşti duşmanal comunismului. Dar Credinţa nu condamnă pe nimeni, nu prigoneşte pe nimeni, nu face rău nimănui. Doar îşi apără Adevărul, care este necesar pentru mântuire. Despre Ieroschimonahul Daniil Tudor ştiu, pentru că am fost ucenicul lui, la Rarău. Era un sfânt pe pământ. Sfânt! Când mergea, nu numai eu, ci şi alţii sărutau până şi pământul, iarba pe care călca el. Era un mare apărător al Credinţei Ortodoxe. Şi era şi un mare cunoscător. Ştia vreo cinci-şase limbi străine, avea şi vreo şase mii de cărţi ale lui personale şi era doct, doct, foarte cult. La vârsta de opt ani, după câte am auzit eu vorbindu-se, şi chiar din gura lui, la opt ani citea cărţi de filosofie. Care copil la opt ani citeşte cărţi de filosofie în ziua de astăzi? Nu le citesc nici pe acelea pe care trebuie să le înveţe la şcoală… Nu îi interesează ştiinţa. La opt ani ce ştiu copiii ce înseamnă ştiinţa? Nici nu ştiu de ce trăiesc pe lume, pentru ce s-au născut şi care e misiunea lor pe pământ…

Aţi trecut şi Sfinţia Voastră prin temniţele comuniste. Aţi putea să ne spuneţi două vorbe despre asta?

Da. N- am suferit cum au suferit cei ce au fost înaintea mea, torturi groaznice şi dispreţ desăvârşit şi ură… Ura am suportat-o şi eu, din partea gardienilor şi a mai-marilor închisorii. Ură şi duşmănie – da. Dar eu nu am fost torturat. Nici nu am făcut politică, nici n-am fost un om deosebit. Dar… pentru unii de-ai noştri, pentru Credinţă, am suportat. Ce să facem?…

Are loc acum un proces de deznaţionalizare a României… Ba chiar unul de „ţiganizare” a ei.

Aşa-i „programul”. Toţi sunt socotiţi egali. Românii muncesc, ţiganii cerşesc, românii învaţă, n-au servicii, ţiganii intră prin facultăţi… Nu ştiu, nu mă pricep. Dar ceea ce vedeţi dumneavoastră văd şi eu şi vede toată lumea. Li se dă atenţie, dar nemeritoriu.

Vremurile sunt destul de aproape de sfârşit, credeţi?

Aproape, da. Da’ nu se vede în societatea din ziua de astăzi? Nu mai este dragostea care trebuia să fie, nu mai este Credinţa cea adevărată, care să fie cinstită şi preţuită, nu mai este ştiinţă pe pământ, şcoala nu mai este şcoală, cum era înainte vreme… Acuma se vorbeşte la televizor şi la radio, peste tot, că fac câte înşelăciuni cu plicul cu bani. Nu mai este adevărată ştiinţă. Este „artă cu tendinţă”. „Ştiinţă cu tendinţă”. Nu mai este artă pentru artă şi ştiinţă pentru ştiinţă, cum era înainte vreme.

Toate urmăresc, de fapt, un scop.

Da. Nu mai sunt oamenii pregătiţi cum erau înainte vreme. Au servitoare, au calculatoare, au fel de fel de internete din astea, nu ştiu ce-s astea, dar vreau să spun că nu mai sunt oameni de cultură şi oameni de ştiinţă. Umblă numai după diplome, cu bani. Ai bani, ai examenul trecut dinainte. N- ai bani, stai deoparte. Nu se studiază. Copiii, elevii şi studenţii, stau la televizor. Nu studiază cărţile. Şi imaginile din televizor le intră în cap mereu şi devin mintea lor. Şi tot ce i-a impresionat, când vor să facă ceva, le apare în faţă. Mintea lor nu mai este concentrată la ceea ce învaţă sau la ceea ce fac. Şi omul, când se roagă, „intră fulgii”, vine câte-un drac şi îi bagă în minte ceea ce e nepotrivit. Nu vezi cât a scăzut gradul de cultură? Şi nu numai la noi, ci în toată lumea. Sunt anumite excepţii care se impun şi restul…

Şi nu mai sunt modele adevărate. În perioada interbelică erau, totuşi, alte modele, modele naţionalist-creştine, oamenii aveau alte repere…

Da… Era Credinţă multă. Eu l-am admirat întotdeauna pe Regele Mihai. Când era el stăpân, peste tot scria „Nihil sine Deo”. La intrare în şcoli, în facultăţi, la întreprinderi, la depozite, peste tot scria „Nihil sine Deo”. Şi când era vreo sărbătoare cu cruce roşie elevii mergeau la biserică. Făceau escortă. Veneau elevii la şcoală, la ora nouă dimineaţa se făcea apelul, iar apoi, încolonaţi, mergeau la biserică. Şi stăteau până după predică. Luau anafură, iar apoi mergeau acasă, să mănânce, să înveţe, să se odihnească. La fel, întreprinderile aveau liber, oamenii mergeau la biserică. Acum… lucrează omul din noapte în noapte şi tot n-are ce mânca. Dumnezeu îl pedepseşte pe omul necredincios. „Nihil sine Deo” – „Nimic fără Dumnezeu”! Mântuitorul zice: „Fără mine nu puteţi face nimic”. Mântuitorul ne recomandă lucrul acesta, neîncetat, dar noi facem aşa?



Credeţi că mai are vreo şansă România să renască, să se întoarcă la valorile creştine?

Da’ cum să nu?! Dacă ne întoarcem la credinţă, o să fie foarte bine. Ţara noastră e o ţară foarte frumoasă, foarte bogată şi iubită de Dumnezeu. Iubită de Dumnezeu. Da’ noi nu Îl mai iubim pe Dumnezeu cum îl iubeau părinţii, moşii şi strămoşii noştri. Când ţara era Grânarul Europei. Când era Regele Mihai, eu ţin minte, că am trăit pe timpul acela, nu existau tractoare, nu erau secerătoare, nu erau alte ceva, nu erau maşini, nu erau făbrici atâtea cum sunt acuma şi ţara era Grânarul Europei. Erau doi dolari un leu. Era foarte bogată ţara. Era rugăciune. Toată lumea mergea la biserică. Dacă şi elevii mergeau la biserică, încolonaţi! Spun ceea ce am văzut eu, ceea ce ştiu eu. Fără Credinţă, nimic. N- ai pe Dumnezeu, n-ai nimica. Nu te-ajută Dumnezeu, nu poţi face nimica. Doar existenţa noastră e de la Dumnezeu. Şi dacă-L părăsim pe Dumnezeu nu mai existăm. Nu-i aşa? E logic. Şi se vede… Toată lumea trăieşte greu. Din ce în ce mai greu. Şomer poţi să fii, dar fabricile, uneltele, civilizaţia îi iau omului posibilitatea de a munci. Fabrica produce mai mult decât manopera făcută de om, da’ viaţa scade în general, nivelul de viaţă, de trai…

Dar ca să se reclădească România pe aceste valori creştine ce ar trebui făcut? Să ne rugăm pentru asta? Sau să facem ceva?

Simplu. Întâi şi-ntâi trebuie să împlinim poruncile Lui Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu toată puterea ta şi din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Să ne iubim unii pe alţii şi să iubim pe Dumnezeu. Mântuitorul zice: „Cum v-am iubit Eu pe voi, să mă iubiţi şi voi pe mine.” Împlinim porunca asta? Mântuitorul ne-a lăsat Pacea Cerească, din ascultare faţă de Dumnezeu Tatăl, S-a întrupat şi S-a jertfit pentru noi. A pătimit ca olog toate patimile ce şi le poate imagina cineva, şi toate chinurile şi suferinţele fizice şi sufleteşti, ca să ne mântuiască. Şi noi Îl iubim? Împlinim poruncile Lui Dumnezeu? A venit tocmai Mântuitorul ca sărefacă societatea. Din păgâni, să ne facă pe toţi creştini, ca să ne putem mântui. Ne-a făcut Dumnezeu pentru Sine Însuşi. Cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut, Doamne, spre Tine (sau pentru Tine). Şi neliniştit e sufletul şi inima mea până mă voi odihni întru Tine.” Ne-a făcut Dumnezeu după Chipul Său, ca să ne poată urca în Ceruri. Da’ acuma toată lumea se modifică. Îşi rad sprâncenele, îşi vopsesc părul, îşi fac unghiile, se pictează pe unghii, pe faţă, bagă câte verigi prin urechi, prin degete, prin buze, prin barbă, oamenii toţi se bărbieresc, se vopsesc… Nu mai este respectul faţă de Dumnezeu, faţă de Creator şi faţă de însăşi Creaţia care suntem noi. Nu ne respectăm aşa cum suntem creaţi de Dumnezeu, ne facem noi nu ştiu după ce model… Vedeţi? Şi Dumnezeu se supără, normal. Vedeţi că şi clima se schimbă. Zilele se scurtează tot mereu… Când eram copil mic eraMihai Groza, un bătrân obişnuit, avea optzeci şi ceva de ani şi spunea că vremea de acuma se scurtează. Şi, într-adevăr, aşa şi este. Acu-i dimineaţă – acu-i seară, acu-i luni – acu-i sâmbătă, acu-i iarnă – acu-i primăvară, apoi îndată iară vine iarna… Asta e. Dumnezeu ne pedepseşte. Şi nu merg oamenii la biserică. Oamenii nu se mai roagă. Ferească Dumnezeu! Stau la calculator, au internet, plimbări, excursii, dar ca să-ţi meargă unul la biserică regulat să se roage… Întrebat fiind Mântuitorul de Sfinţii Apostoli cine este iertat dacă lipseşte de la biserică, a răspuns că acela căruia îi arde casa şi nu poate să iasă dintr-însa. Acela este iertat. Ori că n-are picioare, ori e paralizat, ori reţinut… Deci nu există motive ca să lipsim de la biserică. Dumnezeu ne-a creat pentru El Însuşi, cum spune Fericitul Augustin. Dumnezeu ne-a dat Chipul Său şi Asemănarea Sa. Dar noi nu facem ce trebuie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cel ce se împodobeşte se leapădă de Hristos ca şi cum i-ar spune în faţă: «Doamne, nu mai vreau să port chipul Tău, nu mai vreau să fac voia Ta, nu mai vreau să mă supun Ţie, nu mai vreau să ascult de Tine, mă lepăd de Tine şi de Împărăţia Ta…»” Asta înseamnă sinucidere! Sinucidere! Dar Dumnezeu, din dragostea Lui, încă ne mai ţine în viaţă, ca să ne putem corecta. Că, zice: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Şi omul când moare trece prin douăzeci şi patru de vămi. Uite, este o vamă specială, lăsată de Dumnezeu, pentru cei ce se împodobesc, ca să fie opriţi şi pedepsiţi. Vama douăzeci şi doi. Cu cât vama e mai înaltă şi mai depărtată, cu atâta iadul este mai profund şi mai groaznic. De neînchipuit! Groaznic! Şi, vedeţi, urmează vama a douăzeci şi treia, a tutunului. Cei care nu lasă fumatul se duc în Iad. Şi apoi vama Dreptei Credinţe, prin care intră numai ortodocşii. Nu catolici, nu protestanţi, nu mahomedani, nu iudei, nu anglicani sau mai ştiu eu ce. Ortodocşi. Dreapta Credinţă. Cerurile sunt Preacurate. Cum este şi Dumnezeu, Strălucirea Strălucirilor. Nu pot să meargă pete sau murdării în Împărăţia Cerească. De aceea este vamă. N- ai „acte” corespunzătoare, nu poţi trece vama. De aceea sunt cele douăzeci şi patru de vămi, pentru că la fiecare vamă omul este oprit pentru păcatele sale. Dacă eşti păcătos şi nu poţi trece vama, nu mai poţi merge la Rai. Este lăsată de Dumnezeu pocăinţa. Omul se poate corecta cât este în viaţă. Să se întoarcă la Credinţă. Ca păcătoşii care s-au întors şi s-au mântuit. Că o fost Moise Arapul, o fost tâlharul de pecruce… Fiul Risipitor e o pildă foarte grăitoare. Că omul, cât de păcătos ar fi, dacă se întoarce, Dumnezeu îl primeşte, cu multă dragoste şi cu multă bucurie. Dacă merge cu pocăinţa, umilinţa şi hotărârea fiului risipitor. Că, zice: „Tată, greşit-am la Cer şi înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Fămă ca pe unul din argaţii Tăi.” N- avea pretenţia să mai fie un fiu al Părintelui Ceresc, aşa cum noi pretindem, în ziua de astăzi. Dacă am dat un leu de pomană la cineva, gata, acuma am făcut milostenie.Nu e aşa. Noi nu ne gândim câte păcate facem permanent. Şi omul trebuie să se împărtăşească. Omul care nu se împărtăşeşte des, nu se mântuieşte! Mântuitorul pentru asta a venit în lume, să pătimească, să ne înveţe Credinţa, Dragostea Cerească. Să pătimească pentru noi. Ca să dea hrană. Să dea hrană cerească, ca să ne putem mântui, să ne putem îndumnezei. Şi spune, la Cina cea de Taină: „Luaţi şi mâncaţi, Acesta este Trupul Meu”, „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu.” „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru mine petrece şi eu întru el. Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţă întru el.” Şi-apoi adaugă: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea”. Deci asta este mântuirea: unirea cu Dumnezeu. Păcătoşii se unesc cu satana, prin păcate şi necredinţă, iar cei care sunt credincioşi se unesc cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, şi intră în Ceruri, Sus. Că, zic: Mântuitorul petrece în tine şi tu în El. Deci, asta înseamnă a te uni cu Dumnezeu, a fi „cetăţean ceresc”, cum spun Sfinţii Apostoli: „petrecerea noastră în Ceruri este”. Da’ în Ceruri trebuie să fie. Mintea acolo să fie, inima acolo să fie, dorinţele noastre acolo să fie, voinţa noastră acolo să fie, la Ceruri, nu pe pământ. Şi vedeţi… acuma oamenii nu se împărtăşesc. Beau cafea în fiecare zi, beaurachiu nu chiar tot în fiecare zi (aici Părintele se uită către un preot care era în încăpere, zâmbind – n.rep.), dar vreau să spun că n-au grija Sfintei Împărtăşanii. Preoţii nu mai împărtăşesc creştinii cum împărtăşeau primii preoţi, cum se împărtăşeau primii creştini. Sfântul Ioan Gură de Aur împărtăşea în fiecare zi. Şi spune: „Cine este demn, în fiecare zi să se împărtăşească, cine nu este pe patul morţii.” De aici este. Primii creştini se împărtăşeau zilnic. Acuma unde-i Împărtăşania? Că preotul zice „vii după patruzeci de zile”. De ce după patruzeci de zile? Că omul poate muri în orice clipă. Mântuitorul zice: „Nu ştii în care ceas din zi sau din noapte va veni Fiul Omului.” Nu eşti pregătit, un’ te duci nepregătit? Ieşi dezbrăcat noaptea în ger? Doamne fereşte! Nu? Preotul care nu spovedeşte şi nu împărtăşeşte des, acela nu mai este preot. E un simplu funcţionar, un om care n-are ce face şi face slujbă la Biserică, caută să ia cât mai mulţi bani, da’ n-are grijă de sufletele oamenilor, de turmă… Cu Voia Lui Dumnezeu se întăreşte potrivnicul şi-i mănâncă turma, rămâne fără turmă. Mai ales să ierte păstorii. Acuma sectarii se înmulţesc. Pentru că pe ei nu-i opreşte nimeni. Ei au libertatea asta mai mult decât ortodocşii. Şi la televizor, pe unde se dau imagini despre Biserică, preoţii îs mereu criticaţi, da’ niciun sectar nu este criticat. Pot să facă orice. Niciun păgân nu este criticat cum sunt criticaţi creştinii ortodocşi. Ce înseamnă asta? Duşmănie faţă de Dumnezeu. Ură. Luptă împotriva Credinţei, împotriva Lui Dumnezeu. Păi cum să mai fie bine pe pământ? Înainte oamenii când mergeau la Biserică se chemau unii pe alţii. „Haişi tu”, „Aşteaptă-mă oleacă, să vin şi eu”. Acum nu merge nimeni. Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu de tată. Tată şi mamă care cresc copiii. Dacă n-avem pe Dumnezeu de tată, atunci ai cui suntem? Nu ne cunoaştem nevrednicia noastră. Zice preotul aşa: „Nu eşti vrednic acum să te împărtăşeşti. Vii peste patruzeci de zile.” Sau: „Vii peste trei ani la împărtăşit.” Cine garantează că acela mai trăieşte trei ani ca să vie să se spovedească şi să se împărtăşească? Dar patruzeci de zile? Cine garantează că mai trăieşti patruzeci de zile? Că Mântuitorul zice: „Nu ştii în care ceas din zi sau din noapte vine Fiul omului”. Nu? Suntem ca fecioarele cele neînţelepte care nu au avut untdelemn în candele. Vine Mirele, le găseşte cu candela goală. Mai mergi să cumperi untdelemn, adică fapte bune? Când să le mai faci? De unde să le mai iei? Ca să poţi să-ţi cureţi sufletul, să te poţi hrăni duhovniceşte, ca să Îl poţi îmbuna pe Iisus Hristos la Judecată… Trebuie neapărat să ne împărtăşim des. Cu cât trece vremea de la o spovedanie la alta, omul face păcate. Dacă acuma nu-s vrednic, şi mă duc iar la împărtăşanie după câteva săptămâni, până atuncea fac alte păcate… îs mai vrednic atuncea? Că trăiesc fără griji. Mănânc, beu, zic: „Lasă că m-oi spovedi, m-oi duce la Biserică şi m-oi spovedi eu acolo…” Am avut un unchi care o postit toată viaţa. Şi într-un post mare n-o vrut să postească. Şi-o murit nespovedit şi neîmpărtăşit, deşi era consilier la Biserică. Şi era un om credincios, o crescut opt copii. La ce i-o folosit lui? Omul trebuie să-şi facă datoria permanent. Aşa cum respiri aerul permanent, ca să poţi trăi, aşa cum mănânci în fiecare zi ca să poţi să trăieşti, tot aşa trebuie şi sufletul hrănit duhovniceşte. Cu rugăciune, cu post, cu smerenie, cu fapte bune şi cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine ale Lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Că aşa este: „Fără mine nu puteţi face nimic”, zice Mântuitorul. Rugăciunea trebuie făcută neîncetat. Dacă azi te-ai împărtăşit şi ai murit, ca fulgerul mergi la Dumnezeu. Însă dacă ai păcate, eşti oprit la toate vămile. Le poţi trece – bine, dacă nu – nu. Dacă nu trăim pentru veşnicie, pentru ce mai trăim? Care este rostul vieţii noastre? Dumnezeu vrea ca să fim cetăţeni cereşti. Dacă îl vrem pe Dumnezeu ajungem la cer, dacă nu – nu.

Părinte, aţi fost văzut în chip de stâlp de lumină…

Nu eu…

Şi există chiar o mărturie…

Nu eu. Nu. Lumina o fost lumină, da’ lumina e a Lui Dumnezeu, nu e a oamenilor. Noi suntem cei mai păcătoşi, cei mai răi de pe faţa pământului. Noi suntem oameni, putregai, cum zicea Părintele Cleopa Ilie. Suntem toţi putregai. Nu merităm niciun semn de cinste sau de atenţie. Dar noi propovăduim pe Iisus Hristos. El este Lumina lumii. El este Adevărul. El este Totul. Noi nu suntem nimica. Noi suntem creaţi, nu suntem cei ce creem. Creaţi suntem! Slugi netrebnice! Păcătoase! Nu există om fără păcat. Cel ce zice că n-are păcate e un mincinos. Numa’ Papa de la Roma zice că n-are păcate şi e un mincinos. Cum, la vârsta de optzeci de ani, şaptezeci de ani, şaizeci de ani… n-ai păcate? Se poate aşa ceva? Şi ai pretenţia să fii vicar Lui Hristos! Dumnezeu o creat cerul şi pământul, da’ Papa ce-o făcut? Păcate. Pâna la vârsta ceea… Poţi să spui că n-are greşeală,că e infailibil? Nu se poate. Dreapta Credinţă este totul. Dacă mergi pe un drum drept ajungi la destinaţie. Dacă nu-i drumul drept, ajungi în râpă.

Părinte, aveţi nişte rugăciuni foarte frumoase. Simple, dar foarte frumoase. Nişte poezii, de fapt. Puteţi să-mi spuneţi una dintre ele? Mi-aţi mai spus o dată…

Nu este poezie.

Este rugăciune.

Este o rugăciune mai, cum să spun?, de intimitate. Pentru că fiecare suflet are intimitatea lui cu Dumnezeu. Şi când ai mari necazuri I te adresezi Lui Dumnezeu cum ar vorbi copilul cu tatăl. „Doamne, numai Tu Singur mă poţi ajuta” – asta e o mărturisire de Credinţă, nu?, şi un adevăr. „Ajută-mă şi nu mă lăsa!” Nu? O rugăminte… Un om când cere ceva de undeva insistă: „Te rog frumos, nu mă lăsa, că n-am unde să mă mai duc. Am venit la tine. Nu mă lăsa.” Aşa şi noi Îi spunem Lui Dumnezeu acelaşi lucru: „Doamne, numai Tu Singur mă poţi ajuta! Ajută-mă şi nu mă lăsa!” „Dăruieşte-mi”, să zicem aşa, „soartă în viaţa aceasta şi să slujesc Ţie după Voia Ta”. Sau „dăruieştemi reuşită la examene şi să slujesc Ţiedupă Voia Ta”. Sau: „Dăruieşte-mi mie ajutor în viaţa aceasta, după Voia Ta.” Sau cum zice Mântuitorul în Grădina Ghetsimani: „Dacă este Voia Ta, să fie, dacă nu, facă-se Voia Ta.” „Tată, dacă e cu putinţă să treacă paharul acesta de la mine, să treacă, dacă nu, facă-se Voia Ta”. Aşa şi noi trebuie să ne rugămLui Dumnezeu. Să punem voinţa Lui Dumnezeu înaintea voinţei noastre, nu voinţa noastră înainte. Dumnezeu nu este slugă, ca să-i poruncim: „Doamne, fă-mi, adu-mi, dă-mi…” Dumnezeu nu este obligat… Noi facem păcate şi nu ne spovedim, nu ne împărtăşim, nu postim, da’ când avem nevoie zicem: „Doamne, dă-mi reuşită la proces!” Păi, ce, Dumnezeu e obligat? Dacă tu abia atunci îţi aduci aminte de El… Ce i-ai dat tu Lui Dumnezeu ca să îţi dea ţie Dumnezeu? Să spunem: „Dacă este Voia Ta, dacă se poate, ajută-mă. Dacă nu, facă-se voia Ta.” Trebuie să privim situaţia aşa cum este. Şi să aducem mulţumire Lui Dumnezeu permanent. Cum spune Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei: „Mulţumiţi Lui Dumnezeu mai des ca răsuflarea” Nu? Şi Apostolul zice „Neîncetat să vă rugaţi”! Cea mai pură şi mai frumoasă rugăciune e mulţumirea faţă de Dumnezeu. Să-I mulţumeşti. Când vine cineva şi-ţi mulţumeşte, te simţi bine, nu? Dacă vine numai cu „Dă-mi”, nu prea te simţi bine. Vine cu interesul să ceară, nu să-ţi arate mulţumire. Nu? Aşa este. Să-I mulţumim ziua şi noaptea, permanent. Că dacă vom mulţumi Lui Dumnezeu suntem fiii Lui Dumnezeu cei mulţumitori. Iubitori de părinţi şi cu recunoştinţă. Şi părinţii dau tot ceea ce au în favoareafiilor iubiţi. Şi dacă numai cerem şi cerem şi cerem… Dar ce facem noi ca să cerem? Noi nu suntem demni. Atunci să zicem şi noi ca păcătoşii: „Doamne, dacă este Voia Ta, ajută-mă!”, „Doamne, fie-Ţi milă de noi!” Şi atunci ziceMântuitorul: „Ce vrei să-Ţi fac?” „Să văd” sau „Să merg”. „Fie ţie după credinţa ta.” Nu? Dacă ai credinţă, Te vindecă, dacă nu… Atunci trebuie să spună ca tatăl lunatecului: „Doamne, ajută necredinţei mele!” „Doamne, nu sunt vrednic să mă ajuţi, n-am credinţă, dar ajută-mă să am credinţa asta.” E altceva.E chipul smereniei şi al credinţei.Când îţi cere cineva cu smerenie, îi dai din toată inima. Când vine unul şi îţi zice: „Dă-mi!”, ceva se blochează, zice omul: „Nu-ţi dau. Ce, sunt obligat să-şi dau ţie?” Întâi şi-ntâi să fim obişnuiţi să le dăm la alţii şi după aceea să cerem să ne dea şi alţii nouă. Cu atât mai mult! Dacă dăm la alţii, înseamnă că iubim pe aproapele şi înseamnă că iubim şi pe Dumnezeu. Deci ne iubeşte şi El pe noi. Şi-atuncea ascultă rugăciunea. Da’ când vii la Biserică sau te rogi cu părul făcut, ondulat, vopsit, cu sprâncenele smulse, de parcă eşti altceva, urangutan sau altceva, pudrat pe faţă sau cu unghii făcute, cu unghii vopsite… cum îndrăzneşti să mai ceri de la Dumnezeu ceva, când te-ai lepădat şi de Chipul Lui, dat ţie de Dumnezeu pentru binele tău personal? Că nu vrei să porţi Chipul Lui Hristos. Nu-ţi face ţie cinste şi bucurie să te asemeni cu Dumenzeu? Trebuie să faci voia Lui, dar faci voia dracilor! Am găsit într-un ziar, acum vreo două zile, o femeie toată vopsită, scria: „Vă rugăm să nu ne cereţi să ne facem ca dracii”. Înţelegeţi? Noi suntem creştini, credem în Dumnezeu, nu în draci. Dracul e pedepsit de Dumnezeu şi el. Dumnezeu este stăpân. Şi în Ceruri, şi pe pământ, şi în ape, şi subt ape, şi în iad şi pretutindeni. Dumnezeu le-a creat pe toate, El este stăpân. Cui să slujim noi dacă nu slujim Lui Dumnezeu? Nici nu merită să trăim. Nu merită să respirăm aerul acesta dat de Dumnezeu pentru viaţa şi hrana noastră. Dacă nu postim şi nu ne rugăm, pentru ce mai trăim pe pământ? Numai ca să facem păcate? Să bârfim, să clevetim? Să defăimăm peDumnezeu? Să stăm cu ţigările în gură, pufăind, şi să ne facem plămânii numai nicotină? Într-o putoare de nu te poţi apropia de un fumător… Iată ce păcate grele face omul şi are pretenţii…

Acum legalizează toate aceste păcate. O să vă las totuşi să mâncaţi că mi-e cumva să vă ţin atâta… Vă mulţumesc tare mult pentru interviu.

(Râzând) Noi preţuim mai mult un interviu decât mâncarea.

Eu ştiu, dar deja v-am ţinut tare mult. Mă iertaţi pentru aceasta. Şi vă mulţumesc tare mult, vă mulţumesc din inimă.

Sănătate.

Au fost câteva momente în interviu în care Părintele Ioan a început să răspundă gândurilor mele de acum sau unor gânduri care m-au măcinat în trecut. Am citit asta în câteva străfulgerări din ochii lui. Într-unul dintre aceste momente am căutat să îndrept discuţia către subiecte mai generale, într-o „discuţie pentru toţi”. Apoi, Părintele singur a făcut această îndreptare, de parcă ştia ce îmi doresc de la acest interviu. Eu nu sunt un amator de cuvinte pompoase. Nu sunt dintre aceia care îngroaşă realitatea, aşa încât rândurile lor să sune mai bine. De aceea, puteţi să mă credeţi: Părintele Ioan e o floare rară a munţilor Bucovinei. Un stareţ minunat, desprins parcă dintr-un basm. 

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-nr-80-februarie-2014/parintele-ioan-de-la-sihastria-raraului-de-marius-ianus/

Acel Înger de Mare Sfat ( Parintele Arsenie Papacioc )

„Nu eşti nici cea mai neînsemnată clipă de timp neînsoţită de Acel Prinţ grozav al iubirii divine, Acel Înger de Mare Sfat, de Acea Inimă, Care a preferat să fie străpunsă, decât să te părăsească!”

Parintele Arsenie Papacioc

Preot și copil ( Parintele Cleopa )

Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.

Parintele Cleopa

Gând de gratitudine…( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )

30 de ani…

Astăzi, din darul lui Dumnezeu, am simțit cum cuvintele așternute pe o pagină pot avea ecou în suflete.

Vă mulțumesc din toată inima pentru gândurile pline de lumină în care am înveșmântat această zi!…

Vă port în suflet și în rugăciuni! Am o bucățică de iubire în buzunar. O împart cu voi cu toți!

Bucurie!

Cu nemărginită dragoste,

ieromonah Hrisostom Filipescu

https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca

Parintele Arsenie, in anii studentiei bucurestene

Ca unul care respecta inca de pe atunci fagaduintele monahale – saracia de buna voie, fecioria si ascultarea – Zian Boca alesese sa traiasca viata crestina in integralitatea sa. Era in mijlocul lumii, dar departat de stricaciunea ei. Intelesese cu un “ceas” mai devreme ceea ce foarte multi dintre tinerii de atunci au priceput mai tarziu: ca orice proiect omenesc cu finalitate doar in lumea aceasta e sortit efemerului sau esecului. Singura revolutie adevarata este cea declansata in urma cu 2000 de ani, de intruparea, jertfa si invierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a deschis omenirii calea spre mantuire si indumnezeire.

“Cat suntem infasurati in trup, suntem destul de legati intr-o intelegere trupeasca a vietii, intr-o intelegere prunceasca”, va spune mai tarziu credinciosilor. “Dar cand vom scapa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunostinta vom multumi lui Dumnezeu pentru toate incercarile la care ne-a supus cat eram in lume. Trebuie, prin urmare, sa lungim vederea pana dincolo de zarea acestei vieti, pana la cealalta imparatie, ca altfel nu putem pricepe necazurile vietii acesteia si, nepricepand-o pe aceasta prin cealalta, n-o putem rabda. Dar daca o intelegem asa cum este, pe una in legatura cu alta, atunci oricat ar fi de necajita, capata o valoare nepretuita. Si atunci se intampla un lucru minunat: omul iubeste necazurile si pe toti cei ce-l necajesc, indeosebi. De-acum, crestinul sta linistit pe conducerea lui Dumnezeu, si vede ca orice cruce a vietii sale e o marturie a iubirii parintesti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treapta a desavarsirii”.

sursa: formula-as.ro

Lubirea cere sacrificii. ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )

“Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim sunt miscati si-i castigam. Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu.”

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Sfaturile Pr. Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor

 

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.

Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”

Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”

Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”

Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.

Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”

Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.

Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”

Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat: „Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi să te facă să uiţi de necazuri.

Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!”, dar noi ziceam: „Părinte, nu mai vrem să plecăm!”, „Păi, unde vreţi să dormiţi?”, „Aicea pe jos în Biserică”. Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!”. Şi aşa stăteam de multe ori toţi.

Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam.

Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba”, dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?”.

Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”

Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.”.Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.

Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.

Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.

„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”. Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”

Fericiţi cei prigoniţi - Pr. Sofian Boghiu