Sufletul si in inima ( Parintele Dionisie de la Colciu, Muntele Athos )

Daca-i arati unui tanar lucruri rele, acelea se instaleaza in sufletul si in inima lui, pana cand de-acum el spune ca sunt firesti.Si uite cum devine omenirea desavarsit de netrebnica inainte lui Dumnezeu!Ca nu va intra inainte lui Dumnezeu nimic spurcat.

 
Parintele Dionisie de la Colciu, Muntele Athos

Ιubirea lui Dumnezeu ( Parintele Dumitru Staniloaie )

Ori de cate ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu si ii raspund intr-o oarecare masura, ei traiesc in vesnicie. Intr-adevar, intr-un anumit fel, ori de cate ori traiesc in dragoste unii cu altii, ei traiesc in vesnicie.

Parintele Dumitru Staniloaie

Fericit cel a dobândit ascultare adevărată, ( Sfântul Efrem Sirul )

Fericit cel a dobândit ascultare adevărată, că unul ca acesta s-a făcut următor Domnului, Care a fost ascultător chiar până la moarte.

Sfântul Efrem Sirul 

Marile nevoințe ale Cuviosului Iosif Isihastul ( Pr. Cristian Groza )

 

Plecând de la Chilia Bunei Vestiri, cei trei au căutat un loc cât mai retras şi cât mai propice nevoinţei tăcerii întru cunoştinţă. Astfel, au ales Schitul Sfântului Vasile. Acesta era format din numai 8 colibe, locuite de călugări isihaşti, care, spre deosebire de cei de la Buna Vestire, vieţuiau de parcă nu ar fi fost acolo, trăind la o oarecare depărtare unii de alţii. Pentru că nu au găsit chilii libere, au fost nevoiţi să îşi zidească singuri chilii, cu foarte multă greutate (datorită în primul rând lipsei apei). Mica lor biserică au închinat-o Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Au plecat de la Katounakia luând cu sine doar strictul necesar, câteva haine şi puţinele cărţi ce le aveau.


Bisericuța Înaintemergătorului Ioan de la Schitul Sfântului Vasilie, construită de Cuviosul Iosif Isihastul

Bătrânul Efrem a găsit aici odihnă, eliberat fiind de povara rucodeliei, însă, la scurt timp, din cauza vârstei, dar mai ales a condiţiilor precare de trai şi a vieţuirii aspre, a trecut la cele veşnice (+1929), împlinindu-se astfel proorocia făcută de Stareţul Daniil Katunakiotul. Şi tot lui dându-i ascultare, după moartea Stareţului Efrem, tânărul monah Iosif devine stareţ la vârsta de 32 de ani (neîmpliniţi), continuând astfel tradiţia athonită care spune că trebuie să îngropi stareţ, ca să ajungi stareţ, moştenind, pentru ascultarea şi smerenia arătată faţă de cei doi bătrâni monahi, harismele şi binecuvântarea acestora (mai ales pe cel al povăţuirii).


Chiliile Bisericuței Cinstitului Înaintemergător

Odată cu mutarea la Sfântul Vasile îl vor cunoaşte pe ieroschimonahul Daniil (+1929)[1] de la Chilia Sfântului Petru Atonitul (aproape de locul numit Ape Reci), aflată pe moşia Marii Lavre. Acesta a fost cel care le-a influenţat decisiv modul de vieţuire duhovnicească.

Ieroschimonahul Daniil era considerat de cei doi drept mai minunat decât toţi şi următor al Marelui Arsenie. Stareţul Iosif îl descria astfel: Iubitor de tăcere, izolat de toţi ceilalţi, slujitor permanent. Şaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare săvârşea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârşindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Liturghie săvârşită de el ţinea trei ore şi jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe, încât uda pământul acolo unde stătea. De aceea nu voia ca vreun străin să fie de faţă când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu-i vedea lucrarea. Pe mine m-a primit după multe rugăminţi. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos în miez de noapte cam trei ore pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoşătoare şi dumnezeiești lucrări. Îmi spunea un cuvânt, două de învăţătură, ieşind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat şi nu se mai arăta toată ziua. Întreaga lui viaţă a avut rugăciunea minţii şi priveghere de toată noaptea. De la el am luat şi eu această rânduială şi am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea era la Sfânta Liturghie ca un fulg. Şi până nu uda cu lacrimi locul unde slujea, nu încheia.

Din cauza izolării şi a programului său strict, mulţi îl considerau înşelat, dar a acceptat dorinţa celor doi de a fi primiţi la Sfânta Liturghie şi de a primi sfaturi legate de viaţa isihastă. Aceste sfaturi erau întotdeauna rare, scurte şi la obiect, fiindcă, aşa cum le reamintea adesea: Sfânta Singlitichia mărturisea că opaiţul luminează, dar are buzele arse.

Nu s-au folosit doar de prezenţa şi învăţăturile pline de har ale acestui binecuvântat nevoitor, ci au luat rânduiala de viaţă personală a acestuia (a privegherii de toată noaptea şi cea legată de hrana zilnică), pe care au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor lor, şi, prin aceştia, la multe obşti monahale, atât din Sfântul Munte, cât şi în Grecia şi mai târziu în America.

Trebuie menţionat faptul că deşi tânărul pustnic trăia în ascultare de duhovnic (ieromonahul Daniil, n.n.), se ruga, plângea şi se nevoia, cu toate acestea războiul nu contenea. Intrase în etapa caracterizată drept cuptorul dumnezeieştii părăsiri (adică părăsirea de către harul Duhului Sfânt a nevoitorului pentru o anumită perioadă de timp, cu scop pedagogic). Este perioada cea mai greu de suportat, lucru dovedit şi de cuvintele Cuviosului Iosif: dacă este să aflaţi Harul şi apoi să-l pierdeţi, atunci mai bine să vă rugaţi nu pentru dobândirea Harului, ci a experienţei, fiindcă omul, de unul singur, nu poate să sufere părăsirea de către acesta.

Lupta aceasta a fost cu adevărat înfricoşătoare. Nu doar că era un război aproape continuu, dar acesta lua de multe ori aspectul unei lupte faţă către faţă, corp la corp: „În fiecare noapte cete întregi de demoni, cu ciomege, cu securi şi cu orice altceva ar fi putut provoca vătămare, m-au supus la torturi groaznice, opt ani la rând. Unul mă apucă de barba mea micuţă pe atunci, altul de păr, altul de picioare, de mâini – toate relele şi chinurile posibile. Toţi strigau ca ieşiţi din minţi: «Strângeţi-l de gât, omorâţi-l!».


Sfântul Antonie cel Mare bătut de demoni, Stefano di Giovanni (Sassetta), 1430-1432

Şi continuă, într-un alt loc, spunând că aceştia veneau cu săbii, topoare, securi, lopeţi. «Pe el cu toţii!», strigau. Ce păţeam… «Ajută-mă, Maica Domnului!», strigam. Prindeam pe unul dintre ei şi îi loveam cât puteam pe ceilalţi. Îmi rupeam mâinile de pereţi. Cuviosul reuşea să-i alunge cu desăvârşire numai cu numele lui Hristos şi al Maicii Domnului.


Sfântul Antonie cel Mare ciomăgit de draci, detaliu de icoană bizantină

Un lucru deosebit de important de subliniat este faptul că doar trecut prin focul ispitelor, Cuviosul Iosif cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. De aceea, le spunea mai târziu ucenicilor săi: mai întâi beam întristarea cu butoiul şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa.

Pentru a curma suferinţa provocată de diavoli prin lupta gândurilor şi a patimilor (în special cea a desfrânării, deşi nu cunoscuse niciodată pofta trupească), născocea tot felul de nevoinţe, pentru a reuşi să-şi strunească mintea şi a potoli pornirile trupeşti: nu dormeam culcat, ci în picioare, rezemat într-un colţ sau şezând pe scăunel. Mă băteam pe mine însumi de două-trei ori pe zi, oftând şi plângând, încât după astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi, mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere şi alte nevoinţe, devenisem ca un cadavru. Acest fapt, oricât de înfricoşător ar suna, nu este un caz unic în scrierile ascetice. Patericele şi Scara Sfântului Ioan Sinaitul sunt pline de astfel de nevoinţe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfântului Duh, nu este pedepsit, ci este supus minţii stăpânitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigător de trup, ci de patimi.

Trebuie subliniat faptul că, pe tot parcursul acestei perioade de mari lupte duhovniceşti, tânărul Iosif avea darul/harul rugăciunii neîncetate în inimă. Deci dobândirea rugăciunii nu presupune nepătimirea nevoitorului, ci constituie doar o armă în lupta cu „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31). Însăşi păstrarea rugăciunii curate şi neîncetate, precum şi sporirea în ea, presupune un efort deosebit: în timpul rugăciunii nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor.

Notă:

[1] Ucenicii Stareţului Iosif regretau lipsa detaliilor legate de acest minunat nevoitor, cu un rol atât de important (chiar decisiv) în modul de vieţuire al Cuviosului, cu toate că l-a cunoscut doar pentru o scurtă perioadă de timp, mai exact un an de zile (1928-1929).

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura

Prohodul Domnului - Tronos, condus de Arhidiaconul Mihail Buca

Lunea Paștelui

Mase de Paste luni ne ajuta să înțelegem trecerea lui Isus de la moarte la viață și de modul în care fiecare dintre noi nu poate fi liber de păcat și moarte de ce sărbătorim: „Cântarea a mirelui“ noi atenționează se pregătească pentru venirea lui Hristos în procesiune. Preotul poartă icoana lui Hristos, Mirele.



Isus apare ca Mire al Bisericii, care aduce urmele de suferință, dar care pregătit, de asemenea, o petrecere de nunta pentru noi Împărăția lui Dumnezeu.

Ne amintim binecuvântatul Iosif, fiul lui Iacov în Vechiul Testament (Geneza 37-50), care a fost aruncat într-o groapă și vândute în sclavie de către frații săi. ani după ce a fost făcut un conducător puternic al Egiptului.

În același mod Domnul nostru Isus Hristos a fost respins și trădat, dar în cele din urmă încununat cu slavă în Împărăția lui Dumnezeu. Stearpă smochinul în cazul în care nostru Domnul Isus Hristos a blestemat și uscat, pentru că copac El nu dea roade. Copacul este ca ei, deși au a auzit cuvântul lui Dumnezeu, nu respectă.

Fericit cel ce cu toată cucernicia petrece prin rugăciune.. ( Sfântul Efrem Sirul )

 

Fericit cel ce cu toată cucernicia petrece prin rugăciune, ca Maria, la picioarele Domnului și sârguiește, ca Marta, să-L primească prin facerea de bine pe Domnul Mântuitorul.

 
Sfântul Efrem Sirul

„În nimeni altcineva nu este mântuire decât numai în Iisus Hristos, şi Acesta răstignit” (Faptele Apostolilor 4,12; I Corinteni 2,2) ( Părintele Arsenie Boca )

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru”; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.

Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece.
Pentru această delimitare de căi a venit în lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea – căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi învăţătorul şi ajutorul şi Calea şi Adevărul nostru.

„În nimeni altcineva nu este mântuire decât numai în Iisus Hristos, şi Acesta răstignit” (Faptele Apostolilor 4,12; I Corinteni 2,2)
Iar El ne-a învăţat:
„Cine vrea să fie ucenicul Meu să se lapede de sine, de tot ce are, încă şi de viaţa sa; să-şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va vrea să-şi cruţe viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga” (Luca 9,23-24).
Iar cine îşi va câştiga viaţa în condiţiile lepădării de sine, a luării crucii în fiecare zi, ba şi a morţii vieţii acesteia pământeşti pentru cauza lui Hristos, în schimb viată veşnică va afla. „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (loan 17,3).

Ucenic e numai cineva care vrea să înveţe o meserie sau o cale şi nu se lasă până nu le învaţă. Unii se lasă de meserie, părându-li-se grea şi nu mai umblă şi după o „viaţă veşnică”, mulţumindu-se cu cea vremelnică şi muritoare. Aceştia nu mai urmează Domnului Hristos, ci lumii acesteia şi momelilor ei. Ei se mulţumesc cu un Iisus Hristos istoric şi cu o hârtie de Botez. Mai departe nu riscă nimic, că-i suferinţă şi risc al raţiunii. Nici aceştia nu se mai întorc Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 341,342)