Pacea este un dar de la Dumnezeu pentru omul curat la suflet ( Parintele Teofil Paraian )

Pacea nu poate fi cautata decat prin nepatimire. Deci intai trebuie sa ajungi la nepatimire si apoi ajungi la pace. Pacea este un dar de la Dumnezeu pentru omul curat la suflet: nu esti curat la suflet n-ai pace in suflet; n-ai pace nici cu Dumnezeu, nici cu altii nu ai pace...pacea este ceva ce se realizeaza nu se asteapta.

 
Parintele Teofil Paraian

Lupta duhovniceasca se duce cu lucrurile iubirii tainice. ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )

Lupta duhovniceasca se duce cu lucrurile iubirii tainice. 

Atunci cand ii iubim, oamenii se emotioneaza si ii castigam. 

Cand ii iubim, credem ca oferim ceva celorlalti, dar in realitate oferim mai intai sinelui nostru." 

 
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Cine pierde frica de Dumnezeu va căpăta alte mii de frici ( Sfântul Nicolae Velimirovici )

 

Milostiv este Domnul celor ce se tem de El. În cântece se spune întotdeauna că vitejii neamului nu se temeau de nimeni, afară de Dumnezeu. Ce înseamnă frica lui Dumnezeu? Înseamnă frica de a nu încălca legea lui Dumnezeu. Înseamnă ca în fiecare zi şi în fiecare ceas să cugetăm la poruncile Sale şi să ne străduim a le împlini. Cine pierde frica lui Dumnezeu şi calcă poruncile lui Dumnezeu, prin

hulirea sfânt numelui Său, prin închinarea la cultură ca la Dumnezeu, prin dispreţuirea părinţilor săi şi luarea în derâdere a celor bătrâni, prin nepăzirea Duminicii ca zi de prăznuire a Învierii lui Hristos, ori necrezând a fi o fărădelege uciderea, preacurvia, vorbirea şi mărturisirea strâmbă, ca şi poftirea şi răpirea a ce este al altuia aşadar, cine calcă în acest chip poruncile lui Dumnezeu, toate sau numai una din ele, pierde frica lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, în el se sălăşluieşte frica de orice umbră, de ţipătul vulpii, de glasul cucuvelei, până şi de foşnetul frunzelor. Nimic nu-i mai cumplit pe lume decât omul care a pierdut frica lui Dumnezeu. Cel ce încalcă poruncile lui Dumnezeu şi vieţuieşte nu după poruncile lui Dumnezeu, ci după poruncile sale, pierde frica lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, se face pe sine Dumnezeu. Rodul pierderii fricii lui Dumnezeu este primirea a mii de frici, frică de mii de umbre, de glasuri şi de murmure din jur. Nu este atunci mai bine pentru om să aibă frica lui Dumnezeu, fără să mai aibă frică de nimeni şi de nimic altceva?

Neamul nostru i-a cântat şi i-a cinstit doar pe acei viteji care au avut frica lui Dumnezeu; i-a preţuit şi i-a cântat pe sfinţii şi pe mucenicii noştri pentru credinţa în Hristos, şi pe mii şi mii de mucenici pentru Sfânta Cruce. Va veni vremea când poporul îi va cinsti şi pe prorocii noştri Sârbi.

Un astfel de proroc, din munţii de lângă Ujiţe, a prorocit cu exactitate matematică tot ce se va întâmpla peste o sută de ani. Nu vom înşira acum toate minunatele sale prorocii, ci ne vom opri numai la una din ele: „Va veni mai întâi o vreme a unui război a-toată-lumea şi apoi a unui război de obşte, când sufletul neamului nostru va fi copleşit de încercări. Atunci cei vii vor merge în cimitire şi vor striga morţilor: Sculaţi-vă, ca să intrăm noi."

Iată că am ajuns să trăim aceste vremuri şi am trecut prin ele - cei mai tineri, prin una din acele vremi, iar noi, cei mai în vârstă, prin amândouă aceste vremuri, adică grozăviile şi urgiile celor două războaie mondiale. Toate, într'un răstimp scurt de numai douăzeci de ani. Când, copii fiind, citeam acea prorocie, ne minunam şi nu puteam crede cum cei vii i-ar putea pizmui pe cei morţi, cum de-ar

vrea să fie în locul lor. Nu credeam că acestea vor fi cu putinţă, până ce nu le-am trăit. O, fraţii mei, cu adevărat, noi, cei mai în vârstă, am trăit de două ori acele urgii şi grozăvii prorocite, când toţi cei vii îi pizmuiau pe cei morţi, iar toţi cei ce umblau pe pământ voiau să fie sub pământ; într'un cuvânt, când moartea era mai dragă decât viaţa, iar nefiinţa mai dragă decât fiinţa.

Acea vreme apocaliptică, noi, Sârbii, am trăit-o de două ori într'o generaţie. Şi acum privim, prieten la prieten, unul în ochii altuia, după toate cele ce am trăit, şi ni se pare că am îmbătrânit cu mii de ani. Şi abia ne mai cunoaştem. Abia ne mai asemănăm cu acele fiinţe de acum douăzeci de ani. Plugurile tuturor urgiilor ne-au brăzdat. Tăvălugul de oţel s'a abătut asupra noastră şi ne-a subţiat precum o foaie de hârtie. Trecut-am prin foc şi prin apă (Ps. 65:12) au spus nevoitorii lui Dumnezeu cu mii de ani înainte. Această pătimire a lor am trăit-o noi în veacul al douăzecilea, de zece ori, de o sută de ori mai mult.

Am fost trecuţi prin focul lui Dumnezeu, al chinurilor şi nedreptăţilor, al ameninţărilor şi vărsărilor de sânge, al suspinelor şi vaietelor, şi-al distrugerilor în massă. Apoi am fost trecuţi prin apa lacrimilor. De unde atâtea lacrimi la un singur om? Ce lucru minunat: când toate lichidele trupului seacă, mai rămân lacrimile. Am fost trecuţi prin izvorul lacrimilor, al lacrimilor părinţilor pentru copii şi-al copiilor pentru părinţi, al nevestelor pentru soţi şi-al soţilor pentru neveste,al fraţilor pentru surori şi-al surorilor pentru fraţi, al vecinilor pentru vecini, al naşilor pentru fini şi finilor pentru naşi, al prietenilor pentru prieteni, al patrioţilor pentru patrioţi, al mucenicilor pentru mucenici. Focul, lacrimile, sângele, vaietul, horcăiala, moartea, mormântul toate acestea şapte nu s'au despărţit de noi în vremea celor două ultime războaie prorocite, aşa cum nu se despart plămânii de aer.

Fraţii mei, noi nu osândim pe nimeni. Noi înşine suntem de vină. Suntem vinovaţi în faţa singurului Dumnezeu adevărat, căci am urmat mincinoşilor zei ai culturii. De aceea Dumnezeu ne-a lăsat să cădem în iadul unde El nu este, ca să vedem cum este fără El.

Și am văzut, și am simțit. De aceea, fiind acum înviați, vrem să-l cunoaștem doar pe El, să credem doar în El, să-l slăvim doar pe El. Orice altceva în afara Sa este minciună și moarte. În El este viața și puterea și slava, în vecii vecilor. Amin.

(Aceste pagini au fost scrise de Sfântul Nicolae Velimirovici pe când era întemnițat în lagărul de la Dachau, lângă Munchen, în Germania anului 1945. Ele fac parte din cartea - "Prin fereastra temniței" - cuvântul 36, pag. 107)

Binele nu e bine, când nu se lucrează bine ! ( Sfântul Ioan Damaschin )

Binele nu e bine, când nu se lucrează bine, ci e bine cu adevărat când nu-şi aşteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plăcerea de la oameni, de pildă bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lăcomie sau nedreptate.

Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face.

De aici e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult şi toată viaţa lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socoteală, fără greşeală. Căci mai mare decât toate virtuţile este dreapta socoteală, care e împărăteasa şi virtutea virtuţilor.

Sfântul Ioan Damaschin

Apostazia ( Gheronda Iosίf Vatopedinul )

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.

Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.

Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.

Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.

Sursa: Gheronda Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Seria Cuvinte de suflet-folositoare vatopedine 3, pp. 35-39.

Pacea este un dar de la Dumnezeu pentru omul curat la suflet. ( Parintele Teofil Paraian )

Pacea nu poate fi cautata decat prin nepatimire. Deci intai trebuie sa ajungi la nepatimire si apoi ajungi la pace. Pacea este un dar de la Dumnezeu pentru omul curat la suflet: nu esti curat la suflet n-ai pace in suflet; n-ai pace nici cu Dumnezeu, nici cu altii nu ai pace...pacea este ceva ce se realizeaza nu se asteapta. 

 
Parintele Teofil Paraian