Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească? ( Parintele Arsenie Papacioc )

 

Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Parintele Arsenie Papacioc

Floriile – Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul camarturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noaptea de Pasti: „Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim”.

In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei noteaza: „Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug” (Matei 21, 5).

Floriile si manzul asinei

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

„Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui”. In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.

Sfantul Ignatie Brancianinov vede in „Manzul asinei” si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.

Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a fagadui: „Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dansul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte: „Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!” (Matei 21, 9). Invierea lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de farisei si de carturari: „Rastigneste-L! Rastigneste-L!”.

Evreii care participau la aceasta sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.

Floriile si ramurile de salcie

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

sursa: crestinortodox.ro

Învăţăturile lui Sfântul Iosif Isihastul

Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri, erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului, descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Adesea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povăţuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului. De asemenea, obişnuia să ne spună şi diferite întâmplări din vieţile părinţilor contemporani, mai ales a bătrânului Teofilact, care s-a distins prin virtute şi daruri duhovniceşti în sihăstria Sfântului Artemie.

Bătrânul Teofilact a trăit toată viaţa sa ca ascet şi isihast, ţinând posturi aspre. Nici untdelemn nu mânca. Într-o vreme a primit un ucenic, pe viitorul monah Arsenie, şi i-a spus scurt, pentru că şi în vorbire se înfrâna binecuvântatul:

– Ascultă fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără aceasta nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti.

Pururea-pomenitul nostru Stareţ ne spunea că auzise despre el că era trezvitor şi adeseori mintea sa, pentru curăţia ei şi pentru starea sa duhovnicească bună, îi era răpită în contemplaţie.

„Odată, ne spunea, am aflat că l-au prins diavolii şi l-au scos afară din chilie în vreme de iarnă, pe când ningea. L-au târât gol prin zăpadă toată noaptea, până dimineaţa, când l-au adus teafăr înapoi la chilia sa. În aceeaşi zi, unii părinţi i-au adus o parte din îmbrăcăminte, pe care au găsit-o prin locurile unde o aruncaseră duhurile viclene. Şi aceasta poate i s-a întâmplat pentru ca să-i întrerupă contemplaţia minţii, precum de multe ori făceau demonii şi Părinţilor de demult”.

Odată, în timpul nopţii, a mers la chilia bătrânului Teofilact o căprioară şi a bătut la uşă. Când bătrânul a deschis, ea i-a arătat piciorul, care era rupt. El i l-a legat şi i-a spus să se întoarcă după opt zile, la aceeaşi oră, ceea ce animalul a şi făcut. Bătrânul i-a schimbat legătura şi i-a legat din nou piciorul şi i-a repetat să vină iarăşi după opt zile. Data următoare când a venit, văzând că piciorul căprioarei se vindecase, i-a spus să nu mai vină altădată, poruncă pe care aceea a îndeplinit-o.

Una din principalele caracteristici ale acestor nevoitori binecuvântaţi era acrivia în programul vieţuirii lor. Acest lucru ni l-a cerut şi nouă Stareţul, cât timp am trăit alături de el. Ne spunea că începutul dobândirii caracterului şi a personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă programat şi sistematizat. Prin respectarea statornică a unui program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră este luptă, şi încă una crâncenă. Numai cu bărbăţie şi cu hotărâre poate fi înfruntat „diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită”(1Pt. 5, 8), iar nu numai să vatăme.

Un alt motiv la fel de necesar care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Iar starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte într-atât reuşita noastră precum hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.

În vieţile Părinţilor noştri se distinge, în mod deosebit, stăruinţa lor în rânduială şi în tipic, ca fiind elementele cele mai importante ale modului lor de viaţă. Stareţul nostru nutrea o evlavie deosebită faţă de cartea Sfântului Isaac Sirul, pe care o avea aproape ca pe o carte de rugăciune. Ne spunea pe de rost capitole întregi din ea, mai ales pe cele despre rânduielile şi chipurile vieţuirii noastre monahale, de la „făptuire”, ca lucrare începătoare, până la contemplaţie şi desăvârşire, unde poate ajunge omul. Îmi aduc aminte că de multe ori ne cita din Cuvântul al şaptelea, „Despre rânduiala începătorilor şi desprecele ce li se cuvin lor”. Iar locul cel mai important, de care şi acum îmi aduc aminte, este următorul: „Oriunde te-ai afla, socoteşte-te cel mai mic şi slujitor al fraţilor tăi”[1].

Era firesc ca alegerea pe care a făcut-o Stareţul dintru început, aceea de a urma viaţa sihăstrească şi retrasă, să impună mijloace mai aspre de trai. Acesta este, desigur, un lucru obişnuit la cei ce se liniştesc, al căror loc, mod şi mijloace folosite sunt diferite de cele ale vieţii chinoviale proprii celor mai mulţi monahi. Astfel de oameni, chiar şi în trecut, precum scriu Părinţii, păreau totdeauna aspri la prima vedere. Acest mod de viaţă are drept consecinţă lipsa delicateţii în purtare, lucru ce apare mai degrabă pe nesimţite, din pricina izolării şi a vieţii lor petrecute departe de comuniunea cu oamenii. Un fapt asemănător îmi aduc aminte şi din viaţa Avvei Palamon, la care a venit, ca începător, cel ceavea să devină mare în virtute, Sfântul Pahomie, întemeietorul monahismului de obşte organizat.

Uneori îl întrebam şi noi pe Stareţ despre asprimea programului nostru, iar el ne răspundea cu pilde ziditoare din vieţile Părinţilor de demult. Cei de demult nu ignorau deloc datoria faţă de aproapele, dar puneau înainte dragostea faţă de Dumnezeu şi păzirea în chip deosebit a petrecerii pustniceşti. Fiindcă şi noi ne îndreptam paşii către acelaşi scop, adesea ne cita cuvântul Avvei Isaac care spune că o condiţie absolut necesară pentru sporirea monahului este a se „închide pe sine într-un loc şi a posti pururea”[2].

Eu însă luam aminte mai mult la un alt punct, cel al bunei-rânduieli, care, deşi pare a fi pentru începători, avea totuşi o mare importanţă pentru nevoinţa noastră de la început. Iar aceasta constituia ajutorul provenit din respectarea cu acrivie a tipicului pe care îl păzeam oriunde ne-am fi aflat. Prin această respectare cu acrivie a tipicului, nu ne-au scăzut deloc nici râvna, nici căldura, nici rugăciunea în general, nici starea noastră duhovnicească. Când însă, se întâmpla să încălcăm obişnuita rânduială privitoare la hrană, la păstrarea tăcerii sau la zăvorâre, în general, atunci toate se risipeau şi cu osteneală reuşeam să revenim la tipicul nostru. Lucrul acesta, după mai multe căderi, ni s-a făcut o lecţie bună.

Îmi aduc aminte că într-o vară am mers la Mănăstirea Esfigmenu împreună cu părintele Atanasie, ca să lucrăm ceva acolo. Drept plată pentru lucru, părinţii din mănăstire ne-au dat un peşte care cântărea unsprezece ocale. Am plecat foarte de dimineaţă de la mănăstire, ca să ajungem cât mai repede cu putinţă la peşterile de la Sfânta Ana Mică, unde stăteam atunci. Când, după multă osteneală, am ajuns pe la amiază la chilie, am pus metanie Stareţului şi i-am spus despre peşte, deoarece trebuia să-l curăţăm şi să-l punem apoi la sare ca să nu se strice. În acea vreme, singura metodă de a conserva peştele era să fie pus la sare. Fiindcă programul prevedea odihnă şi apoi priveghere, Stareţul ne-a spus că ne vom ocupa de peşte a doua zi. Noi ne-am dat seama că peştele nu va ţine până a doua zi, pentru că era foarte cald, iar pe deasupra îl cărasem aproape o zi întreagă pe drum, şi nici nu ştiam de câtă vreme îl aveau părinţii care ni l-au dat. Cu toate acestea, am urmat porunca Stareţului. A doua zi am mers să ne ocupăm de peşte, dar se stricase, şi în cele din urmă l-am aruncat. De dragul respectării programului, Bătrânul nu a ţinut seama nici de osteneală, nici de faptul că am fi putut avea hrană destulă.

Din când în când, în naivitatea noastră copilărească, treceam de limita comportării cuviincioase. Şi astfel, i-am spus odată Stareţului:

– De vreme ce din fire nu eşti aspru faţă de semeni, ci foarte compătimitor, cum de eşti atât de sever în privinţa respectării tipicului nostru, lucru care îi sminteşte pe ceilalţi?

Atunci Stareţul mi-a zis cu mirare:

– Nu mă aşteptam să ai atâta îndrăzneală şi să-mi spui acestea. Dar ascultă: experienţa m-a silit să fac aşa, căci altfel n-aş fi putut continua cele către care Dumnezeu m-a îndrumat. Sfântul Pavel spune: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată, dar dacă o fac fără voie, am numai o sarcină încredinţată”(1Cor. 9, 17).

Şi asta ne-o spunea pururea-pomenitul cu greutate în suflet, dar credea cu tărie că nu era întâmplător devotamentul său faţă de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască.

Ne mai spunea: „Pretenţiile pe care le au oamenii, ca să-i primim pe toţi, este calea de obşte a tuturor Sfinţilor Părinţi, care prin Harul lui Dumnezeu prisoseşte şi în acest loc sfinţit. Cu uşurinţă şi oriunde poate afla cineva un mediu potrivit pentru el. Însă îndatorirea noastră, aceea de a ne nevoi în condiţiile cele mai isihaste ale sfintei noastre tradiţii, nu le este tuturor nici cunoscută, nici uşor de împlinit. Sfântul Grigorie Palama, în timpul petrecerii sale aici, în Muntele Athonului, se îndeletnicea cu liniştirea, fugea de oameni, se ascundea, săpa gropi în pământ şi căuta însingurarea în tot chipul. Pe cine primea atunci şi cu cine se întâlnea?[3] Iată deci o dovadă de netăgăduit că programul în viaţă este condiţia cea mai importantă a sporirii duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor, cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti şi trupeşti care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile? Răspuns: Atunci când omul îşi va redobândi personalitatea prin dumnezeiescul Har «şi acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire» (1Cor. 15, 54), după Pavel, «iar ce este muritor – ca să zicem aşa – este înghiţit de viaţă» (2Cor. 5, 4). Atunci şi cu adevărat numai atunci, căci «legea nu e pusă pentru cel drept» (1Tim. 1, 9)”.

Sfântul Iosif Isihastul

Numele lui Iisus Hristos, pe care-l invocăm în rugăciune.. ( Părintele Efrem Filotheitul )

Numele lui Iisus Hristos, pe care-l invocăm în rugăciune, conține în el puterea de restaurare autoexistentă și care acționează de sine. Deci nu vă faceți griji pentru imperfecțiunea și uscăciunea rugăciunii voastre, dar cu perseverență așteptați rodul invocării repetate a Numelui Divin.

Părintele Efrem Filotheitul