Despre mântuirea sufletului și Rai ( Starețului Efrem Filotheitul )

Acum, primăvara, când natura își poartă veșmântul ei cel mai frumos, desfătarea este negrăită, atunci când este însoțită de o stare duhovnicească bună. Cu adevărat, „toate întru înțelepciune” le-a făcut Dumnezeu! Sufletul nu se satură să contempleze frumusețea naturii. O, de-ar urca mintea mai presus de acest glob pământesc, la Ierusalimul cel de sus, la bunătățile stătătoare ale Raiului. Atunci mintea cea învechită și pământească își încetează lucrarea.
Dacă aici, în surghiun, în pământul plângerii și al blestemului, a dat Dumnezeu o astfel de desfătare de frumusețe, cum să fie, oare, cea de acolo unde locuiește Dumnezeu? Cu adevărat, „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava ce ni se va descoperi” .
Îndumnezeire, fiul meu, în Ceruri; acolo Domnul Dumnezeu a șters toată lacrima și întristarea și durerea și suspinul. Căci acolo este petrecere îngerească, iar lucrarea este aceea de a înălța imne și cântări duhovnicești.
Acolo este odihnă veșnică! Întru bucurie cu Părintele nostru Dumnezeu, Care ne așteaptă să devenim pregătiți pentru a ne chema pentru totdeauna lângă El. Acolo fiecare suflet va trăi într-un abis de dragoste, de dulceață și bucurie, de uimire și extaz.

2. Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide acești ochi și se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existență, o creație nouă, o viață nouă ce nu are sfârșit. Numele ei este „nemurire fără de sfârșit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veșnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuți, acolo se vor sălășlui sufletele celor mântuiți, ce au fost curățite de întinăciune de Sângele Mielului fără de răutate.
Cine poate arăta prin cuvânt sau în scris bucuria, veselia, fericirea acelor suflete mântuite? Fericiți sunt cei mor întru Domnul, căci pe aceștia îi așteaptă bogăția bunătății lui Dumnezeu. Fericit este cel care va câștiga biletul pentru sărbătoarea cea de sus, căci pe aceștia îi așteaptă bogăție neîmpuținată și slavă, așa cum Însuși Dumnezeu a spus: „Εu am zis: fii ai Celui Preaînalt, fii ai lui Dumnezeu sunteți, moștenitori ai lui Dumnezeu, împreună-moștenitori cu Hristos”.
Domnul, înainte de Patimă, a rugat pe Părintele Ceresc pentru Ucenici Săi și pentru cei care vor crede prin ei: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat; ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” .
Cât de mare este dragostea lui Iisus pentru noi! A luat firea omenească și a fost spânzurat pe Cruce, dăruindu-ne slobozirea și iertarea datoriei față de Părintele Său cel ceresc; și, ca un frate al nostru preaiubit, ne învrednicește de împreună-moștenirea nesfârșitei bogății a Părintelui Său ceresc.
O, dragoste negrăită către noi! O, împietrirea noastră către El! O, nemulțumirea mea către Binefăcătorul meu! Dumnezeule, Dumnezeul meu, fie-Ți milă de mine și nu mă osândi după faptele mele!

3. Fie ca așa cum Dumnezeu ne-a unit duhovnicește cu legături nedezlegate, tot astfel să ne învrednicească și în Împărăția Sa cea cerească să fim asemenea, ca să fim părtași la Masa duhovnicească a dumnezeieștilor Sale bunătăți, desfătându-ne și uniți fiind cu Părintele ceresc, acolo unde sunt dumnezeieștile Lui izvoare, cele pururea curgătoare. O, ce menire mare avem! O, roadă îmbelșugată a necazurilor trecătoare!
Fiii lui Dumnezeu cu veșminte cerești; strălucite se vor vedea semnele dumnezeiești pe chipurile lor; vor intra în moștenirea părintească, întru odihna cea veșnică.
Vor cutreiera acele dumnezeiești lăcașuri și văzând acea nesfârșită bogăție, vor fi răpiți în extaz, fără să-și dea seama că trec veacuri întregi. O, ce menire mare pentru om!
Dar o imagine plină de întristare înnegrește această contemplație bună; și aceasta este în primul rând că eu nu voi fi părtaș la toată această preaslăvită fericire, care acum este contemplație, apoi va deveni realitate; iar în al doilea rând că oameniinu sunt conștienți de această mare menire . De aceea neștiința naște moartea cea duhovnicească.
Păcatul a fost nimicirea dintru început a fericirii paradisiace a omului și tot acesta își continuă lucrarea lui distrugătoare până acum. Vai nouă! Iadul ne stăpânește.
O, Dumnezeul meu, Domnul Savaot, luminează întunericul inimilor noastre, ca să Te vedem pe Tine, Lumina cea adevărată, care luminează și veselește inimile prietenilor Tăi. Luminează-ne pe noi, ca să Te urmăm până vom ajunge la odihna cea veșnică. Amin.

4. Toate vor trece și întru nimic se vor preface, pe când lucrarea făcută pentru Dumnezeu va rămâne împreună cu sufletul lucrătorului, ca să dobândească din ea viața veșnică.
Fericiți sunt filosofii duhovnicești ai lui Dumnezeu, care dau vremelnic și învistieresc veșnic, pentru ca, atunci când vor pleca, să găsească în „banca” lui Dumnezeu vistieriile lor cu dobândă. Fericiți cei care își curăță inimile de neghinele păcatului, sădind sămânța cea bună, căci va veni vreme bine primită, când vor secera spicele vieții celei veșnice. Fericiți sunt cei ce seamănă cu lacrimi și cu post duhovnicesc, adică flămânzind pururea și însetând de faptele cele bune, căci aceștia vor secera bucurie veșnică.

Fragment din Povețe părintești, ale Starețului Efrem Filotheitul.