Cuviosul Gherman de Alaska, Făcătorul de Minuni

În 1793, câțiva dintre monahii Mănăstirii Valaam au pus bazele unei misiuni duhovnicești. Aceștia au fost trimiși să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu la indigenii zonei de Nord-Vest a Americii, populație care în urmă cu doar zece ani intrase sub stăpânirea Rusiei. Printre membrii acestei misiuni se afla și Sfântul Gherman.

Sfântul Gherman provenea dintr-o familie de negustori din Serpukhov, oraș din eparhia Moscovei. Numele său înainte de a fi tuns în monahism, precum și numele de familie nu se cunosc. (Numele monahicesc este dat atunci când călugărul depune voturile sau făgăduințele monahale).

Încă din tinerețe avea râvnă puternică pentru viețuirea duhovnicească, la șaisprezece ani îmbrățișând monahismul. (Aceasta se petrecea în 1772, dacă rămânem la ideea că Gherman s-a născut în 1756, deși uneori apare și 1760 ca an al nașterii sale). Obștea în care a intrat prima dată a fost cea a Schitului Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, situată în vecinătatea Golfului Finlandei, în drum spre Palatul Peterhof, la distanță de cincisprezece verste (în jur de 10 mile / 17 km) față de Sankt Petersburg.

Vindecarea minunată a lui Gherman

Pe când se afla la acest schit, Părintelui Gherman a trecut prin întâmplarea următoare: pe partea dreaptă a gâtului, a început să i se dezvolte pe sub piele un abces. Umflătura a luat cu rapiditate proporții, desfigurându-i fața. Îi era greu să înghită, iar mirosul a ajuns să fie insuportabil. Aflat în această stare jalnică, Părintele Gherman își aștepta pur și simplu sfârșitul. Nu a căutat să fie vindecat de leacuri lumești, ci zăvorându-și chilia, s-a plecat dinaintea icoanei Împărătesei Cerurilor. Cu lacrimi fierbinți a început a se ruga, cerând Maicii Domnului să îl vindece. Toată acea noapte s-a rugat fără încetare. Într-un sfârșit a luat un ștergar ud și a șters chipul Prea Curatei Maici, iar apoi și-a acoperit fața cu acest ștergar. Și-a continuat rugăciunea cu lacrimi până ce a adormit de istovit ce era pe podea. În vis a văzut cum Fecioara Maria îl tămăduia.

Când s-a trezit dis de dimineață, Gherman a descoperit, spre marea sa uimire, că era pe deplin vindecat. Umflătura dispăruse, deși abcesul nu fusese spart, rămânând doar un semn mic ca mărturie a minunii petrecute. Doctorii cărora li s-a descris această vindecare nu au putut da crezare, spunând că abcesul ar fi trebuit să se spargă de la sine ori să fie tăiat.

Spusele doctorilor, însă, vorbeau despre știința omenească, căci acolo unde harul lui Dumnezeu lucrează, firea lucrurilor este înfrântă. Astfel de întâmplări fac ca rațiunea umană să se plece dinaintea milei atoputernice a lui Dumnezeu.

Viețuirea lui Gherman la Mănăstirea Valaamului

Părintele Gherman a viețuit încă cinci sau șase ani în Schitul Sfântul Serghie, apoi a fost trimis la Mănăstirea Valaam, ale cărei așezări erau răspândite de-a lungul insulelor de pe Marele Lac Ladoga. A ajuns să iubească Valaamul din toată inima, după cum a ajuns să îl iubească pe al său Stareț vrednic de veșnică amintire și pomenire, Cuviosul Nazarie, și pe toți frații din obște. Mai târziu, pe când era în America i-a scris Părintelui Nazarie: „bunătatea voastră părintească față de mine, smeritul, nu poate fi ștearsă din inima mea nici de groaznicele ținuturi ale Siberiei de netrecut, nici de codrii cei întunecați. Nu va fi ștearsă nici de vârtejul apelor învolburate; nici cumplitul ocean nu va putea măcar stinge aceste simțăminte. De aici de peste ocean îmi închipui că văd aievea iubitul meu Valaam.” În scrisorile sale îl cinstea pe Starețul Nazarie, numindu-l „cel mai cucernic, și părintele meu iubit” (Batușka), iar fraților din Valaam le spunea „iubiții și dragii mei”.

Locul în care a trăit în America, în pustia Insulei Spruce, l-a numit „Noul Valaam”. Și după cum putem vedea, a păstrat tot timpul legătura duhovnicească cu mănăstirea sa de suflet, căci până în anul 1823, așadar după treizeci de ani de viață în America, el încă mai păstra corespondența cu succesorul Părintelui Nazarie, Egumenul Inochentie.

Părintele Varlaam, Egumenul de mai târziu al Valaamului și contemporan cu Părintele Gherman, care a fost tuns în monahism de către Părintele Nazarie, a scris acestea despre viețuirea Părintelui Gherman: „Părintele Gherman a trecut prin felurite ascultări și având aplecare către orice a fost trimis, la un moment dat, la Serdobol pentru a supraveghea munca de la cariera de marmură. Frații îl iubeau pe Părintele Gherman și așteptau cu nerăbdare întoarcerea lui în mănăstire. Văzând râvna cea bună a tânărului călugăr, înțeleptul Stareț, Părintele Nazarie, îi dădu blagoslovenie să se ducă la pustie. Pustia se afla în plin codru, cam la un km și jumătate de așezământul nostru: locul respectiv se cheamă și în ziua de astăzi „al lui Gherman”. De sărbători, Părintele Gherman se întorcea în mănăstire. Apoi, se mai întâmpla ca și la Vecernie să vină în strană, alături de frați, și să dea răspunsurile cu vocea lui plăcută de tenor, la Canonul de umilință către Domnul nostru Iisus Hristos – Iisuse preadulce, mântuiește pre noi păcătoșii. Preasfântă Maica lui Dumnezeu, miluiește pre noi – și atunci din ochi i se revărsa șuvoi de lacrimi…”



Prima misiune în America

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, granițele Sfintei Rusii s-au lărgit înspre Nord. În acei ani neguțătorii ruși au descoperit Insulele Aleutine ce formează Arcul Aleutian din Oceanul Pacific – un lanț de insule vulcanice ce se întinde dinspre partea de est a Kamceatkăi până în partea de vest a Americii de Nord. Odată cu deschiderea drumului către aceste insule, s-a vădit și datoria sfântă de a aduce lumina Sfintei Evanghelii și populației indigene din aceste ținuturi.

Cu binecuvântarea Sfântului Sinod, Mitropolitul Gavriil i-a înmânat Starețului Nazarie sarcina de a alege mai mulți frați din obștea Valaamului care să fie pe măsura acestei sfinte ascultări. Au fost aleși zece oameni, printre care și Părintele Gherman. Toți acești călugări au părăsit Valaamul, îndreptându-se către locul marii lor misiuni, în 1793. (Membrii acestei misiuni istorice erau: Arhimandritul Iosif [Volotov], Ieromonahii Juvenal, Macarie, Atanasie, Ștefan și Nectarie, Ierodiaconii Nectarie și Ștefan și monahii Ioasaf și Gherman).

Ca urmare a sfintei râvne a predicatorilor, lumina propovăduirii evanghelice s-a revărsat din belșug peste fiii Rusiei, și astfel mai multe mii de păgâni au primit Botezul întru Hristos. A fost întemeiată o școală pentru educarea copiilor proaspăt botezați, iar în locul în care s-au așezat misionarii a fost ridicată o biserică. Dar iată că din purtarea de grijă a lui Dumnezeu care este mai presus de judecata noastră, rezultatele acestei misiuni s-au dovedit a fi nemulțumitoare. După cinci ani de muncă extrem de susținută, Arhimandritul Ioasaf, care tocmai fusese ridicat la rangul de episcop, s-a înecat dimpreună cu toți cei ce îl însoțeau. (Aceasta s-a întâmplat în apele Oceanului Pacific, între Kamceatka și Insulele Aleutine. Vasul Phoenix, unul dintre primele vase maritime construite în Alaska, naviga dinspre Marea Okhotsk spre locul misiunii din America, unde trebuia să-i ducă pe primul lor episcop și pe toți ceilalți apropiați lui. Vasul a fost prins într-una din numeroasele furtuni care spală în mod periodic coasta de Nord a Pacificului, și ca urmare s-a scufundat dimpreună cu toți cei de la bord printre care și vlădica Ioasaf și suita lui). Înainte de această nenorocire, Ieromonahul Juvenal cel plin de râvnă se învrednicise de cununa mucenicească. Toți ceilalți călugări au murit unul după altul, până când în cele din urmă n-a mai rămas decât Părintele Gherman. Așa a îngăduit Dumnezeu ca el să lucreze un timp mai îndelungat decât oricare din frații lui la această chemare apostolică de luminare a aleuților.

Noul Valaam din Pustia Insulei Spruce

În America, Părintele Gherman s-a sălășluit pe Insula Spruce, pe care a numit-o Noul Valaam. Această insulă este despărțită de Insula Kodiak printr-o strâmtoare largă de mai mult de doi km, și aici a fost ridicat un schit din lemn menit să adăpostească toți membrii misiunii, în interiorul căruia a fost durată și o bisericuță de lemn închinată Sfintei Învieri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (Noul Valaam a primit numele de Mănăstirea Valaam de pe Lacul Ladoga, mănăstirea de la care a plecat Părintele Gherman. Este interesant de remarcat că Mănăstirea Valaam se află pe o insulă care este totuși înconjurată de apă dulce, în timp ce Insula Spruce se află în Oceanul Pacific, situată în vecinătatea altor insule și a părții de continent dinspre Alaska).

Insula Spruce nu are o mare întindere, fiind aproape în întregime acoperită de pădure. Prin mijlocul ei trece un pârâiaș ce se varsă în ocean. Părintele Gherman și-a ales ca loc de viețuire această insulă pitorească. A și săpat în pământ cu propriile sale mâini o peșteră unde s-a adăpostit pe durata primei veri petrecute acolo. Pentru iarnă și-a ridicat o chilie în apropierea acelei peșteri, în care a și trăit până la moartea sa. Peștera a fost apoi transformată de el însuși pentru a-i sluji la vremea cuvenită drept loc de înmormântare. La mică distanță de chilie, au fost construite o capelă de lemn, o casă de lemn ce adăpostea școala și un arhondaric. În fața chiliei sale a fost aranjată o grădină. Părintele Gherman a viețuit aici pentru mai mult de patruzeci de ani.


Rânduiala Părintelui Gherman

Părintele săpa el însuși grădina, cultiva cartofi, varză și alte legume. Pregătea pentru iarnă ciuperci, puse la saramură sau uscate. Sarea o scotea din apa oceanului. Se spune că coșul în care Starețul căra alge de pe țărm era atât de mare încât oricine altcineva l-ar fi cărat cu mare greutate. Algele erau folosite ca îngrășământ pentru pământ. Dar spre uimirea tuturor, Părintele Gherman căra acel coș plin cu alge pe o mare distanță fără să fie ajutat de nimeni. Din întâmplare, unul din ucenicii săi, Gherasim, l-a văzut într-una din ierni cărând o buturugă atât de mare încât în mod normal ar fi fost nevoie de patru oameni pentru a fi mișcată din loc; și pe deasupra mai era și desculț. Asta era nevoința Starețului – tot ceea ce reieșea de pe urma trudei sale nemăsurate era folosit pentru a hrăni și îmbrăca orfanii, ca și pentru procurarea de cărți pentru învățăcei.

Straiele sale erau aceleași atât pe timp de iarnă, cât și de vară. Nu purta cămașă, ci în schimb o dulamă din piele de căprioară, pe care n-o scotea de pe el ani la rând, în așa fel încât blana ajungea să fie cu totul ponosită, iar pielea lucioasă. Apoi mai avea niște încălțări, sutana (podrașnik), pe deasupra o rasă (rassa) veche și spălăcită, plină de petice, și culionul său (klobuk). Oriunde s-ar fi dus era în aceleași haine, indiferent de vremea de afară – în ploaie, pe viscol și pe îngheț cumplit. Astfel urma Părintele Gherman pilda multora dintre cuvioșii și părinții răsăriteni ce se îngrijeau mai presus de toate, de bunăstarea și nevoile celorlalți. În același timp, ei înșiși purtau cele mai vechi cu putință haine pentru a-și arăta smerenia dinaintea lui Dumnezeu și disprețul față de toate cele lumești.

Patul Părintelui Gherman nu era altceva decât o băncuță acoperită cu o piele de căprioară obosită de vreme. Ca pernă se folosea de două cărămizi; acestea erau ferite de privirea vizitatorilor cu o bucată de piele sau o cămașă. Nu avea nici un fel de cuvertură sau plapumă. Se acoperea cu o scândură pe care o lăsa pe sobă. Acestei scânduri Părintele îi spunea plapumă și tot aceasta dorea el să îi acopere rămășițele pământești după moarte; era la fel de lungă ca și statura lui. „Pe durata șederii mele în chilia Părintelui Gherman”, scrie creolul Constantin Larionov, „eu, un păcătos, am stat pe «plapuma» lui și socot acesta a fi cel mai mare noroc al meu!” (copiii rezultați din căsătorii mixte dintre indigenii din Alaska, eschimoșii și aleuții, și ruși erau numiți creoli).

Atunci când Părintele Gherman mergea în vizită la unii dintre administratorii Companiei Americane și cu prilejul convorbirilor și povățuirilor duhovnicești, zăbovea acolo până în miez de noapte. Nu petrecea, însă, niciodată noaptea sub acoperișul acestora, întorcându-se la schitul său, oricare ar fi fost vremea de afară. Dacă totuși, în condiții cu totul deosebite, era nevoie să-și petreacă noaptea altundeva decât în chilia sa, de fiecare dată a doua zi dimineața patul ce îi fusese pregătit arăta ca neatins căci Starețul nu dădea deloc somn ochilor și nici ațipire pleoapelor sale. La fel, ori de câte ori se întâmpla să stea de vorbă cu cineva până mai târziu în noapte, nu se mai odihnea deloc.

Starețul mânca, de asemenea, foarte puțin. Dacă era în vizită, gusta puțin din mâncare, dar apoi nu mai mânca nimic. Potrivit rânduielii sale, masa consta într-o foarte mică porție de pește sau ceva legume. Trupul său, uscat de atâta trudă, privegheri și post, era pe deasupra și strivit de povara lanțurilor ce le purta, care cântăreau în jur de șapte kg. Aceste lanțuri sunt până în ziua de astăzi păstrate în capelă.

Vorbind de aceste înfăptuiri ale Părintelui Gherman, ucenicul său, aleutul Ignatie Aligyaga, adăugă: „Da, Apa ducea o viață foarte grea și nimeni nu se poate ridica la măsura viețuirii sale!” (în aleută Apa înseamnă Stareț sau bunic [n.tr. batiușka], acest nume arătând cât de drag îi era acestuia Părintele Gherman).

Descrierea pe care o facem aici cu privire la unele lucruri din viața Starețului are de-a face, ca să zicem așa, cu latura exterioară a lucrării sale. „Cele mai de seamă înfăptuiri ale sale”, spune Episcopul Petru, „constau în rânduiala sa de chilie atunci când nu mai era nimeni să îl vadă, în afara chiliei putea fi însă auzit cântând și dând slavă lui Dumnezeu la toate slujbele ce țineau de rânduiala monahală.”

Mărturia Episcopului este sprijinită de următoarele răspunsuri date de însuși Părintele Gherman: „Cum reușești să îți duci singur traiul aici în codru, Părinte Gherman? Nu te apasă niciodată singurătatea?”, la aceasta el răspunzând: „Dar nu sunt deloc singur! Dumnezeu este aici, este pretutindeni. Sfinții Îngeri sunt aici. Cu cine ne este mai de folos să vorbim, cu oamenii sau cu îngerii? Cu îngerii, fără îndoială.”

Părintele Gherman și oamenii locului

Felul în care Părintele avea grijă de locuitorii acelor ținuturi din America, în care știa să se poarte cu ei și cum se îngrijea de nevoile acestora, e exprimat chiar de el însuși într-una din scrisorile pe care le-a scris fostul administrator al coloniei, Simeon Ianovski.

Iată ce scria: „Ziditorul nostru ne-a dăruit acest pământ care ca un prunc nou-născut nu are încă puterea de a cunoaște și înțelege. Are nevoie nu doar de a fi ocrotit, din cauza slăbiciunii și neputinței copilărești, dar și să fie întreținut. Și nici măcar aceasta n-o poate cere el însuși. Iar pentru că propășirea acestui popor, prin pronia lui Dumnezeu, depinde și a fost încredințată stăpânirii ruse nu se știe pentru cât timp, stăpânire care acum a ajuns în mâinile domniei voastre, mărturisesc că eu, cel mai smerit rob dintre toți acești oameni și doica lor (nianka) ne-am înfățișat din partea lor înaintea voastră, scriind această cerere cu lacrimi de sânge. Fiți Tatăl și Ocrotitorul nostru. Nu avem, se vede, meșteșugul cuvintelor, astfel că vă spunem cu grai pruncesc: Ștergeți lacrimile orfanilor lipsiți de apărare, aduceți alinare sufletelor cuprinse rău de focul mâhnirii. Ajutați-ne să învățăm ce înseamnă mângâierea.”

Starețul se purta după cum simțea. Totdeauna mijlocea dinaintea stăpânitorilor în numele celor ce greșeau. Venea în apărarea celor nedreptățiți. Îi ajuta cu tot ceea ce îi stâtea în putință pe cei ce se aflau la ananghie. Aleuții – bărbați, femei și copii – îl vizitau adesea. Unii veneau pentru cuvânt de folos, alții i se plângeau de cât erau de împilați, unii îi vorbeau despre cum vor să se apere, iar alții îi cereau ajutor. Toți primeau mângâiere pe cât era cu putință din partea Starețului. Asculta întotdeauna problemele pe care i le puneau dinainte ambele părți, încercând totdeauna să vină cu o rezolvare pașnică. Era îndeosebi preocupat de a readuce liniștea în familie. Dacă nu reușea să împace soțul cu soția, Starețul le dădea ascultare să stea despărțiți pentru o vreme. El explica astfel această măsură: „mai bine este să-i lași să stea despărțiți unul de altul, căci altfel crede-mă, poate fi mai cumplit să rămână împreună. S-a întâmplat ca bărbatul să-și ucidă femeia sau femeia să-și ducă cu totul la pierzanie bărbatul.”

Părintele Gherman iubea în mod deosebit copiii. Prepara pentru ei biscuiți în cantități mari, le gătea de asemenea prăjituri (krendelki), iar copiii țineau mult la el. Dragostea Părintelui Gherman pentru aleuți ajungea până la lepădarea de sine.


Izbucnește o epidemie

Această molimă a venit odată cu sosirea unui vapor din Statele Unite care a trecut mai întâi prin Insula Sitka, iar de acolo a ajuns în Insula Kodiak. La început, boala se manifesta prin febră, gripă și răsuflare anevoioasă, sfârșind în cele din urmă cu friguri; în numai trei zile au murit trei oameni. Pe insulă nu se afla nici un doctor și nici un fel de medicament. Boala s-a răspândit rapid prin tot satul și apoi în toată regiunea. Molima i-a atins pe toți, inclusiv pe copii. Nenorocirea ajunsese atât de mare încât, la un moment dat, pentru trei zile în capăt, n-a mai fost cine să sape groapa celor adormiți, trupurile neînsuflețite rămânând neîngropate. Iată ceea ce spunea unul dintre martorii oculari: „nu-mi pot imagina ceva mai groaznic și cumplit decât ceea ce mi-a fost dat să văd vizitând una din așezările [„Khazim”] aleute. Aceasta consta într-o clădire mare, altfel spus o adunătură de barăci, cu despărțitură între ele, în care locuiau aleuții dimpreună cu familiile lor; erau acolo în jur de 100 oameni. Unii dintre aceștia muriseră, trupurile lor reci zăceau alături de cei rămași în viață; alții erau pe moarte; erau așa niște gemete și scâncete că ți se rupea inima.”

„Am văzut trupuri reci ale unor mame deasupra cărora se târau copii înfometați, plângând și căutând în zadar ceva de mâncare… Inima mi se umplea de jale! Părea că dacă cineva ar fi știut zugrăvi îndeajuns de bine toată grozăvia acestei scene tragice, ar fi putut trezi teama de moarte chiar și în cea mai împietrită inimă.”

În timpul acestei mari nenorociri ce a durat o lună întreagă, Părintele Gherman, murind încetul cu încetul, continua neobosit să cerceteze pe toți cei aflați în suferință. Îi mustra pe cei cuprinși de frică, dar se și ruga pentru ei, le trezea în suflet pocăința sau îi pregătea cum se cuvine pentru a-și da obștescul sfârșit. Nu se cruța niciodată pe sine.

Starețul ca Părinte Duhovnicesc

Starețul se îngrijea în mod deosebit de creșterea morală a aleuților. Păstrând aceasta în cuget, a ridicat o școală pentru toți copiii aleuți rămași orfani. El însuși îi învăța Legea lui Dumnezeu și muzica bisericească. La fel, îi aduna la rugăciune pe aleuți în fiecare Duminică și la fiecare sărbătoare în capela alăturată chiliei sale. Aici ucenicii săi citeau Ceasurile și alte rugăciuni din tipicul bisericesc în timp ce Starețul citea din Apostol și din Evanghelie. Le ținea de fiecare dată predică. Învățăceii săi cântau și cântau chiar foarte bine. Aleuților le plăceau tare mult predicile sale, adunându-se în jurul său în număr mare. Erau toți ochi și urechi la tot ceea ce rostea Starețul, iar puterea minunată a cuvintelor sale mișca sufletele ascultătorilor.

El însuși scrie astfel despre unul din foloasele cuvântărilor sale: „Slavă sfintei purtări de grijă a Milostivului Dumnezeu! Mi-a arătat prin pronia sa de nepătruns un lucru pe care eu, care trăiesc aici de douăzeci de ani, nu l-am văzut niciodată până acum în Kodiak. Cu puțin timp în urmă, după Paștile Domnului, o tânără de vreo douăzeci de ani care cunoaște bine rusa, a venit la mine. Auzind de Întruparea Fiului lui Dumnezeu și de Viața cea Veșnică, s-a aprins într-atât de tare de dragoste pentru Iisus Hristos încât nu mai vrea să mă părăsească. Și-a apărat cauza cu iscusință în fața mea. În ciuda felului meu de a fi și dragostei mele pentru singurătate și a tuturor opreliștilor și greutăților pe care i le-am pus înainte de a o primi, a stăruit în chemarea ei și iată că între timp s-a scurs o lună de zile de când locuiește aici lângă școală și nu se simte singură.”

„Minunându-mă de una ca aceasta, mi-am amintit de una din spusele Mântuitorului că ceea ce e ascuns celor înțelepți și pricepuți, le-a fost descoperit pruncilor” (Matei 11, 25).

Această femeie a viețuit acolo, lângă școală, până la moartea Starețului. A vegheat asupra bunei purtări a copiilor ce învățau la școală. Părintele Gherman și-a exprimat dorința ca după moartea sa, ea să continue să trăiască pe Insula Spruce. Numele femeii era Sofia Vlasova.

Ianovsky scrie astfel despre caracterul și elocința cuvântărilor Starețului: „Când l-am cunoscut pe Părintele Gherman aveam treizeci de ani. Trebuie să spun că absolvisem Școala de Aplicație a Forțelor Navale și că, în urma lecturilor intense, aprofundasem deja studiul mai multor științe. Dar spre părerea mea de rău, în ceea ce privește Știința Științelor, adică Legea lui Dumnezeu, cu greu îmi puteam aminti de unele lucruri superficiale – și acestea doar la modul teoretic, căci nu le trăisem niciodată. Eram Creștin doar cu numele, în realitate însă, în sufletul meu, eram liber cugetător. Mai mult decât atât, nu admiteam ideea de inspirație divină și sfințenie a religiei noastre, căci aveam și ceva lecturi din cărțile ateiste. Părintele Gherman a văzut de îndată toate acestea și a ținut neapărat să mă readucă la credință. Spre surprinderea mea, mi-a vorbit atât de convingător, cu atâta înțelepciune – și a argumentat cu atâta elocință – încât mi-a părut că nici o învățătură sau înțelepciune lumească n-ar fi putut sta împotrivă cuvintelor sale. Am vorbit cu el în fiecare zi până în miez de noapte, și chiar mai târziu de atât, despre dragostea lui Dumnezeu, despre veșnicie, mântuirea sufletului și viețuirea creștină. De pe buzele sale curgea șuvoi neîncetat de cuvinte dulci auzului! Datorită acestor convorbiri susținute și cu ajutorul rugăciunilor Sfântului Stareț, Dumnezeu m-a readus cu totul pe Calea Adevărului și astfel am devenit cu adevărat Creștin. Datorez acest lucru în întregime Părintelui Gherman care este adevăratul meu binefăcător.”



„Cu câțiva ani în urmă”, continuă Ianovski, „Părintele Gherman a convertit la Ortodoxie un anumit căpitan de vas G. ce venea din credința luterană. Acesta avea o educație serioasă. Dincolo de studiul mai multor științe, avea o pricepere deosebită în domeniul lingvistic. Cunoștea rusa, engleza, germana, franceza, italiana și ceva spaniolă. Dar în ciuda acestei vaste cunoașteri, nu s-a putut împotrivi dovezilor aduse de Părintele Gherman. El i-a schimbat convingerile și credința și l-a botezat, făcându-l mădular al Trupului Bisericii. Când acesta a trebuit să părăsească America, Starețul i-a spus înainte de plecare: Fii cu luare aminte, dacă Dumnezeu te va lipsi de soția ta, să nu cumva să-ți iei de nevastă o nemțoaică. Dacă te vei căsători cu o nemțoaică, aceasta negreșit îți va zdruncina dreapta credință.

Căpitanul și-a dat cuvântul, dar nu și l-a putut ține. S-a dovedit că spusa Starețului a fost o profeție. Într-adevăr, după câțiva ani soția căpitanului s-a stins, iar el s-a recăsătorit cu o nemțoaică. Nu încape îndoială că s-a slăbănogit în credință sau că a lepădat-o cu totul, căci a avut o moarte fulgerătoare lipsită de pocăință.”

Tot din însemnările lui Ianovski: „Odată Starețul a fost invitat la bordul unei fregate ce venea din St. Petersburg. Căpitanul vasului era un om cu o educație aleasă ce fusese trimis în America din ordinul Țarului pentru a inspecta coloniile. În anturajul căpitanului se aflau mai mult de douăzeci și cinci de ofițeri care erau toți oameni învățați. În compania acestora se afla și un călugăr venit de la o anumită mănăstire, mic la stat și purtând straie vechi. La auzul cuvintelor înțelepte ale acestuia, toți cei de față rămâneau fără replică. Căpitanul însuși a recunoscut: Nu am știut ce să-i răspundem.

Părintele Gherman le-a adresat tuturor o întrebare: Domnilor, ce iubiți mai presus de toate și ce credeți că v-ar face pe fiecare dintre voi fericiți? Răspunsurile au fost, desigur, diferite… Unii au răspuns că își doresc avere, alții faimă, unii o soție frumoasă, iar alții că și-ar dori să fie căpitan al unui vas frumos și altele ca acestea. Nu este oare adevărat, le-a spus Părintele Gherman, că toate feluritele dumneavoastră dorințe conduc la o singură concluzie, și anume că fiecare își dorește ceea ce crede el că ar fi mai bun și că ar fi mai vrednic de dragoste? Ei i-au răspuns: Așa este! Iar el a continuat: „Nu credeți atunci că ceea ce este mai bun, mai presus de toate, mai vrednic de dragostea noastră și făcând pe toate să pălească, este tocmai Domnul nostru Iisus Hristos care ne-a zidit, ne-a împodobit cu astfel de idealuri, ne-a dat viață tuturor, ține toată zidirea în mâna Sa, nutrește și iubește toată făptura, Cel ce este Însuși Dragoste și mai frumos decât toți oamenii? Și atunci oare nu trebuie să iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, să Îl dorim mai mult decât orice și să Îl căutăm în toată vremea? Toți au spus: Bineînțeles că așa este! E de la sine înțeles! Apoi Starețul i-a întrebat: Dar Îl iubiți pe Dumnezeu? Toți i-au răspuns într-un glas: Firește că îl iubim pe Dumnezeu. Cum am putea să nu-L iubim pe Dumnezeu? Părintele Gherman le-a spus, însă, aceasta: Iar eu păcătosul care încerc de mai mult de patruzeci de ani să Îl iubesc pe Dumnezeu, nu pot spune că iubesc pe Dumnezeu pe deplin. Și a început apoi să le arate cum să trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu: atunci când iubim pe cineva, le-a spus el, îl purtăm tot timpul în gând; ne dăm silința să îi fim pe plac. Zi și noapte sufletul nostru tânjește după cel iubit. Îl iubim oare, domnilor, în acest fel pe Dumnezeu? Ne întoarcem tot timpul cu gândul la El? Ne amintim întruna de El? Ne rugăm Lui neîncetat și îi păzim poruncile? Toți au fost nevoiți să recunoască că nu fac toate acestea ! Pentru binele nostru și a noastră bună stare, a spus în cele din urmă Starețul, să ne făgăduim nouă înșine că din această clipă vom încerca să îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice și să-i împlinim voia cea sfântă!” Această convorbire a lăsat, fără îndoială, urme adânci în inima tuturor celor de față pentru tot restul vieții lor.

„În general, Părintelui Gherman îi plăcea să vorbească despre veșnicie, de dobândirea bunurilor viitoare, de chemarea noastră dinaintea lui Dumnezeu. Deseori vorbea despre Viețile Sfinților, povestea din Proloage, dar niciodată nu aducea vorba despre ceva ușuratic. Era atât de plăcut să îl auzi încât cei de față, aleuții și soțiile lor, erau atât de prinși subjugați de puterea cuvântului său încât de multe ori plecau de abia la revărsatul zorilor și atunci cu părere de rău”, dă mărturie creolul Constantin Larionov.

Portretul Părintelui Gherman

Ianovski face o descriere amănunțită a Părintelui Gherman. „Îmi sunt și acum vii în minte, spune el, trăsăturile Starețului, felul în care se oglindea în ele bunătatea; zâmbetul său plăcut, înfățișarea sa pașnică și atrăgătoare, purtarea sa umilă și discretă, felul său distins de a vorbi. Era mic de statură. Palid la față și cu multe riduri. Ochii săi erau cenușiu-albaștri, scânteietori de vii; cu părul puțin încărunțit. Vocea sa nu era puternică, dar foarte plăcută.”

Ianovski mai povestește două întâmplări pe care le-a trăit în timpul convorbirilor cu Starețul. „Odată, scrie el, i-am citit Părintelui Gherman oda Dumnezeu, de Derjavin. Starețul a fost uluit și de-a dreptul vrăjit. Mi-a cerut să i-o citesc din nou. I-am citit încă o dată poemul, iar el m-a întrebat: Este cu putință ca un om cu știință de carte, dar lumesc să fi scris așa ceva? Da, acesta poet e mare cărturar, i-am răspuns. Să știi că aici a fost insuflare divină, mi-a spus Starețul.”


Sfântul Mucenic Petru Aleutul

Martiriul lui Petru

„Cu alt prilej, îi povesteam cum spaniolii au întemnițat în California patrusprezece aleuți și cum iezuiții i-au silit să primească credința catolică. Dar acest aleut (n.tr. Petru) n-a voit cu nici un chip să se lepede de credința sa, spunând: Noi suntem Creștini! Iezuiții au sărit asupra lui: Nu este adevărat! Sunteți eretici și schismatici. Dacă nu primiți credința noastră vă vom supune la grele chinuri. Aleuții au fost duși apoi la celulă să stea acolo până seara; câte doi în celulă. Noaptea iezuiții au venit la ei cu făclii și cu candele aprinse. Au început iarăși a amenința pe aleuți să primească credința catolică. Suntem Creștini!, a fost răspunsul aleuților, și nu ne vom schimba credința. Iezuiții au început a-i pune la cazne – la început pe unul dintre ei, în timp ce tovarășul lui era silit să privească. I-au tăiat mai întâi degetele de la picioare, la început prima falangă, apoi cea de-a doua. Apoi i-au tăiat picioarele și mâinile; sângele îi curgea întruna. Mucenicul a îndurat totul și în toată vremea a stăruit spunând că este creștin. După multă suferință, a sângerat până a murit. Iezuiții au făgăduit că a doua zi le va veni rândul și celorlalți să fie dați la chinuri.

Dar în acea noapte, a sosit un ordin de la Monterey în care scria că aleuții trebuie eliberați fără întârziere și trimiși acolo sub escortă. De aceea, dis de dimineață toți au fost trimiși către Monterey, cu excepția martirului. Toate acestea mi-au fost relatate tocmai de către acel tovarăș de celulă care văzuse toate caznele mucenicului. Acesta a fugit mai apoi din temniță, iar eu am raportat acest incident la autoritățile supreme din St. Petersburg. Când mi-am terminat istorisirea, Părintele Gherman m-a întrebat: Și cum l-au numit pe martirul aleut? I-am spus doar că știam de numele de Petru, nu-i cunoșteam numele de familie. Starețul s-a dus dinaintea unei icoane și cu mare evlavie s-a însemnat cu semnul crucii, spunând: Noule Sfințite Martir Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Duhul învățăturii Părintelui Gherman

Pentru a reda duhul învățăturii Părintelui Gherman, prezentăm aici un extras dintr-o scrisoare ce a fost scrisă cu mâna sa.

„Anii pustiiți de atâtea dorințe ne despart de patria noastră cerească, iar dragostea noastră pentru aceste dorințe și pentru toate obiceiurile noastre ne cuprind ca un dezgustător veșmânt; Apostolul numește acesta omul cel dinafară (pământesc) – I Corinteni 15, 47. Noi toți cei ce pribegim în călătoria acestei vieți, să îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor. Trebuie să ne despuiem de acest înveliș respingător și să ne îmbrăcăm cu haina noilor doriri, a unei noi iubiri pentru veacul ce va să vie. Astfel, ne va încerca fie o chemare, fie o silă față de patria noastră cerească. Și este cu putință să facem cât mai repede aceasta, e nevoie însă să urmăm pilda celor bolnavi care căutând către mult dorita lor însănătoșire, nu încetează să cerceteze felurite căi de a se vindeca pe sine. Dar nu vorbesc lămurit.”

Fără a dori nimic pentru sine, de la început când a ajuns în America Părintele a respins, din smerenie, cinstea de ieromonah și arhimandrit, hotărând să rămână pentru totdeauna monah simplu. Fără nici o urmă de teamă dinaintea celor puternici, Părintele Gherman s-a luptat din toată inima să Îl cunoască pe Dumnezeu. Cu dragoste duioasă, fără a părtini pe nimeni, a mustrat pe mulți dintre cei ce duceau o viață necumpătată, din pricina purtării lor nesăbuite și pentru că oprimau pe aleuți. Vrăjmașul s-a întrarmat împotriva Starețului și i-a adus tot felul de pricini de necaz și mâhnire. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe Stareț. Administratorul coloniei, Ianovski, când încă nu îl cunoscuse pe Părintele Gherman, după ce primise o plângere împotriva sa, a scris atunci autorităților din St. Petersburg cu privirea la necesitatea schimbării sale. A motivat aceasta prin faptul că, după câte se părea, Starețul îi stârnea pe aleuți împotriva administrației ruse. Dar această acuzație s-a dovedit a fi nedreaptă, iar în cele din urmă Ianovski a ajuns să se numere printre cei ce îl admirau și sprijineau pe Părintele Gherman.

Odată un inspector a venit în Insula Spruce cu administratorul Coloniei N, dimpreună cu mai mulți angajați ai companiei să caute prin chilia Părintelui Gherman. Toți aceștia se așteptau să găsească bunuri de valoare în chilia Părintelui Gherman. Dar când n-au dat de nimic însemnat, unul dintre angajați (al Companiei Americane), Ponomarkhov, a început să spargă dușumeaua cu un topor, neîndoielnic fără consimțământul superiorilor săi. Atunci Părintele Gherman i-a spus: „Prietene, ai ridicat degeaba toporul; această armă îți va lua și viața.” După ceva vreme a fost nevoie de mai mulți oameni la Fort Nicholas și de aceea mai mulți angajați ruși au fost trimiși acolo de la Kodiak – printre aceștia se afla și Ponomarkhov; ajuns acolo, băștinașii din Kenai i-au tăiat capul în timp ce dormea.

Ispitele Părintelui Gherman

Multe și mari nenorociri s-au abătut asupra Părintelui Gherman din lucrarea duhurilor rele. El însuși a dezvăluit acest lucru unuia dintre ucenicii săi, Gherasim. O dată când a intrat în chilia Părintelui Gherman fără a rosti obișnuita rugăciune, nu a primit răspuns din partea Părintelui Gherman la nici una dintre întrebări. A doua zi, Gherasim l-a întrebat pe Părinte motivul tăcerii sale. Părintele Gherman i-a răspuns: „Când am venit pe această insulă și m-am sălășluit în acest schit, duhurile rele îmi veneau, chipurile, în ajutor. Se arătau în chip de om și de animal. Am avut multe de tras de pe urma lor, mi-au adus multă tulburare și ispitiri de tot felul. Și de aceea acum nu mai vorbesc cu nimeni care intră la mine fără a rosti rugăciunea.” (Se obișnuiește un astfel de salut între credincioșii evlavioși, ca și între clerici, și anume să se spună cu voce tare o rugăciune la care să se răspundă cu Amin, să se facă închinăciuni dinaintea icoanelor din respectiva încăpere și să se rostească o rugăciune înainte de a se da binețe gazdei).



Harisme dumnezeiești

Gherman s-a dăruit cu totul în slujirea sa față de Dumnezeu; a luptat cu mare râvnă doar spre slăvirea Prea Sfântului Său Nume. Departe de casă, împresurat de o mulțime de pricini de tulburare și suferind de pe urma nenumăratelor lipsuri, Părintele Gherman a petrecut câteva zeci de ani, lucrând alesele fapte ale jertfelniciei. Astfel a fost binecuvântat cu multe harisme din partea lui Dumnezeu.

În inima insulei Spruce, la poalele unui deal, curge un pârâiaș ce se varsă în ocean. Gura acestui pârâu era totdeauna măturată de valuri, astfel că primăvara când își făceau apariția peștii, Starețul grebla nisipul de la gura pârâului pentru ca peștii să poată trece și să se poată avânta pe cursul de apă. Ucenicul său, Ignatie, spune că: „se adunau atât de mulți încât era de ajuns ca Apa să îmi spună și scoteam pe dată pește din pârâu!”

Părintele Gherman hrănea păsările cu pește uscat, iar acestea se adunau în stoluri dimprejurul lui la auzul chemării sale. Sub chilia sa viețuia o hermină. Nimeni nu se mai putea apropia de ea după ce încetase a fi pui, Starețul singur însă o hrănea cu mâna sa. „Nu era aceasta o minune?”, spune ucenicul său, Ignatie.

De asemenea, l-au văzut pe Părinte hrănind urși. Dar atunci când Părintele Gherman s-a stins, toate păsările și animalele au plecat; chiar și unele din soiurile din grădină au încetat să mai dea rod chiar dacă, ține să spună Ignatie, cineva se îngrijea în mod deosebit de aceasta.

S-a întâmpla odată să fie o revărsare de ape pe Insula Spruce. Mulți dintre băștinași au venit înspăimântați la Stareț. Părintele Gherman a luat atunci o icoană a Maicii Domnului din casa în care locuiau învățăceii și a pus-o pe o laida (un banc de nisip), începând a se ruga dinaintea acesteia. După săvârșirea rugăciunii, s-a întors către cei de față și le-a spus: „Nu vă temeți, apa nu va urca mai sus de locul în care stă icoana.” Și cuvântul Starețului s-a împlinit. După aceea, le-a făgăduit că vor avea parte de același ajutor din partea icoanei și în viitor, prin mijlocirile Prea Curatei Impărătese a Cerului. A încredințat icoana ucenicei sale Sofia; în caz de alte inundații, icoana trebuia așezată tot pe o laida. Icoana se află și în ziua de astăzi pe insulă.

La cererea Starețului, Baronul F.P. Wrangel a scris o scrisoare unui mitropolit (nu este cunoscut numele acestuia) care a fost dictată de Părintele Gherman. Când scrisoarea a fost finalizată și citită, Starețul l-a felicitat pe Baron pentru că a ajuns la rangul de amiral. Baronul a rămas surprins, nu știa de acest lucru. Faptul a fost confirmat, dar după ceva vreme, chiar înainte de plecarea acestuia spre St. Petersburg.

Părintele Gherman i-a spus la un moment dat administratorului Kashevarov, pe al cărui fiu Părintele îl botezase, „Îmi pare rău pentru tine, dragul meu kum. E păcat, schimbarea ce va veni îți va aduce doar neplăceri.” După doi ani, odată cu schimbarea conducerii administrației, Kashevarov a fost trimis în lanțuri la Sitka.

Altă dată, pădurea de pe insulă a fost cuprinsă de flăcări. Starețul, dimpreună cu ucenicul său Ignatie, a croit prin lăstăriș o centură largă de aproape un metru pe care au îndreptat-o spre nord, orientându-se după mușchiul copacilor. Au înaintat apoi cu această cărăruie până la poalele dealului. Starețul i-a zis atunci: „Fii fără grijă, focul nu va trece de această linie.” A doua zi, potrivit mărturiei lui Ignatie, nu mai era nici o nădejde de scăpare (de furia focului), căci flăcările întețite de vântul puternic, ajunseseră până în locul în care Starețul croise acea potecă prin lăstăriș. Focul cuprinse tot acel lăstăriș, dar apoi se opri, lăsând neatins desișul pădurii ce urma dincolo de linie.

Starețul spunea adeseori că va veni vremea când America va avea un episcop, iar aceasta la un moment în care nimeni nici măcar nu îndrăznea să gândească la așa ceva, căci nimeni nu trăgea nădejde ca Biserica să aibă un episcop în America. Acest fapt a fost povestit de Episcopul Petru și, într-adevăr, profeția s-a împlinit în timp.

„După ce eu voi trece dincolo”, spunea Părintele Gherman, „va veni o molimă, mulți se vor stinge, iar rușii se vor uni cu aleuții.” Și chiar așa s-a și întâmplat. Se pare că doar la jumătate de an după trecerea sa la Domnul, a fost o epidemie de vărsat de vânt (n.tr. variolă); rata mortalității în America pe timp de molimă era groaznic de ridicată. În unele sate, doar câțiva locuitori au rămas în viață. Acest fapt a determinat administrația coloniei să treacă la unirea aleuților – cele douăsprezece așezări au fost reorganizate și reduse la șapte.

„Chiar de va trece timpul, eu nu voi fi dat uitării”, le spunea Părintele Gherman ucenicilor săi. „Lăcașul meu nu va rămâne pustiu. Un călugăr ca și mine, ce va fugi de slava oamenilor, va veni și va viețui aici pe Insula Spruce, iar insula va fi în continuare locuită.” (Această proorocie s-a împlinit pe de-a întregul. Un călugăr ca cel descris de Părintele Gherman a trăit pentru mulți ani pe Insula Spruce, numele său era Arhimandritul Gherasim, care a trecut la Domnul pe 13 octombrie 1969). Acest monah a luat asupra sa răspunderea de a îngriji Capela sub care fusese înmormântat Starețul Gherman. La scurtă vreme după întronizarea sa ca primat al Bisericii Ruse Ortodoxe în America, mitropolitul Leontie, a făcut un pelerinaj pe Insula Spruce, închinându-se și la mormântul Părintelui Gherman.

Proorociile Părintelui Gherman despre viitor

Creolul Constantin, pe când nu avea mai mult de douăsprezece ani, a fost întrebat de Părintele Gherman: „Iubitule, ce crezi, această capelă pe care o construim acum, va rămâne vreodată goală?” Copilul i-a răspuns: „Nu știu, Apa.” „Și cu adevărat,” spune Constantin, „nu am înțeles la acea vreme întrebarea sa, chiar dacă toată convorbirea îmi rămâne foarte vie în memorie.” Starețul a păstrat pentru un timp tăcerea, iar apoi a spus: „Copilul meu, amintește-ți ce îți spun acum, cândva se va ridica aici o mănăstire.”

Părintele Gherman i-a spus odată ucenicului său aleut Ignatie Aligyaga: „Vor trece treizeci de ani după ce eu voi fi murit și toți locuitorii insulei vor fi morți, tu însă singur vei rămâne în viață. Vei fi bătrân și sărman atunci când eu voi fi pomenit.” Și, într-adevăr, au trecut treizeci de ani de la moartea Starețului până când a început a-i fi cinstită memoria, adunându-se informații și cât mai multe date despre Sfinția Sa – pe baza acestora a fost alcătuită și viața lui.

„Este uimitor”, exclamă Ignatie, „cum un om ca și noi a putut ști toate acestea cu atât de mult timp înainte de a se petrece! Și totuși…nu era un om obișnuit! Ne putea citi gândurile și fără să vrea ne-a adus în punctul de a-i mărturisi acest lucru – el însă nu ne-a lăsat lipsiți de povățuire.”

„Când voi muri”, a spus Starețul ucenicilor săi, “să mă îngropați alături de Părintele Ioasaf. Să mă îngropați voi înșivă, fără a aștepta preotul. Să nu-mi spălați trupul. Așezați-l doar pe o scândură. Încrucișați-mi mâinile deasupra pieptului, înfășurați-mă în rasă (veșmântul cel mai dinafară al călugărului) și cu aripile acesteia acoperiți-mi fața și așezați-mi pe cap culionul. Dacă cineva vrea să-și ia rămas bun de la mine, lăsați-l să sărute Crucea. Să nu-mi dezveliți pentru nimeni fața…”

Moartea Părintelui Gherman

A venit și vremea ca Părintele să treacă dincolo. Intr-una din zile a poruncit ucenicului său Gherasim să aprindă o candelă dinaintea icoanelor și să citească Faptele Sfinților Apostoli. După ceva vreme fața sa a strălucit de lumină și a spus: „Slavă Ție, Doamne!” Apoi a poruncit să se oprească cititul, spunând că Domnul a binevoit ca viața lui să fie cruțată pentru încă o săptămână.

O săptămână mai târziu, din nou la porunca sa, au fost aprinse candelele și s-au citit Faptele Apostolilor. Starețul și-a plecat în liniște capul pe pieptul lui Gherasim; chilia se umpluse de o bună mireasmă, chipul lui strălucea și Părintele Gherman nu mai era printre cei vii! A avut așadar parte de un sfârșit binecuvântat, a adormit așa cum doar unui drept îi este dat să adoarmă, în cel de-al optzeci și unulea an al vieții sale plină de trudă, pe 25 decembrie 1837 (după calendarul iulian pe 13 decembrie, deși sunt și informații ce atestă data de 28 noiembrie, înmormântarea având loc pe 26 decembrie).

Cei trimiși să dea trista veste celor din port, s-au întors spunând că administratorul coloniei Kashevarov a interzis ca înmormântarea Starețului să aibă loc înainte de sosirea sa. Și că a ordonat, de asemenea, ca Starețul Gherman să fie îngropat într-un sicriu de mai bună calitate, spunând că el va veni cât mai repede cu putință, aducând cu sine un preot. Dar apoi s-a pornit un vânt puternic, a început să plouă și s-a dezlănțuit o furtună grozavă. Distanța dintre port și Insula Spruce nu este mare, durează în jur de două ore, dar nimeni nu ar fi fost dispus să plece pe mare în atare condiții. Vremea s-a menținut aceeași timp de o lună întreagă și deși trupul neînsuflețit a zăcut în tot timpul acesta în casa încălzită de adunarea ucenicilor și a învățăceilor, chipul său nu și-a schimbat deloc culoarea, nici cea mai mică urmă de miasmă făcându-se simțită dinspre trupul răposatului. În cele din urmă, datorită eforturilor lui Kuzma Ucilișcev, a putut fi procurat și un sicriu. Nu a venit nimeni dinspre port, așa că doar locuitorii Insulei Spruce au îngropat rămășițele pământești ale Starețului. Astfel cuvintele rostite de Stareț înaintea morții sale s-au împlinit. După îngropăciune s-a liniștit și vântul, iar marea s-a făcut netedă ca oglinda.

Într-o seară, deasupra satului Katani (de pe Insula Afognak), s-a ivit pe cer un neobișnuit stâlp de lumină ce putea fi văzut și de pe insula Spruce. Uluiți de apariția miraculoasă, mai mulți dintre bătrânii înțelepți, creolul Gherasim Vologdin și soția sa Anna au spus: „Se pare că Părintele Gherman ne-a părăsit”. Și pe dată au început a se ruga. După ceva vreme, au aflat că Părintele Gherman, cu adevărat, trecuse la Domnul în acea noapte. Același stâlp de lumină a putut fi văzut în mai multe locuri. În noaptea morții sale, o altă vedenie și-a făcut apariția în mai multe cătune din Afognak – se părea că un om se ridica de pe Insula Spruce până la nori.

Ucenicii și-au îngropat Părintele și au așezat deasupra mormântului o placă memorială din lemn. Părintele Petru Kashevarov, preotul din Kodiak, spune: „Am văzut-o cu ochii mei și pot spune că și în ziua de astăzi arată ca și cum n-ar fi fost atinsă de timp, ca și cum de abia ar fi fost tăiată.”

Fiind martor al viețuirii Părintelui Gherman ce și-a sfințit viața prin râvna sa ascetică, văzându-i minunile și împlinirea profețiilor și, în cele din urmă, fiind de față la binecuvântata sa adormire întru Domnul, „în general, toți locuitorii insulei”, dă mărturie vlădica Petru, „îi cinstesc cu mare evlavie amintirea, cinstindu-l ca pe un Cuvios și fiind pe deplin încredințați că a fost bineplăcut Domnului.”

În 1842, la cinci ani după sfârșitul pământesc al Starețului, Arhiepiscopul Inochentie al întregii Kamceatka și a tuturor aleuților, se afla în vecinătatea Insulei Kodiak pe un pescador ce se afla în mare pericol de scufundare. Privind spre Insula Spruce, episcopul și-a spus sieși: „Dacă ai aflat trecere dinaintea lui Dumnezeu, Părinte Ghermane, fă ca vântul să nu ne mai bată împotrivă.” Și se pare că n-au trecut cincisprezece minute, după cum spune episcopul, și vântul ce până atunci le era potrivnic li s-a făcut prieten, vasul reușind în sfârșit să tragă la țărm. Ca semn de recunoștință pentru o asemenea minunată mântuire, Arhiepiscopul Inochentie însuși a slujit Panihida la mormântul Fericitului Părinte Gherman.

Sursa: oca.org