Tuesday, December 9, 2014

Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (II): “Prin rabdare se mentine familia”

 Prin răbdare se menţine familia

- Ce face sora ta? Cum o duce cu soţul ei?

- Părinte, am auzit că are greutăţi, dar face răbdare şi merge înainte.

- Aşa este. Atunci când doi sunt înjugaţi şi unul este puţin mai slab sau mai leneş, atunci celălalt depune mai multă putere şi trage, târându-l oarecum şi pe acela. Ai văzut? Oameni din lume şi fac lucrare duhovnicească. Iar voi aici sunteţi ca nişte prinţese. Ia gândeşte-te la o mamă care are patru copii, unul întârziat mintal, altul bolnav psihic, altul anemic, iar al patrulea care umblă nopţile pe drumuri. Iar cu soţul ei – cine ştie ce fel de om o mai fi şi acela – să aibă, sărmana, alte necazuri. Şi să suporte atâtea şi atâtea fără să cârtească sau să răbufnească şi fără să aibă cui să-şi spună durerea sa, căci unele lucruri din familie nu se pot spune oriunde. Se poate, de pildă, ca bărbatul să plece de acasă şi să nu-i lase nici mâncare. Să nu aibă, sărmana, nici bani să plătească chiria şi să vrea să o scoată din casă. Să fie nevoită să lucreze oriunde, să întâmpine primejdii, apoi să vină să-ţi spună: “Fă rugăciune să mă păzească Dumnezeu cel puţin de aceste primejdii!”. Sau, bărbatul ei să fie beţiv, să nu lucreze, ci să meargă numai la cafenea şi ea să fie nevoită să spele scările blocurilor. Iar acela să vină beat la miezul nopţii, să o bată şi să-i ceară banii pe care i-a câştigat ea, sau să meargă el însuşi să-i ia de la cei la care a lucrat femeia lui. Aceasta este adevărată mucenicie.

Desigur, unele femei au păcate şi le plătesc în felul acesta, dar sunt altele care nu au. Acestea vor primi răsplata întreagă pentru necazurile pe care le suferă. Cunosc o mamă, care era ca un îngeraş, un suflet foarte bun, copilul cel mai bun şi mai liniştit al familiei, dar care a nimerit un om sucit. Cum de s-au înşelat părinţii ei?! S-a căsătorit cu un beţiv, care de mic a fost un vagabond. Tatăl lui se îmbăta şi a luat şi el obiceiul aceluia. Ea, sărmana, să lucreze pe la străini, să se omoare cu treburile casei, iar acela să o bată şi s-o ameninţe cu cuţitul. De câte ori nu i-a spus: “O să te omor!”, şi ea să tremure de frică să nu o omoare. Mucenicie suferă. Mai are încă şi patru copii. Părinţii ei au ajuns până acolo încât i-au propus să divorţeze, dar ea le-a spus: “îmi spune cugetul să mai fac puţină răbdare”. Şi face răbdare. Vă daţi seama? Nu a citit nici Patericul, nici Vieţile Sfinţilor, dar cu toate acestea face răbdare. Odată i-am spus: “Bine, dar copiii tăi nu inter­vin?”. “Încă sunt mici, mi-a răspuns ea, au numai şaisprezece-şaptesprezece ani. Lasă să meargă în armată şi după aceea îl vor lua în primire“. Adică, va mai mânca încă bătaie până ce vor merge copiii ei în armată.

Răbdarea îl umple pe om de har

- Părinte, cum poţi face faţă unuia care este ner­vos?

- Prin răbdare.

- Şi dacă nu ai?

- Mergi şi cumpără! Se vinde la super-market Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te şi la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci fac răbdare până ce va îndrepta vremea.

- Părinte, cui se datorează nerăbdarea oamenilor?

- Multei lor păci lăuntrice… Dumnezeu a legat mân­tuirea oamenilor de răbdare. “Cel care va răbda până în sfârşit acela se va mântui”, spune Evanghelia. De aceea Dumnezeu îngăduie greutăţi şi diferite încercări pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare.

Răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine familia. Am văzut fiare care au devenit mieluşei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovniceşte cu multă uşurinţă. Odată, atunci când eram la mănăstirea Stomiu, am văzut în Koniţa o femeie a cărei faţă strălucea. Era mamă a cinci copii. După aceea mi-am adus aminte cine era. Bărbatul ei era tâmplar şi de multe ori lua lucrări împreună cu meşterul meu [Stareţul ca mirean învăţase meseria de tâmplar]. Numai un cuvânt dacă îi spuneau sătenii la care lucra, ca de pildă, “Meştere, oare n-ar fi bine să facem lucrul acesta aşa?”, el se înfuria. “Cu mine o faci pe dascălul?”, le spunea. Rupea sculele, le arunca şi pleca. Dacă la case străine lăsa treaba neterminată şi pe toate le spărgea, închipuieş-te-ţi ce făcea acasă. Un astfel de bărbat avea acea femeie. Cu acest om nu puteai sta nici măcar o singură zi, iar ea trăia cu el de ani de zile. Fiecare zi era pen­tru sărmana femeie mucenicie, însă ea pe toate le suporta cu multă bunătate şi făcea răbdare. Şi fiindcă ştiam situaţia din casa lor, atunci când o întâlneam, o întrebam: “Ce face meşterul? Lucrează?”. “Ei, când mai lucrează, când mai stă puţintel”. “Cum o duceţi?”. Foarte bine. Părinte!”, îmi răspundea aceea. Şi aceas­ta o spunea din toată inima ei. Nu punea la socoteală nici faptul că bărbatul ei strica sculele – şi scule de valoare – nici că era nevoită, sărmana, să lucreze pe la străini, ca să se poată descurca. Vedeţi cu câtă răbdare, cu câtă bunătate şi cu câtă nobleţe sufletească le înfrunta pe toate?! Şi nici măcar nu clevetise vreodată. De aceea Dumnezeu îi dăruia mereu harul Său, încât fata îi strălucea. A reuşit să-şi crească şi pe cei cinci copii ai ei, care apoi au devenit nişte oameni foarte buni.

- Părinte, cum de a reuşit acea femeie să nu-şi osândească bărbatul?

- Printr-un gând bun: “Este bărbatul meu. O fi spus şi el vreun cuvânt. Eu dacă aş fi fost în locul lui, poate aş fi făcut la fel”. Punea în lucrare Evanghelia şi de aceea Dumnezeu îi trimitea harul Său. Şi dacă oamenii din lume fac răbdare şi se umplu de har, cu cât mai mult trebuie să facem răbdare noi monahii, care avem toate condiţiile şi toate posibilităţile pentru o viată duhovnicească.

După cum am înţeles, cele mai mari scandaluri, nu numai în familii, ci şi în state, se fac de la lucruri de nimic. In familie unul trebuie să se smerească înaintea celuilalt, să-i imite virtuţile, dar să-i suporte şi caprici­ile. Pentru o astfel de înfruntare a lucrurilor, foarte mult îl ajută pe cineva atunci când se gândeşte că Hristos S-a jertfit pentru păcatele noastre şi ne rabdă pe toţi, miliarde de oameni, deşi este fără de păcat, în timp ce noi, atunci când suntem chinuiţi de capriciile altora, ne plătim păcatele. Bunul Dumnezeu le rân­duieşte astfel încât unul, cu harisma cu care este înzestrat, să-l ajute pe celălalt şi, prin cusurul pe care îl are, să se smerească înaintea aceluia. Pentru că fiecare om are harismele sale, dar are şi câteva cusu­ruri pe care trebuie să se nevoiască să le taie.

I-am tras o scuturătură bună cuiva. Şi să vedeţi câtă răbdare face femeia lui cu el, deşi este foarte destoinică. Inaintea ei, el este ca un copil mic. Ea, prin răbdarea pe care o face, primeşte şi agoniseşte mereu har dumnezeiesc, în timp ce acela, prin egoismul său, îl alungă mereu şi astfel se goleşte. Şi în cele din urmă ne este cel câştigat? Vezi că tot secretul este smere­nia? Ea este temelia. Şi smerenia vine prin ascultare. Dacă bărbatul aceleia şi-ar fi recunoscut neputinta sa şi ar fi cerut ajutor de la Dumnezeu, ar fi venit şi la el harul dumnezeiesc.


Soţia credincioasă

- Părinte, o femeie a fost părăsită de bărbatul ei, care, după ce i-a luat şi copilul, trăieşte acum cu altele două. A venit aici şi m-a întrebat ce să facă.

- Să-i spui să facă pe cât poate, răbdare, rugăciune şi să se poarte cu bunătate. Să aştepte şi să nu strice ea căsătoria. Unul îşi dispreţuia femeia, o maltrata, iar ea le-a suferit pe toate cu răbdare până ce a murit destul de tânără. Atunci când au dezgropat-o, a ieşit din mormânt o bună mireasmă. Toţi care se aflau acolo s-au mirat de aceasta. Vedeţi, aceea le-a suferit pe toate cu răbdare în această viaţă, de aceea a fost răsplătită în cealaltă viaţă.

Vreau să vă povestesc şi un alt caz. Un tânăr oare­care a simpatizat o tânără, care trăia duhovniceşte. Şi pentru ca să-l simpatizeze şi ea, încerca şi el să trăiască duhovniceşte, să meargă la biserică, etc. In cele din urmă s-au căsătorit. Insă, după câţiva ani, bărbatul acesta şi-a început din nou viaţa sa lumească de mai înainte. Deşi avea copii mari – un băiat la facul­tate şi două fete, una la liceu şi cealaltă la gimnaziu – el continua să trăiască o viaţă destrăbălată. Avea o întreprindere mare şi câştiga mulţi bani, dar cei mai mulţi îi cheltuia cu viaţa sa desfrânată. Sărmana lui soţie ţinea casa prin economiile ce le făcea şi copiii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngreţoşeze de el şi astfel să se rănească sufleteşte, dar şi pentru a nu fi atraşi şi ei de o astfel de viaţă, noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soţia lui uşor îl putea justifica în faţa copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dum­nezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie. Ii telefona femeii sale să-i pregătească mâncarea ce o prefera şi venea la amiază, la masă cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copi­ii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei şi că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă şi a adus-o la ei cu maşina. Ii trimitea pe copii în camerele lor să înveţe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă ruşinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, şi făcea lucruri necuviincioase şi în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi la amiază. Şi acesta atât de des îşi schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor: “Mamă, dar câte prietene ai?”. “Ne cunoaştem de mai demult”, le spunea aceea. Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiţi-vă, această mamă să slu­jească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necin­steau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Şi nu ştia dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: “Voi face răbdare”, şi astfel să aibă puţină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulţi ani. Şi fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea, într-o zi, alergând ca un nebun cu maşina şi fiind ameţit de beţia poftei trupeşti, a deviat de pe drum şi a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit. Dar nici o pri­etenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulţi, iar faţa lui era mutilată. Atunci devota­ta lui soţie şi mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viaţa lui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei l-a mişcat mult şi l-a schimbat duhovniceşte. S-a căit cu sinceritate şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, şi întreţinea familia. Şi împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învăţături bune de la buna lor mamă. Această mamă a fost o eroină. A băut ea toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia şi să nu i se amărască copiii, a ştiut să ţină corect cârma familiei, l-a mântuit şi pe bărbatul ei, agonisindu-şi pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dum­nezeu o va aşeza pe această femeie în locul cel mai bun din rai.



Copiii familiilor destrămate

- Părinte, atunci când bărbatul are o patimă, însă recunoaşte că este vinovat, se spovedeşte, etc, dar primeşte încă înrâuriri diavoleşti şi îi spune femeii lui: “Te chinuiesc şi pe tine şi pe copii. Mai bine să plec şi să vă trimit bani de departe, ca să nu suferiţi”. Ce tre­buie să facă soţia lui în acest caz?

- Dacă bărbatul simte într-adevăr aşa cum spune, aceasta arată că are multă mărime de suflet şi atunci femeia trebuie să facă răbdare. Şi este bine ca ea să nu creadă uşor cele pe care le aude, ci să vadă mai profund. Pentru că uneori bărbatul poate spune chipurile din nobleţe: “Să plec, ca să nu vă mai chinu­iesc”, dar el să vrea cu adevărat să plece, pentru că s-a încurcat cu alta.

Astăzi căsătoria, aşa cum a ajuns, şi-a pierdut sen­sul ei. Familiile se destramă fără motiv. Cu câtăva vreme mai înainte a venit la Colibă unul cu desăvârşire ameţit. Avea doi copii făcuţi cu o prietenă. Apoi s-a căsătorit cu alta, a făcut un copil şi cu ea, şi s-a despărţit. După aceea s-a recăsătorit cu alta, care era despărţită şi avea doi copii din prima ei căsătorie şi unul făcut cu un prieten. A mai făcut şi cu aceasta doi copii. “Ia stai, îi spun, ai câtor mame şi ai câtor taţi, sunt copiii aceştia?”.

În felul acesta se distrug sărmanii copii. Cei care sunt sensibili şi nu-şi pot depăşi mâhnirea se deznădăjduiesc şi unii dintre ei se sinucid. Alţii se apucă de băut, ca să uite, iar alţii se încurcă cu drogurile. Dar oare unde găsesc bani, căci cea mai mică doză de heroină costă patru mii de drahme, iar cea mai mare şase sau şapte mii?9. Iar copiii aceştia sunt din cei vioi ai generaţiei precedente. Ceilalţi, din divorţurile automate, care încă sunt mici, ce vor deveni? Vara aceasta câţi copii care iau droguri nu au trecut pe la Colibă! Cei mai mulţi, sărmanii, erau din familii destrămate. Să se afle în această stare la vârsta de douăzeci şi şapte de ani şi să ceară bani! Iar aceşti copii proveniţi din familiile destrămate se cunosc de departe. Acolo la Colibă cutia cu rahat pentru vizitatori o ţin afară în curte. Atunci când vin copiii, înainte de a apuca să mănânce rahatul, aleargă să mă îmbrăţişeze. Mă fac alb ca un morar de la zahărul de pe rahat. Le lipseşte dragostea, afecţiunea. Acestor copii le este indiferent dacă au părinţi sau nu. Acelaşi lucru simte şi atunci când vine tatăl lui acasă şi atunci când pleacă, şi atunci când este acasă şi atunci când nu este.



„Vina” şi „dreptatea” părinţilor

Am observat că unii duhovnici spun bărbaţilor care au probleme cu femeile lor: “Fă răbdare, căci aceasta este crucea ta. Ce să facem? Vei avea plată de la Dum­nezeu”. Merg apoi femeile şi le spun şi lor: “Fă răbdare, ca să iei răsplată de la Dumnezeu”. Adică se poate să fie amândoi vinovaţi şi la amândoi duhovnicul să le spună: “Fă răbdare!”. Şi atunci cel care este vinovat îşi odihneşte gândul crezând că îl suportă pe celălalt, în timp ce în fiecare zi îl face să-şi iasă din fire.

Odată a venit la Colibă cineva care mi-a spus că are probleme cu femeia lui. Ajunsese la divorţ. Nu voiau să se vadă unul cu altul. Amândoi erau învăţători şi aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După ce terminau serviciul unul mânca la un restaurant, celălalt la altul, apoi luau câteva sandwich-uri pentru copii. Iar sărmanii copii, atunci când se întorceau părinţii lor acasă, se duceau şi căutau prin buzunare şi prin genţi să vadă ce le-au adus să mănânce. Sufereau o mare dramă. Bărbatul ei era şi cântăreţ la o biserică. La o biserică mergea femeia lui, la alta cânta el. Până acolo au ajuns.

“Părinte, ce să fac? îmi spuse acela. Duc o cruce mare, foarte mare. în fiecare zi avem cer­turi în casă”. “Ai fost la duhovnic?” l-am întrebat. “Da, am fost şi mi-a spus să fac răbdare, căci duc o cruce grea”, îmi răspunse. “Ia să văd, cine duce o cruce mare, îi spun. Să luăm lucrurile de la început. Atunci când v-aţi căsătorit, vă certaţi ca şi acum?”. “Nu, îmi spune. Opt ani am avut multă dragoste între noi. O adoram pe femeia mea mai mult decât pe Dumnezeu. După o vreme însă, ea s-a schimbat. A devenit cârtitoare, capricioasă…”. Auzi! S-o adore mai mult decât pe Dum­nezeu! “Ia vino-ncoace. Ai spus că ai adorat-o pe femeia ta mai mult decât pe Dumnezeu. Dar oare cine este de vină că aţi ajuns în această situaţie, tu sau femeia ta? Tu, căci din pricina ta Dumnezeu şi-a retras harul Său de la femeia ta. Şi acum ce te gândeşti să faci?” îl întreb. “Cred că o să ne despărţim” îmi spune. “Nu cumva te-ai încurcat cu alta?”. “Da, mă gândesc la una”. “Măi omule, nu înţelegi că tu eşti vinovatul? Să ceri iertare de la Dumnezeu, deoarece ai adorat pe femeia ta mai mult decât pe El. Apoi să te duci să ceri Iertare şi de la femeia ta şi să-i spui: «Iartă-mă, căci eu am fost pricina creării acestei situaţii în casă şi a chinuirii copiilor noştri!». După aceea să te duci să te spovedeşti şi să adori pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, iar pe femeia ta s-o iubeşti ca pe femeia ta şi vei vedea că lucrurile vor merge bine. L-am zguduit bine. A început să plângă. Apoi mi-a făgăduit că o să mă asculte. După puţină vreme a venit din nou la mine şi mi-a spus bucuros: “Îţi mulţumesc, Părinte! M-ai mân­tuit. Suntem foarte bine şi noi şi copiii noştri”. Vedeţi? Să fie el vinovatul şi să creadă că duce o cruce grea.

Nici voi să nu îndreptăţiţi vreodată pe femeile care vin aici şi vi se plâng de bărbaţii lor. Eu nu îndrep­tăţesc nici pe bărbaţi, nici pe femei, ci numai îi fac să se pună pe gânduri. Să presupunem că femeia îmi spune: “Bărbatul meu bea, vine acasă noaptea târziu, înjură…”. “Ascultă, îi spun, atunci când se întoarce noaptea acasă beat, să te porţi cu el cu bunătate. Dacă începi să cârteşti, zicând: «De ce ai întârziat? Cum de vii la această oră? O să te mai schimbi vreodată? Uită-te în ce hal ai ajuns. Lucrul acesta nu se întâmplă de o zi sau două. Câtă răbdare să mai fac?» şi mai faci şi o mutră acră, atunci diavolul îi va spune: «Mă, de ce mai stai cu proasta asta? Du-te şi te distrează cu alta!». Se poate să ai dreptate, însă diavolul îl va încurca în altă parte dacă procedezi astfel. Iar dacă tu te porţi cu el cu bunătate şi faci puţină răbdare şi rugăciune, fără să te plângi de ceea ce face acela, va vedea puţină însorire, se va pune pe gânduri şi se va îndrepta“. După aceea vine bărbatul şi-mi spune: “Femeia mea cârteşte, strigă”. “Măi omule, îi spun atunci, copiii şi biata ta femeie te aşteaptă cu nerăbdare până la miezul nopţii, iar tu te întorci acasă beat şi începi să înjuri? Ruşine! Te-ai căsătorit să-ţi chinuieşti familia?”.

Există cazuri în care se poate să aibă dreptate şi unul şi celălalt. Odată spuneam unui grup de creştini cât de curat a fost Makriyanis [Erou naţional al grecilor, luptător în Revoluţia de la 1821]. Avea curăţie trupească şi sufletească. Atunci sare unul din grup şi spune: “Părinte, hai să nu-l scoatem acum şi pe Makriyanis sfânt!”. “Şi de ce nu?” îl întreb. “Pentru că o bătea pe femeia lui”, îmi răspunde. Stai să-ţi spun cum se petre­ceau lucrurile. Makriyanis, atunci când se întâmpla să aibă vreun ban şi venea la el vreo văduvă care avea copii, i-l dădea. Insă femeia lui, sărmana, cârtea, spunându-i: «Dar şi tu ai copii, de ce ai dat banul?». Atunci acela îi dădea una şi-i spunea: «Tu îl ai pe bărbatul tău, care te va ajuta. Insă aceea, sărmana, nu are pe nimeni. Cine să poarte grijă de ea?». Adică amândoi aveau dreptate”.

Apoi, dacă unul din soţi trăieşte duhovniceşte, şi are dreptate, totuşi nu trebuie să ceară dreptate, deoarece, ca un om duhovnicesc ce este, trebuie să înfrunte în chip duhovnicesc nedreptatea. Adică să le înfrunte pe toate potrivit dreptăţii dumnezeieşti, căutând să-l odihnească pe celălalt. Căci, dacă un suflet este slab şi greşeşte, are oarecum circumstanţe atenuante. Insă celălalt, care este într-o stare duhovnicească mai bună, dar nu arată înţelegere, greşeşte mult mai mult. Dacă şi oamenii duhovniceşti înfruntă lucrurile lumeşti cu dreptatea lumească, ce se va întâmpla după aceea? Trebuie să meargă mereu la judecătoriile lumeşti. De aceea se chinuiesc oamenii”.



http://www.cuvantul-ortodox.ro/

No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.