Rugăciunea Prorociței Ana, mama Prorocului Samuil – 2 ( Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos )

 
Comentarii ermineutice la Rugăciunea Anei

d) Trebuie însă să cercetăm și cuvintele pe care le rostea Ana în timpul rugăciunii. Folosește pentru început diferite nume prin care Îl invocă pe Dumnezeu: ”Atotputernice Doamne, Dumnezeule Sabaot” (I Regi 1:11). Aşa cum, atunci când cineva vrea să dobândească ceva de la stăpân, îl invocă cu diferite epitete și numiri – biruitor, august, împărat –, același lucru face și Ana, ca orice creștin care se roagă cu adevărat lui Dumnezeu. Faptul că cineva folosește multe nume arată două lucruri. În primul rând dragostea ei fierbinte și în al doilea rând cinstirea pe care I-o arată lui Dumnezeu. Este important ca atunci când ne rugăm să folosim diferite nume ale lui Dumnezeu. Pentru că Numele lui Dumnezeu pe de o parte este manifestarea lucrării Lui, iar pe de altă parte este dovada prezenței Lui. Este foarte semnificativ că Numirile lui Dumnezeu au fost descoperite de Însuși Dumnezeu în diferitele Lui teofanii către Proroci și vădesc lucrările-energiile Lui. Desigur, vorbim despre energiile lui Dumnezeu, dar în esență una este energia lui Dumnezeu, care în funcție de rezultate și de teofanii dobândește un numiri speciale. Totuși, și noi, când ne rugăm, se cuvine să folosim diferite expresii și numiri, pentru că acestea vădesc dragostea noastră către Dumnezeu. Cunosc un monah în Sfântul Munte care, pentru că Îl iubește mult pe Dumnezeu, se îndeletnicește să adune frumoase atribute și să împletească cuvinte de laudă, prin care îi place, atunci când se roagă, să Îl slăvească pe Dumnezeu. Și, într-adevăr, atunci când iubești pe cineva folosești multe numiri ca să exprimi această dragoste. Din păcate, și în această privinţă suntem foarte săraci.

Ana, rugându-se lui Dumnezeu, face și o făgăduință. Făgăduiește să își afierosească copilul la Templu, ca să devină robul Domnului. ”Îl voi da Ție și nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui” (I Regi 1:11). Încă înainte de a primi ceva, Ana dăruiește copilul lui Dumnezeu. Cu făgăduința își începe rugăciunea. ”Îi răsplătește lui Dumnezeu, înainte încă de a avea ceva în mână”, spune Sfințitul Ioan Gură de Aur. Acest lucru arată marea ei credință în Dumnezeu.

Mulți vor spune că acest lucru amintește de concepția unor femei care, înainte de a zămisli sau de a naște, fac felurite făgăduințe lui Dumnezeu, Sfinților și Maicii Domnului. Acest lucru, desigur, în sine nu este de condamnat. Însă se cuvine mare atenție în această privinţă. Nu e potrivit să făgăduiască lucruri exagerate, nu trebuie să vadă relația lor cu Dumnezeu în termeni tranzacționali. Pentru că, într-adevăr, nu putem vedea relația și comuniunea noastră cu Dumnezeu din perspectiva unei mentalități comerciale. Nu-I putem spune lui Dumnezeu: ”Dă-mi, dacă vrei să-Ți dau”. Acest lucru nu vădește o viață duhovnicească matură.

Însă purtarea Anei este cu totul diferită. Nu-i cere lui Dumnezeu un copil pentru a-și satisface pur și simplu dorința de a dobândi un copil și de a fi mamă, ci este interesată de alte lucruri (…). Ceea ce are însemnătate în acest punct este că ea vede dobândirea unui copil din perspectivă soteriologică. Și, în definitiv, cere dobândirea unui copil, însă îndată abandonează și autoritatea părintească. Și faptul că și-a împlinit această făgăduință, de vreme ce, fiind copilul de numai trei ani, l-a închinat Templului, arată buna ei dispoziție și caracterul duhovnicesc al făgăduinței. Cert este că prin această făgăduință ”abandonează orice putere” pe care părintele o are asupra copilului. Iar sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind mai în detaliu această făgăduință, o înfățișează pe Ana spunându-i lui Dumnezeu: ”Numai întratât voiesc să fiu mamă, cât să ia copilul început din mine, iar apoi mă dau de-o parte și renunț” la el.


Ana, Mama Proorocului Samuil, Psaltire și Nou Testament în greacă, 184-1101, Dumbarton Oaks Collection

Nu se limitează doar să închine copilul lui Dumnezeu, dar descrie și cum îl va închina lui Dumnezeu. Făgăduiește să îl facă nazireu pe viață. Nazireii erau afierosiți lui Dumnezeu. Această cale de afierosire a dat-o Însuși Dumnezeu lui Moise și este descrisă în cartea Vechiului Testament care se numește Numeri (Numeri 6:1-12). Atâta credință avea Ana, încât, după cum spune Sfințitul Ioan Gură de Aur, deși nu primise încă pruncul, ea deja ”plăzmuiește un proroc” și vorbește despre creșterea și despre condițiile vieții lui, și astfel, încă dinainte de a simți durerile sarcinii, ”pântecele ei se sfințea purtând proroc”.

e) Cuvintele Anei nu sunt rostite cu gura și cu buzele, ci cu inima. Vechiul Testament scrie: ”Și fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mișcau, dar glasul nu i se auzea” (I Regi 1:13). Deși mișca buzele, totuși glasul nu i se auzea, pentru că în același timp rugăciunea se săvârșea în inimă. Știm foarte bine că există cuvântul rostit și cuvântul lăuntric al inimii. Cuvântul se naște din minte (νοῦς). Uneori este spus lăuntric, fără să se manifeste și să se exprime prin cuvinte – cuvântul lăuntric –, iar alteori este formulat în expresii – cuvântul rostit. Ana se ruga prin cuvântul lăuntric, care este spus în inimă. Sfințitul Ioan Gură de Aur din nou observă că aceasta este adevărata rugăciune, când ”strigătele se ridică dinlăuntru” către Dumnezeu. Aceasta este însușirea sufletului care trăiește durerea. Cu adevărat, atunci când omul suferă, nu mai este în stare să articuleze cuvinte și exprimarea lui devine mai lăuntrică și poate mai adevărată. Există o dragoste care se exprimă prin tăcere, tocmai pentru că simțim că vorbele sunt prea sărace, pentru a exprima întregul conținut al dragostei pe care o avem. Atunci dragostea se preschimbă în doxologie și ofrandă a întregii vieți a noastre către Dumnezeu.

Modul acesta în care se ruga Ana era surprinzător Din acest motiv, în acea clipă Eli a socotit-o beată: ”Eli socotea că ea este beată” (I Regi 1:13). A fost aşa, pentru că Ana trăia o descoperire dumnezeiască. De altfel, rugăciunea nu este doar o lucrare omenească, ci rod al lucrării lui Dumnezeu și al împreună-lucrării omului. Omul care se roagă cu adevărat se aseamănă unui om îmbătat, pentru că mintea lui se înalță către Dumnezeu.

Băiatul lui Eli o ocărăște pe Ana și îi spune să plece din Templu. Sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind momentul acesta, spune că Ana se era totdeauna în tulburări şi amărăciune. Acasă, cealaltă femeie a lui Elcana îşi bătrea joc de ea. A veni la Templu și copilul preotului a ocărât-o şi el. A plecat de la furtuna care domnea în casa ei și, venind la limanul care este Templul, a găsit alte valuri. Câtă vreme ea venise să primească medicament, nu numai că nu a primit medicament, dar ”și rană a primit prin ocări și de fapt durerea mai mult i-a crescut din pricina lor”. Acest lucru înseamnă că niciodată nu vor înceta disprețuirile și ocările. Mulți visăm o vreme când ne vom slobozi de aceste ispite exterioare. Însă acest lucru este o utopie și în realitate nu vom ajunge niciodată la acea vreme. Dumnezeu îngăduie să avem în continuu ispite, ca să fim încercați și să ne pregătim pentru primirea Împărăției slavei. Un sfânt spune că, dacă nu ne coacem prin ispite, nu ne putem arăta pâine curată înaintea lui Dumnezeu. Uneori ne putem lovi de probleme chiar și în biserică. Ceea ce contează este felul cum reacționăm noi la aceste situații de ispitire. De acest lucru depinde viitorul nostru veșnic. De altfel, nu vom fi judecați după felul cum s-au purtat ceilalți cu noi, ci după cum ne-am purtat noi cu ei. Nu vom da cuvânt de răspuns lui Dumnezeu pentru faptul că ceilalți nu arată dragoste față de noi, ci pentru faptul că noi nu arătăm dragoste față de ceilalți, chiar și față de dușmanii noștri.

Ana a răspuns cu maturitate duhovnicească. Dacă unii dintre noi ne-am fi aflat în locul ei, am fi răspuns foarte arțăgos și am fi spus chiar că nu ne așteptam la o asemenea purtare din partea oamenilor de la Templu. Însă Ana este o femeie credincioasă și răspunde cu calm și maturitate. I-a răspuns lui Eli că nu este beată, ci o femeie încercată și de aceea ”îmi dezvălui sufletul înaintea lui Dumnezeu” (I Regi 1:15). Omul lui Dumnezeu, în afară de altele calități, are și noblețe sufletească. Nu se dedă la a spune cuvinte insultătoare și nu contraatacă. Desigur, când e vorba de adevăr și de credința adevărată, se luptă și se străduiește, dar totdeauna, deși urăște păcatul și erezia, totuși îl iubește pe păcătos și pe eretic. Acest ”îmi dezvălui sufletul înaintea lui Dumnezeu” arată și măreția rugăciunii Anei.

f) Rezultatul acestei rugăciuni lăuntrice este binecuvântarea pe care a primit-o de la preotul Eli, care i-a spus: ”Mergi în pace și Dumnezeul lui Israel să-ți plinească cererea pe care I-ai făcut-o” (I Regi 1:17). Ana a plecat de la Templu având încredințarea că rugăciunea ei a fost auzită de Dumnezeu și din acea clipă ”fața nu-i mai era tristă ca mai înainte” (I Regi 1:18). Astfel, prin binecuvântarea preotului s-a liniștit, a dobândit pace, a părăsit-o amărăciunea. Acest lucru vădește deplina ei încredere în Dumnezeu, dar și în oamenii lui Dumnezeu. Pune în lumină puterea pe care o au binecuvântările sfințiților preoți și ale părinților noștri duhovnicești (…). Cine are viață lăuntrică, cine are credință în Dumnezeu, acela, prin binecuvântările clericilor primește Har, simte lucrarea dumnezeiescului Har, se umple de Har și întreaga lui lume lăuntrică se înseninează.

Sursa: Μητροπολίτου Ιεροθέου Βλάχου, Ο Βλέπων, βίος και πολιτεία του Προφήτου Σαμουήλ του βλέποντα σε σύγχρονη αναφορα, Ιερά Μονή Γενεθλίου της Θεοτόκου (Πελαγίας), σσ. 36-41.


http://www.pemptousia.ro/2014/12/rugaciunea-prorocitei-ana-mama-prorocului-samuil-2/