Mărturisitorul Valeriu Gafencu

Biografie

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţării, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea cu România. După ocuparea Basarabiei de către bolşevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia şi a murit la scurt timp după aceea.

Lui Valeriu îi revine aşadar şi sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama şi cele trei surori.

Valeriu urmează cursurile liceului Ion Creangă din Bălţi şi în 1940 devine student al Facultăţii de Drept din Iaşi.



Arestat de Antonescu

În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.

Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciana nu a văzut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce.

Închisoare şi distrugere fizică sub comunişti

Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) şi de la Piteşti (închisoare în care a avut loc cumplită reeducare comunistă cunoscută sub numele de „fenomenul Piteşti”, proces catalogat de Soljenițîn că cea mai mare barbarie a sec. XX).

Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea să timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.

Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajma în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea să nu se despărţeau defel de rugăciune.

În ultimul an, hemoptizia (scuipă sânge) îl transformase într-o „epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţa şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi.

Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boală care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice.

Şi-a cunoscut ziua morţii

Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-calai. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.

Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an.

A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.

La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune incandescentă (cu faţa transfigurata), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoarea pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.

Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă Romana întârzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii îl cinstesc însă ca atare, icoana mucenicului putând fi găsită în tot mai multe case.

Mărturii despre fericitul Valeriu se găsesc îndeosebi în cartea lui Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Editura Christiana, Bucureşti, 2006 şi în cea a monahului Moise (Iorgovan), „Sfântul Închisorilor”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2007.

Sursa: Ionuţ Baiaş, Valeriu Gafencu- “Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele”, HotNews, 25 iulie 2007