- Credeţi că monahismul este o cale sigură de mântuire pentru creştini?
Siguranţă, asigurare – aşa cum avem, de exemplu, asigurarea pentru automobil şi pentru toate lucrurile – nu există. Cale sigură nu există. Asigurare nu există, dar siguranţa noastră este dragostea lui Dumnezeu. Monahismul, într-un fel, e o cale mai mare întrucât încearcă să depăşească, pe cât posibil în această istorie, cele ale lumii. Cum spune şi Liturghia: ,,Acum să lepădăm toată grija cea lumească.” Pentru o ,,juma” de ceas e mai uşor, dar pentru monahism, o cale de zeci de ani sau cât o fi ea…Dar cu fiecare privilegiu pe care ţi-l oferă, viaţa îţi pune în faţă şi primejdii mai mari şi răspunderi mai mari şi în fiecare fel de mântuire există posibilitatea de a cadea şi posibilităţi de a te mântui.(…) ,,În această cale în care am mers, mi-au ascuns cursă mie”. Şi parintele Sofronie ne-a explicat că nu există cale fără capcane. Dar, după experienţa Bisericii şi a Sfinţilor Părinţi, ştim că fără ispitire nu există mântuire. Că omul se căleşte prin capcane.
(celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafail Noica, Editura Anastasia, 1998, pp. 97-98)
http://www.doxologia.ro
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.
Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.
Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”, ceea ce e un blestem.
Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.
Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.
Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni – nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten”, deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.
Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă. „iertarea din inimă”, care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.
Într-o zi l-am dus la Părintele Porfirie pe un preot care avea o problemă gravă ce îl preocupa de mult timp, neputându-şi da seama că boala unei persoane era de natură neurologică sau simptomul unei demonizări.
Deşi în ziua aceea se simţea foarte rău, Părintele Porfirie şi-a dat seama de îndată despre ce era vorba şi i-a spus:
- Eşti tu oare Sfântul Antonie ca să exorcizezi şi să alungi demonii?
În vremea aceea, preotul de care am spus mai sus făcea mai multe exorcizări decât ar fi trebuit poate să facă în cazul respectiv.
- Nu, nu sunt, îi răspunse preotul.
- Ei, dacă nu eşti, atunci de ce tulburi demonii cu exorcismele, iar apoi laşi victima pe mâna lor să o chinuie? Ascultă-mă, părinte – continuă Bunicuţul – este un mare păcat, cu totul inacceptabil, ceea ce fac astăzi unii care se hirotonisesc pe sine exorcişti, exorcizând public, în faţa unor mari mulţimi de oameni. Nu ştii că demonii îi pot asalta şi pe cei sănătoşi care sunt de faţă la exorcizări, începând să creadă că sunt şi ei demonizaţi? Şi încă îi ispitesc şi pe preoţii care îi alungă. În ultimul timp vin la mine foarte mulţi oameni care cred că sunt demonizaţi, fiindcă au asistat la o exorcizare publică, în anumite locuri. De aceea părinte, fiindcă te văd tânăr, îţi voi da o învăţătură despre exorcisme.
Trebuie avut în vedere faptul că preotul care face exorcizarea se adresează nemijlocit demonului şi, prin puterea sa preoţească, îi porunceşte să iasă. Dacă nu este priceput, poate fi vătămat el însuşi. Cel mai bine şi mai cuminte este ca, în loc să poruncească demonului şi să-l ameninţe, să se roage lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintei Liturghii, a Tainelor şi a altor rugăciuni, să-şi trimită Harul celui aflat în suferinţă. Astfel, Harul lui Dumnezeu îl acoperă ca o rouă pe cel suferind, iar preotul nu mai este în primejdie de a fi prins în capcana ispitelor şi de a cădea în semeţie sau în vreo rătăcire.
Atenţie! Nu spun să nu se mai citească exorcisme oamenilor care nu se mai pot ajuta deloc pe sine, ci să se citească, dar cu mare discernământ şi, mai degrabă, în tăcere, spuse Bunicuţul în încheiere.
După un timp, acelaşi preot despre care am povestit mai sus, mi-a spus următoarele:
- De curând am vizitat Muntele Athos. Am fost foarte impresionat auzind că şi părintele Paisie, un Bătrân cunoscut, luminat şi plin de discernământ, mi-a spus acelaşi lucru pe care mi-l spusese Părintele Porfirie. De bună seamă, Sfinţii ştiu mult mai bine decât noi cum lucrează demonii. Despre acest subiect părintele mai spunea:
- Am aflat că unii citesc exorcismele cu voce tare, de parcă demonii nu i-ar auzi oricum. Cel mai bine, părinte, este ca la proscomidie să-l pomeneşti pe cel aflat în suferinţă, rugându-l pe Dumnezeu să-l ajute”.
Sursa: Anastasios Sotirios Tzavaras, „Amintiri despre Bătrânul Porfirie, părintele nostru duhovnicesc, străvăzător şi înaintevăzător”, Bunavestire, Bacău, 1999
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/13/invatatura-despre-exorcisme-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic!”
R: Noi, părinte, suntem foarte neputincioşi în toate. Ce se va întâmpla cu noi?
Stareţul Efrem: Alte vremuri sunt acum. Altele sunt criteriile lui Dumnezeu pentru astăzi. Stareţul Iosif avea facultatea duhovnicească. Eu m-aş mulţumi ca voi să fiţi măcar la liceul duhovnicesc. Astăzi există o aşa de mare dezorientare duhovnicească. O mare vâltoare le tulbură pe toate. Să ţineţi cu tărie tradiţia pe care v-am lăsat-o şi să ştiţi că astăzi, a spune că Iisus Hristos este Dumnezeul nostru este considerată mărturisire de credinţă. Acest lucru nu-l vor puterile întunericului.
R: Părinte, după atâţi ani de nevoinţă, ce v-a rămas în suflet?
Stareţul Efrem: Toate sunt pe locul doi. Pe primul loc este numele lui Iisus Hristos. Acum, trecând anii, am văzut din experienţă, că doar cu dragoste se câştigă omul. Viaţa mea a fost osteneală şi durere, cu sărăcia, cu germanii, cu foametea de pe timpul stăpânirii, cu încercările şi cu necazurile din mănăstiri. Mare luptă! Numai numele lui Hristos şi al Maicii Sale m-a scos la liman. Orice om care nu pronunţă zilnic numele lui Hristos şi al Maicii Sale nu este creştin.
R: Adică rugăciunea lui Hristos este cel mai mare lucru?
Stareţul Efrem: Desigur! Şi asta deoarece avem în minte mereu pomenirea lui Hristos. Sfinţii Părinţi au fost luminaţi şi ne-au lăsat aceste dragi rugăciuni. Trei şi două cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”. Nu este nevoie să citim enciclopedii şi nici multe cărţi. Cu aceste două rugăciuni ne mântuim toţi creştinii. Monahii, care nu au grijile mirenilor, se roagă mult şi ajung sus. Îi ajută mult şi Maica Domnului. Este ca şi cum ar vorbi la urechea lui Hristos, deoarece se dedică rugăciunii şi acesta este principala lor grijă. Cine are darul rugăciunii în inima lui, atunci când va muri, nu-l vor atinge vămile. După moarte, merge direct la Hristos. Nu are piedici, deoarece numele lui Hristos are putere. Dumnezeu este foc.
R: Şi acatistul Maicii Domnului este o rugăciune puternică?
Stareţul Efrem: Desigur! Când îl spunem, avem bucurie şi luminare de la Maica Domnului. Mult mă ajută Maica Domului. Mă scoate din multe căi fără ieşire.
R: Astăzi suferim de deznădejde şi de nerăbdare.
Stareţul Efrem: Deznădejdea este întotdeauna de la diavol şi cel care deznădăjduieşte îşi pierde puterile lui. Temelia vieţii noastre este răbdarea. Când n-o avem, viaţa noastră se destramă.
R: Părinte, lumea, noi, ne aflăm într-o poziţie dificilă cu toate aceste care se întâmplă şi pe care le auzim în jurul nostru. Ne temem.
Stareţul Efrem: Da, intuim că se vor întâmpla lucruri catastrofale şi se întâmplă în fiecare zi, de aceea alergăm pe la mănăstiri şi pe la biserici, dar nu trebuie să ne temem. Ia gândiţi-vă, dacă doar o ceată de îngeri au devenit diavoli şi fac atâtea pagube, darămite nouă cete de îngeri, cât ajutor ne oferă? Odată L-am văzut pe Hristos pe tronul Său şi, lângă El, pe Maica Domnului, precum şi cetele îngerilor şi ale sfinţilor. Aşteptau semnul lui Hristos ca să ajute lumea în noua ei stare. Când ne umplem inima noastră continuu cu Hristos, pe zi ce trece credinţa noastră se întăreşte şi pe toate le depăşim. Maica Domnului mijloceşte şi se roagă pentru noi neîncetat ca să avem putere şi încredere.
R: Părinte la vârsta la care sunteţi, puteţi să vă rugaţi ca la început sau este diferit acum?
Stareţul Efrem: Mă rog mai bine ca la început. Desigur, nu am intensitatea rugăciunii stareţului Iosif Isihastul, dar rugăciunea este puternică şi asta mângâie sufletul meu, după atâtea prin care am trecut şi prin care trec.
R: De multe ori sfintele moaşte răspândesc mireasmă.
Stareţul Efrem: Este ca şi cum ar spune „suntem rude”.
R: Cancerul este atât de răspândit astăzi.
Stareţul Efrem: Bolnavii de cancer sunt mucenici. Încerc să-i întăresc prin rugăciunea mea, prin poveţele mele şi, când pot, îi vizitez.
R: Mulţi oameni trec prin încercări mari, fie din răutatea celorlalţi, fie din cauza greşelilor lor.
Stareţul Efrem: Când trăiesc aici iadul şi valorifică această stare după criteriile duhovniceşti, atunci când vor muri, nu vor fi judecaţi deloc, ci vor merge direct în braţele lui Hristos. Dacă nu valorifică acest iad după criteriile duhovniceşti, atunci vor fi chinuiţi şi în cealaltă viaţă. Voiam să vă spun ceva despre rai. Înainte să împlinesc 80 de ani, vizitam des raiul. Şi acum, desigur, dar vârsta îşi spune cuvântul. Odată m-a luat Hristos de mână şi mi-a zis: „aici ai făcut o biserică, aici ai spovedit şi s-a mântuit acel suflet, aici ai mângâiat, aici ai povăţuit…”, adică mi-a zis toate pe care le făcusem şi îmi transmitea bucurie în acelaşi timp în care vorbea. Atât de mare bucurie încât am zis: „Dragul meu Hristos, nu mai rezist. Nu mai pot purta mai mult. Voi exploda. Să mă întorci înapoi”. Şi m-am găsit iarăşi în chilia mea. Altă dată, în rai, am văzut un tânăr minunat. Avea lângă el un cal cu o coadă întoarsă, foarte frumos. Eram gelos în sinea mea. Voiam să am eu acest cal. Mă strigă şi îmi spune: „să mergi la armată să le spui că partea din spate o au nepăzită şi vor veni rebelii (adică diavolii)”. M-am dus şi le-am spus. Apoi m-am întors alergând să-i spun că am făcut ce mi-a zis. Acela m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi a încălecat pe calul lui zâmbind. Apoi a plecat.
R: Adică, părinte, se întâmplă multe în spatele nostru de care nu ne dăm seama?
Stareţul Efrem: Desigur! De aceea trebuie să fim atenţi la toate părţile. Atenţie mare! Vom fi duşi în faţa unui tribunal înfricoşător.
R: Iadul cum este?
Stareţul Efrem: Cum este? Groază, groază. Să nu meargă acolo nici măcar un pui de pasăre! Cum se îneacă oamenii în mare, aşa sunt sufocaţi acolo de chinurile iadului, alături de diavoli. Să ne rugăm pentru cei morţi. Este o mare milostenie. Mama mea era o femeie împodobită cu multe virtuţi. De cuvintele ei mi-am sprijinit toată copilăria mea. Înainte să moară, a fost ţintuită la pat doi ani şi zicea: „Părinte, spune-i lui Dumnezeu să mă ia. Am obosit”. Dar înainte să plece s-a luptat mult.
R: Cu cine s-a luptat?
Stareţul Efrem: Cu diavolii.
R: Ia-ţi văzut?
Stareţul Efrem: Da, la fel cum îi văd pe oameni.
R: Arhanghelul n-a ajutat-o?
Stareţul Efrem: Era în spatele ei. Se dăduse înapoi pentru a o lăsa să lupte de una singurăca să fie încununată.
R: Atât de multe auzim despre catastrofe care vin… Ce se va întâmpla cu noi care cerem ajutorul lui Dumnezeu?
Stareţul Efrem: După planul pe care îl are Dumnezeu cu fiecare om, va şi interveni pentru ca omul să se mântuiască. Măi, măi, prin ce vom trece! Mari strâmtorări! Atena are mulţi sfinţi ascunşi, la fel şi Sfântul Munte. Cu Sfântul Dimitrie sprijină Grecia de Nord. Am o deosebită evlavie la Sfântul Dimitrie. Cu sfântul lui mir adorm. Grecia i-a întors spatele lui Dumnezeu, de aceea va suferi mult. Astăzi, copiii din Grecia sunt, fie foarte luminaţi, fie foarte întunecaţi. Copiii familiilor cucernice sunt aluatul lui Hristos şi viitorul Greciei.
R: Multe femei suferă în familiile lor astăzi.
Stareţul Efrem: Hristos este foarte aproape de sufletele care sunt dispreţuite.
R: Anumiţi oameni au o harismă duhovnicească aparte. Cum se întâmplă asta?
Stareţul Efrem: Aceşti oameni, fie au fost nedreptăţiţi mult, fie au fost calomniaţi, fie s-au adâncit în acest „sector” şi, astfel, au primit o harismă. După cum îi ţinem isonul lui Dumnezeu, aşa ne şi cântă.
R: La Ierusalim, în ultimii ani, se întâmplă lucruri minunate.
Stareţul Efrem: Aş fi vrut şi eu să le văd. Acolo este leagănul lui Hristos. Sfânta Lumină este în fiecare zi la Sfântul Mormânt, dar de Paşti se dă ca un dar de obşte tuturor. Să mergeţi la Ierusalim. Acolo vedem ce a suferit Hristos pentru noi, iar noi, pe cât putem, să-I mulţumim şi să-I răsplătim pentru dragostea Lui. Mai demult am fost şi eu de câteva ori.
R: De multe ori se întâmplă să se înţeleagă un lucru greşit între noi.
Stareţul Efrem: Acestea sunt omeneşti. Nu vor lipsi niciodată. Să le depăşim şi să alergăm la Hristos. Să ne gândim la ceea ce ne-a pregătit Hristos după a Doua Venire, să ne gândim la frumosul – frumosul rai. Acum mergem în pridvorul raiului. Mintea omenească nu-şi poate imagina cum va fi frumosul-frumosul rai. Toate lumină! Toate mireasmă! Bucurie nespusă! Fericire! Nimic nu va fi învechit. Hristos le vrea pe toate noi în Împărăţia Sa. Nimic incomplet! Toate desăvârşite! Mama mea a murit la 95 de ani şi eu o văd în rai ca fiind de 30 de ani. Pe vremea ocupaţiei, aveam nişte vecini săraci la minte. Doi copii erau. Noi ne jucam şi ei încă se chinuiau să meargă, cu toate că eram de aceeaşi vârstă. I-am găsit în rai, deoarece muriseră de foame în timpul ocupaţiei, la vârstă fragedă. Le spun: „Ce faceţi aici? Cum petreceţi?” Îmi răspund: „Efrem, aici nu vorbim. Aici doar învăţăm, avem de studiat”. Ei nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele lor şi acum, în rai, învăţau. Aceasta arată desăvârşirea raiului.
R: Mulţi oameni ajută mănăstirile în ceea ce priveşte diferitele nevoi pe care le au.
Stareţul Efrem: Tot ceea ce fac sunt consemnate în cer. Să aibă pace, sănătate şi binecuvântare la casele lor!
R: În Biserică eram oameni din toată lumea. Adică, ce frumos, părinte, ca a Sfinţilor Apostoli este lucrarea dumneavoastră: „Învăţaţi toate neamurile…”.
Stareţul Efrem: Sunt o nucă goală. Nu am făcut nimic.
R: La ce vă gândiţi la vârsta la care sunteţi?
Stareţul Efrem: Mă gândesc să întăresc lucrarea mea aici, pentru că mulţi oameni s-au mântuit, multe suflete. Mă gândesc la cum voi merge să-l întâlnesc pe Domnul, unde voi merge eu, ticălosul…
R: Domnul îi va trimite pe îngerii Săi să vă ia.
Stareţul Efrem: Nu ştiu asta. După cum va socoti Domnul. Capul meu a încăput întreaga lume. Acum nu mă ajută sănătatea mea. Am îmbătrânit.
R: Domnul P., părinte, a murit de ziua unui mare Sfânt.
Stareţul Efrem: Acela i-a deschis uşa raiului să intre înăuntru. Când cineva moare şi sufletul său se mântuieşte, sfântul care se pomeneşte în ziua respectivă îl întâmpină în rai, pentru că este ziua lui, sărbătoarea lui.
R: Pe mulţi oameni îi ia moartea prin surprindere.
Stareţul Efrem: În fiecare zi să avem biletul în mână. Nu putem cunoaşte ce ni se va putea întâmpla. Cândva, am spovedit pe cineva la spital prin semne şi, în scurt timp, a murit. Făcuse ceva bun în viaţa lui şi s-a mântuit în ultima clipă. În viaţa mea am trecut peste multe tulburări şi am văzut că dumnezeiasca Pronie le aranjează pe toate spre binele omului. Să nu ne fugă din minte gândul la moarte. Să citiţi din Gheronticon dialogul dintre Sfântul Macarie şi acel craniu. Cândva, într-o vedenie, m-am văzut pe mine îmbrăcat foarte frumos, cu veşminte de sărbătoare şi eram undeva sus, înaintea unei estrade, iar mai jos, erau fetele pe care le spovedisem şi care strigau: „Părinte, părinte! Vrem şi noi să fim acolo!” Dar nu li se permitea. Aceasta arată responsabilitatea mea şi harul preoţiei. De aceea, să vă rugaţi pentru mine. Să fiţi în rânduială şi să aveţi atenţie! Să vă luptaţi în fiecare zi pe cât puteţi. Hristos iubeşte ceata monahilor, deoarece sunt ostaşii Săi.
R: Când mergeţi în rai, părinte, şi aveţi acest contact cu Domnul, nu-i vorbiţi şi despre noi, monahii, monahiile şi oamenii care vor să-i ajutaţi?
Stareţul Efrem: Desigur că-I vorbesc.
R: Şi ce vă răspunde?
Stareţul Efrem: „În regulă! Voi avea grijă. OK!”
R: Dacă dumneavoastră părinte muriţi, iar noi, din întâmplare, trăim, să nu ne uitaţi atunci când veţi petrece cu Hristos şi noi ne vom lupta aici.
Stareţul Efrem (râzând): Nu, aceasta nu se poate.
R: Mâine plecăm din Arizona, părinte. Spuneţi-ne un ultim cuvânt!
Stareţul Efrem: Drum bun şi călătorie binecuvântată să aveţi! Să aveţi binecuvântarea mea! Să fiţi sănătoşi şi să mai veniţi. Fiecare ştie ce are în trăistuţa lui, dar testamentul pe care vi-l las este să cunoaşteţi pe Duhul Sfânt. Să lucraţi şi să-l construiţi înlăuntrul vostru, păzind poruncile Evangheliei, având pace în sufletul vostru. Să aveţi dragoste, bună înţelegere şi să chemaţi numele lui Hristos şi al Maicii Sale. Îngerii să vă însoţească! Cum se numesc aceştia care se căsătoresc aici împotriva legii?
R: Vă referiţi la homosexuali?
Stareţul Efrem: Da, la aceştia. Vechiul Testament zice: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”. Aceasta este valabilă şi astăzi. Sodoma a ars. La fel şi cu armele nucleare… Nu îngăduie Hristos astfel de păcate. Peste tot se venerează păcatul trupesc. Nu există pocăinţă. Cuvioasa Maria Egipteanca s-a pocăit. Toţi homosexualii vor dispărea. Toate ţărână…! Armele nucleare…toate ţărână! Războiul va fi pentru păcate.
Stareţul Efrem Filotheitul, Cuvinte de folos, material înregistrat de fii duhovniceşti din Grecia ai stareţului Efrem, care l-au vizitat la Sfânta Mănăstire a Sfântului Antonie din Arizona (Mai, 2014, Arizona).
Articol tradus din limba greacă de Cătălin Dobri după un text postat de pentapostagma.gr.
Preluare de pe site-ul ortodoxiatinerilor.ro . Mulțumim lui Claudiu Bălan pentru îngăduință.
Foto (jos): Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti). Jos, cu baston Părintele Iosif isihastul (1898-1959), iar în stânga, cel marcat cu roșu, este tînărul pe atunci Gheronda Efrem Filotheitul – cel ce răspunde întrebărilor de mai sus.
Precizare: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2014/09/16/interviu-cu-staretul-efrem-filotheitul-ucenic-al-lui-gheron-iosif-isihastul-mai-2014-manastirea-sfantul-antonie-din-arizona/
Să stăm puțin și să privim un mic metanier, precum cel ce se împletește din lână neagră în Sfântul Munte. Este o binecuvântare dintr-un loc sfânt. Așa ca multe alte obiecte pe care le avem în Biserică, și acesta este o binecuvântare pregătită și dăruită nouă de un oarecare părinte sau frate în Hristos, un martor viu al unei tradiții vii. Are culoarea neagră a durerii și a mâhnirii, care ne amintește să fim treji și serioși în viață. Am fost învățați că rugăciunea pocăinței, mai ales Rugăciunea lui Iisus, poate să ne aducă ceea ce Părinții numesc „întristare dătătoare de bucurie”. Noi simțim întristare pentru păcatele, neputințele și căderile noastre cu care Îl mâhnim pe Dumnezeu, pe semenii nostri și pe noi înșine, însă această întristare se face izvor de bucurie și odihnă în Hristos, Care varsă mila Sa și iertarea tuturor celor care cheamă Numele Lui.
Metanierul acesta este împletit din lână, care este luată de la oaie, fapt ce ne amintește că suntem oi ale Păstorului celui bun, Domnul nostru Iisus Hristos. El ne mai amintește de „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (1). La fel și crucea metanierului ne vorbește de această jertfă și de biruința vieții asupra morții, a smereniei asupra mândriei, a luminii asupra întunericului. Iar funda ce înseamnă? Pe ea s-o folosești pentru a-ți șterge lacrimile sau, dacă nu ai lacrimi, a-ți aduce aminte să te întristezi pentru păcatele tale. De altfel, cu funde mici erau împodobite veșmintele încă din vremea Vechiului Testament. Și aceasta ne aduce aminte de Sfânta Tradiție la care participă atunci când folosim metanierul.
Metanierele se împletesc potrivit unei tradiții care se pierde în negura veacurilor. Poate una din cele mai timpurii forme a unui mijloc ajutător pentru rugăciune era și adunarea de pietricele sau semințe și mutarea lor dintr-un loc sau vas în altul în vremea „canonului” de rugăciune sau a „canonului” de metanii mici sau mari. Se spune că mai demult un monah s-a gândit să facă noduri simple pe o funie și s-o folosească la „canonul” lui zilnic de rugăciune. Însă diavolul îi desfăcea nodurile de la funie și zădărnicea strădaniile sărmanului monah. Atunci i s-a arătat Îngerul și l-a învățat pe monah să împletească un nod deosebit, așa cum este astăzi la metaniere, format din cruci succesive. Aceste noduri nu au mai putut fi desfăcute de diavol datorită prezenței crucilor.
Există o mare varietate de forme și mărimi de metaniere. Cele mai multe dintre ele au o cruce împletită între noduri sau la capetele lor, care înseamnă sfârșitul, precum și un semn după fiecare zece, douăzeci și cinci sau cincizeci de noduri sau mărgele. Sunt multe feluri de metaniere. Unele sunt împletite din lână, mătase sau alt fel de material mai scump sau mai ieftin. Altele sunt făcute din mărgele sau din boabele uscate ale unei plante care se numește „Lacrimile Maicii Domnului”.
Metanierul este unul din obiectele care se dă unui monah orthodox în timpul ceremoniei tunderii sale în monahism. I se dă ca pe o sabie duhovnicească cu care, ca un ostaș al lui Hristos, trebuie să lupte împotriva vrăjmașului nostru de gând, diavolul. Această sabie o folosește chemând Numele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și implorând mila Sa prin Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Această rugăciune se poate rosti în forma ei scurtă „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” sau în cea mai lungă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Cu ajutorul metanierului se pot rosti și alte rugăciuni scurte, cum ar fi rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (2); sau rugăciune către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!”; sau alte rugăciuni scurte către Îngerul păzitor, către un anumit Sfânt sau către toți Sfinții. Forma obișnuită a unei astfel de rugăciuni este: „Sfinte Îngere, roagă-te pentru mine!” sau: „Sfinte (N), roagă-te pentru mine!”. Schimbând cuvintele acestor rugăciuni scurte în „miluiește-ne pe noi” sau „roagă-te pentru noi” sau incluzând numele unei persoane sau a mai multora pentru care vrem să ne rugăm, putem folosi metanierul pentru a face rugăciuni pentru alții, astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, (Fiul lui Dumnezeu), miluiește pe robul (N) [robii (N)] Tăi”. La fel se poate face și la rugăciunea pentru cei adormiți: „Doamne, odihnește sufletul (sufletele) robului (robilor) Tăi”.
Atunci când monahii și mirenii țin metanierul în mâinile lor, aceasta constituie aducerea aminte a îndatoririi lor de a se ruga fără întrerupere, potrivit cu porunca Apostolului Pavel : „Rugați-vă neîncetat” (3). Fiecare poate ține un metanier în buzunar sau într-un oarecare loc discret, unde-l poate lesne folosi în cazurile în care este mai bine să se roage în taină, fără să atragă atenția celorlalți. Metanierul poate fi pus și pe perina patului nostru, în mașină, împreună cu o Cruce mică ori iconiță, sau în alte locuri potrivite ca o aducere aminte de rugăciune și ca un fel de binecuvântare, precum și ca o prezență sfântă și dumnezeiască în viața noastră.
Acum să vedem pe scurt despre scopul principal pentru care a fost făcut metanierul. Scopul principal al metanierului este să ne ajute în rugăciunea noastră către Dumnezeu și către Sfinții Săi. În afară de a ne folosi ca o continuă aducere aminte și binecuvântare exterioară, cum poate acest mic metanier să ne ajute să ne rugăm? Desigur, ne putem ruga și fără el, uneori chiar ne poate împiedica în străduința noastră de a ne aduna în rugăciune. Având în vedere acestea, să vedem câteva moduri prin care ne ajută metanierul.
Uneori rugăciunea noastră este fierbinte și ne este ușor să ne rugăm. Alteori însă mintea ne este atât de răspândită sau suntem atât de tulburați sau cu atenția atât de împărțită, încât, practic, ne este cu neputință să ne adunăm mintea la rugăciune. Asta se întâmplă mai ales atunci când ne străduim să ținem un anumit canon zilnic de rugăciune. Câteva zile merge bine, alteori însă, sau poate de cele mai multe ori, strădaniile noastre ni se par aproape zadarnice. Dar fiindcă, așa cum se spune, suntem ființe ale obișnuinței, este foarte folositor să rânduim o vreme stabilă a zilei pentru rugăciune. Vremea de seară (nu foarte târziu) înainte de a a adormi este bună, deoarece este important să încheiem ziua cu rugăciune. Dimineața, când ne-am deșteptat, este de asemenea bine să începem noua zi cu rugăciune. Se pot găsi și alte ceasuri ale zilei când te poți liniști și aduna.
Strădania noastră este să rânduim rugăciunea în viața noastră ca un canon, iar nu ca o excepție. De aceea să aflăm o oarecare vreme ca în fiecare zi să putem avea puțină liniște, astfel încât să ne putem aduna și ne întoarcem ochii sufletului nostru către Dumnezeu. Ca o parte a acestui canon poate e bine să citim câteva rugăciuni sau să ne rugăm și să aflăm pacea sufletului în alte chipuri, cum ar fi prin citirea unor texte religioase sau prin „revizuirea” (4) faptelor zilei care a trecut etc. Dar cel mai eficient mod de a se folosi cineva de canonul rugăciunii este să rostească regulat, cu un număr stabilit, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Acest număr nu e nevoie să fie mare și, poate, sunt necesare numai vreo cincisprezece minute. Aceasta însă va fi partea zilei noastre care aparține lui Dumnezeu, puține boabe de sare care vor da gust bun întregii noastre vieți duhovnicești. Astăzi mulți medici recomandă această practică din motive de sănătate trupească, mai ales pentru a depăși cineva stresul. Este și mai bine dacă vom putea afla mai multe de astfel de intervale mici de timp pe toată durata zilei, pe care să le umplem regulat cu vistieriile prețioase ale rugăciunii, pe care nimeni nu va putea să ni le fure, de vreme ce sunt depuse în contul nostru din Cer (5).
Dacă vrei să rostești un oarecare număr stabil de rugăciuni, ca parte a canonului tău zilnic, în asta vei fi ajutat mult de metanier. Cu el poți să rostești un număr rânduit de rugăciuni și să te aduni în cuvintele rugăciunii în timp ce o rostești. După ce-ți vei aduna gândurile, ia metanierul în mâna stângă și ține-l ușor între degetul mare și arătător. Apoi, făcându-ți ușor semnul Crucii, șoptește rugăciunea lui Iisus. În vreme ce gândurile tale se vor aduna din ce în ce mai mult, poate nu mai este trebuință să continui să-ți faci semnul Crucii sau să spui rugăciunea cu glas. Însă atunci când te îngreuiezi să te aduni, folosește semnul Crucii și șoptirea ca mijloace care te ajută să-ți ții mintea în rugăciune.
E bine să stai în picioare cu capul aplecat în poziție smerită. Unii își ridică mâinile lor din când în când, cerând milă. Alții însă consideră mai folositor a sta așezați sau în genunchi cu capul aplecat, pentru a se putea aduna. Multe depind însă de nevoitorul însuși, de sănătatea lui și de educația lui. Cel mai important este să rămâi nemișcat și să fii atent la cuvintele rugăciunii, în timp ce le repeți.
Firește, trebuie să respingi ispita grabei. Pentru acest motiv unii, în loc de metanier, folosesc un ceas deșteptător, drept măsură a duratei rugăciunii lor, potrivind corespunzător deșteptătorul. Prin folosirea ceasului poate cineva să dedice un timp anumit rugăciunii, fără să măsoare numărul exact al rugăciunilor.
Metanierul este, de asemenea, un mod odihnitor de a număra cineva metaniile și închinăciunile pe care le face drept canon personal. A face semnul Crucii, apoi a se pleca și a atinge dușumeaua cu degetele sau a îngenunchea și a atinge dușumeaua cu fruntea, aceasta constituie străvechiul mod de rugăciune către Dumnezeu și către Sfinții Săi. Nevoitorul poate lega aceste închinăciuni și metanii cu Rugăciunea lui Iisus sau cu scurtele rugăciuni despre care am vorbit mai înainte. Mișcarea trupească a închinăciunii sau a metaniei poate să contribuie la căldura rugăciunii și să dea expresie exterioară rugăciunii noastre, de vreme ce ne smerim înaintea lui Dumnezeu. Este încă un mod de aplicare a poruncii apostolice de a-L slăvi pe Dumnezeu și cu sufletele și cu trupurile noastre (6).
Destui folosesc metanierul și atunci când se retrag să doarmă. Însemnează patul cu semnul Crucii, iau metanierul, fac semnul Crucii peste ei, se întind și rostesc liniștiți Rugăciunea lui Iisus până adorm. A te scula cu metaniile între degete sau alături pe perină, asta te ajută să începi noua zi cu rugăciune. Însă a sfârși cineva ziua precedentă cu o rugăciune liniștită este un mod și mai bun de pregătire pentru un început de rugăciune în noua zi, ca să nu spunem și despre pregătirea pentru ziua cea veșnică, în cazul în care în noaptea aceea ne va cuprinde somnul morții. Alții iau metanierul în mâini în momente de nelucrare, cum ar fi atunci când merg la munca lor sau călătoresc. În orice clipă a zilei îți vei aduce aminte, ia în mâini un mic metanier. Legătura dintre această mișcare cu rugăciunea pe care o faci în alte ceasuri te va ajuta să te aduni și să te rogi uneori pe durata zilei, oriunde ai fi și orice ai face. Acesta este un pas important în împlinirea poruncii: „Rugați-vă neîncetat”.
Sfântul episcop Ignatie Briancianinov arată că slujbele lungi ale Bisericii sunt un prilej bun să te rogi cu metanierul. Adeseori este dificilă atenția la cuvintele care se citesc sau se cântă în Sfintele Biserici și mai ușor își adună cineva mintea în cuvintele propriilor sale rugăciuni, fie că sunt improvizate, legate de o oarecare nevoie deosebită, fie că sunt rugăciuni și imne pe care le știe pe de rost, fie că sunt rugăciuni scurte, mai ales Rugăciunea lui Iisus, repetate cu ajutorul metanierului. În practică, folosind acest mod, te poți aduna mai bine în timpul Sfintei Slujbe, așa cum spune și Sfântul Serafim de Sarov. Firește, atunci când ne rugăm în timpul Sfintelor Slujbe, rugăciunea noastră se unește cu rugăciunea întregii Bisericii.
Mintea noastră este permanent ocupată cu diferite cugetări. Nu apucăm să începem rugăciunea, că îndată surprindem mintea cugetând altceva. Și în acest caz prezența metanierului între degetele noastre poate să ne ajute să ne ținem mintea și să ne întoarcem la lucrarea rugăciunii mai repede. De asemenea, atunci când întâlnim o mărgea-semn sau Crucea metanierului, în timp ce mișcăm boabele cu degetele noastre, ne dăm seama dacă mintea noastră nu ia aminte la rugăciunile pe care intenționăm să le facem. Astfel, putem oferi din nou rugăciunile noastre, fără a ne încurca în cugetări privitoare la cât de ușor suntem curmați de la rugăciunea noastră către Dumnezeu.
Aici am făcut o referire la marea știință a rugăciunii, la aceea pe care Sfinții Părinți o numesc știința științelor. Există o literatură vastă și bogată a marilor oamenii ai rugăciunii din toate vremurile, care ne poate ajuta și povățui la învățarea, cu ajutorul lui Dumnezeu, a acestei științe, mai mare și mai folositoare decât toate științele. Citirea regulată a Sfintei Scripturi, a Vieților Sfinților și a altor texte duhovnicești ne poate ajuta considerabil. Cărți ca Filocalia conțin însemnate sfaturi și îndrumări insuflate de Dumnezeu, pentru a putea învăța oricine să se roage ca un creștin, pentru că rugăciunea este un element esențial pentru a fi cineva creștin. Peste toate acestea este de trebuință Harul lui Dumnezeu ce este în Biserică, mai ales cel dobândit prin Sfânta Spovedanie și prin Împărtășirea cu Preacuratele Taine.
Acestea sunt numai câteva cugetări introductive despre faptul cum putem folosi cu folos metanierul. Însă cel mai important pentru oricine este să înceapă să se roage. Metanierul nu se roagă singur, deși unele sunt atât de frumoase, care pot da această impresie. Este desigur un însemnat ajutător tradițional pentru rugăciunea noastră și mai ales pentru un canon zilnic de rugăciune. Cel mai important este însă să ne adunăm mintea la cuvintele rugăciunii și să înălțăm rugăciuni din inimă lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru. Dacă acest mic metanier te ajută să rostești o rugăciune sau îți aduce aminte să te rogi sau te ajută în alt chip să devii mai iubitor de rugăciune, atunci și-a împlinit scopul său. Te-a legat mai strâns cu Hristos, Dumnezeul nostru, și te-a adus mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu, căci Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul nostru este (7).
(1). Ioan 1, 29.
(2). Luca 18, 13.
(3). I Tesaloniceni 5, 17.
(4). Adică prin sensul patristic al „interogării”, al cercetării de sine spre părere de rău de păcate și îndreptare, dar și al recunoașterii binefacerilor lui Dumnezeu.
(5). Cf. Μatei 9, 20 și Sfântul Chiril al Ierusalimului, «Cateheze», 15, 23: „scrisă (în Cer) este toată rugăciunea ta”.
(6). I Corinteni 6, 20: „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.
(7). Cf. Luca 17, 21.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Starețul Chiliei Buna Vestire – Schitul Lacu
Foto (jos): Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886-1983), ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul, împletind metaniere.
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2013/03/13/metanierul-cugetarile-unui-monah-athonit/
În urmă cu o săptămână o femeie credincioasă a venit plângând la biserică . Fiica ei, mai puţin credincioasă, de o bună bucată de vreme, se certa mereu cu soţul ei şi hotărâ-se să divorţeze. Nici el nu era prea credincios, dar era un om cu fire bună. Femeia mamă plângea adesea rugându-se pentru revenirea lor la Dumnezeu şi la buna înţelegere în familie…
Acum fiica ei plecase de acasă părăsindu-şi soţul şi căminul! Afla-se de la ginere că ar fi aderat la o sectă satanistă. După ce s-a spovedit, mama îndurerată a plâns toată slujba Sfintei Liturghii, iar apoi a mers acasă rugându-se mereu părintelui Arsenie.
Seara fiica ei s-a întors acasă total schimbată iar femeia a alergat la biserică să mulţumească lui Dumnezeu, spunându-i preotului de minunea întâmplată.
Zecilor şi sutelor de mii de oameni care ajung la mormântul Părintelui de la Prislop, li se împlinesc cererile şi rugăciunile. Dar iată şi celor care se roagă din locul în care se află, la zeci sau sute de kilometri.
Ca un apostol al lui Hristos Avva Arsenie aduce mereu suflete în braţele iubirii lui Hristos, luminându-le şi tămăduindu-le cu harul Său !
Arhimandrit Andrei Coroian
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/o-noua-minune-facuta-de-dumnezeu-prin-alesul-si-si-sfantul-sau-parintele-arsenie-boca/
Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumnezeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă.
În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu? Era şi adolescenţa, când trebuia să-mi dau un răspuns: da sau nu. Şi am intrat în criză, pentru că am văzut că alta este viaţa dacă Dumnezeu există şi alta dacă nu există. Eu ce fel de viaţă trebuia să urmez? Nu am putut rezolva această criză, fiindcă atunci nu aveam dovada existenţei lui Dumnezeu şi, în acel moment de adâncă criză, n-am găsit împăcarea decât în gândul că, în definitiv, mie-mi place să trăiesc ca şi când Dumnezeu ar exista şi nu ca şi când n-ar exista.
Deocamdată o să trăiesc ca şi cum El ar exista şi, dacă El există cu adevărat, poate va găsi o cale să-mi arate acest lucru.
Atunci n-am avut înţelepciunea să-mi fac rugăciunea pe care, ulterior, nu numai că am recomandat-o multora, dar am găsit-o chiar şi la Sfântul Siluan şi care, esenţial, constă în formula asta: „Doamne, dacă Tu exişti, găsește Tu calea cum să vorbești inimii mele”.
Dar atunci n-am ştiut să spun asta. Dumnezeu însă „a auzit” ce n-am ştiut eu să spun în prostia şi neputința, în păcatul şi întunericul în care mă zbăteam şi, după un an şi jumătate, cred, mi-a dat o dovadă despre prezenţa Lui în creaţie, dovadă care nu-i un lucru extraordinar, dar, în contextul de atunci, mi-a convins inima şi am înţeles că Dumnezeu există.
Aşa că de atunci nu mi s-a mai zdruncinat această parte a credinţei. Aceasta a fost prima criză.
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 41-42)
Sursă: Doxologia
La Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din Suroti, de lângă Tesalonic, în noaptea dintre 11 şi 12 iulie, au fost săvârşite slujba Privegherii, Sfânta Liturghie şi o slujbă de pomenire a monahului Paisie Aghioritul. Pomenirea a fost săvârşită cu ocazia împlinirii a 19 ani de la mutarea din această viaţă a monahului Paisie, care a trăit cea mai mare parte din viaţa sa la Sfântul Munte Athos şi este cunoscut în toată lumea ortodoxă pentru curăţia vieţii sale, pentru cuvintele de învăţătură şi sfaturile sale care au fost traduse în numeroase limbi.
Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Nikodimos, Mitropolitul Kassandriei, împreună cu Înaltpreasfinţitul Athanasios, Mitropolit de Lemesos din Cipru, înconjuraţi de un sobor de slujitori, din care au făcut parte stareţi veniţi de la mai multe mănăstiri din Grecia, după cum aflăm din Ziarul Lumina. La finalul slujbei, a fost oficiat şi un Parastas pentru monahul Paisie Aghioritul. Soborul de slujitori s-a deplasat în spatele bisericii mănăstirii, la mormântul monahului Paisie, unde a fost săvârşit un Trisaghion pentru cei adormiţi. A urmat cuvântul de învăţătură al IPS Mitropolit Nikodimos, care a cerut şi IPS Mitropolit Athanasios o mărturie personală despre monahul Paisie Aghioritul, fostul său părinte duhovnicesc.
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2013/07/16/parintele-paisie-aghioritul-pomenit-la-nouasprezece-ani-de-la-trecerea-la-domnul/
Lucrarea mea de licenţă a fost ”Maica Domnului în teologia ortodoxă” şi în baza învăţăturilor dobândite, am căutat să le explic credincioşilor de fiecare dată de ce o cinstim ca Născătoare de Dumnezeu, de ce este Pururea Fecioară şi de ce cinstim Icoana Maicii Domnului. Dacă oamenii nu înţeleg răspunsurile la aceste trei întrebări, este posibil ca la prima ispită, atunci când cineva susţine o erezie legată de Maica Domnului, cel puţin să se clatine în credinţa lor ortodoxă, dacă nu, să şi-o piardă complet. Din experinţă presonală pot să vă spun că doar cunoaşterea adevărului m-a ajutat într-un astfel de moment să depăşesc disputa pe care o aveam cu o cunoştinţă, de religie creştin- protestantă pe această temă, altfel cine ştie, poate aş fi putut să mă clatin şi eu. Încă din primele secole de creştinism au fost mulţi, mai ales intelectuali care au căzut în ispită şi hulă împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, multe dintre erezii (mai ales cea a lui Nestorie) stârnind mari dispute şi scandaluri, întinând dreapta credinţă. Sfântul Proclu Arhiepiscop al Constantinopolului a mărturisit că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, zămislindu- se din Fecioara Maria, deci ea fiind cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Din preacuratul ei pântece Dumnezeirea s-a unit cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt şi, chiar dacă a fost născut de Preasfânta Fecioară doar după cum era firea ei, adică omenească, cu toate acestea, încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi totodată om adevărat. Fecioara a primit de la Arhanghelul Domnului Vestea cea Bună şi mai apoi când a acceptat, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei. Deci iată de ce o numim pe Maica Domnului – Născătoare de Dumnezeu.
Apoi de ce o numim Pururea Fecioară, este pentru viaţa ei neîntinată, în deplină curăţie păstrată toată viaţa şi nu doar la zămislirea Pruncului Iisus, cum susţineau alţi eretici precum Helvidius, afirmând că Maria a intrat în viaţa conjugală alături de Iosif, de la care a avut chiar copii, aceştia fiind numiţi în Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos. Nu poate fi nimic mai fals în această afirmaţie, a-i considera fraţi şi surori după Mama Sa. Se ştia că atât Iacov cât şi ceilalţi fraţi şi surori erau fii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, după care a rămas văduv. Mai mult decât atât, nu ar mai fi avut sens ca înainte de a-şi fi dat duhul pe Cruce, Mântuitorul să o încredinţeze pe Maica Sa celui mai iubit dintre ucenicii Săi, Ioan, câtă vreme ar fi avut cine să aibă grijă de ea. Iată fii lui Iosif nu au socotit că sunt datori de a avea grijă de mama vitregă.
Pentru cea de-a treia întrebare, de ce cinstim Icoana Maicii Domnului, răspunsul ar fi pentru că icoana reprezintă legătura duhovnicească dintre lumea veşnică şi cea vremelnică. Ea vine mai aproape de inima creştinilor, pentru că iubind- o pe Maica Domnului, ne dorim o imagine reprezentativă a ei, aşa cum ne dorim să vedem persoanele iubite, împinşi de o atragere şi evlavie, o iubire nestrămutată, dorind s-o întâlnim cât mai des în viaţa noastră, căreia să ne rugăm şi să-i mulţumim, de a avea un dialog firesc cu Ea. Apoi, pentru că există credinţa creştinilor ortodocşi că Maica Domnului le asculă rugăciunile şi mai mult decât atât, iată, săvârşeşte adevărate minuni, unele dintre ele, aşa cum spuneam, chiar spectaculoase, iar altele la un nivel mult mai subtil, de lăuntrică lucrare.
Rugăciune înseamnă a te apropia de fiecare creatură a lui Dumnezeu cu dragoste şi a trăi cu toate, chiar şi cu cele sălbatice, în armonie. Îmi doresc acest lucru şi încerc să îl realizez. Să vă spun ceva în legătură cu aceasta.
Cineva, acum mult timp, mi-a dăruit un papagal. În primele zile era foarte nestăpânit şi sălbatic. Nu te puteai apropia de el. Era gata să-ţi sfâşie mâna cu ciocul. Am dorit deci, să-l îmblânzesc cu Harul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea. Spuneam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” în gând sau cu voce tare şi cu o vărguţă îi atingeam spatele, în timp ce papagalul se afla în colivie. Am făcut această mişcare de trei ori, cu atenţie. În după-amiaza aceleiaşi zile am făcut la fel. În ziua următoare, la fel. După câteva zile, i-am atins usor capul cu varga, spunând iarăşi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Întotdeauna cu atenţie, să nu se supere pasărea. N-am făcut mult timp mişcarea asta.
După alte câteva zile l-am atins de sus, de pe cap, am continuat pe spate, până am ajuns la coadă. Dacă nu am văzut nici o împotrivire, am început să îl ating cu varga de la gât, pe tot pieptul până jos, uşor, ca să nu îl enervez, şi mereu spunând rugăciunea. Apoi mi-am făcut curaj, am lăsat varga, am luat un creion şi am repetat mişcările. În final am lăsat creionul şi am început să folosesc mâna. Se produsese deja familiarizarea, când îl scoteam din colivie şi îmi urca pe umăr. Ne plimbam împreună pe coridor iar când mă aşezam la masă venea şi mâncam împreună. Îi dădeam puţin măr iar el venea lângă mine şi îl mânca.
L-am pierdut însă. A venit într-o zi un preot cu mulţi copii iar copiii au deschis colivia şi papagalul a zburat. După un timp, ne-au adus un alt papagal, cel pe care îl avem acum. La fel de sălbatic ca şi primul. L-am îmblânzit şi pe el în acelaşi mod, gentil şi cu rugăciunea. Uşor-uşor a început să spună diferite cuvinte, să strige nume, să iasă din colivie, să stea pe mine şi să mănânce cu mine. Colivia lui are zăvor. Când iese, eu îi zăvorăsc uşa iar el stă sus, pe colivie. Când vreau să intre iarăşi, eu îi arăt cu un semn să coboare şi să intre înăuntru. Atunci merge, trage zăvorul şi intră în colivie.
Este egoist şi vrea să îi acorzi atenţie, să îi vorbeşti dulce şi să nu îl jigneşti. E deosebit de gelos, de aceea nu vrea să vorbeşti cu altcineva şi nici să iubeşti pe altcineva, altfel se supără tare. Acum că ne-am împrietenit mult, a învăţat nu numai cuvinte şi nume dar spune şi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Spune, de asemenea: „ Născătoare de Dumnezeu, Fecioară bucură-Te Marie, Domnul este cu Tine”, „ Dumnezeu este bun”, „Dumnezeu este foarte bun”, dar şi psalmodiază „Doamne miluieşte”, şi altele.
Acum vreau să îmblânzesc şi un vultur. L-am găsit în Nordul Evviei. Un pic mai sus de locul în care merg şi mă odihnesc, am găsit un loc pe care l-am numit „cuibul vulturului”. Nu l-am numit întâmplător aşa. Este foarte greu de ajuns acolo. Este un loc stâncos iar jos se întinde Marea Egee. Când atmosfera e bună, de acolo se vede Kavsokalivia Sfântului Munte.
Într-o zi am văzut acolo un vultur care cu aripile desfăcute avea doi metri şi jumătate. O fiară! S-a rotit deasupra noastră liniştit, fără să-şi agite deloc aripile. Am alcătuit un plan: cum am îmblânzit papagalul, aşa să îmblânzesc şi vulturul. Şi cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom deveni prieteni. Vom face asta într-un mod binecuvântat. Şi păsările vor mijloace dumnezeieşti ca să se roage. Le place să le citeşti. Vulturului îi place şi carnea.
Mă gândesc deci, să mergem cu încă doi, pe stâncă, dimineaţa devreme. La început vom face rugăciunea minţii. În continuare, vom citi cu voce tare anumiţi psalmi ai utreniei. Apoi, vom psalmodia câteva imnuri, laude ş.a. În acelaşi timp vom aprinde şi puţină tămâie. Un rol foarte important îl vor juca şi pslamodierile dar şi mirosul de tămâie. Tămâia are o aromă discretă, care linişteşte. Voi lua şi un lemn uscat, lung de un metru si jumătate şi un altul mic şi voi bate toaca, aşa cum facem la Mănăstire. Din când în când am să strig: „Ioanni!… Ioanniii!!..”. Aşa am să-l numesc. Printre altele vom avea cu noi şi carne friptă. Vom lăsa pe stâncă bucăţele de carne şi ne vom îndepărta cca. două sute de metri. De la această distanţă îl voi urmări şi voi spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” iar vulturul numaidecât va coborî şi va consuma carnea.
În ziua următoare vom face la fel. Vulturul se va roti deasupra noastră şi cum vom termina programul, va coborî şi va mânca. O dată, de două, de trei ori, gata! Al nostru este vulturul! Oricând vom bate toaca, va veni să mănânce carnea. Îl voi aduce jos oricând voi vrea. Încet- încet se va îmblânzi şi voi putea să merg să-l prind. Va să zică, ar putea să mă facă bucăţi. Este o fiară! Picioarele îi sunt uriaşe. Aşa cum stă pe umăr, ţi-l poate mânca, chiar dacă nu e rău. Dar există o cale. Voi lua toiagul Sfântului Gherasim, şi îl voi atinge pe spate de două ori strigând în acelaşi timp: „Ioanniii!!… Ioanniii!..”.
I-am dat un nume frumos. Vulturul este simbolul Sfântului Ioan Teologul. Când se va întoarce în ziua următoare, de cum va consuma carnea, îi voi trece toiagul pe spate de trei ori. În cealaltă zi voi înainta spre gât. În următoarea voi începe de la cap până la coadă iar în cealaltă de la cioc şi gât până mai jos. La fel şi în zilele ce vor urma până când ne vom împrieteni. Oricând apoi îi voi pune mâna pe cap, pe aripi, pe spate şi voi face aşa cum am făcut înainte cu bastonul. Dar este nevoie de atenţie căci e periculos. Dacă va vrea să prindă ceva te va sfâşia cu ghearele lui înspăimântătoare. De fier sunt ghearele lui. Te poate imobiliza şi dacă doar miroşi a carne. Dar vulturul este un rege foarte inteligent şi activ.
Dacă vom face lucrul acesta, cu adevărat vom vedea harul şi prezenţa lui Dumnezeu.
„Părintele Porfirie Kavsokalivitul -Viaţa şi Cuvintele”
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/cuviosi-athoniti/porfirie-kavsokalivitul/
Daca vei crede intr-o vedenie falsa, apoi diavolul in vis te va invata " proorocii ". Diavolii spun lucruri care o sa se intample peste o luna, peste doua, sau peste trei luni. Sunt draci care ghicesc viitorul Si tu spui : " Mai, sunt adevarate !" Pai, ce-am visat eu saptamana trecuta, s-a adeverit acum !" Acestia sunt draci vrajitoresti, care stiu viitorul.
Dar, ai sa-mi spui : " Parinte, dar in Scriptura spune ca a visat Iosif, a visat Daniil, a visat cutare ... ". Da. Sunt si vise de la Dumnezeu. Dar acestea sunt foarte rare in viata omului si nu le poate intelege omul, daca nu vine langa el unul care are darul deslusirii duhurilor. Duhul este unul, cum spune la Corinteni 1,12, marele Apostol Pavel, insa darurile sunt impartite.
Ati auzit ca este : " Duhul intelepciunii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu, duhul intelegerii ... ". Auzi ce spune darul deslusirii duhurilor. Si Sfantul Ioan Evanghelistul spune : Fiule, ispititi duhurile, ca nu toate sunt de la Dumnezeu.
Daca marele prooroc daniil, barbatul doririlor, nu intelegea vedeniile, ausi ce spune Scriptura : A dat ordin Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, zicand : Gavriile, fa in somnul lui Daniil sa inteleaga vedenia. Le vedea si nu le intelegea. Deci, de aici sa tinem minte, ca nu tot ce vede o vedenie sau un vis il intelege, pana nu are darul deslusirii.
Sunt si vise de la draci numiti arhiconi. Acestia stiu pe de rost toata Sfanta Scriptura. Iti spun proorocii pe care le gasesti in Biblie. Pe urma sunt draci care se cheama vrajitori. Acestia ajuta la vrajitori, la fermecatori, la descantatori si amagesc pe om, sa i se para ca s-a facut sanatos de acolo. De aceea Sfantul Ioan Scararul zice : Cela ce tuturor vedeniilor si tuturor viselor nu crede, filosof duhovnicesc este.
Sa nu credeti in vise ! Sa nu credeti in vedenii ! Daca crezi in vise si ai venit la mine sa te spovaduiesc, eu te opresc direct trei ani de la Sfanta Impartasanie. Cine ti-a spus sa crezi in vise ? Nu auzi ce spune Sfanta Scriptura ? Ia cauta in Cartea Intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, la capitolul 34 : Precum este cel ce alearga dupa vant si vrea sa prinda umbra sa, asa este omul care crede in vise. Ca pe multi visele i-au inselat si au cazut cei care au nadajduit in vise.
Eu am o carte scrisa despre vise si vedenii. Sa vedeti acolo cum te inseala diavolul prin vise.
Sufletul nostru are trei parti :
- partea rationala, este deasupra sanului stang pana la furca pieptului;
- partea manioasa, este in mijlocul inimii, si
- partea poftitoare, care este din mijlocul inimii pana la buric.
Toate aceste trei parti ale sufletului nostru au virtutile lor, patimile si visele lor. Trebuie sa le cunosti care sunt din partea rationala, care din partea manioasa sau din partae poftitoare.
Apoi sunt vise de la natura, de la tunete, de la fulgere, de la huietul apelor, de la vanturi. Voi daca nu stiti, te poate insela in tot chipul. Usor te insala. De aceea este oprit sa nu creada nimeni in vise, ca pe cei slabi - cum zice Scriptura - pe multi visele i-a dus la pierzare. Sunt vedenii si de la diavoli.
Si diavolul este putere nalucitoare. El se face in chipul lui Hristos, de straluceste ca soarele; in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in tot chipul. Numai te-a prapadit, daca ai crezut. N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel ? Nu-i de mirare ca si satana se face in chip de inger de lumina; si slujitorii nedreptatii se fac in chip de slujitori ai dreptatii. Deci, baga de seama ! Nu primi nici un fel de aratare, nici un fel de vedenie.
Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii.
La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat :
- Batranule, da uita-te la mine !
- Dar cine esti tu ?
- Dar nu vezi ca eu sunt " Hristos " ?
Si acela inchidea ochii mai tare ;
- Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos.
- Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut ! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.
Parintele Cleopa
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/14vise.htm
Nevoinţa cinstitei cununii - aceea de a duce dragostea reciprocă, din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii, în curăţie şi în frumuseţe, care sporeşte tot mai mult - este posibilă doar în sânul atotputernicei dragoste a lui Dumnezeu.
Căsătoria nesfinţită este lipsită de apărare. Fără acoperământul haric al lui Dumnezeu, căminul domestic este vulnerabil şi în faţa înrâuririlor dăunătoare din afară, şi în faţa degradării lăuntrice. Inimile soţilor care nu sunt păziţi de har sunt atacate de insuflările diavoleşti: gelozia bolnavă, iritarea, mânia, deprimarea, plictiseala - sentimente care distrug dragostea. Nevoinţa cinstitei cununii - aceea de a duce dragostea reciprocă, din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii, în curăţie şi în frumuseţe care sporeşte tot mai mult - este posibilă doar în sânul atotputernicei iubiri a lui Dumnezeu. (Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale)
(Cum să ne întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 23)
http://www.doxologia.ro/familie/casatorie/casatoria-nesfintita-este-lipsita-de-aparare
Stau în faţa uşii de la chilia părintelui Iustin Pârvu chinuit de gândul de a fugi. Tot ce am vrut să-l întreb s-a şters din mintea mea. Din răni păcatele mă îndeamnă să fug, să mă salvez, păstrându-mi astfel bruma de mândrie, care mă face să cred că ” nu sunt cel dintâi dinre păcătoşi”.
Ca într-un vis, când uşa s-a deschis, paşii m-au aşezat la picioarele unui bunic cu ochi de arhanghel. Şi judecata era acum aproape.Cu faţa lipită de mina lui, aşteptam cuvinte aspre din gura unui om care n-a făcut negoţ cu Adevărul.
Fără să-mi spună un cuvânt, cu o mişcare blândă şi-a aşezat fruntea peste umărul meu. Şi teama pe care o aveam s-a topit in braţele părinteşti.
“Daţi inel in mina lui şi incălţăminte in picioarele lui…”
Parintele IUSTIN PARVU
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-iustin-parvu-bunicul-cu-ochi-de-arhanghel/
În urmă cu o săptămână o femeie credincioasă a venit plângând la biserică . Fiica ei, mai puţin credincioasă, de o bună bucată de vreme, se certa mereu cu soţul ei şi hotărâ-se să divorţeze. Nici el nu era prea credincios, dar era un om cu fire bună. Femeia mamă plângea adesea rugându-se pentru revenirea lor la Dumnezeu şi la buna înţelegere în familie…
Acum fiica ei plecase de acasă părăsindu-şi soţul şi căminul! Afla-se de la ginere că ar fi aderat la o sectă satanistă. După ce s-a spovedit, mama îndurerată a plâns toată slujba Sfintei Liturghii, iar apoi a mers acasă rugându-se mereu părintelui Arsenie.
Seara fiica ei s-a întors acasă total schimbată iar femeia a alergat la biserică să mulţumească lui Dumnezeu, spunându-i preotului de minunea întâmplată.
Zecilor şi sutelor de mii de oameni care ajung la mormântul Părintelui de la Prislop, li se împlinesc cererile şi rugăciunile. Dar iată şi celor care se roagă din locul în care se află, la zeci sau sute de kilometri.
Ca un apostol al lui Hristos Avva Arsenie aduce mereu suflete în braţele iubirii lui Hristos, luminându-le şi tămăduindu-le cu harul Său !
Arhimandrit Andrei Coroian
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/o-noua-minune-facuta-de-dumnezeu-prin-alesul-si-si-sfantul-sau-parintele-arsenie-boca/
“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.
Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.
Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.
Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-rafail-noica-criza-bisericii-daca-ea-exista/
Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.
Părintele Iustin Pârvu
Lumea, trupul si diavolul, toti acestia sunt împotriva mântuirii noastre. Acestia trebuie biruiti. Postul, prin urmare, este o lupta aspra cu însusi trupul tau. Daca birui, bine îti va fi, iar daca nu, sa stii ca toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are urmatorul rost: sa curateasca trupul pâna acolo încât sa nu mai fie nici o piedica pentru suflet. Si nu luptator natâng, împotriva Duhului Sfânt. Caci fara post trupul se face unealta duhului rau. La sfârsitul veacului (si pare ca-i aproape) antihrist tot cu stomacul va vadi pe oameni.
Deci, daca toate relele de la stomac încep, apoi si slabirea tot de la stomac trebuie sa înceapa. Prin post, închisoarea de pe noi se face mai stravezie si întru material curat va veni Duhul lui Dumnezeu si va avea pe ce sa sada si El va savârsi lucrarea. Iar lucrul pornirii e mântuirea omului. Întelegeti dar, de ce cei trei – lumea, trupul si diavolul – sunt vrajmasii mântuirii si vrajmasii postului. Nu postul ne mântuieste, ci darul lui Dumnezeu. Nu osteneala ne mântuieste, ci mila Tatalui. Dar osteneala fa, ca altfel nu vine Mila.
Parintele Arsenie Boca
Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă, ca să primească sfaturile și blagoslovenia părintelui Justin Pârvu sau ca să își plece genunchii în fața moaștelor mărturisitorilor, așezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii2 se abate 6 kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc al Mănăstirii Neamț), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca o merindă de drum, de la părintele Proclu.
Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana mașinii regăsește casele străvechi, tradiționale, specifice satului românesc de altădată. Te și miri cum de au supraviețuit furiei noilor generații de țărani care se dezic masiv de vechile case, „bătrânești”, și își construiesc altele noi, importate din Italia, Spania și alte state occidentale prin care i-au purtat pașii, dar și nevoia. Casele importate sunt stringente prin dimensiuni, termopanul plantat în scop utilitar în ferestre și prin lipsa lor de organicitate, prin inadecvarea la peisajul autohton. Locuințele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul și prăbușite care, cum. Pot fi întâlnite pe întregul cuprins al României. Cum a părăsit drumul național, călătorul pătrunde într-o atmosferă vecină cu veșnicia, familiară și totuși pierdută pentru totdeauna. De-a stânga și de-a dreapta drumului se deshide o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei, la vale te anunță că te găsești la poalele Munților Stânișoarei. Aerul e saturat de mireasma rășinei de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfărșește. Fix pe linia gospodăriilor care desparte ținutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezărește pe partea dreaptă o poartă cenușie din lemn, care ascunde o căsuță desprinsă din povești. O casă mică, bătrânească, așa cum se făceau odată. După ce te-ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute să vorbești fie și puțin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îți iei inima în dinți și bați cu putere în poarta scorojită de vreme.
Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, îți iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre, îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă ușor repezit ce vrei și de unde vii. Dacă îi mărturisești că vii de la distanță mare, să spunem, de la București, și că ții neapărat să capeți un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate și ea în poarta cea scorojită și strigă cu sârg: – Părinte! Părinte! Ai vizitatori! Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav, neputincios și că sora lui – persoana care îți oferă amabil aceste amănunte – are grijă de el. Timpul așteptării crește, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într-un sfârșit, poarta cea veche se deschide și pentru câteva clipite timpul încremenește, și tu odată cu el: în fața ochilor se ivește un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este ușor ridicat spre cer și de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochișori de viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are niște încălțări care seamănă bine de tot cu opincile străvechi.
Te poftește în șopronul în care îi primește de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulțimea icoanelor atârnate pe pereți sau care stau așezate pios pe masă. În acest mic spațiu există o concentrație fantastică și palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se așază agale pe un scaun și ascultă păsurile fiecăruia. Prima dată când am ajuns la el, eram însoțit de doi prieteni. Pe drum s-au iscat tensiuni între noi. Șoferul nu înțelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru spre Mănăstirea Petru-Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinație, dacă rămânem fără cazare… Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne-am aplecat capetele ca secerați în fața lui și, binecuvântându-ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra capetelor noastre, i-a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai mult pe fiecare în parte. Unuia i-a spus să se ferească de dușmani, să moară și să învieze în fiecare zi. Același sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc.
Ulterior, avea să indentifice dușmanii, după învățătura Sfinților Părinți: aceștia sunt trupul, lumea și diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu familia, într-o atmosferă conflictuală, i-a spus că dacă îi vine gândul să se răzbune să amâne răzbunarea, spunându-i gândului: nu astăzi, mâine. Și până a doua zi gândul drăcesc va dispărea. Ne-a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă smerenie „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. În toiul discuției a venit vorba despre importanța credinței pe care trebuie să o avem în ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne-a povestit că a venit la el o familie cu un copilaș care se născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s-a rugat cu nădejde la Maica Domnului și piciorușul a început să-i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut la părintele, am simțit nevoia să mă așez în genunchi lângă el. Mă copleșise dintr-odată părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l-am rănit, și nu o dată, pe Hristos și am întristat-o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l-am prins de mână pe părintele Proclu ținându-l strâns minute în șir – un gest spontan, inconștient, care exprima dorința mea de a nu mă mai despărți niciodată de sfinția sa.
Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-am amintit de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilț, pe pridvorul unei case, poate al unei chilii. Avea aceiași ochi înecați în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinței neîncetate. A doua oară când mi-a fost dat să-l revăd s-a întâmplat la începutul Postului Mare. S-au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne primească de data aceasta, știut fiind că sihaștrii, părinții îmbunătățiți, trăiesc într-o recluziune sporită și își aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa și Învierea Mântuitorului. Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relația Dumnezeu-om, eu-Tu, redevine decisivă, în ea concentrându-se întreaga energie sufletească a creștinului trăitor. Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaștele sfinților închisorilor, care ne-au deschis calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru. Unul dintre noi se afla la începutul vieții duhovnicești, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovnicești. El ne-a prezentat pe fiecare părintelui, vorbindu-i și despre problema sufletească a fiecăruia.
Părintele Proclu nu i s-a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul bisericii. I-a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion:
- Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toți care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să-i ajute. Și toți care se roagă în timpul zilei sunt ajutați în timpul nopții să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în timpul zilei, așa sunt ajutat în timpul nopții. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de căință. Și când va vedea că vine diavolul prin deznădejde să îi spună: Hristos a murit pentru cei păcătoși. Cel dintâi sunt eu. Și când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie.
Apoi prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i-a luat capul între mâini și a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima și tot te pătrundeau până în străfundurile ființei cuvintele pe care părintele Proclu le înălța spre Maica Domnului, spre Sfânta Treime, spre sfinții lui Dumnezeu:
- Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos ajutați-l, dăruiți-i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să-l ajute să poată căpăta raiul. Și cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele s-a întâmplat. Și Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuța Domnului să vă ducă în rai! Măicuța Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina și toți sfinții rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Măicuța Domnului! Măicuța Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire.
A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire mai ales la căderea nopții.
Părintele l-a alinat, dându-i mai multe povețe: – E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea și Sfântul Maslu, îl ajută Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte și vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într-o clipă izgonește aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina numai pe el. Așa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar de ar ști vrăji, el (cel care face vrăjile) e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. Pentru păcatele mele. Dar cât timp gândesc: mi-o zis și o să-i zic, văleeu!!! Și trebuie să caut să nu adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n-ajută Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect și mă duc la Sfântul Maslu. Atunci vin puteri sfinte și vor izgoni acele duhuri. Și dacă e slab trebuie să se ducă la mărturisire și la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are încredere numai în Bunul Dumnezeu.
Mi-a venit și mie rândul să mă așez în fața părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună-mireasmă, pe care le-au simțit toți cei prezenți. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a ridicat asupra mea și a unor colegi de-ai mei ura conducerii. Am fost, toți cei implicați în conflictul cu conducerea, anchetați administrativ. Exista pericolul să fim dați afară din serviciu. Părintele Proclu m-a sfătuit în aceeași manieră, indirectă, vorbind cu Danion:
- Spune așa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui și nu te vei răzbuna atunci Duhul Sfânt are să te ajute, are să te încununeze dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă ai răbdat un timp și începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinți, cum au suferit. Că ai văzut, Sfântul Arhidiacon Ștefan așa a spus: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Și așa vom căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reușească să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să adoarmă din rugăciune. Și dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt are să-l ajute să își poată câștiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele.
La sfârșit mi-a luat capul între mâini și a început să se roage: – În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ajută-i, izbăvește-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toate puterile cerești veniți în ajutorul nostru! Izbăviți-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ai milă de soarta lui. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ceartă duhurile cele tulburăcioase de la suflețelul lui! Măicuța Domnului, dăruiește-i răbdare. Și felul doi, tot răbdare.
Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului m-a cuprins o stare extraordinară de pocăință și lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nicio opreliște, spre Maica Domnului și că părintele își pune, într-un anumit fel, sufletul chezaș pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui!
Îmi aștern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că la fel au simțit majoritatea creștinilor care au bătut la ușa părintelui Proclu. Apoi Danion l-a întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne-a răspuns plecând de la o întâmplare.
-Cineva o venit la mine și o zis așa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Și atuncea s-o întâmplat că l-am îndemnat să se smerească. Și cum o adormit, nu s-o rugat mult și s-o trezit zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Și atuncea o-nceput a se smeri, o simțit o putere sfântă care i-o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Și acolo, cu multă smerenie s-o rugat. Un dor mare l-a răpit în rai. Și când l-a răpit și-a dorit mai apoi să fie iar răpit. Și cândva, într-o noapte, o venit la mine. Și atuncea mi-a spus că iară dorește să mai fie răpit. Și i-am spus că erau niște părinți, niște pustnici la Mănăstirea Sihăstria și de la aceia știu că pentru ca să-l mai răpească trebuie așa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, și cu multă smerenie. Înainte să plecăm de la el, părintele a simțit nevoia să ne arate încă o dată cât de important este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui și să dăm întotdeauna vina numai pe noi. Ne-a mai relatat o întâmplare. – Amu, o mai venit altu. Și o zîs așa: eu mă împărtășesc mai des și am ispite. M-o întrebat de ce are atâtea ispite, dacă se împărtășește. Și eu i-am spus: măi, băiete, ca să te poți împărtăși trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Și trebuie să îți pui în minte că pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu. Duhul Sfânt atâta te ajută, cât poți a nu da vina pe nimeni.
Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a-ți revigora credința în ajutorul nedezmințit al lui Dumnezeu și de a te pune pe o poziție de luptă față de orice înfățișare a răului – al cărui câmp de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care aparent nu este decât un simplu monah, care s-a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se îndepărteze de zarva lumii – îți reamintește practic valoarea smereniei și a prihănirii de sine. Am plecat încredințat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toți oamenii care i-au trecut pragul. Printre ei, și pentru mine.
http://www.lumeacredintei.com
Iubiţi credincioşi, În ultima săptamînă starea de sănătate a părintelui nostru stareţ Justin, care a slujit cu multă osârdie pe credincioşi în fiecare zi a Marelui Post, s-a şubrezit, se pare în urma unei mai vechi afecţiuni căpătate în temniţa suferită pentru dreapta credinţă şi iubirea de neam.
Zilele acestea Cuvioşia Sa primeşte o deosebit de atentă şi de profesionistă asistenţă medicală, însa cea mai de pret purtare de grijă şi tămăduire este harul pe care Dumnezeu îl trimite totdeauna pentru cei ce, unindu-se întru Numele Lui, îl cer pentru aproapele lor, căci scris este: “Orice veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (Ioan 14:23), şi “Cereţi şi veti lua, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Să ne aducem aminte că Părintele Justin ne-a îndemnat cu vreme şi fără de vreme să nu lipseasca de la noi citirea Psaltirii, a Paraclisului Maicii Domnului şi a celorlalte Canoane şi Acatiste ale Sfintei Biserici, şi mai ales rugăciunea neîncetată: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Îndreptarea vieţii noastre şi rugăciunea pentru duhovnicul nostru va revărsa degrabă mila dumnezeiască; pentru aceea noi să nu încetăm să strigăm către Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, către Prea-curata Maica Sa şi către toţi Sfinţii Săi pentru dobîndirea cererii noastre, pentru ca Dumnezeu să-i dăruiasca sănătate şi zile îndelungate Părintelui Justin, pentru care cea mai mare bucurie şi cel mai mare sprijin este să ne iubim unii pe alţii precum Hristos ne-a iubit pe noi.
Părintele Justin Pârvu
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/indemn-la-rugaciune-pentru-parintele-justin-parvu/
Mama mea, Sofia, nu stia carte si era necajita ca nu putea sa invete rugaciuni mai lungi, precum cele din cartile de rugaciune. Parintele i-a zis: Roaga-te cum stii, ca Dumnezeu iti primeste rugaciunea. Avea Parintele si vorba asta de la Sfintii Parinti:
- Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.
Intr-o noapte, in vis, Maica Domnului a invatat-o pe mama mea urmatoarea rugaciune:
Imparateasa mea cea preabuna si nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, primitoarea saracilor, bucuria scarbitilor, alinatoarea celor necajiti, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajuta-ma ca pe un neputincios, hraneste-ma ca pe un strain. Necazul meu il stii, dezleaga-l precum vrei, ca nu am alt ajutor in afara de tine, nici alta folositoare grabnica si nici alta mangaietoare buna in afara de tine, Maica lui Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi in vecii vecilor. Amin.
Cand s-a sculat din somn, mama stia rugaciunea. Ne-a invatat si pe noi, pe copiii ei, ca nu cumva s-o uite, dar n-a uitat-o niciodata. I-a spus si Parintelui Arsenie aceasta rugaciune, care i-a zis:
- No vezi, asa sa te rogi, cum te-a invatat Maica Domnului!
Dupa un timp am descoperit ca aceasta rugaciune este si in Ceaslov, exact cum a invatat-o Maica Domnului pe mama mea, Sofia, ceea ce ne da certitudinea ca rugaciunile care ne-au ramas de la Sfintii Parinti ai Bisericii nu sunt inventate de acestia, nu sunt din mintea lor, ci le-au fost insuflate de Duhul Sfant.
Parintele Arsenie Boca
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/29/parintele-arsenie-boca-despre-razboiul-nevazut-post-spovedanie-rugaciunea-maicii-domnului-cea-mai-mare-minune/
(…) De ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gândit la mine au socotit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. (…) Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumuseţe. Cel care oferă floarea oferă ceva din frumuseţea sufletului său şi vrea să înfrumuseţeze, să adauge ceva la frumuseţea celui care primeşte floarea, celui care primeşte flori.
De fiecare dată când am primit o floare sau mai multe flori de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gândit să le ducem înaintea lui Dumnezeu. (…) Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (lacob 1, 17). Asta o ştim de la Sfântul Apostol lacob, a scris-o el în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim şi noi în rugăciune, la fiecare Sfântă Liturghie, în Rugăciunea Amvonului când, adresându-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”.
Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta (…) Aşa că este o legătură între flori şi noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta. Şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumnezeu, să înfrumuseţăm pământul. Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înfloreşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gândească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge (…)
Este o floare care odinioară se numea Floarea Reginei, poate se numeşte şi acuma de către mulţi, iar într-o vreme se numea Floare de Colţ. E acelaşi lucru. Ea creşte pe munte. Creşte în locuri la care se ajunge greu şi, de aceea, este ceva ce se vede de către puţini şi s-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la Floarea de Colţ, la Floarea Reginei, în anumite locuri, şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o
Dumnezeu. Iar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind noi ceva unic, trebuie să avem şi noi ceva din gingăşia florii. De altfel şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpânde. Gândiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brânduşi, la muscele, gândiţi-vă la viorele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi, cât de minunat miros. Şi mai ales în buchet, când aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le-am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat-o prietenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte-le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon)… să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum când ne pregătim pentru Sfânta Spovedanie şi când ar trebui să spunem dacă suntem ca florile, dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem dacă suntem delicaţi, dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu-l înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi, din această situaţie, să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, am fost creaţi ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori, am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc, dar şi prin ceea ce aducem noi, din sufletul nostru, spre mărirea lui Dumnezeu, aşa cum aduc florile, şi spre desfătarea noastră. Amin.
(Oameni şi flori, Arhimandritul Teofil Părăian, selecţii din vol. Gândiţi frumos, Ed.Teognost, Cluj-Napoca 2006)
https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/03/03/oameni-si-flori/#more-806
