Lucrul mâinilor ( Părintele Teofil )

Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 31 octombrie 2003 (text cuprins în vol. “Cale spre bunătate”, Ed.Sofia, 2007)
“Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm”
(Sf. Apostol Pavel, I Corinteni 4, 12-13)

Sfântul Apostol Pavel spune acest cuvânt despre el şi despre cei împreună cu el, lucrători în viaţa duhovnicească. (…) Nu ştiu dacă cuvintele celelalte le are cineva în vedere pentru îndrumarea propriei sale vieţi, adică dacă, atunci când îl ocărăşte cineva, e liniştit şi binecuvintează, dacă atunci când îl huleşte, îl defaimă cineva, el se roagă şi mângâie, dacă atunci când îl prigoneşte cineva, el se roagă, iartă, binecuvintează şi rabdă cu linişte sufletească. Toate acestea trebuie să le împlinim şi noi, dar împreună cu acestea trebuie să avem în vedere şi faptul că, pentru înaintarea în viaţa duhovnicească, nu-i destul să te rogi, să citeşti, să te informezi, ci trebuie să lucrezi, să împlineşti, să faci ceva care să se cunoască că eşti al lui Dumnezeu, al lui Hristos.

În ceea ce priveşte datoria de a lucra cu mâinile noastre, să ne aducem aminte de pilda aceea cu lucrătorii tocmiţi la vie. Dimineaţa au fost găsiţi unii să lucreze în vie, la ceasul al treilea, adică pe la nouă, au fost tocmiţi alţii la ceasul al şaselea, adică la douăsprezece ziua. Au fost găsiţi unii fără treabă şi în ceasul al unsprezecelea, când era gata să se sfârşească ziua, pentru că după socotelile de atunci, ziua se sfârşea la ceasul al doisprezecelea, adică la şase seara. Când i-a întâlnit stăpânul viei pe cei care cu un ceas înainte de a se sfârşi ziua, erau aşteptând şi nelucrând, i-a întrebat: „De ce aţi stat aici toată ziua fără să lucraţi?”

Întrebarea aceasta arată că Dumnezeu, închipuit în pildă de stăpânul viei, aşteaptă de la noi şi o activitate pământească, o activitate materială pentru a realiza cele de trebuinţă vieţii pământeşti.

În familia noastră s-a muncit, şi s-a muncit, cum zicea mama, “de la cotor”, adică de la rădăcină, cu seriozitate. Îmi aduc aminte din familie de un cuvânt care nu însemna o teorie, ci însemna o practică: „Nu sta fără lucru, că-i păcat”. Deci, e păcat să-ţi pierzi vremea, e păcat să nu lucrezi. Ţi-a dat Dumnezeu putere să lucrezi şi tu stai fără lucru, e păcat! Ai mei de acasă, Dumnezeu să-i odihnească, nu ştiau prea multe, n-au învăţat prea multe, dar ştiau că e păcat să stai fără treabă, că trebuie să cauţi să faci ceva.

Îmi mai aduc aminte şi de alt cuvânt din familia mea, mai ales tata zicea aceasta: „Când lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu mai lucreze cineva după tine”. Lucrul să-l faci deplin. Dacă trebuie să mai lucreze cineva după tine, să ştii că n-ai lucrat cum trebuie. Să nu te gândeşti că lasă, că vine altul şi completează.

Sunt cuvinte din gândirea ţărănească, care ştiau şi de Dumnezeu, dar ştiau şi de conştiinţa în muncă, şi anume de faptul că trebuie să faci lucrul deplin. Şi de aceea ziceau: “Când lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu mai lucreze cineva după tine”. Şi poate ar fi trebuit să zică şi aceasta: dacă lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu trebuiască să vină cineva să vadă cum ai lucrat, să ai conştiinţa că aşa trebuie să lucrezi şi mai ales să ţii seama de Dumnezeu, să lucrezi ca pentru Dumnezeu.

Noi zicem că ţinem seama de Dumnezeu pentru că ne rugăm. Nu ştiu dacă e chiar aşa! Poate că ţinem seamă mai mult de noi când ne rugăm, poate că unii nici nu se roagă cum trebuie, nici cât trebuie, nici nu se gândesc la Dumnezeu cât ar trebui, ocolesc rugăciunea. Poate că sunt şi aceia care caută munca anume ca să nu se roage… Mai sunt unii care fug de muncă la rugăciune, adică să vină la slujbă anume să nu muncească. Şi ar vrea să stea toată ziua în biserică numai să nu muncească. Nu e o concepţie bună, după voia Lui Dumnezeu. Nu se poate! Lui Dumnezeu Îi slujim cu toate ale noastre, cu toată viaţa noastră: şi cu cuvântul şi cu mintea, dar Îi slujim şi cu mâinile.

În Evul Mediu s-a formulat o zicere pentru viaţa călugărească: Ora et labora, adică roagă-te şi munceşte. Nu numai roagă-te, nu numai munceşte, ci roagă-te şi munceşte. Dă Lui Dumnezeu ce I se cuvine şi dă şi lumii acesteia, omului de lângă tine, ceea ce i se cuvine prin munca ta. (…)

La muncile unde nu e nevoie de prea mare atenţie, te poţi ruga foarte bine când munceşti. Poţi zice, lucrând cu mâinile, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau alte rugăciuni. Cât facem lucrul acesta? Trebuie să recunoaştem că nu prea facem. Pentru că, dacă am face rugăciune, n-am avea vreme de vorbă necuviincioasă, de glumă, de bârfă, de judecată, de clevetire şi toate acestea le facem pentru că nu ne rugăm… Şi nu numai atât, ci încă ceva. Toată viaţa omului să fie o rugăciune. Dacă muncind, nu iei aminte la Dumnezeu şi nu faci lucrul cum trebuie şi faci cumva să ocoleşti lucrul, cum s-ar zice chiuleşti de la lucru, înseamnă că nu-I slujeşti Lui Dumnezeu cu munca.

Mă gândesc iar la ai mei de acasă, Dumnezeu să-I odihnească. Munceau foarte mult. Munceau la plugărie. Şi mai demult nu era cum este acum că pui tractorul să are şi-l conduci, ci trebuia să creşti vite, să ai ce prinde la plug, să ai cu ce porni la muncă şi cu ce întreţine munca… După aceea cu coasa. Coseau de dimineaţa până seara şi nu ziceau că o făceau pentru Dumnezeu, ci sigur o făceau pentru lumea aceasta. Pentru că trebuiau să procure nutreţ pentru animale şi trebuiau să-i ajute pe cei din jur. Se poate spune că atunci oamenii trăiau din mâinile lor… Acum, repede la Metro sau mai ştiu eu unde să cumpărăm cutare şi cutare… Acum trăim din mâinile altora. Pe vremuri nu cumpăram pentru că nu aveam bani. A fost sărăcie la mănăstire la început. Când am venit eu şi a trebuit să mă duc la Sibiu pentru susţinerea licenţei, părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, n-a avut de unde să-mi dea bani de drum. Noroc că au venit nişte credincioşi care au lăsat pomelnice, s-au facut vreo două sute de lei şi mi-a dat bani să mă duc la licenţă. Aşa a fost atunci. Eu nu zic că trebuie să fie şi acum aşa, dar munca nu trebuie părăsită. Nu ne asemănăm cu Sfinţii Apostoli dacă nu lucrăm cu mâinile noastre.

Fiecare lucru în lumea aceasta îşi are rostul şi însemnătatea lui. Aşa că, şi munca poate fi rugăciune, şi rugăciunea poate fi muncă, dar fiecare îşi are locul ei. Când vine vremea de slujbă lăsăm munca şi mergem la slujbă, pentru că şi munca e slujbă până la slujbă, dar când vine vremea de slujbă, slujba e în loc de muncă. Nu trebuie să confundăm, să amestecăm lucrurile. Cine le amestecă nu ştie de Dumnezeu, nu ştie de program, face ce vrea el, nu ce trebuie să facă. Dar cine se eschivează de la treabă, că lasă că face celălalt ce ar putea să facă totuşi el, greşeşte şi înaintea Lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor (…)



https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/06/21/lucrul-mainilor/#more-871