Şi într-adevăr, într-o mănăstire trebuie să se întâmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pământ, şi anume minunea schimbării în bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii care trăiesc în lumea aceasta.
Dacă suntem mai înalţi decât patimile, dacă ne-am ridicat peste gândul veacului acestuia, nu se poate să nu avem plinătatea bucuriei pe care Domnul Hristos vrea să o avem, că doar spune în Sfânta Evanghelie clar: „Acestea vi le-am spus , ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15,11). Deci nu e o bucurie oarecare, ci o bucurie din bucuria Domnului Hristos, o bucurie deplină, neştirbită, o bucurie desăvârşită, o bucurie covârşitoare”.
Aşa trebuie să trăiască toţi creştinii, şi mai ales aşa trebuie să trăiască toţi călugării. Şi dacă nu este aşa, înseamnă că nu suntem în rostul nostru, că nu suntem deasupra lumilor , că suntem încă cufundaţi în lumea aceasta, că suntem încă astupaţi de răutăţi, că suntem hărţuiţi de pornirile pe care nu le binecuvintează Dumnezeu. Iar dacă se împlineşte cuvântul psalmistului, care zice: „Afară de Tine pe cine mai am în cer şi cu Tine ce-mi mai lipseşte pe pământ”, sau cuvântul Sfântului Marcu Ascetul că „Hristos se face toate celui ce crede” atunci suntem deasupra lumilor, în locul minunilor, suntem între cer şi pământ, suntem mai presus de lume, suntem mai aproape de cer.
Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 18 mai 1993 (selecţii din vol. “Lumini de gând”, Ed. Teognost, 2003)
https://parinteleteofil.wordpress.com/2015/04/01/deasupra-lumilor-in-locul-minunilor/#more-1019
No comments:
Post a Comment
Note: Only a member of this blog may post a comment.