Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trăieşte pe pămînt viaţă în­gerească, postind şi priveghind, cîntînd şi rugîndu-se, şi gîndind pururea numai lucruri bune de tot omul.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele vremelnice. întristează şi se întris­tează însă cu singura întristare mîntuitoare, cu care şi fericitul Pavel s-a întristat şi a întristat pe corinteni.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trăieşte pe pămînt viaţă în­gerească, postind şi priveghind, cîntînd şi rugîndu-se, şi gîndind pururea numai lucruri bune de tot omul.

Dacă pofteşte cineva ceva, se luptă ca să şi dobîndească. Dar dintre toate bunurile şi lucrurile vrednice de poftit cel fără asemănare mai bun şi mai vrednic de dorit este Dumnezeu. Câtă sârguinţă nu sîntem, aşadar, datori să arătăm, ca să dobîndim acest lucru bun şi vrednic de dorit prin fire?

Să nu-ţi întinezi trupul cu fapte de ruşine şi să nu-ţi spurci sufletul cu gînduri viclene; şi pacea lui Dumnezeu va veni peste tine aducînd iubire.

Chinuieşte-ţi trupul cu foamea şi cu privegherea, şi îndeletniceşte-te fără lenevire cu cîntarea şi cu rugăciunea; şi sfin­ţenia neprihănirii va veni peste tine aducînd iubire.

Cel ce s-a învrednicit de cunoştinţa dumnezeiască şi a dobîndit lumina acesteia prin dragoste nu va fi tulburat nicio­dată de duhul slavei deşarte. Iar cel ce nu s-a învrednicit încă de aceea, cu uşurinţă este prins de aceasta. Dacă, aşadar, unul ca acesta va căuta în tot ce face spre Dumnezeu, ca unul ce le face toate pentru El, mai lesne va scăpa cu Dumnezeu de ea.

Cel ce nu a cîştigat încă cunoştinţa dumnezeiască , care se agoniseşte prin dragoste, cugetă lucru mare despre cele să-vîrşite de el după voia lui Dumnezeu. Iar cel ce s-a învrednicit de ea zice din suflet cuvintele patriarhului Avraam, pe care le-a spus cînd s-a învrednicit de arătarea dumnezeiască: „Eu sînt pă-mînt şi cenuşă" (Facere XIX, 27).

Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă sme­renia, şi prin gîndurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumi­rea către Dumnezeu. Căci îşi aminteşte de purtarea lumească de mai 'nainte şi de feluritele greşeli, ca şi de ispitele ce i s-au întîmplat din tinereţe, şi cum din toate acestea 1-a izbăvit pe el Domnul şi 1-a strămutat de la viaţa pătimaşă la viaţa după Dum­nezeu. In felul acesta dobîndeşte pe lîngă temere şi dragostea, mulţumind pururea cu smerenie multă Făcătorului de bine şi Cîrmuitorului vieţii noastre.



Sfântul Maxim Mărturisitorul

„Obiceiurile cele rele ale creştinilor nu lasă neamurile să creadă în Hristos. Creştinii au să dea răspuns şi pentru neamuri”, Cuviosul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

Creştinii au poruncă de la Dumnezeu să se facă sfinţi, precum şi Dumnezeu este Sfînt. „Fiţi sfinţi, că sfînt sînt eu Domnul Dumnezeul vostru” (Lev. 19, 2). Pentru aceasta toate lucrurile şi obiceiurile creştinilor, se cuvine prin urmare să fie şi acestea toate sfinte, toate cinstite, toate cu bună aşezare, toate evlavioase, încît văzîndu-le pe acestea, cei necredincioşi şi neamurile, nu numai să laude pe creştini ca pe o sămînţă binecuvîntată de Dumnezeu, precum zice Isaia: „Şi se va cunoaşte întru neamuri sămînţa lor şi a fiilor lor în mijlocul popoarelor, tot cel ce va vedea pre ei îi va cunoaşte, că aceştia sînt sămînţă binecuvîntată de Dumnezeu.” ( Is. 61, 9 ); ci să se îndemne încă să creadă în Iisus Hristos şi să primească credinţa creştinilor.

Văzînd neamurile cele necredincioase că la creştini se ţin lucruri şi obiceiuri păgîneşti, nu se îndeamnă să creadă în Hristos şi să slăvească pe Dumnezeu şi Tatăl, precum ne-a poruncit Domnul zicînd: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vază lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pre Tatăl vostru cel din ceruri” ( Mat. 5, 16 ); ci se pornesc şi zic acestea: „Creştinii se laudă că sînt mai buni decît noi în credinţă, dar şi ei sînt asemenea ca şi noi, pentru că lucrurile şi obiceiurile pe care le facem noi şi ei le fac”; şi cu aceste cuvinte hulesc pe Dumnezeu şi numele cel sfînt al creştinismului şi cauza acestei hule sîntem noi, după cum însuşi Dumnezeu, cu multă întristare zice: „Pentru voi numele Meu pururea se huleşte întru neamuri” (Is. 52, 5). Pentru aceasta foarte cu înţelepciune şi prea cu adevărat spune un părinte: „Că noi creştinii, avem să dăm seamă înaintea lui Dumnezeu, nu numai pentru noi, ci şi pentru neamuri şi pentru cei necredincioşi.”

Dacă noi am avea viaţă sfîntă, precum şi credinţa ne este sfîntă, într-adevăr am fi tras şi pe păgîni la credinţa noastră cea creştinească. Şi aceasta este pricina pentru care Domnul a asemănat Împărăţia cerurilor şi propovăduirea dumnezeieştii Evanghelii cu aluatul. „Asemenea este Împărăţia cerurilor, aluatului, pre care luîndu-l muierea l-a ascuns în trei măsuri de făină pînă ce s-a dospit toată” (Mat. 13, 33), ca să ne arate prin asemănarea aceasta, că, precum aluatul cînd se va frămînta cu făina, schimbă întru asemănarea lui toată făina aceea şi o preface în aluat, şi acela iarăşi poate să schimbe altă făină şi să o facă iarăşi aluat.

Într-acest chip şi Domnul a pus întîi pe Apostolii Săi ca pe un aluat al credinţei în cele trei neamuri de oameni: al iudeilor, zic, al păgînilor şi al samaritenilor (că aceştia erau între iudei şi neamuri [adică păgîni, n.n.], dar nici iudei desăvîrşiţi şi nici neamuri desăvîrşite); şi aşa frămîntîndu-se, ne-au făcut aluat asemenea lor, sau asemenea creştinilor. A lăsat deci pe ceilalţi oameni, adică pe cei necredincioşi şi necinstitori de Dumnezeu, ca să-i prefacem noi creştinii în credinţa lui Hristos şi, ca un aluat ce sîntem, să-i frămîntăm pe toţi şi să-i facem aluat asemenea nouă, adică credincioşi creştini.

Acum socotiţi de cîtă osîndă sîntem noi vrednici! Apostolii, care erau atît de puţini, au întors pe cei mai mulţi din oameni la buna credinţă, iar noi care sîntem atît de mulţi, nu putem acum să întoarcem pe cei puţini necinstitori de Dumnezeu ce au mai rămas. Pentru ce? Pentru lucrurile noastre cele viclene şi pentru viaţa şi petrecerea noastră cea păgînească şi stricată; de aceea a zis dumnezeiescul Gură de Aur: „Pentru aceasta a amestecat Dumnezeu mulţimea celor ce credem Lui, ca să împărtăşim pe ceilalţi din cunoştinţa noastră (creştinească). …Că dacă 12 oameni pe toată lumea a frămîntat-o, înţelegeţi cîtă este răutatea noastră, cînd atîţia fiind, să nu putem îndrepta pe cei ce au rămas, atîtea milioane fiind noi, am fi de ajuns să se facă frămîntătura” (Omilii la Matei 46)*.

Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul „Hristoitia. Bunul moral al creştinilor”, Ed. Egumeniţa, pg. 37-39 via paterika

Notă: *Deci socotiţi cîtă osîndă vom lua noi creştinii, fiindcă pentru reaua noastră vieţuire, noi ne-am împuţinat, iar închinătorii de idoli [adică păgînii şi sectanţii, n.n.] şi turcii [adică musulmanii, n.n.] s-au înmulţit.

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Două minunate arătări ale Maicii Domnului la Marea Lavră, Sfântul Nicolae Velimirovici

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu adesea s-a arătat credincioşilor celor aflaţi în nevoie: uneori ca să îi întărească mai departe pe calea asprelor nevoinţe, alteori ca să îi vindece de boală, sau să le descopere anumite taine de neapărată trebuinţă sufletelor lor.

În Marea Lavră din Sfântul Munte Athos au avut loc două astfel de minunate arătări, asemănătoare între ele. În timpul unui Sfânt şi Mare Post, la vremea cântării Acatistului celui Mare, Sfântul loan Cucuzel şedea în biserică, obosit, înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cum şedea, a adormit. Chiar atunci Cea Sfântă şi Preacurată s-a arătat lui şi i-a zis: “Bucură-te, o, Ioane! Cântă şi nu înceta a cânta, căci iată pentru aceasta eu cu tine voi fi pururea!” Zicând aceasta, ea a pus un ban de aur în mâna Sfântului loan. Când s-a trezit din aţipire, iată banul de aur era în palma lui. După aceea, nenumărate minuni s-au lucrat la acea sfântă icoană a Maicii Domnului, precum şi de la banul de aur de ea dăruit Sfântului loan Cucuzel.

A doua arătare s-a făcut înaintea Sfântului Grigorie monahul care, ca şi Sfântul loan Cucuzel, era cantor bisericesc. Patriarhul Kallistos hotărâse ca la Sfântă Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, să se cânte în cinstea Maicii Domnului De tine se bucură… în loc de obişnuita cântare Cuvine-se cu adevărat… Dar succesorul său, Patriarhul Philotei, a anulat hotărârea înaintaşului lui şi a poruncit să se cânte Cuvine-se cu adevărat, ca la toate Sfintele Liturghii de peste an, ca fiind o cântare mai scurtă. Cu toate acestea, la vecernia Botezului Domnului, de faţă fiind Patriarhul Grigorie al Alexandriei, Sfântul Grigorie a cântat după vechea rânduială, De tine se bucură, îndată după aceasta, Cea Sfântă şi Preacurată i s-a arătat lui şi, precum odinioară Sfântului loan Cucuzel, i-a dăruit şi lui un galben de aur, şi i-a zis: “Recunoscătoare îţi sunt pentru cântarea ce aduci cinstirii mele”. De la această slăvită minune s-a instituit ca totdeauna la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare să se cînte în cinstea Maicii Domnului cântarea De tine se bucură.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sursa: Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 1 octombrie

Învăţătură despre exorcisme - Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Într-o zi l-am dus la Părintele Porfirie pe un preot care avea o problemă gravă ce îl preocupa de mult timp, neputându-şi da seama că boala unei persoane era de natură neurologică sau simptomul unei demonizări.

Deşi în ziua aceea se simţea foarte rău, Părintele Porfirie şi-a dat seama de îndată despre ce era vorba şi i-a spus:

– Eşti tu oare Sfântul Antonie ca să exorcizezi şi să alungi demonii?

În vremea aceea, preotul de care am spus mai sus făcea mai multe exorcizări decât ar fi trebuit poate să facă în cazul respectiv.

– Nu, nu sunt, îi răspunse preotul.

– Ei, dacă nu eşti, atunci de ce tulburi demonii cu exorcismele, iar apoi laşi victima pe mâna lor să o chinuie? Ascultă-mă, părinte – continuă Bunicuţul – este un mare păcat, cu totul inacceptabil, ceea ce fac astăzi unii care se hirotonisesc pe sine exorcişti, exorcizând public, în faţa unor mari mulţimi de oameni. Nu ştii că demonii îi pot asalta şi pe cei sănătoşi care sunt de faţă la exorcizări, începând să creadă că sunt şi ei demonizaţi? Şi încă îi ispitesc şi pe preoţii care îi alungă. În ultimul timp vin la mine foarte mulţi oameni care cred că sunt demonizaţi, fiindcă au asistat la o exorcizare publică, în anumite locuri. De aceea părinte, fiindcă te văd tânăr, îţi voi da o învăţătură despre exorcisme.

Trebuie avut în vedere faptul că preotul care face exorcizarea se adresează nemijlocit demonului şi, prin puterea sa preoţească, îi porunceşte să iasă. Dacă nu este priceput, poate fi vătămat el însuşi. Cel mai bine şi mai cuminte este ca, în loc să poruncească demonului şi să-l ameninţe, să se roage lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintei Liturghii, a Tainelor şi a altor rugăciuni, să-şi trimită Harul celui aflat în suferinţă. Astfel, Harul lui Dumnezeu îl acoperă ca o rouă pe cel suferind, iar preotul nu mai este în primejdie de a fi prins în capcana ispitelor şi de a cădea în semeţie sau în vreo rătăcire.

Atenţie! Nu spun să nu se mai citească exorcisme oamenilor care nu se mai pot ajuta deloc pe sine, ci să se citească, dar cu mare discernământ şi, mai degrabă, în tăcere, spuse Bunicuţul în încheiere.

După un timp, acelaşi preot despre care am povestit mai sus, mi-a spus următoarele:

– De curând am vizitat Muntele Athos. Am fost foarte impresionat auzind că şi părintele Paisie, un Bătrân cunoscut, luminat şi plin de discernământ, mi-a spus acelaşi lucru pe care mi-l spusese Părintele Porfirie. De bună seamă, Sfinţii ştiu mult mai bine decât noi cum lucrează demonii. Despre acest subiect părintele mai spunea:

– Am aflat că unii citesc exorcismele cu voce tare, de parcă demonii nu i-ar auzi oricum. Cel mai bine, părinte, este ca la proscomidie să-l pomeneşti pe cel aflat în suferinţă, rugându-l pe Dumnezeu să-l ajute”.

Sursa: Anastasios Sotirios Tzavaras, „Amintiri despre Bătrânul Porfirie, părintele nostru duhovnicesc, străvăzător şi înaintevăzător”, Bunavestire, Bacău, 1999

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

  Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 29 august. Este ultima mare sarbatoare din anul bisericesc, pentru ca pe 1 septembrie incepe un nou an. Ziua Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul este o zi de post. Ni se cere sa postim in aceasta zi, pe de o parte ca sa nu ne asemanam cu Irod, care din cauza ospatului fara masura, a cerut ca Salomeea sa-i danseze si drept rasplata i-a oferit capul Sfantului Ioan Botezatorul, iar pe de alta parte, ca sa ne asemanam cu viata infranata a lui Ioan.

Exista persoane care au sustinut ca ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul prefigureaza Vinerea Patimilor. Si dupa cum postim in fiecare vineri, ca zi a rastignirii Domnului, tot astfel se cuvine sa postim si in aceasta zi.

Mentionam ca in afara posturilor de lunga durata, avem si posturi de o zi:
- miercurea, ziua in care Mantuitorul a fost vandut;
- vinerea, ziua in care a fost rastignit;
- pe 14 septembrie - Inaltarea Sfintei Cruci, in amintirea Patimilor Mantuitorului;
- pe 5 ianuarie, in Ajunul Bobotezei, in amintirea postului pe care il tineau in vechime catehumenii care urmau sa fie botezati in ziua praznuirii Botezului Domnului.

Sunt si persoane care postesc si lunea, in ziua inchinata sfintilor ingeri.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este o sarbatoare cu semnificatie eshatologica, precum este si Schimbarea la Fata a Domnului si Adormirea Maicii Domnului. Prin Schimbarea la Fata ni se descopera chipul pe care il va avea omul unit cu Hristos - chip de slava, prin Adormirea Maicii Domnului se arata ca cel care L-a purtat pe Hristos se muta de la stricaciune la nestricaciune, in vreme ce prin aceasta sarbatoare ni se reveleaza ca toti cei care nu au fost straini de pocainta vestita de Sfantul Ioan Botezatorul vor ajunge in rai.

Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca cele trei sarbatori sa fie praznuite in luna august, ultima luna din anul bisericesc, ca semn ca acest chip al lumii va trece, ca cer nou si pamant nou vor fi (Apocalipsa cap 21).

Sfantul Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost doar acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Capul Sfantului Ioan a avut, dupa traditia Bisericii, o istorie aparte. El a fost de trei ori pierdut si de trei ori aflat. Prima si a doua aflare a capului este sarbatorita pe 24 februarie, iar A treia aflare a capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 25 mai.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut.

Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah, luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie si o bisericuta, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el l-a luat si l-a ascuns din nou in pamant, in acelasi loc.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand Sfantul Ioan Botezatorul s-a aratat unor doi calugari si le-a poruncit sa dezgroape cinstitul sau cap. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

In vreme ce calugarii calatoreau cu capul sfantului intr-un sac, au intalnit un olar si i-au dat acestuia sa duca sacul. Din cauza lenevirii lor, Sfantul Ioan i-a cerut olarului sa fuga de cei doi calugari. Ajuns acasa, olarul s-a bucurat de multe binefaceri datorita prezentei capului prorocului. Cand si-a simtit sfarsitul, olarul a pus capul sfantului intr-o racla si l-a daruit surorii sale. Racla va ajunge in grija lui Eustatiu, un monah arian, care locuia intr-o pestera. Multe minuni se vor petrece la aceasta pestera. Din nefericire, Eustatiu spunea ca datorita puterilor sale sunt prezente minunile, oamenii nestiind ce ascunde in pestera sa. Dupa un timp, Eustatiu, stiind ca va fi trimis in exil, ingroapa capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Pestera va fi locuita de niste monahi credinciosi, care vor ridica in apropierea ei o manastire. In anul 452, arhimandritul Marcel, staretul acelei manastiri, a vazut un foc mare la pestera de langa orasul Emesa, in timpul cantarii psalmilor. Asa a aflat in chip minunat capul sfantului. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.


Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul - traditii si obiceiuri

In ziua de 29 august, cand praznuim Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, exista credinta in popor ca nu trebuie sa se foloseasca cutitul, totul se rupea cu mana. In popor se vorbea si de inceperea unui post, numit "de la cruce pana la cruce", un post care tinea pana pe 14 septembrie (Inaltarea Sfintei Cruci), neconsemnat in calendarul crestin, care avea rolul de a-i curati pe cei care au savarsit omoruri sau alte pacate grave.

Tot in popor era intalnita si interdictia de a taia si manca fructe si legume cu forma rotunda, de exemplu pepenele nu era consumat in aceasta zi. Subliniez ca aceste obiceiuri nu au legatura cu Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, deci, nu trebuie respectate.

http://www.crestinortodox.ro/sarbatorile/taierea-capului-sfantului-ioan-botezatorul-121005.html

Șiragul de metanii: mitralieră împotriva diavolului, Sfantul Paisie Aghioritul

Să ții șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.

– Gheronda, ce însemnătate are șiragul de metanii?

– Șiragul de metanii este o moștenire, o binecuvântare, pe care ne-au lăsat-o Sfinții noștri Părinți. Chiar și numai pentru faptul că este moștenire de la Sfinții Părinți, îi dă o mare valoare. Vezi, unuia i-a lăsat bunicul său moștenire un lucru neînsemnat, pe care îl păstrează ca pe un talisman. Cu cât mai mult șiragul de metanii, pe care ni l-au lăsat moștenire Sfinții Părinți!

Mai demult, când nu existau ceasuri, monahii măsurau vremea de rugăciune cu șiragul de metanii, dar nodurile șiragului erau simple. Odată, un pustnic, care făcea multă nevoință, multe metanii etc., a fost necăjit de diavolul, care îi desfăcea nodurile de la șiragul de metanii. A făcut, sărmanul, metanii într-una, până ce a căzut frânt, deoarece nu putea să le numere, de vreme ce diavolul îi desfăcea mereu nodurile. Atunci i s-a arătat Îngerul Domnului și l-a învățat cum să împletească nodurile, astfel încât fiecare nod să închipuiască nouă cruci. După aceea diavolul, care se cutremură de Cruce, nu a mai putut să le desfacă. Astfel, fiecare nod al șiragului de metanii are nouă cruci, care simbolizează nouă cete îngerești.

– Gheronda, ce înseamnă treizeci și trei, cincizeci, o sută și trei sute de noduri pe care le au șiragurile de metanii?

– Numai numărul de treizeci și trei este simbolic. El simbolizează cei treizeci și trei de ani pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Celelalte numere ne ajută numai să numărăm metaniile pe care le facem sau de câte ori rostim rugăciunea.

Există mașini care au o sfoară cu un mâner la capăt și, atunci când vrei s-o pornești, tragi de câteva ori sfoara cu putere, până ce i se dezgheață uleiurile. La fel este șiragul de metanii. Este sfoara cu care tragem o dată, de două ori, de trei, de zece ori, până ce se dezgheață uleiurile duhovnicești și pornește mașina duhovnicească a rugăciunii neîncetate. Iar după aceasta inima lucrează singură rugăciunea. Dar și atunci când inima a pornit în lucrarea rugăciunii, nu trebuie să lăsăm șiragul de metanii, pentru ca să nu fie și alții îndemnați să-l lase, când încă nu a pornit inima lor să lucreze rugăciunea.

– Gheronda, atunci când țin șiragul de metanii în mână și rostesc Rugăciunea mecanic, nu cumva există primejdia de a plăcea oamenilor?

– Dacă rostești Rugăciunea la exterior, pentru a plăcea oamenilor, chiar dacă ai face bătături la mâini, la nimic nu-ți va folosi. Îți va aduce numai oboseală, și simțământul fals că, chipurile, te îndeletnicești cu Rugăciunea minții.

– Gheronda, eu nu m-am obișnuit să țin șiragul de metanii în mână.

– Să ții șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte Duhovnicești 6 – Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 63-64. Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu

Sfantul Moise Etiopianul

Sfantul Cuvios Moise a fost de neam etiopian. La inceput a fost slujitorul unui politician, dar din cauza nedreptatilor sale, a fost alungat. Sfantul Moise s-a alaturat unei cete de talhari si cu timpul a ajuns conducatorul acesteia.

Dupa o vreme, cuprins de o mustrare de constiinta pentru relele savarsite, paraseste ceata de talhari si se retrage intr-o manastire. Aici isi va plange pacatele savarsite, dar va lupta multa vreme cu demonii desfranarii care aduceau asupra lui ganduri necurate si pofte ispititoare. Atat de aprinsa a fost lupta sa cu acesti demoni, incat le-a spus fratilor sai: "Atata suparare am suferit de la razboiul poftei trupesti, incat putin de n-am cazut din fagaduinta monahiceasca".

Dupa sase ani de cumplit razboi cu demonii, s-a vindecat in chip minunat de toate inchipuirile, cugetele si gandurile de curvie pe care i le semana in suflet diavolul.

Sfantul Moise Etiopianul a fost sfintit preot la batranete. El si-a prevazut si ceasul si felul mortii. Intr-o zi el le-a zis ucenicilor lui sa fuga ca sa-si scape vietile, deoarece manastirea avea sa fie atacata de necredinciosi.

Cand ucenicii i-au cerut sa vina cu ei, ca sa scape impreuna, Avva Moise le-a zis ca el a fost talhar mai demult, si se cuvine ca acum sa-si ia plata pentru relele lui, dupa cuvantul: "Toti cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei 25: 52). Asadar, Avva Moise a ramas in manastire impreuna cu sase frati care nu au voit sa il lase singur, si au venit talharii si i-au ucis pe toti sapte. Asa a trecut la cele vesnice Moise Etiopianul, la varsta de 75 de ani.

Troparul Sfantului Moise Etiopianul

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor si cu suspinurile cele dintru adanc ai facut ostenelile tale insutit roditoare; si te-ai facut luminator lumii, stralucind cu minunile, Moise, parintele nostru. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintilor Mucenici Diomid si Lavrentie;
- Dreptului Iezechia, regele;
- Sfintei Ana Prorocita, fiica lui Fanuel;
- Sfintilor treizeci si trei de Mucenici din Iraclia.

http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-moise-etiopianul-120990.html

„Nimic din viaţă nu te căleşte mai mult, nu te redresează şi nu te umanizează decât suferinţa” ( Părintele Iustin Pârvu )

Pe 20 iunie părintele Iustin Pârvu a fost înmormântat la ctitoria sa de la Petru Vodă. Peste 10 000 de credincioşi au venit atunci pentru a-l vedea încă o dată pe unul dintre cei mai mari duhovnici ai acestui neam. Cuminte, părintele i-a aşteptat pe toţi şi i-a răsplătit cu un surâs de dincolo de marginile acestei lumi.
Rândurile de mai jos, parte a unui dialog purtat cu dânsul în urmă cu mai mulţi ani, se vor o evocare şi o ultimă îngenunchere sub epitrahilul său.



Părinte, ce e iubirea Dumne­zeiască?

Păi, întâi omul Îl iubeşte pe Dumnezeu, după aceea făptura Lui.

Dar cum ajungem la iubirea dumnezeiască?

Prin binele pe care‑l facem aproapelui. Ajuţi aproapele – te apropii de Dumnezeu. Nu ajuţi pe aproapele – te depărtezi de Dumnezeu. Acuma, frăţia ta, dacă vrei să te apropii, să te iubeşti cu Dumnezeu, lasă lumea deşartă. Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim, toată grija cea lumească acum să o lepădăm…

Dar nu putem să ne lepădăm şi în lume fiind?

Nu poţi să te lepezi, pentru că altele sunt condiţiile afară, acolo… Adică poţi şi afară să te apropii de Dumnezeu, dar îs condiţii mai grele, măi. De aceea, omul când merge la mănăstire, nu înseamnă că s‑a lepădat de lume, s‑a lepădat de păcatele lumii, relele lumii.

Dar lumea o iubeşte.

Şi iubeşte pe Dumnezeu şi lumea. El nu vine aici să stea aşa, să se uite la soare. A venit aici să se roage pentru el şi pentru lume. Ăsta e scopul călugărului. El este îngerul prezent pe pământ, chipul îngeresc care face legătura între Dumnezeu şi om. Este un trimis al lui Dumnezeu, care să lucreze împreună cu Domnul.

Ca să ai râvnă, cum o alimentezi?

Te pui pe trăire. Râvna nu vine aşa, Doamne, cu coşul, de sus. Râvna vine prin stăruinţă. Stăruieşti, te spovedeşti, te împărtăşeşti, te ţii de biserică, asculţi duhovnicul, te smereşti…

Părintele Cleopa ne vorbește despre hainele vulgare

Tu, femeie de ocară,
Şi cu mintea ta uşoară Pentru ce tu te vopseşti Şi te tot sulemeneşti?

Părul tău ţi l-ai tăiat Şi arăţi ca un băiat, Pantaloni ai pe picioare, Nu te ruşinezi tu oare?
Fusta tu o ai scurtat, Unghii mari tu ţi-ai lăsat, Capul nu ţi-l mai acoperi, Chiar şi burta ţi-o descoperi.

Sufletul ţi-ai chinuit Şi buzele ţi-ai vopsit, Umbli cu picioare goale Cu pantofi şi cu sandale.

La gât tu ţi-ai pus zorzoane Şi în păr nişte piroane. Nişte bolduri ascuţite În păr stau urât vârâte.

În urechi ţi-ai pus cercei, Parcă-s nişte clopoţei Ce se clatina-n văzduh Ca vârful vara la stuf.

Ţi-ai luat pantofi de lux Cu tocurile ca un fus, Şi pe fata te-ai fardat, Cu multă pudră te-ai dat.

Te-ai făcut o jucărie, A diavolilor prăvălie, Unde toate se fălesc Din cele ce amăgesc.

Care-nseala pe bărbaţi Şi-aduna pe desfrânaţi, Pe tine să te privească Şi cu tine să curveasca.

Te-ai făcut cursa satanei Care prinde toţi golanii. O, femeie dezmăţată, Mândră şi destrăbălată!

Pentru ce tu te vopseşti Şi cu creion te-nnegresti, Sprâncenele le jumuleşti Şi unghiile le mânjeşti?

Te-ai făcut un idol viu, Prea straniu şi prea pustiu. De Hristos te-ai despărţit Şi de diavol te-ai lipit.

Tu munceşti mereu cu zor, Banii dai la coafor Ca să te ferchezuieşti Şi mereu să te vopseşti.

Ca să te arăţi frumoasă Cu vopseaua cea aleasă, Dar frumuseţea de vopsea Nu ştii că nu e a ta?

Căci nu e decât spoiala Şi cu apă ea se spală, Şi după vopsea prea multă Ai rămas mult prea urâtă.

Te-ai mascat şi te-ai vopsit, Dar nimic n-ai folosit, Că masca ta a căzut Şi-ai rămas un chip de lut.

Tu acum dai cu parfum Ca să miroşi pe drum. Dar nu ştii că vei muri Şi-n pământ vei putrezi? Şi-atunci frumuseţea ta Viermii o vor mânca. Sau n-ai auzit tu oare Ca în iad e grea putoare?

Şi atâta e de grea De nu o poţi cugeta. Nimenea nu poate spune Putoarea din acea lume

Unde ai a te munci De nu te vei pocăi. Şi de ea nu vei scăpa, De nu mă vei asculta.

Lasă acum al tău parfum, Cât mai eşti încă pe drum. Că vei ajunge în grea putoare, Veşnică, necruţătoare.

Eşti femeie învăţată, De neam mare, răsfăţată, Pentru ce te tot sluteşti Şi te mai sulemeneşti?

De ce fusta ţi-ai scurtat Şi părul ţi l-ai tăiat? Că sminteşti pe toţi în cale Umblând cu picioare goale.

Parcă eşti un cocostârc Sau maimuţa de la circ Te duci şi la mănăstiri Că turist, cu musafir, Intri-n biserica goală, Fără de nici o sfială. Multă îndrăzneală ai Nu gândeşti la iad, la rai.

Nu te temi tu de urgie, De-a lui Dumnezeu mânie? Despuiata ca un drac Faci sminteală şi păcat.
Undita satanei eşti Ca pe toţi rău îi sminteşti, În biserică, pe drum, Cu mirosul de parfum.

Tu de suflet îţi baţi joc Şi aprinzi al poftei foc La flăcăi şi la bărbaţi Şi la oamani însuraţi.

Dar să ştii că vei muri Şi-n pământ vei putrezi, Şi-atunci frumuseţea ta Viermii au a o mânca.

Iar sufletul tău spurcat Dracilor va fi predat Spre al duce la urgie Şi la muncă pe vecie.

Să ştiţi voi, femei nebune, Că altfel nu pot a vă spune, Banii ce i-aţi cheltuit Pe fardat şi pe vopsit Cu dânşii aţi cumpărat Focul cel neîncetat Care-n iad arde pe toate, Pe femeile fardate.

Pe cele ce s-au vopsit Şi părul l-au încreţit Ca să pară mai frumoase, Având chipuri mincinoase Care-ndeamna la curvii Şi alte blestemaţii, Şi prin multe alte fapte Aduc sufletui moarte. Oare nu ştii că dai seama, Tu, femeie prea vicleană, Când cu lux te-mpodobesti Şi fata sulemeneşti?

Că eşti cursa de sminteală Şi femeie de ocară Pe toţi tu îi sminteşti Şi sufletul îţi chinuieşti.


Le aduci lor lupte grele Cu pofte şi gânduri rele, Spre a-i duce-n desfrânare Şi la veşnică pierzare.

Vrei să miroşi pe drum Cu mirosul de parfum, Dar nu ştii că eşti putoare Şi a viermilor mâncare?

Nu ştii că ai a muri Şi că te vei impuţi? Iar trupul tău cel frumos Va să fie viermănos?

Acestea voi să le ştiţi Care vă sulemeniţi, Care fața v-aţi fardat Şi fusta o aţi scurtat. Că sunteţi o grozăvie, Privelişte de curvie, Ca toţi care vă privesc Foarte tare se smintesc.

Că văd în voi fiecare Prea multă neruşinare. Ca pe scenă vă aflaţi, Ca la teatru vă-mbrăcaţi. În biserici când intraţi Voi nu va mai ruşinaţi Cu mâini şi picioare goale, Cu multă neruşinare. Cu capul descoperit Şi cu pieptul tot golit, Parcă la bal aţi intrat În costum de dechizat.

Cu fustă scurtă de tot, Că nu are nici un cot, Şi când vreţi să va-nchinati Fundul la toţi arătaţi.

Să te rogi tu ai venit, Dar pe toţi tu i-ai smintit. Dacă ai vreun necaz mare Sau o cerere oarecare, Oare cum vei suspina Sau cum poţi a lacrima, Cu Domnul de vorb-a sta De nu ştii a te-mbraca?

Din scripturi n-ai auzit Cum că cei ce au greşit, Cu sac ei se îmbrăcau, Cenuşa pe cap puneau. Când veneau de se rugau, Numai în genunchi şedeau. Domnu-asa îi ascultă Şi cererea le-o împlinea?

Vii ca să te împărtăşeşti Şi buzele îţi vopseşti? Vai de tine de greşeşti Că amar te osândeşti!


Serafimul oarecând Cărbunele ridicând De pe altarul sfinţit Cu mâna n-a îndrăznit. Cărbunele cel înfocat Cu cleştele el l-a luat, Iară tu, un chip de lut, Nici atâta n-ai ştiut? Vai, ce mare îndrăzneală, Ce nebună chibzuială! Focul Dumnezeirii primeşti Cu vopsea vrei să-l vopseşti? Oare nu te temi deloc Că vei arde cu greu foc? Ca focul ceresc primeşti Şi buzele ţi le vopseşti?

La acestea eu gândind, Lăcrimând şi tânguind De atâta împietrire Şi de multă nesimţire, La la care voi aţi ajuns Ocărând Darul de sus, Sufletul mi se-ntristeaza Şi ochii îmi lăcrimează.

Aţi ajuns o grozăvie, A dracilor jucărie, O privelişte prea mare Ce duce la desfrânare. La moarte nu vă gândiţi, De ruşine voi nu ştiţi, În biserici şi pe drum Cu mirosul de parfum.

Ia gândiţi-vă acum La cele ce am să spun: De ar fi o mare grabă Să fugiţi prin râpi şi iarbă, Oare ce-aţi face atunci Cu blestemaţii papuci, Care nici pe trotuare Nu te ţin bine-n picioare?


Şi apoi ce-aţi face oare, Dac-ar fi o grabă mare, Să fugiţi la o salvare De vreo primejdie mare? Cu fusta cea strâmtă tare, Ce vă leagă de picioare, Voi nu puteţi nicidecum Să păşiţi cu spor în drum. Că e strâmtă, retezată, Şi-i destul de strâns legată Peste coapse, peste șale, De nu poţi păşi pe cale.


De eşti femeie cuminte, Cugetă şi ia aminte La tradiţia străbună Şi la-mbracamintea bună Ce strămoşii îmbrăcau Şi cu cinste o purtau.

Bărbaţii purtau sumane Şi femeile tulpane. Fuste lungi şi şaluri grele Le împodobeau pe ele, Fără luxuri şi scumpeturi Şi-alte multe marafeturi.


De eşti femeie cuminte Şi de vrei să iei aminte, Ia priveşte dacă vrei La cele sfinte femei În biserci zugrăvite Şi-n icoane învechite. Ia aminte şi priveşte Şi bine te lămureşte Cum sunt ele îmbrăcate, Cu veşminte luminate, Cu lungimea până jos Şi croitul lor frumos. Că citeai pe faţa lor Prea-ndumnezeitul dor Cu care au alergat Către Domnul împărat.

Femeie nepricepută, De eşti sluta şi urâtă Şi de vrei să înfloreşti, Fecioria s-o păzeşti, Curăţia să cinsteşti, Sufletul să-l curăţeşti Cu post şi cu rugăciune Şi cu alte fapte bune.

Căci din buna aşezare Trupul tău se face floare Care frumos înfloreşte Şi fata împodobeşte. De vrei tu să fii frumoasă, Vestită şi drăgăstoasă, De suflet să te-ngrijesti, Foarte să-l împodobeşti Cu o curată vieţuire, Cu post şi mărturisire, Cu evlavie curată Şi cu viaţa nepătată, Cu smerenie înaltă, Cu milostenie bogată La săraci şi la străini Şi la toţi bunii creştini.

Rugăciune ne-ncetata Cu lacrimi amestecată, Iară din Sfânta Scriptură Să ai multa-nvatatura. Să fii bună către toţi, Către fii, către nepoţi. Biserica să o iubeşti Şi la ea să te grăbeşti. Pe toţi să-i înveţi de bine, Fie omul orişicine. Viaţa ta se va schimba, Mai frumoasă va părea.

Şi chiar şi sufletul tău, Ajutorând Dumnezeu, Va ajunge să-nflorească Cu o frumuseţe firească.


Cele şapte răutăţi ce se nasc din lux şi sulmenire Iată ce vreau să mai ştiţi, Cei ce vă sulemeniţi, Ca din lux şi din dezmăţ Se nasc şapte răutăţi.

Voi, femei, şi voi, bărbaţi, Adesea să învăţaţi Ca-NTÂI moleşeala vine La bărbaţi şi la oricine.

Cine luxul îl iubeşte Şi se tot sulemeneşte Acela-i gingaş, fricos, La lucru ne-ndemânos.

Iar sufletul greu tânjeşte Şi mereu se chinuieşte Cu pofte şi gelozii Şi alte blestamatii.

Al DOILEA, voi să ştiţi, Care vă sulemeniţi, Că banii îi cheltuiţi Şi-averea o risipiţi Pe la lucruri de prisos Ce n-aduc nici un folos, Dar vă aduc sărăcie Şi a iadului urgie.

Iar al TREILEA păcat Ce se naşte din fardat – Cu banii ce-i cheltuiţi Pe săraci nedreptăţiţi. Banii voştri nu îi daţi La săraci, la scăpătaţi, Ci la coafor i-aţi dus Şi numai pe lux i-aţi pus.

Pentru care-amar şi vai, Voi v-aţi depărtat de răi, Trupul vostru-mpodobiti Şi tot îl sulemeniţi.


Mâine trupul va muri Şi foarte se va-mpuți, În pământ se va strica Şi viermii îl vor mânca.

Iar a PATRA răutate Ce se naşte din lux, frate, Este că voi ajungeţi La sfada şi al dispreţ Că fiecare din voi Vrea mereu haine mai noi, Vrea la modă să trăiască Şi mereu să cheltuiască. Ca să fie el în sat Mai de seamă şi bogat, Să se-arate mai frumos Şi că este arătos.

Al CINCILEA rău ce vine, La bărbaţi şi la oricine, Din prea multa-mpodobire Şi reaua sulemenire, Este că ei rău smintesc Pe toţi care îi privesc Şi-apoi nasc fără să vor Gânduri rele-asupra lor.

Că-i aruncă în vâltoare, În război şi tulburare, De gânduri şi fapte rele Care se nasc din vedere. Că îi văd împodobiţi Şi foarte sulemeniţi, Şi aşa ei se smintesc Şi cu mintea ei greşesc. Că sminteală a intrat În sufletul lor curat

Şi-i tulbura foarte tare Cu gânduri de desfrânare. Deci voi, cei sulemeniţi, Care vă împodobiţi, Trebuie să vă gândiţi Că iadul o să-l moşteniţi Şi în ziua cea de-apoi Aveţi a da seama voi Câte suflete-ați smintit Prin lux şi împodobit.

Iar al ŞASELEA rău este, Este că fără de veste, Cei ce luxul îl iubesc Şi se tot sulemenesc Stârnesc şi-o râvna nebună, Pofta cea fără de strună, Că alţii lor să urmeze Şi cu lux să se-ntineze, Cu multă sulemenire, Cu lux şi împodobire, Şi pentru-aceasta răutate Au foarte grele munci, frate.

Şi al ŞAPTELEA greşeşte Acel ce se-mpodobeste Precum eu am să-ţi arăt Ca să fii orientat.

Că sunt unele femei Ce nu au nici un temei, Sunt sărace, necăjite Şi de bani tare lipsite, Dar arzând de foc lumesc, Foarte tare se gătesc Şi-ncă se mai şi mâhnesc Că puţin se-mpodobesc Că nu-s şi ele bogate Şi frumos tare-mbracate, Neavând însă mijloace, După plac să se îmbrace, Cinstea lor o dau pe bani Pe la diferiţi golani, Apoi iau haine frumoase Ca să fie arătoase Şi s-arate-a fi bogate, Că-s la modă îmbrăcate, Şi-asa-şi vând sufletul lor Pe modă şi pe amor.

Se dau la destrăbălări Şi la multe desfătări, Şi ajung a se munci Şi iadul a-l moşteni.


Iată, ai auzit tu, frate, Şapte fapte de răutate Ce se nasc astăzi în lume Din împodobiri nebune.

De acum nu mai dori Tu a te împodobi Să fugi de sulemeniri Şi de alte-mpodobiri. Acestea duc la curvie, La scandal şi sărăcie, La sminteală şi la râs, La lucruri care-s de plâns.

Iar în veacul viitor Toţi vor arde în cuptor, Nu-n cuptor cu lemne aprins, Ci-n cuptorul cel nestins. Toţi care se-mpodobesc Şi se tot sulemenesc, De nu se vor pocăi, În veci au a se munci.

Fericit cel ce are în sine întotdeauna aducerea-aminte de Dumnezeu ( Sfântul Efrem Sirul )

Fericit cel ce are în sine întotdeauna aducerea-aminte de Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta este pe pământ ca un înger ceresc, neîncetat aducând slujbă Domnului cu frică și cu iubire.

Sfântul Efrem Sirul

Imitare sau admiraţie - Părintele Ioil Ianakopoulos

A fost întrebat de cineva: - De ce întâlnim asprimi atât de mari în vieţile asceţilor? Este posibil să punem în practică astfel de lucruri?

- Sunt scrise fie pentru a-i imita, fie, dacă nu reuşim acest lucru, pentru a-i admira şi a ne smeri la vederea propriei noastre slăbiciuni. Nevoinţa celorlalţi ne cheamă, aşadar, la imitare sau la admiraţie şi smerenie. Noi, în loc să-i admirăm pentru reuşitele lor şi să deplângem starea noastră, îi batjocorim şi îi ironizăm. Ei, va să zică, nu au prins sensul adevărat al creştinismului, Insă 1-am prins noi!... Dumnezeul să ne lumineze pentru a ne vedea starea în care ne aflăm...

Părintele Ioil Ianakopoulos

Încurcate sunt căile Domnului - Parintele Cleopa

 

Poate când auzim că un copil nevinovat de 12 ani moare într-un accident, ne gândim că Dumnezeu e nedrept şi rău. Dar de fiecare dată gândurile lui Dumnezeu sunt altele decât gândurile noastre, şi judecata Lui e cu totul alta decât a noastră. Părintele Cleopa ne-a relatat ce i s-a întâmplat unui pustnic, cum i-a arătat Dumnezeu câteva din judecaţile Sale nebănuite şi ascunse. Dacă aveţi răbdare să citiţi tot, e foarte interesant. Articolul este luat de pe site-ul Sfaturi Ortodoxe.

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.

Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?

Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:

- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!

- Unde, fiule?

- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.



Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.

Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.



Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.

În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.

- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?

ăsta nu stia nimic:

- N-am găsit nimic.

- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?

- Cucoane, n-am găsit nici un galben!

- Ei! Scoate banii că te omor!

- Cucoane, nu stiu nimic!

Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.

Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.

Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".

Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.

- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!

A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:

- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?

- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!

- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.

Si a venit săracul la el, zicând:

- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să în-grop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi secera pe lan.

Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"

- Dă-mi livada ta!

- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!

- Cât să-ti dau pe livadă?

Dar acela a spus asa:

- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.

Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.

- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.

Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate".

Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".

Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.

- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?

- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"

Si el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi si a zis: "Asa îti trebuie, cine te-a băgat acolo". Si acela s-a mai luptat oleacă cu apa si s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greseala aceea din tinerete, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.

- Dar boierul?

- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se mărturiseste si face canon si se mântuieste.

Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune. Că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.

N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecătile Domnului sunt adânc mult?

Cum ai îndrăznit tu un om, să stii judecătile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecătile Tale!

Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.


Parintele Cleopa

Parinte, sunt unii oameni, care deşi au auzit multe despre Hristos, nu au de gand sa se schimbe. Nu se întorc. Ce se intampla cu unii aceştia? ( Sfantul Paisie Aghioritul )

- Parinte, sunt unii oameni, care deşi au auzit multe despre Hristos, nu au de gand sa se schimbe. Nu se întorc. Ce se intampla cu unii aceştia?

- Aceştia sunt intorşi mult în cealaltă parte (în cer) şi de aceea este nevoie de multă rugãciune, pentru a întoarce în partea cea bunã. Daca un om este bun şi îl doare inima pentru alţii, sã nu te temi pentru el. Dacã de exemplu cineva bea, joacă cărţi are şi alte patimi şi nu crede, dar cand vede un sarac, se intristeaza, se tulburã şi vrea sa ajute, sã nu te temi nici pentru acesta, pentru ca îl va ajuta Hristos. Dar daca cineva este nemilostív şi cu toate ca are multe bunuri, persista în nemilostivire şi se impietreşte şi mai mult, pentru unul ca acesta sã te temi.

lata, era o femeie in Austria, foarte bogata, care şi-a cheltuit toata averea ei la saraci. Dãdea aici dadea acolo, iar la sfârşit a rămas fara nimic. Nişte cunoscuţi de-ai ei au avut grija şi au dus-o la un azil de batrani elegant. Mergea acolo un cunoscut de-al meu şi-i vorbea despre Hristos, dar aceea nu credea. "Hai sa schimbăm discuţia", îi spunea. În cele din urmă i-a apărut Însuşi Hristos, nu în vedenie, ci la aratare.

Apoi sa fi vazut la ea plans şi pocainţă.

- Cum de n-am crezut atunci când imi vorbeai despre Hristos? spunea ea cunoscutului meu.

Cand venea acel cunoscut al meu şi-mi spunea sã fac rugãciune pentru ea, eu ĭi rãspundeam: "Nu, nu fac rugaciune pentru ea deoarece ea este îndreptăţită să primeasca ajutorul dumnezeiesc”.

Pana acolo a facut pogoramant Hristos incat a binevoit sa vina El Insuşi.

Aşadar sa avem răbdare in boli şi incercari pentru a primi o pensie fie ea cat de mica. Pentru ca nimic din cele ce se intampla nu le ingaduie Dumnezeu daca nu iese din ele ceva bun. Uneon Dumnezeu ingaduie sa se intample ceva unui om incat sa fim nevoiţi sa-l ajutam şi astfel sa scapam noi de ceva rau.

Cand eram la Stomio am coborat odata ln Koniţa şi ma intorceam la manastire incarcat cu multa greutate. Mergeam pe o carare abrupta şi stramta şi ma grabeam sa ajung repede deoarece soarele incepuse să apună şi nu voiam să-mi neglijez îndatoririle mele duhovniceşti.

Pe la mijlocul drumului insa vad inaintea mea pe cineva cu doi catari incarcati cu lemne. Unul cazuse de o parte a cararii iar celalalt de cealalta parte. Deja omul se afla in primejdie. Era firesc să-l ajut. Aşadar l-am ajutat şi i-am carat şi lemnele o bucata de drum. Omul s-a bucurat. Mi-a spus mulţumesc de o mie de ori insa şi eu m-am bucurat ca l-am ajutat. Am intarziat cam vreo douazeci de minute. Am luat-o din nou la picior. M-ai salvat, m-ai salvat! imi striga acela de departe.

Dar cand am ajuns in varf ce sa vad? La o distanţa de douazeci de minute de mers avusese loc o avalansa. Se desprinsesera nişte stânci şi o luasera la vale ca aruncate din praştie târând dupa ele copaci şi tot ce întalneau in cale.

Atunci am inteles că dacă nu m-aş fi oprit, as fi fost pierdut. Dumnezeu a iconomisit ca aceluia să-i cadă catârii, ca să mă izbăvesc eu. Şi pe deasupra imi mai şi multumea.

Atunci rn-am intors inspre locul de unde venisem Şi am strigat: "M-ai izbăivit! M-ai izbăvit! Mulţumesc!".

- V-a auzit, Părinte?

Nu, dar eu mi-am făcut datoria.

Sfantul Paisie Aghioritu

Fericit cel ce are nădejde nu în om, ci în Domnul - Sfântul Efrem Sirul

Fericit cel ce are nădejde nu în om, ci în Domnul, Care va să vină iarăși, cu slavă multă, să judece lumea întru dreptate, că va fi ca un pom care crește lângă izvoarele apelor și nu va înceta să aducă roadă.

Sfântul Efrem Sirul

Iubind vei învăța să iubești - Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu

Dacă oamenii şi-ar umple sufletele cu iubire

nu ar mai avea vreme să se plângă pentru nimicurile vieţii.

Fiecare om are relația sa personală cu Dumnezeu și cu cei din jur. Nu există un șablon de iubire sau de sfințenie prin care toți oamenii să treacă și să bifeze altruismul, iertarea, mântuirea și altele asemenea. Oricine are emoția sa, povestea sa, balada sa, căderea și ridicarea sa. Fiece suflet este un diamant neprețuit. Iubirea cheamă iubire. Orice om poate fi iubit dacă vedem chipul lui Hristos în celălalt. Iubește și iubirea te va învăța să iubești curat.

Iubirea ne face să ieșim din „eul” nostru şi să trăim plenar. Iubirea ne urcă la Dumnezeu și tot iubirea este criteriul Judecății de Apoi. Nu ne va întreba Doamne dacă avem multe „cartoane” și certificări, nici ce funcții am avut, nici prin ce cercuri de oameni ne-am învârtit, nici ce mașină am condus, nici în ce casă am locuit, nici ce vacanțe ne-au odihnit, ci ne va întreba cât am iubit și cât am iertat. Iubirea și iertarea curată transformă într-o liturghie lăuntrică chipul din om. Dragostea are raze puternice care prăjește prin flacăra interioară orice umbră de răutate din exterior, este lumina care alungă întunericul. Iubirea te transformă în ceea ce iubești și trece de orice barieră, de orice graniță. Cine iubește nu are ziduri sau temnițe interioare, ci trăiește bucuria Împărăției Veșnice în starea de grație divină. Iubirea naşte îngeri. Iubirea ne face frumoşi. Iubirea ne face sănătoşi.


Adeseori ne pierdem prin târgul vieții căutând preț la lucruri ce nu au preț.

Purtăm lumea în inimă și în minte. Cine nu a găsit ceva bun acolo nu va găsi în exterior. Oamenii sunt ceea ce știm noi să găsim în ei, lumină sau întuneric, slăbiciune sau virtute, bucurie sau durere. Dacă fericirea altora este fericirea noastră atunci ştim că suntem pe drumul iubirii. Iubirea e o artă a inimii, este viaţă, este răbdare şi veşnicie.

Nu pot cuprinde iubirea în aceste smerite rânduri şi nici nu-mi doresc asta, căci i-aş ştirbi din valoare. Iubirea nu se filosofează, nu se poate cuprinde în tratate, ci se simte, se gustă, se trăieşte clipă de clipă. Iubirea îţi taie respiraţia, nu are logică şi este foarte puternică, străbătând munţi, mări, ani, istorie… Iubirea este un curcubeu deasupra sufletului tău.


În bucuria iubirii nu avem nevoie de măşti.

Este singurul loc curat şi pur care nu are nevoie de interpretări, de roluri, de scenarii. Cred din toată inima în puterea iubirii. Suntem pe pământ să ne iubim într-o continuă lecţie a iubirii. Uneori luăm notă de trecere, alteori picăm examenele. Până la buza mormântului se dau restanţe la iubire. Dacă oamenii şi-ar umple sufletele cu iubire nu ar mai avea vreme să se plângă pentru nimicurile vieţii. Dacă iubeşti ierţi şi ierţi totul boiereşte, nu doar din vârful buzelor! Iubirea te iubeşte aşa cum eşti, căci în iubire eu sunt tu şi tu eşti eu.

Vocaţia fiinţelor vii este iubirea. Fiecare dintre noi are dreptul să fie iubit. A fi în iubire înseamnă a fi şi a locui în Dumnezeu. Iubesc Iubirea! Tu ce iubeşti?

Mă semnez cu un strop de iubire.

ieromonah Hrisostom Filipescu 

http://www.lumeacredintei.com/editoriale/21957/

Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi.. ( Sfantul Paisie Aghioritul )

N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc. 12,12).

Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute.

Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: "Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar". Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie.

Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!

Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti. De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: "Doamne Iisuse" - vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam.

Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. Este trebuinta sa facem multa rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de mult suflet, ca ele sa dispara. Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau. Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre Dumnezeu. Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate…

Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta.

Astazi vezi o lume fiarta. Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: "Fiti gata"? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa.

Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata se spune: `Fii gata!`. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand ordinul.

Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune.

Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un duh… de veselie!

Lumea arde. Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp moare.

Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima, sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din inima.

Din pacate, unii „cunoscatori" infasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile, ca sa nu-i mahneasca. „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric". Sau spun: „Nu vorbiti despre subiectul acesta - despre buletine si pecetluire - ca sa nu se mahneasca oamenii".

In timp ce de le-ar spune: „Sa incercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi" - ii vor pregati oarecum.

Daca cineva cunoaste adevarul, isi face probleme si se trezeste. Il doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada in cursa."

 Sfantul Paisie Aghioritul

Plânsul, cel mai nemincinos ambasador către Dumnezeu ( Gheronda Iosif Vatopedinul )

Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșeniei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.

Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după cădere.

Nu cred să existe în întregul spectru al pocăinței un mijloc și o măsură atât de binefăcătoare, care să aducă un rezultat imediat, precum plânsul. Primul lucru pe care l-a întâmpinat strămoșul neamului omenesc după surghiunirea lui a fost plânsul și lacrima. Din păcate, pe acesta îl moștenim toți cei ce-i suntem urmași. Acest rod al propriei noastre nefericiri l-a gustat și Domnul nostru. Chiar dacă El n-a plâns pentru Sine însuși, ci pentru a noastră stricăciune și ticăloșie.

Așadar, primul rod prin excelență pe care ni l-a oferit această vale a plângerii (lumea de după cădere) este plânsul și lacrima. Nu cred să se fi născut om care să nu se fi împărtășit de ele. Putem însă foarte bine să transformăm această otravă a pedepsei noastre în medicament mântuitor prin mijlocirea pocăinței și, desigur, să fim numiți fericiți. Cu siguranță, “cei ce plâng” și “cei ce lăcrimează” sunt toți cei ce locuiesc pe pământ, însă sunt numiți fericiți doar purtătorii credinței și ai pocăinței.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia)

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvinte-duhovnicesti/plansul-cel-mai-nemincinos-ambasador-catre-dumnezeu

Încurcate sunt căile Domnului

Poate când auzim că un copil nevinovat de 12 ani moare într-un accident, ne gândim că Dumnezeu e nedrept şi rău. Dar de fiecare dată gândurile lui Dumnezeu sunt altele decât gândurile noastre, şi judecata Lui e cu totul alta decât a noastră. Părintele Cleopa ne-a relatat ce i s-a întâmplat unui pustnic, cum i-a arătat Dumnezeu câteva din judecaţile Sale nebănuite şi ascunse. Dacă aveţi răbdare să citiţi tot, e foarte interesant. Articolul este luat de pe site-ul Sfaturi Ortodoxe.

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.

Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?

Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:

- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!

- Unde, fiule?

- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.



Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.

Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.



Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.

În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.

- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?

ăsta nu stia nimic:

- N-am găsit nimic.

- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?

- Cucoane, n-am găsit nici un galben!

- Ei! Scoate banii că te omor!

- Cucoane, nu stiu nimic!

Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.

Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.

Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".

Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.

- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!

A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:

- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?

- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!

- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.

Si a venit săracul la el, zicând:

- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să în-grop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi secera pe lan.

Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"

- Dă-mi livada ta!

- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!

- Cât să-ti dau pe livadă?

Dar acela a spus asa:

- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.

Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.

- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.

Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate".

Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".

Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.

- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?

- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"

Si el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi si a zis: "Asa îti trebuie, cine te-a băgat acolo". Si acela s-a mai luptat oleacă cu apa si s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greseala aceea din tinerete, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.

- Dar boierul?

- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se mărturiseste si face canon si se mântuieste.

Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune. Că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.

N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecătile Domnului sunt adânc mult?

Cum ai îndrăznit tu un om, să stii judecătile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecătile Tale!

Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.
 
Parintele Cleopa

Dumnezeu se vede numai printre lacrimi

Pe maica Melania am întâlnit-o la Mânăstirea Hurezi din jud. Vâlcea. Ajuns acolo, în plină noapte, prima întrebare pusă portarului a fost despre Bătrânii locului. Omul s-a uitat la mine lung, apoi văzându-mă că chiar vreau să vorbim în miezul nopţii a început să-mi povestească despre o maică, de peste 90 de ani, care mai păstreză încă o veche rânduială ascetică a mânăstirii: chiar dacă are pat în chilie, maica nu dormea în el, ci pe un mic scăunel, fără aşternut, lângă sobă. M-am convins eu însumi când am cunoscut-o pe maica Melania. A fost prima dată când mi-am dat seama că oamenii au nevoie în primul rând de mângâiere şi apoi de spovedanie. Maica Melania mângâia ca o mamă pe orice pelerin care o căuta; şi nu erau puţini.

– Maică Melania de cât timp sunteţi în mânăstire?
– De la 14 ani.
– Acum cât timp aţi intrat?
– Acum 78 de ani.
– Vă mai amintiţi acel moment?
– Da, cu mult drag îmi amintesc cum m-a primit maica stareţă, Epifania Moisescu. Am fost patru fete din aceeaşi comună. Şi ne-a zis: „Fetele mamii, noi suntem armata lui Hristos”.
– Dar cum aţi ajuns la 14 ani în mânăstire?
– Am simţit o putere. Era un curent de Oastea Domnului la noi. Şi mergeau şi cântau pe la troiţe, pe la biserici. Şi eu dintr-o dată am zis: „Sfinte Dumnezeule, ce frumos cântă aici pe pământ, dar ce frumos ar cânta în cer!”
– Nu v-aţi gândit niciodată, maică, la căsătorie?
-Nu. Niciodată nu mi s-a urât şi n-am zis: nu mai stau la mânăstire. O singură dată am zis că m-am săturat de coada tigăii, vreau să mai învăţ şi altceva. Şi atunci a venit un decret de la patriarhul Iustinian ca să înfiinţeze un seminar la Plumbuita. Noi am fost prima promoţie. Era de Crăciun. Eram cu o colegă de-a mea din orfelinat. Zic: „M‑am săturat de coada tigăii”. Şi după câteva zile m‑au chemat la cancelarie şi au zis: „Maică, eşti singura care are şapte clase şi trebuie să te duci la seminar.” Că aşa era ordinul atunci. Cele cu şapte clase şi mai mult trebuie să meargă la seminar. Eu am fost bucuroasă şi am zis: „Da, mă duc”.
– Ce v-a ajutat mai mult – cartea sau rugăciunea?
– Rugăciunea.
– Şi v-a învăţat cineva să vă rugaţi?
– Nu.
– Şi cum aţi procedat?
– Am simţit preoţii cum se concen­trează la Sfânta Liturghie şi mie din inimă mi-a încolţit câte o rugăciune pe care nu am auzit-o niciodată şi nici nu am găsit-o scrisă nicăieri. De exemplu: „Să stăm bine, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”. Şi mie mi-a venit în suflet rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mulţumesc pentru Sfânta Jertfă ce o aduci pentru păcatele noastre”. Zic de trei ori aşa, apoi zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mulţumesc pentru toate binefacerile cele revărsate asupra noastră”; şi pe urmă zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, pogoară harul Duhului Sfânt peste tot sufletul creştinesc de pe faţa pământului, peste toţi cei ce mi-au zis mie să mă rog pentru dânşii şi peste toţi binefăcătorii mei, fiecare după numele lor.” Şi pe urmă pentru maici. Mai întâi pentru maica stareţă şi apoi pentru alte maici pe care le ştiu că sunt necăjite cu obştea pentru că… în sfârşit, sunt puţine şi e muncă multă. Şi după aceea, pentru toate măicuţele din mânăstire, rasoforele, surorile. Le iau pe nume, după chilii, şi le pomenesc.
– Sunteţi cea mai în vârstă maică din mânăstire?
– Nu, mai e o maică de 93 de ani. Dar este mai în putere. Dânsa nu a fost aşa la ascultări grele. A lucrat mai mult la ateliere, era mai firavă. Eu eram mai zdravănă, am fost foarte sănătoasă. Am şi eu suferinţă, aşa cum a zis Sf Pavel: „Doamne, ia-mi durerea sau suferinţa”. Şi îi răspunde: „Ţi-ajunge ţie, Pavele, darul Meu…”
– Măicuţă, cum trebuie să se roage un monah?
– Tot timpul trebuie să ne rugăm. Mai ales pentru rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase“ nu este oră, nu este po­ziţie. Tot timpul să ne rugăm. Şi când ne culcăm, şi când ne sculăm, când ne învârtim prin casă, tot timpul.
– Primim răspuns la această rugă­ciune?
– Da, eu primesc. Parcă mi-e frică că sunt prea bine, că sunt sănătoasă. Mă doa­re puţin piciorul, dar trebuie să am şi eu o suferinţă, nu mă supăr că am suferinţă, chiar mă bucur că-mi dă Dumnezeu şi mie o suferinţă. Dacă Mân­tuitorul a răbdat, eu cine sunt să nu rabd?
– Dar în suflet simţiţi lucruri deosebite?
– Da, simt purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mai ales când spun o rugăciune pe care am găsit-o într-o cărticică de rugăciuni: „Doam­ne, Dumnezeule, ţi-e îţi încredinţez toată via­ţa mea şi pe Tine Te rog, Doamne, acoperă-mă şi mă fă părtaş milostivirii Tale”. Aşa mi-a plăcut rugăciunea asta… Multe ne­cazuri au trecut şi peste mi­ne. M-a luat P.S. Iosif de-aici şi m-a dus stareţă la mânăstirea Govora.
– E bine să fii în funcţii de conducere?
– E bine, dar să ai ajutor. Eu n-am plecat cu nimeni de-aici. La mânăstirea Govora e Maica Domnului cu aripi deasupra uşii. Şi când am văzut, am vrut să fug de-acolo, dar mi-a fost ruşine de P.S. Iosif, care mă cunoştea de aici econoamă. Şi a trimit exarhul să mă convingă să mă duc şi am refuzat. Maica stareţă Mihaela Ghişoiu mi-a zis a doua zi: „Maică, te duci şi îi zici Prea Sfinţitului că nu poţi să te duci, dar nu poţi să îl laşi să aştepte să te gândeşti ce să faci”. Nu m-am gândit prea mult. M-am dus la Prea Sfinţitul care mă aştepta în curtea episcopiei. Şi mi-a zis: „Dumneata eşti maică?” „Da, Prea Sfinţia Voastră, dar eu…” „Toţi suntem sub ascultare”. Şi am zis: „Prea Sfinţia Voastră, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Prea Sfinţiei Voastre, am să încep activitatea.” „Domnul să te binecuvânteze”. Şi în ziua de azi simt binecuvântarea Prea Sfinţitului.
– Gândindu-vă acum la anii de stăreţie şi la în­cer­cările pe care le-aţi avut atunci, ne puteţi spune cum ar trebui să fie un sta­reţ? Mai ales că stareţii de astăzi sunt foar­te tineri.
– E cam greu pentru tineret, pentru că întâmpină multe greutăţi. Dar trebuie să ai şi un pic de ajutor. Eu am găsit acolo foarte puţine maici şi foarte multe neajunsuri acolo. N-aveau apă în casă, canalizare. Eu m‑am silit, pentru că după o lună de zile aveam hramul şi nu aveam un kg de mălai sau făină. Şi am avut un nepot care m-a ajutat. Venea cu maşina cu zahăr, cu ulei. Şi m-am ridicat un pic. Şi după o lună după ce am preluat gestiunea, la hram, după cum am putut am făcut vin de corcoduşe, sarmale şi o supă falsă. A venit şi un grup de aviatori pensionari. S-au anunţat la 8 dimineaţa, în ziua de hram. Şi am zis că e cam târziu pentru anunţ, dar să poftească. Şi le-am făcut mâncarea asta şi a fost bine.
– Dar viaţa duhovnicească a unei mânăstiri? Cum se poate pune pe picioa­re viaţa spirituală a unei mânăstiri?
– Trebuie să ai voinţă. Am şi eu de lucru cu măicuţele, să vină în uniformă. Trebuie să fim ordonate şi în uniformă. Noi trebuie să fim cu adevărat ostaşii lui Hristos.
– Este obligatoriu să se roage un monah?
– Obligatoriu.
– Dar dacă are ascultare şi nu poate veni la Liturghie?
– Să se roage acolo. Ascultarea echi­va­lează cu Sfânta Liturghie. Şi noi când eram începătoare nu vedeam biserica. Din ’36 până în ’48 n-am văzut în mâna mea Noul Testament. Eram la ascultare, duminica ieşeam la patru de la utrenie şi ne aştepta o maică cu traistele la uşă şi ne trimitea la duzi. Noi am crescut foarte greu, acum e domnie la mânăstire. Pot să spun că e prea mult.
– Şi mai era rugăciune? Se mai gândea monahul la Dumnezeu?
– Da! Şi era simplitate. Aveam două cămăşi. Una o puneam pe mine, a doua o dădeam la spălat. Şi mâncare foarte slabă. Dar niciodată n-am pus problema că este greu să pleci la mânăstire.
– S-au ridicat sfinţi atunci? Aţi cu­noscut oameni deosebiţi?
– Da, am cunoscut. Mi-aduc aminte de părintele duhovnic de la seminarul de la Plumbuita, Părintele Bonifaciu. Am stat pe lângă dânsul un an. Biserica era în restaurare. Făceam paraclis în faţa bisericii. Era prima sâmbătă de post şi am făcut parastas. Aşa am rămas de impresionată de dânsul… La fiecare minut scotea ceasul din buzunar şi se uita. Avea presimţire. Nu mi-am dat seama ce se va întâmpla. Şi seara zice: „Măicuţelor, pe mine să mă sculaţi când e aproape să ies cu Sfânta Evanghelie. Începeţi utrenia singure şi eu vin”. Când ne-am dus să-l sculăm nu ne-a răspuns. Am zis: „Hai să vedem ce este.” Şi era întins în cameră, mort. Fusese securitatea şi l-a schingiuit.
– La Hurezi au fost oameni sfinţi?
– Maici. Dar nu le-a băgat nimeni în seamă. În chilia în care stau eu acum era o maică din Ardeal şi avea un pat înalt cu saltea din frunze de porumb. Dar dânsa se culca în cojoc, după uşă. Şi venea la noi şi zicea: „Maicilor, să nu ne stea Psaltirea din citit aşa cum nu stă soarele din mers”. Maica Iuliana o chema.
– Dar se mai pot sfin­ţi oameni în mânăstire acum?
– Bineînţeles, dacă au voinţă şi dragoste. Dragostea e cea care ne sfinţeşte. Ea este fără început şi fără sfârşit.
– Mai certaţi oamenii prin mânăstire?
– Nu le cert, le spun cu vorbă bună. Dacă se mai reped ele la mine, şi atunci le zic: „Nu-i nimica, nu mă supăr. Şi-aşa mă rog pentru voi, nu mă speriaţi că vă supăraţi pe mine”.
– Aveţi ucenici…
– Da.
– Şi se roagă?
– Da, îi învăţ să se roage. Eu am stat în chilie 24 de ani cu o maică care a murit acum trei ani, în ziua de Crăciun. Şi ne sculam dimineaţa: „Hai, e vremea rugăciunii, să ne ridicăm, să ne rugăm, că mergem şi la biserică şi până atunci să ne facem pravila de chilie”. Foarte mult m‑am ajutat cu maica aceea.
– Vă rog să spuneţi un cuvânt către monahiile tinere sau fetele care vor să intre în mânăstire. La ce să se aştepte ca să reziste 70 de ani, cât aţi rezistat şi dumneavoastră.
– Mie nu mi-a spus nimeni nimica. Până am venit aici, eu nu am văzut mânăstire. Dar am avut imaginea unei clădiri mari şi întunecoase şi lumea stând aplecată acolo. Şi am găsit-o în timpul celor şase Psalmi de judecată. Maicile erau în genunchi, luminile erau stinse toate. Ţin minte şi ce ne-a dat să mâncăm. Mi-e tare drag să-mi aduc aminte. Ele trebuie să facă ascultare, să iubească, să aibă dragoste. Dacă pleacă de vreo decepţie, nu stau şi, dacă n-au chemare, nu stau. Eu am văzut fete care au stat şi 15 ani şi au plecat, au plecat şi călugăriţe. Dacă n-ai chemare, nu rezişti la mânăstire. Mânăstirea e foarte frumoasă, dar foarte grea. Trebuie să ai voinţă şi dragoste ca să depăşeşti ceea ce întâmpini. Fără dragoste nu poţi să rezişti. Chiar dacă rezişti, nu poţi să creşti duhovniceşte. Şi să îi simţi pe cei din jurul tău. Eu pe părintele îl simt cum se concentrează acolo şi mă silesc să mă concentrez şi eu la Liturghie.
– Cum vedeţi bătrâneţea?
– Un dar de la Dumnezeu.
– Nu e apăsătoare?
– Nu.
– Aveţi bucurie în suflet?
– Multă bucurie, mai ales când văd că mă mai ascultă câte unii. Am pe nepoata care e de la Sibiu. Aveam o depunere de calciu în călcâi. Şi zice: „Hai să te ducem la raze”. Asta era în ’92. Şi zice: „Nu plecăm fără dumneata”. Şi până la urmă am plecat cu ea la Sibiu. Şi dacă nu puteam să merg din cauza piciorului stăteam în pat şi mă rugam. Şi ea când pleca la serviciu vedea ce fac. Când venea, la fel. Şi într-o seară mă trezesc cu ea: „Mătuşică, nu vrei să mă rog şi eu cu dumneata?” Zic: „Eu aşteptam de mult”. A venit, s-a rugat vreo trei-patru seri. Şi zice: „Îmi dai voie să aduc şi copiii?” Zic: „Ce folos mare ai câştigat!” A adus şi copiii şi i-am învăţat să se roage la rugăciunile de seară şi la paraclis. Şi le-am zis: „Aşa cum vă rugaţi acum, să învăţaţi să-l simţiţi pe Dumnezeu, să-l vedeţi”. Zice: „Să-l văd eu pe Dumnezeu?” Zic: „Livia, Dumnezeu se vede numai printre lacrimi”.
– Sunt mulţi care spun că ascultarea îndepărtează de la rugăciune, că e prea multă muncă.
– Ştii ce zicea măicuţa care se culca după uşă? „Măgarul ăsta să-i dau să mănânce să se simtă bine? Lasă că-i vin eu de hac…”
– Trupul?
– Da. Aşa că nu trebuie să ne ferim de muncă. Când am fost cu decretul, foar­te greu m-am dezlipit de mânăstire. Făceam dimineaţa bagajul şi seara îl desfăceam şi mă culcam. Şi când în sfârşit am plecat acolo, doi ani de zile nu am uscat lacrimile de pe faţă. Mergeam pe stradă şi plângeam. Odată am venit de la serviciul de noapte şi am intrat la bisericuţă. M‑am rugat acolo în faţa altarului şi când m-am ridicat am văzut pe Mântuitorul răstignit pe cruce şi am avut impresia că îi curge sânge. Şi am zis: „Doamne, Tu ai răbdat atât pentru păcatele noastre. Oare eu cine sunt să nu rabd pentru păcatele mele?” De‑atunci m-am resemnat şi nu mai plângeam aşa. Am trecut prin vremuri grele, însă am alergat tot la Dumnezeu. 11 ani cu decretul nu am ştiut decât de fabrica unde lucram, gazda la care dormeam şi biserica. Aveam catedrala de la Sibiu şi mă duceam la Sfânta Liturghie. Şi eram întotdeauna…
– Un om împlinit. 

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-anul-i-nr-2-august-2007/dumnezeu-se-vede-numai-printre-lacrimi/