Nu asa ar trebui sa se întâmple. Ar trebui sa fie ca atunci când îi trimitem la scoala si ei stiu ca au raspunderi: sa învete si sa-si faca lectiile. Asa ar trebui sa mearga si la biserica, ca la scoala. Noi trebuie sa-i ducem, nu sa-i lasam pe mâna altora. Sa mergem împreuna si sa ascultam împreuna slujba si apoi sa le cerem sa-si aminteasca ce-au auzit si ce au învatat. Numai asa îi vom putea corecta usor si pe nesimtite. Daca si acasa copiii va aud tot timpul discutând ca niste crestini cu frica lui Dumnezeu si le dati sfaturi bune, aceste seminte vor da curând un rod bogat.
Sfântul Ioan Gură de Aur
(…) Împărtășania rară produce însă creștinilor toate cele contrare; căci cine întărzie să se împărtășească, acela nu face nicio pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferența în viață lui, să nu aibă teama în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frâu alunecă în prăpastia păcatului. Că toate acestea urmează celor zăbavnici la împărtașire e un lucru adevărat, precum le pățim noi înșine cu fapta și în experiența de zi cu zi.
Câți, deși vrednici pe cât e cu putință sunt zăbavnici la împărtășire, mă mir cum ar mai putea să se bucure de sfințirea și harul pe care le-am menționat mai sus și care vin de la dumnezeieștile Taine, precum spunea Cabasila. Cum pot să veștejească flacăra patimilor când nu se cuminecă cu Preacuratele Taine care, după sfântul Chiril, alungă orice neputința, adorm războiul sălbatic al trupului și omoară patimile? Cum pot să-și curețe mintea? Să-și facă gândirea strălucitoare? Să-și înfrumusețeze toate puterile sufletului neîmpărtășindu-se cu Trupul și sângele Domnului nostru, care e adevărata curățire, adevărata frumusețe, adevărata luminare și noblețe a sufletului, cum spunea mai înainte dumnezeiescul Hrisostom? Sau cum vor putea fugi de faraonul cel gândit cu mintea [diavol] și din Egipt, care e pacatul amar si prigonitor, cand nu sunt pecetluiți si însemnați cu cinstitul sânge al lui Hristos, precum spunea mai înainte Grigorie Teologul? Sau cum iși vor înalța inima spre iubirea dumnezeiască, spre bucuria duhovnicească, spre pacea dumnezeiască și celelalte roade și daruri ale Duhului sfânt, fără să se împărtașească cu Trupul și sângele iubitului Fiu al Tatălui Cel de o ființa cu Duhul, Fiu Care, potrivit Apostolului, e adevarata bucurie și pace a noastră, și izvorul tuturor celor bune?
Imi ies din mine însumi [de uimire] și sunt nedumerit cum ar putea creștinii acum să prăznuiască fie duminicile, fie celelalte sărbători ale anului și să se bucure duhovnicește cu adevărata bucurie, daca nu se împărtășesc încontinuu din dumnezeiasca Cuminecatură, care e cauza și prilejul oricărei sărbători și prăznuiri?
Prin urmare, cu cea mai mare siguranță cei ce nu se impărtășesc încontinuu se lipsesc de toate aceste bunuri cerești si dumnezeiești; si, pe lângă aceasta, sunt, cum spuneam mai sus, si călcători ai poruncilor și hotărârilor stăpânești ale Domnului și ai canoanelor apostolice și sinodale și ale tuturor sfinților Părinții in parte, la care ne-am referit; și sunt supuși îndepărtării/afuriseniei pe care o hotărăsc dumnezeieștii Apostoli și sinodul de la Antiohia, precum am arătat pe larg mai înainte.
Pe langă aceasta, prin zăbava lor la Cuminecare unii ca aceștia dau permisiune și loc diavolului să-i tragă în felurite păcate și în multe alte ispite, cum spune dumnezeiescul Chiril al Alexandriei: „Cei ce se depărtează de Biserică și de Cuminecare se fac vrăjmasi ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”. Iar dumnezeiescul Hristos zice: „Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine sa ajung prada vînării lupului gândit cu mintea” (în rugaciunea de la împărtășire). Cu alte cuvinte: de aceea mă apropii în continuare de sfintele Taine și mă împărtașesc din ele, pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de sfânta Cuminecare cu El, să nu ma găsească lupul gândit cu mintea diavol dezbrăcat de harul ei și să mă omoare. Iar Cuviosul Paladie povestește despre avva Macarie Egipteanul [+ 390] ca, după ce a vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului apărea oamenilor ca un cal, i-a dat următorul sfat și i-a spus: „Niciodată sa nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă această lucrare diavolească i-a venit fiindcă nu te-ai impărtașit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”. La fel și dumnezeiescul Hrisostom, vindecând un demonizat în ziua în care a fost hirotonit, l-a povățuit să vină necontenit la biserica și la dumnezeieștile Taine cu post și rugăciune, ca să nu-l mai ispitească demonul său, așa cum scrie simeon Metafrastul în Viața lui: „Un bărbat posedat de un demon necurat a intrat pe neașteptate în mijlocul bisericii și, scoțând limba din gură, se vedea șezând fără rânduială. Deci toți cei din biserică l-au rugat pe acel suflet sfânt să se roage pentru vindecarea celui ce pătimea. Iar el spunându-i să se apropie, privind la el cu iubire de oameni, pecetluindu-l [făcând asupra lui semnul crucii] cu mâna și chemând sfânta Treime, a poruncit demonului să iasă. Și îndată s-a văzut urmând acestui cuvânt fapta, iar omul a fost de îndată slobozit de acel chin insuportabil. După care, sculându-se marele Ioari, i-a îndemnat să-și petreacă timpul în biserică și dumnezeiască cuminecare a sfintelor Taine și să fie cu luare-aminte la posturi și rugăciuni; și făcând așa, zicea, nu va mai fi prins de vrăjmasul, nici nu va mai cădea în cursele lui”.
Auziți, frații mei, ce rele pătimesc câți nu se împărtașesc încontinuu, ci se țin departe de Taine? Auziți că ajung demonizați și se prefac în animale necuvântătoare, cum s-a prefăcut în vechime în bou Nabucodonosor împăratul (Dan 4, 33)? Și pe drept cuvânt pătimesc aceasta: fiindcă prin împărtășirea continuă cu Cuminecătura dumnezeiască pot să devină din oameni dumnezei prin har, dar nu vor, ci, stând departe de dumnezeiasca Cuminecătura, isi pierd si chipul omenesc pe care-l au si se preschimba in animale necuvantatoare, si se predau puterii satanei, cum spune Psalmistul: „Cei ce se depărteaza de Tine vor pieri” (Ps 72, 26). Iar dacă acelora care zăbovesc de la împărtășanie le va urma o moarte neașteptată, ce soartă vor avea nenorociții? Cum vor putea trece în libertate de vameșii demoni ai văzduhului? Ce frică și cutremur va încerca sufletul lor, în vreme ce prin Cuminecarea frecventă ar fi putut să se elibereze de toate acestea, cum spunea mai inainte dumnezeiescul Hrisostom? Mila lui Dumnezeu.
Așadar, frații mei, dacă împărtășania rară ne produce atâtea rele mari și de nepovestit, iar Cuminecarea frecventă ne dăruie atâtea bunuri mari, cerești și suprafirești, atât în viața de fată, cât și in cea viitoare, de ce să fim atât de zăbavnici să ne împărtășim, fraților? De ce să nu ne pregătim cu cuvenita pregătire ca să ne cuminecăm cu dumnezeieștile Taine, daca nu în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă si duminică și în fiecare sărbătoare? s-ar cădea să alergăm frecvent cu mare bucurie la sfînta Masă să ne cuminecăm cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, care e toată viața noastră, suflarea și existența noastră și toată nădejdea și mântuirea noastră, ca să fim pururea uniți și nedespărțiți de El. Dar noi atât în această viață, cât și în cealaltă, preferăm și avem mare bucurie să zăbovim și să stăm departe de El.
Dacă ne-ar lipsi cineva o singură zi de masa mâncărurilor trupești, ne mâhnim, ne neliniștim și ni se pare un mare rău; dar daca suntem lipsiți de masa duhovnicească și cerească a dumnezeieștilor Taine chiar și una sau două luni intregi, nu socotim ca e un lucru rău. O, ce mare lipsă de discernământ, între cele trupești și duhovnicești pe care-l au creștinii de acum; fiindca pe cele dintâi le îmbrățisăm cu toată iubirea, dar pe acestea din urmă nu le dorim defel.
Mulți creștini iubitori de Dumnezeu cheltuie mulți bani, suferă multe osteneli, rabdă multe primejdii și pe mare și pe uscat, ca să meargă să se închine la Ierusalim la Mormăntul de viața făcător al Domnului și la celelalte Locuri sfinte; și e o laudă pentru ei să se numească închinători ai unor asemenea Locuri sfinte. Mulți, auzind că se găsesc într-un loc îndepărtat moaștele unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să meargă să li se închine, ca sâ primească har și sfințire. Dar să se împărtășeascăc cu Preacuratele Taine și să se învrednicească să se desfăteze nu de Mormântul de viață făcător, nici de Locurile sfinte, nici de moaștele unor sfinți, ci de împăratul a toate și de sfântul sfinților fie au puțină dorință, fie nu le pasă. Ca să meargă la Locurile sfinte cheltuie bani, umblă drumuri lungi și suferă multe primejdii, dar ca să se cuminece n-au nevoie nici să cheltuiască bani, nici să umble departe, nici să sufere primejdii; ajunge numai să facă o mărturisire zdrobită, o satisfacere , și o pregătire adevărată, și îndată ar putea să se bucure și , să devină concorporali și consangvini cu Hristos. Și cu toate că e un lucru ușor, toți sunt nepăsători, toți refuză.
Ah!, frații mei, de-am vedea o dată cu ochii minții sufletului nostru de ce bunuri înalte și mari ne lipsim neîmpărtășindu-ne încontinuu, atunci am face tot ce ne stă în putință să ne pregătim și să ne împărtășim, dacă s-ar putea în fiecare zi!
Prin urmare, dacă pînă acum am arătat o nepăsare atât de mare față de sfânta Cuminecare, de acum mai departe însă, rogu-va în suspine pornite din măruntaiele unei iubiri frățești, să ne trezim din somnul cel greu al indolenței, să arătăm înflăcărare și purtare de grijă. Și dacă cineva din cei ce au puterea duhovnicească [clerici] ar voi să ne împiedice de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, să nu ne răcim de îndată căldura înflăcărării noastre și să ne neliniștim; nu, ci căzând la picioarele lui, să-l chemăm cu căldura ca și cananeanca, să-i sărutăm picioarele ca și desfrânata și să stăruim bătând la ușa și cerând permisiune. Și cu siguranță nu cred că se va găsi vreodată cineva atât de învârtoșat la, inimă care, văzând inflăcărarea pe care o avem față de sfânta Cuminecătură, să ne împiedice, ci am certitudinea că, oricât de aspru ar fi, oricât s-ar teme de răul obicei care stăpânea acest lucru, inima i se va înmuia să ne dea permisiunea să săvârșim lucrul dorit.
Sfântul Nicodim Aghioritul
"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte."
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
"Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni."
Sfântul Simeon Noul Teolog
Într-o zi, mergând să-l vizitez ( Sfântul Nifon), l-am găsit în chilia sa citind. S-a bucurat din toata inima când m-a văzut. M-a primit cu deosebită dragoste, apoi s-a aplecat din nou asupra cărţii. Eu l-am întrerupt de la citire şi am început să-l întreb despre pocăinţă, la care el mi-a zis:
- Crede-mă, frate, că Bunul Dumnezeu nu va judeca pe creştini pentru că au păcătuit.
M-am mirat mult de aceste cuvinte şi l-am întrebat surprins:
- Atunci, după cum spuneţi, păcătoşii nu vor fi judecaţi? Trebuie adică să credem că nu exista judecată?
- Există şi prea există, mi-a răspuns el.
- Atunci cine va fi judecat?
- Ascultă, fiule, să ţi-o spun limpede: Dumnezeu nu judecă pe creştin pentru că greşeşte, ci pentru că nu se pocăieşte. Pentru că a păcătui şi a se pocăi este omeneşte, dar a nu se pocăi este semnul diavolului şi al dracilor lui. Fiindcă nu trăim necontenit în pocăinţă, de aceea vom fi judecaţi.
Cercetează Preabunul Dumnezeu războiul lăuntric al fiecăruia şi-i răsplăteşte pe măsură. Pentru că adeseori se întâmpla ca pe dinafară omul să se arate păcătos, dar înlăuntrul său poate se osândeşte pe sine cu suspinări, socotindu-se netrebnic, şi se luptă sau se poartă faţă de alţii cu bunăvoinţă şi smerenie. Adică, mulţi înlăuntrul lor fac ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, deşi pe dinafară se arată păcătoşi. Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfârşit nu-i lasă să piară. Iar daca unii, pe dinlăuntru fiind plini de ură si răutate, lucrează la vedere binele, nu le foloseşte deloc. Pentru că prin ei se zădărniceşte lucrarea lui Dumnezeu.
Dumnezeu poate face totul pentru mântuirea noastră. Mulţi oameni dau daruri şi onoruri împăratului pământesc şi dobândesc ceea ce cer ei. Pe alţii însă, chiar dacă nu-i dau nimic, împăratul îi ajută şi-i miluieşte cu multă bunăvoinţă. Tot aşa şi Dumnezeu, pe unii îi slăveşte pentru faptele lor, pe alţii îi miluieşte pentru pocăinţa lor adâncă, iar de alţii se milostiveşte pentru rugăciunile sfinţilor Săi; pe unii îi incearca aici, iar în lumea cealaltă le dăruieşte veşnicele bunătăţi, dacă primesc cu răbdare încercările.
Sfântul Nifon Ascetul
Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.
Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“
Sfântul Paisie Aghioritul
Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci came de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul. Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi sf. Pavel de aceştia, înguşti cu socoteala, cărora trebuia să le spună că: „nu stomacul sau mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac însemnează a îngusta rostul cu care a postit Iisus – ceea ce ar fi o ocară. Deci iată şi înţelesul mai larg, chiar înţelesul pe care i 1-a dat Dumnezeu şi ni 1-a descoperit prin Isaia proorocul:
Părintele Arsenie Boca
Fericit cel ce, stând în tot ceasul la dumnezeiasca strajă a rugăciunii ca un înger ceresc, are gânduri curate și nu-I lasă să se apropie de el pe vrăjmaș, ca să nu îi ia sufletul în robie și să nu îi depărteze de Dumnezeu Mântuitorul.
Sfântul Efrem Sirul
"Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale."
"Dumnezeu este Lumină şi cei pe care-i face vrednici să-L vadă Îl văd ca Lumină. Cei ce n-au văzut această Lumină, nu L-au văzut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină."
Sfântul Simeon Noul Teolog
Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.
Sfântul Efrem Sirul
„Sfântul energiilor necreate”, Grigorie Palamas (prăznuit la 14 noiembrie, dar şi în Duminica a II a Sfântului și Marelui Post), aghioritul arhiepiscop al Tesalonicului, s’a născut în 1296 la Constantinopol, într’o familie aristocratică – tatăl său fiind un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Palaiologos (1282-1328). Acest basileu avea să’i fie şi tutore nu mult după aceea, când tatăl său a murit şi, în această calitate, s’a ocupat îndeaproape de educaţia lui superioară, nădăjduind că mai târziu va putea conta pe el în administraţia imperială. Tânărul Grigorie însă, plinind douăzeci de ani şi ajungând deja la cunoştinţa Adevărului, s’a retras zădărniciilor acestei lumi devenind rasofor în lavra Vatopedului la 1316 (ori 1318), sub purtarea de grijă a cuviosului Nicodim (prăznuit la 11 iulie). Demonstrând că nu întotdeauna bogăţia stă în calea sfinţeniei, mama şi surorile lui Grigorie s’au călugărit şi ele la scurtă vreme după el. După ce avva Nicodim a trecut în veşnicie, tânărul monah Grigorie a fost, vreme de opt ani, ucenicul bătrânului Nekiphoros, iar după ce şi acesta s’a dus către Domnul, a plecat şi el la Marea Lavră a sfântului Athanasie. A fost mai întâi trapezar aici, apoi bun cântăreţ bisericesc vreme de trei ani, pentru ca după aceea să se retragă în liniştea schitului Glossia unde, deprins fiind cu meşteşugul rugăciunii neîncetate, a trăit ca un adevărat călugăr isihast până la 1326, când a fost nevoit să plece din Athos, datorită ameninţării iminentei invazii turceşti. Retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi fraţi din schit, el avea să fie hirotonit preot aici şi avea să vieţuiască într’un mod mai puţin obişnuit: cinci zile le petrecea în hesychia şi rugăciune şi numai sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor să slujească şi să predice. Vreme de cinci ani (1326-1331) a trăit astfel în Macedonia, adunând mulţi ucenici în jurul său la Bereia, unde se retrăgea la linişte. Care linişte avea să’i fie tulburată de un învăţat călugăr calabrez, Varlaam – venit la o universitate constantinopolitană după 1330 – ce ridiculizase, după un pelerinaj în Athos, lumina necreată văzută de isihaşti şi rugăciunea minţii (susţinând că era o erezie mesaliană, sau bogomilică).
Impregnat de teologia scolastică apuseană, Varlaam înţelegea harul divin necreat ca pe o lucrare creată, distinctă de Dumnezeu, ceea ce ducea la imposibilitatea unirii credincioşilor cu Dumnezeu, adică, de fapt, îndumnezeirea persoanei umane nu mai era posibilă. Ori Palamas susţinea că „destinul omului în creştinism este acela de ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască”. (Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, p. 205). El a făcut distincţia dintre „ousia” divină – întru totul incognoscibilă – şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi susţinând că una este fiinţa Lui Dumnezeu, de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea. Aflându’se în eroare când afirma că harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, Varlaam, tocmai prin dogmatizarea caracterul creat al harului refuza credincioşilor îndumnezeirea. El nu admitea decât cunoaşterea pur raţională (catafatică şi/sau apofatică), pe când sfântul Grigorie susţinea şi o altă cunoaştere – superioară celeilalte –: cea venită prin iluminare de la Duhul Sfânt. Această cunoaştere însă, nu era accesibilă oricui, ci numai aceluia ce reuşea să treacă prin praxisul ascetic care să’l despătimească şi să’l purifice pentru ca prin rugăciune neîmprăştiată şi neîncetată să ajungă la extazul luminii taborice.
Acest punct de vedere şi l’a susţinut sfântul Grigorie Palamas, mai întâi la rugămintea călugărilor athoniţi – scriind în 1338 „Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti” şi în 1340, „Tomul Aghiorit” – apoi în faţa sinodului de la Constantinopol (Agia Sophia) din 1341, care a acceptat doctrina palamită a energiilor necreate şi l’a anatemizat pe Varlaam ca eretic izgonindu’l în Calabria. Disputele varlaamiţilor cu palamiţii nu s’au încheiat însă aşa uşor: vor mai fi sinoade în 1345, 1347 şi 1351 referitoare la isihasm, pentru că Akyndinos („cel care nu face rău”!), un călugăr bulgar varlaamit, a căpătat sprijinul patriarhului Ioan XIV Kalekas (1341-1347) – ba chiar şi pe al basileului Andronicus III Palaiologus (1328-1341) – reuşind să’l întemniţeze în 1344 pe sfântul Grigorie. În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea a fost schimbat cu Isidor (1347-1349), iar sfântul a fost eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului, pentru ca la sinodul din Vlaherne (1351) să’şi apere caracterul ortodox al învăţăturilor sale, Isihasmul devenind doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Plecând din Constantinopol cu o corabie bizantină sfântul Palamas a fost capturat de către turci şi ţinut ostatec un an până a fost răscumpărat (vreme în care a predicat chiar şi necredincioşilor agareni!). reîntors la Salonic, sfântul Grigorie a mai trăit trei ani într’aceeaşi viaţă sfântă, săvârşind şi multe minuni înainte de 14 noiembrie 1359, când a plecat să se’ntâlnească cu Dumnezeu. Peste nouă ani, patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) a fost cel care i’a alcătuit biografia şi slujbele când Sinodul de la Constantinopol l’a proclamat sfânt.
Cu toţii suntem vase prin care Dumnezeu lucrează. Plângerea cu cei ce plâng şi bucuria cu cei ce se bucură este una din misiunea fiecărui suflet care doreşte să crească în Iubire.
„Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei, 34-40)
https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/
Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai Doamne și eu trebuia să mă las găsit…
Despre mine:
M-am născut în data de 29 iunie 1985. Trăiesc. Am să mor.
Scopul și durata vizitei în viață:
Să învăț să Iert și să Iubesc. Cât e nevoie. După ce învățăm să iubim murim. Nădăjduiesc ca Dumnezeu să poată să-și facă Autoportretul în chipul sufletului meu.
Formare :
Am strâns o mulțime de cartoane ori daruri care m-au îmbrăcat și dezbrăcat cu cuvinte. În unele m-am întâlnit cu Dumnezeu, în altele cu omul, gol sau plin. Am devenit monah dintr-un dor de împlinire și sfințenie, firesc. Îmi doresc să reușesc să-I scriu mai atent o scrisoare de dragoste lui Doamne într-un fel unic, irepetabil și personal.
Un gând:
Trecem prin viață cu tălpile sufletului prin foc ca să învățăm să mergem pe apă. Povestea vieții fiecăruia dintre noi poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt. Pentru că orice sfânt are un trecut și orice păcătos are un viitor. De noi depindem ce scriem acolo.
Doamne, Ți-am spus astăzi că Te iubesc ?!
Care-i cel dintai si cel mai de folos gand al omului in viatla asta si ce-i trebuie omului ca sa se mantuiasca ?
Pe langa credinta dreapta ii trebuie aceste trei lucruri, dupa invatatura Sfintilor Parinti : sa aiba catre Dumnezeu inima de fiu, catre sine minte de judecator, iar catre aproapele sa aiba inima de mama.
Iata, asa trebuie sa fim noi, fiii lui Dumnezeu dupa dar ! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastra duhovniceasca, care ne-a nascut pe toti prin apa si prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul infierii, fii dupa dar ai lui Dumnezeu, nu dupa fiinta, ca dupa fiinta numai unul este, Hristos.
Dar daca suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar si daca zicem lui Dumnezeu : " Tatal nostru, Care esti in ceruri ", apoi cum este un fiu adevarat al unui parinte pe pamant ? Un copil adevarat, care intr-adevar iubeste pe tatal sau si nu cu viclenie, ci cu toata inima, el se teme tare sa nu-l mahneasca pe tatal sau, nu de frica, ci ca nu cumva sa-l supere pe cel care i-a dat fiinta si l-a nascut si l-a crescut.
Indata ce a gresit acest copil, alearga la tata si isi cere iertare. "Iarta-ma, tata, ca am gresit !" Si-i foarte bucuros cand tata il iarta si-i spune : " Dragul tatei, fii atent, sa nu mai gresesti !" Asa trebuie sa avem si noi grija fata de Tatal nostru cel din ceruri.
Noi suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar, fiii Tatalui Ceresc. Avem un Parinte acolo Care priveste spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul : Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cerceteaza pe fiii oamenilor ( Psalm 10, 4 ). Iar Mantuitorul ne invata : Voi tata sa nu numiti pe pamant ! De ce ? Unul este Tatal vostru, cel din ceruri ( Matei 23, 9 ).
Ai auzit ca Tatal are toata zidirea cea de sub cer si cea din cer; Tatal, Care a facut toate din cer si de pe pamant ? Deci cand il suparam, macar atat respect sa avem, cum are un copil cuminte catre tatal sau, ca, indata ce-a gresit, isi cere iertare. Aceasta ne trebuie si noua ca o conditie a mantuirii.
Sa avem catre noi minte de judecator. Cum ? Sa ne judecam pe noi totdeauna : " Ce gandim noi, ii place lui Dumnezeu ? Ce vorbim noi, ii place lui Dumnezeu ? Ce facem noi acum, ii place lui Dumnezeu ? Ce intentionam noi, oare ii place lui Dumnezeu ?" Si daca constiinta, care este oglinda sufletului, ne spune ca nu, atunci sa incetam de a gandi aceste lucruri, de a le vorbi si de a le pune in plan sa le facem.
Aceasta inseamna sa se judece omul pe sine, ca auzi ce spune dumnezeiasca Scriptura : De se va judeca omul pe sine, nu mai cade in judecata lui Dumnezeu ( 1 Corinteni 11, 31 ). Si daca iti spune constiinta ca da, atunci este bine, caci avem marturia constiintei noastre bune. Apoi sa avem stiinta gandului curata despre ceea ce gandim sau vorbim sau facem.
Al treilea plan spre mantuire si datorie prea mare si sfanta este sa avem catre aproapele inima de mama. Asa se cere, sa iubim pe toti oamenii din lumea asta, precum o mama isi iubeste pe toti copiii la fel. O mama buna, care-i adevarata mama, daca ar avea si zece copii, ea tine la toti deopotriva.
O mama buna este ca o closca, care, ati vazut, chiar daca are 30 de pui, si numai unul daca i-l iei, iti sare in cap. De ce ? Este tot al ei. Asa face si o mama buna !
Ea cand pune mana pe varga si loveste copilul, mai tare o doare pe dansa decat pe copil. Ea il loveste cu atata mila ! Si, ca sa nu se faca rau, il bate cu varguta. Si nu-l bate din ura, ci din dragoste il bate, ca sa se faca bun.
Este un proverb crestinesc : " Unde da mama, creste !" Ea din dragoste cearta pe copii si foarte mult ii iubeste. Uneori se manie, se face ca-i ocaraste, pune mana pe varga, in tot chipul, ca sa-i faca buni. Cearta si pe cei buni si pe cei rai, dar in vreme de primejdie uita toate. Care este adevarata mama, isi pune sufletul pentru toti.
Si daca ar avea unul betiv, rau, injurator si n-o asculta, Doamne fereste, daca l-ar vedea ca a intrat in apa si se ineaca, sau in foc, sare dupa dansul ! Moare odata cu dansul ca sa-l scoata. Nu mai tine minte ca l-a suparat. Uita toate, uita ca a necajit-o. Moare pentru dansul. Cand striga : " Mama, nu ma lasa, " ea uita totul.
Pentru ce ? Ca-i mama adevarata, iar copilul este rupt din inima ei si nu poate sa-l lase, cand il vede in necaz.
Iata asa trebuie sa facem si noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mama buna, care isi pune sufletul pentru copii, asa trebuie sa iubim si noi pe toti deopotriva si sa ne punem sufletul pentru ei. Sa fim exact ca o mama buna cu toti, si cu cei buni si eu cei rai; sa nu facem deosebire, sa-i iubim pe toti ca pe noi insine.
In aceasta privinta o sa va spun o istorioara cu inima de mama, ca sa vedeti pana unde merge inima de mama.
Era o biata mama tanara. A murit sotul ei in razboi cu persii. Era din Grecia si i-a ramas un copilas. Ea, femeie serioasa, cu frica lui Dumnezeu, a hotarat in inima ei sa nu se mai casatoreasca.
A dus viata cinstita, in curatie, in post, in milostenie, in cercetarea bisericil si a crescut copilasul asta. Toata mangaierea ei era copilul.
Asa l-a crescut biata mama dintr-o faramatura de carne, cu multa dragoste, ca o mama cand are unul singur si cand nu are, mai ales, nici sot. L-a invatat scoala, ma rog, tinea la el ca la ochii din cap. Dar, crescand copilul, crestea si grija mamei.
Asa a trecut tineretea copilului si a facut armata. Mama, pana la armata, l-a crescut ca pe o fata mare in casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvant n-a zis impotriva mamei, nici n-a mahnit-o vreodata; nimic nu facea ceva fara sfatul mamei.
Dar, o, rautatea lumii ! Cand a venit din armata, i s-a schimbat mintea. A inceput sa nu mai asculte de mama. A inceput sa nu-si mai arate dragostea fata de mama ca mai inainte; se ducea seara prin sat si venea tot mai tarziu. Mama se topea de scarba acasa. Aprindea candela la Maica Domnului si facea metanii : " Maica Domnului, pazeste-l !" Si cand venea Ioan mai tarziu, ca Ioan il chema, il zicea :
- Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu asa de tarziu, ca mare scarba am avut ? Uite, ai mancare calda, ai camera ta grijita. Eu am plans, ca tu n-ai frati; te vei fi intalnit cineva, ai fi gresit sau niste oameni rai te-or bate.
Dar el a inceput, ca niciodata, sa vorbeasca impotriva :
- Mama, lasa-ma in pace ! Ce ma pazesti ca pe copii ? De acum inainte eu stiu sa ma port in lume !
Niciodata nu vorbise el asa. Mama se topea cand auzea.
- Vai de mine, dragul mamei ! Dar eu pentru ca te urasc iti spun asta ? Eu te iubesc ! Dar ma tem, ca numai pe tine te am, singura mea nadejde ! Daca nu te mai vad, mai bine sa mor si eu !
Sa vedeti ce s-a intamplat.
In satul vecin era o fata rea, blestemata, trageau mai multi. A inceput sa se duca si el acolo. Mama-sa nu stia nimic.
- Unde te duci tu ? l-a intrebat ea. Eu am auzit ca te duci la vrajitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream, decat sa aud aceasta !
El, in loc sa asculte, a zis :
- Lasa-ma, mama ! Ce ma pazesti ? Eu stiu sa-mi port caciula de-acum !
Niciodata in viata nu vorbise asa cu mama lui. Iar ea se topea de plans, ca nu mai avea ce sa-i faca. Ce s-a intamplat ? Blestemata aceea de vrajitoare a auzit de la altii ca mama lui nu-l lasa sa vina pe la dansa. Odata, mergand el la casa ei, i-a spus :
- Ia asculta, mai ! Sa-mi spui drept, pe cine iubesti mai mult ? Pe mine sau pe mama ta ? El, fermecat la minte de muierea aceea blestemata, sta oleaca si zice :
- Pe tine te iubesc mai mult !
- Eu nu cred ! a zis ea. Du-te acasa si, daca ma iubesti pe mine mai mult decat pe maica-ta, in noaptea asta sa vii cu inima mamei tale la mine ! Faci asa sau nu ? A stat oleaca si, indemnat de satana, a zis :
- Si aceasta o fac !
Si s-a dus din fata ei si a venit acasa. Mama, saraca, ii pregatise mancarea, ii incalzise camera si plangea la Maica Domnului sa-l aduca sanatos acasa. Iata ce pregatea mama pentru dansul si iata ce pregatea el pentru mama lui !
Ce contrast era aici ? Ce faradelege nemaipomenita ? Mama il astepta plangand, sa-l pazeasca Dumnezeu de primejdii si el vine sa-i scoata inima.
Vine acasa. Trecuse de miezul noptii. Mama i-a iesit in cale :
- Dragul mamei, dar acum se vine ? Vai, multa grija am avut de tine !
El nu vedea nimic. Se uita in stanga si-n dreapta prin casa, dupa cutit. Si vede cutitul cel mare din bucatarie. Ia cutitul in mana, o ia pe mama de grumaz, sa nu racneasca, si o junghie in inima.
Biata mama s-a dus ! Sangele a inabusit-o, s-a stins mama cea scumpa, care se jertfea pentru el !
Ce-a facut ? Auzi pana unde l-a dus satana ! A spintecat sanul stang al mamei, a scos inima mamei, a pus-o intr-un castron, a spalat-o de sange, a imbracat-o pe mama-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a incuiat usa si a luat inima mamei lui in basma si a pornit prin padure sa o duca vrajitoarei, ca sa-i arate ca o iubeste mai mult.
Ati vazut, cand merge un om repede prin padure, daca-i padurea deasa, te lovesc crengile. El mergea repede, ca pana la ziua sa vina inapoi, sa nu afle nimeni crima pe care a facut-o, si totodata s-o incredinteze pe aceea ca o iubeste mai mult decat pe mama lui.
Mergand el repede cu inima mamei intr-o basma alba, o creanga din padure s-a arcuit si l-a lovit peste ochiul drept; si-l durea si a pus mana la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era in basmaua alba : " Puiul mamei, te doare rau ?"
Atunci de abia s-a trezit el ! " Vai, mama, cum am ajuns pana aici ? Unde sunt eu ? Unde ma duc ? Mama scumpa, mama buna, cum ti-am scos inima ta de la loc si inca te mai doare pentru durerea ochiului meu ?" Si a inceput a plange groaznic. Atunci a vazut ca-i fermecat si s-a intors inapoi, cand a auzit glasul mamei din inima : " Puiul mamei, te doare rau ?"
A venit acasa - mai era un ceas-doua pana la ziua -, a desfacut pieptul mamei, a pus inima la locul ei si apoi a inceput sa strige tare ca a murit mama lui. Se facea ziua si au auzit vecinii.
- Ce-i, mai Ioane ?
- A murit mama !
- Dar cum se poate ?
- Mama mea a murit ! Mama mea a murit !
A venit lumea sa-l mangaie, dar el nu se putea mangaia, ca mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert in sfert de ora, unde se ducea, auzea glasui mamei : " Puiul mamei, de ce m-ai omorat ?" Cand auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsa pentru el !
Atunci toata lumea se mira, oare de ce plange el asa de tare disperat dupa mama, ca de obicei barbatii sunt mai tari de fire ! Dar el stia de ce plange, ca auzea glasul mamei, care il mustra cu mila : " Puiul mamei, de ce m-ai omorat ?"
Ce s-a intamplat ? S-a dus repede la doua batrane si le-a adus sa o scalde pe mama. Cand a scaldat-o, a vazut ca este junghiata in inima :
- Mai Ioane, mama ta a fost junghiata !
El, cand a auzit, s-a topit de plans, ca stia cine a junghiat-o. A imbracat-o, dupa trei zile a inmormantat-o; dar el, in loc sa se linisteasca, mai tare plangea si bocea, incat toata lumea zicea : " Iata cat de mult a iubit el pe mama lui !" Dar el stia si auzea glasul mamei mereu, mereu, care il mustra si zicea : " Dragul mamei, de ce m-ai omorat ?"
Dupa ce si-a pus mama in mormant si-a adus aminte si zicea, plangand, in casa : " Mama scumpa, mama buna, cum te luptai tu cu mine ! Cum te luptai sa ma scoti din ispite, sa ma duci la manastire, si acum am ramas singur ".
Ce-a pus Dumnezeu in mintea lui ? Sa se duca singur la un duhovnic de manastire si sa se spovedeasca : " Ma duc, ca mama saraca voia sa ma scoata din ispite si eu nu cunosteam atunci ! Ma duc eu !"
A incuiat usile si s-a dus la un mare duhovnic al unei manastiri si a cazut cu fata la pamant :
- Parinte, eu sunt cel mai rau om din lume, cel mai mare criminal ! Batranul l-a linistit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit, si el i-a spus duhovnicului cum a omorat pe mama lui buna. Iar duhovnicul, om intelept, i-a zis :
- Fiule, nu te deznadajdui de mantuirea ta ! Dar sa stii ca cine omoara pe mama sau pe tata, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine !
- Parinte, a zis el, dar altceva se intampla. Aud glasul mamei de cateva ori pe ceas, care zice : " Pulul mamei, de ce m-ai omorat ?"
Si a zis duhovnicul :
- Tot bine vrea sa-ti faca, ca sa-ti aduci aminte de crima pe care ai facut-o si sa te pocaiesti, ca macar, daca nu te-a avut in lumea asta, sa fii cu dansa dincolo !
- Cum sa ma pocaiesc, parinte ?
- Iata cum, fiule. Daca vrei sa te faci calugar, canonul se scade la jumatate, adica la 15 ani !
- Ma duc ! Nu-mi mai trebuie casatorie, numai sa ma ierte Dumnezeu !
- Du-te, fiule, plange-ti pacatul si te va ierta Dumnezeu !
- Ma duc, parinte !
A vandut toate, si-a luat doua randuri de haine, a dat casa de pomana la o vaduva si s-a dus la o manastire de pe malul Iordanului. Aici a batut in poarta.
- Ce doresti, frate ?
- Am venit sa-mi plang pacatele ! Oare ma primeste parintele staret aici ?
- Primim, doar manastirea este spital duhovnicesc pentru orice pacatos !Manastirea ii vindeca pe toti !
L-a primit, si ca nou incepator l-a pus la incercare la cele mai grele ascultari. La bucatarie, la trapeza, la gradina, la ingrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El facea cu atata dragoste, si numai plangand, aducandu-si aminte de pacatele lui si cum si-a omorat mama.
Dar, pe masura ce se pocaia el in manastire si facea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La cateva zile il mai auzea. Mai tarziu, la cateva luni, duhovnicul i-a spus :
- Cu cat glasul mamei vine mai rar, cu atat Dumnezeu se apropie de tine, ca mama vrea sa te aduca la cer, ca-i pare rau ca te-a pierdut in lumea asta ! Ea tot mama a ramas!
- Parinte, a intrebat el, ce canon mai aspru sa fac eu ca Dumnezeu sa ma ierte mai repede ?
- Fiule, sa mananci doar o data in fiecare zi mancare fara untdelemn trei ani de zile, sa faci cate cinci sute de metanii pe zi si sa zici psalmul 50 de cate ori vei putea mai mult pe zi.
- Fac, parinte !
Pe langa ascultarea grea, numai sambata si Duminica venea de doua ori la masa, in celelalte ziie manca o data in zi, mancare fara untdelemn, vin nu gusta deloc si a facut trei ani acest canon.
Calugarii se minunau de dansul, cu cata dragoste face ascultare si canon, ca ei nu stiau taina lui : " Mai, acela are dar de la Dumnezeu, ca zilnic plange !"
La trei ani de zile, inainte de Florii, a venit el la duhovnic sa se marturiseasca. Iar duhovnicul i-a spus :
- Frate Ioane, cum mai stai ? Mama te mai cerceteaza ?
- Parinte, mai rar. Parca as dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude ! El a slabit de atata post. Trei ani de zile mancare fara untdelemn, cinci sute de metanii pe zi si ascultarea grea in manastire, si atunci a zis duhovnicul :
- Frate Ioane, iata vine saptamana Sfintelor Patimi. De la Florii pana in ziua de Pasti sa nu gusti nimic, nici apa, nici mancare, iar in sambata Pastilor sa vii la mine.
Si a venit in sambata Pastilor foarte slabit, dar vesel oarecum, ca Duhul Sfant, dupa masura pocaintei, il bucura.
- Iata, frate Ioane, noi mergem la slujba invierii la noapte, tu insa sa nu vii la biserica.
- Dar ce sa fac, parinte ?
- Du-le in chiliuta ta, pregateste-ti candela, pune-i untdelemn, pune fitil si n-o aprinde. Roaga-te la Dumnezeu si pomeneste si pe mama ta, ca ea este martira si are mare trecere la Dumnezeu sa te ajute cu rugaciunea. Si daca va fi un semn si ti se va aprinde candela singura, sa stii ca te-a iertat Dumnezeu si mama ta de tot pacatul.
El s-a dus in chilie - nu mancase de la Florii nimic -, s-a pus cu fata la pamant si a inceput sa se roage : " Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul, pentru rugaciunile Preasfintei Maicii Tale si ale mamei mele !"
Si asa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi si, vazand ca nu-i nici un semn si trebuia sa iasa cu Invierea, s-a aruncat in chipul crucii si striga cat putea la Mantuitorul, la Maica Domnului si la mama lui sa-l ierte si sa-i dea un semn de mangaiere ca l-a iertat.
Cand se trageau clopotele pentru inviere si toti calugarii ieseau afara, deodata, o lumina dulce a umplut chilia lui si s-a aprins candela singura, iar de la sfintele icoane s-a auzit un glas : " Puiul mamei, te-am iertat !"
Dupa atata jertfa, mama buna, tot mama a ramas ! In loc ca el sa faca treizeci de ani de pocainta sau cincisprezece in manastire, in trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. Dupa ce a omorat-o, dupa ce a suferit martiriul din mana lui, ea tot cu inima de mama a ramas. Iubiti credinciosi, v-am spus aceasta ca sa va fie mila unul de altul. Acestea sa le tineti : Sa avem catre Dumnezeu inima de fiu, catre noi , minte de judecator, si catre aproapele, inima de mama !
Oricine ne-ar gresi, sa-l iertam; si cum este o mama buna care iarta pe toti, asa sa iertam si noi. Daca ar fi asa, pe fata pamantului, sa se iubeasca toti unii cu altii cum iubeste mama pe copii, pamantul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecati, n-ar mai fi morti, n-ar mai fi razboaie, n-ar mai fi tulburari, ci ar fi mila si indurare si bucurie in toata lumea.
Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pentru rugaciunile Preacuratei Stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si cu ale tuturor sfintilor, sa ne miluiasca, sa ne ajute si noua pacatosilor sa tinem minte aceasta invatatura, ca sa avem catre Dumnezeu inima de fiu, catre noi sa avem minte de judecator, si catre aproapele, inima de mama. Amin.
Parintele Cleopa
Temele preferate ale părintelui sunt cele legate de Rugăciunea lui Iisus: „Uite ceva! Ştiu pe cineva care a stat 40 de zile în Rugăciune şi nu a mâncat şi nu a băut nica (nimic,n.n.). Când dobândeşti Rugăciunea lui Iisus, nu mai ai nevoie de hrană, de apă, de foc...“. Nu am îndrăznit să îl întrebăm pe părintele cine este acel rugător, căci nici Sf. Apostol Pavel nu ne descoperă atunci când afirma: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi‑l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele“( II Corinteni 12, 2‑5).
Cine îl cunoaşte şi are evlavie la părintele Proclu ştie cât de drag îi este să ne înveţe a ne ruga! Aceasta este marea lecţie a părintelui Proclu: „Să vă rugaţi… Să aveţi grijă să nu adormiţi din rugăciune… Căci vai! vai! dacă nu o fi aşa… Că uite ceva: eu caut să nu am răutate cu nimeni, să nu am ceva asupra cuiva, ca să mă pot ruga. Că uite, dacă voi plecaţi de la mine cu pace, şi eu rămân cu pace, iar daca voi plecaţi tulburaţi, şi eu rămân tulburat. Da dragu’ mamii… Să nu aveţi ceva rău cu nimeni… că noi nu ştim când este sfârşitul… Că vin unii şi mă întreabă de sfârşitul lumii, iar eu le zic să aibă grijă de sfârşitul lor, că uite: sfârşitul lumii este sfârşitul fiecăruia din noi… Cu noi se sfârşeşte o lume – lumea noastră… De asta trebuie ca noi să ne îngrijim. Acum este foarte greu prin oraşe. Trebuie să ţină lumea legătura cu duhovnicul, cu Biserica pentru că altfel nu‑i chip de mântuire. Îi nevoie ca acum călugării, preoţii, maicile să se roage, să fie pace şi linişte…Vai! Vai!“.
Peste codrii Neamţului „vuieşte“ rugăciunea miilor de sihaştri ce s‑au nevoit în multele secole de creştinism pe aceste pământuri, ţinând o candelă aprinsă în scorburi de copaci, prin bordeie din crengi sau prin sihăstrii pustiite de „valul vremilor“, pentru ca atunci, la ceas de noapte, când „Mirele vine“, să nu fie găsiţi cu candela stinsă. Unul dintre aceştia cred că este părintele Proclu.
Părintele Proclu
Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteşte în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri şi să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit şi că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunţit. La fel Biserica şi Sfinţii Părinţi Propovăduitori şi toţi cuvioşii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriaşă primejdie.
Din nefericire, toate lucrurile, şi mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârşitul. Auzim de războaie, şi se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, şi ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minţi, din credinţă. La ce să ne mai aşteptăm?
Cu toate că şi moartea fiecărui om este o a doua venire, totuşi o aşteptăm acum şi o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curăţim, să fim neprihăniţi pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Aşa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca şi copiii în nerăutate şi în dragoste, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor şi judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, şi astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept şi să cerem dreptate, vom fi găsiţi vinovaţi. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.
Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii, şi desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditaţie va deveni pentru noi temelie şi viaţă, vom fi ajutaţi să ne ferim de faptele întunericului şi astfel vom scăpa de acest groaznic şi înfricoşător iad. Să ne închinăm, să-I mulţumim şi să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm şi să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat şi ne-a ajutat să păşim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmaşi în dreapta şi-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îşi aşteaptă copiii şi copiii lui sunt cei care urmează modelul, şi modelul este Hristos. Amin.
Fericit cel ce a aflat îndrăznire în ceasul când sufletul se va despărți de trup cu frică și cu cutremur, fiindcă vor veni îngerii să ia sufletul și să-l așez înaintea tronului Judecătorului fără moarte.
Sfântul Efrem Sirul
“Cand te trezesti noaptea, sa nu te intorci pe partea cealalta pentru a adormi la loc. Sa te ridici, sa ingenunchezi in fata Celui Rastignit si a Sfintilor si sa te rogi smerit si cu iubire. O jumatate de ora, un sfert, zece minute, cinci, cat poti.”
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
„Calea lui Hristos este crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a suit vreodată la cer prin comoditate.”
Sfântul Isaac Sirul
In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.
Sfântul Serafim de Sarov
A
Abjur = (a abjura, lat. abjuro,-are) – a renega, a renunta in mod public, uneori sub juramant, la o credinta; abjurare, renegare a unor convingeri. v. şi Apostazie.
Absidă = incapere semicirculara, formand partea terminala a unei sali dreptunghiulare; aceasta era, in vechime, forma de constructie a unei sali de intruniri publice si, mai tarziu, si prima forma de constructie a bazilicilor crestine. In spatiul semicircular era inaltata o tribuna, unde stateau oratorii sau judecatorii, cand sala servea activitatii magistratilor. In bisericile creştine, in acest spatiu a fost asezat altarul. Astazi, bisericile ortodoxe construite in stil bizantin au trei abside: una este absida altarului, iar celelalte doua formeaza cele doua sanuri laterale ale bisericii dinspre nord si sud, cu care se termina naosul la rasarit, formand cu absida altarului o trefla. Absida altarului s-a despartit, cu timpul, de restul bisericii printr-un mic grilaj de lemn, piatra, metal care inaltandu-se, mai tarziu, a devenit catapeteasma de azi.
Acatist = cântare (în timpul căreia se stă în picioare) închinată unui sfânt.
Acatistier = cuprinde diferite acatiste (imnuri de lauda si preamarire) ale sfintilor aflati in calendar.
Adorare = expresie religioasa de cinstire si slavire a lui Dumnezeu sub forma ritualului cultic, cea mai inalta cinstire care se poate da unei fiinte. Adorarea sau latria este in Biserica crestina cultul adus lui Dumnezeu, cultul cel mai inalt, adica slujire, supunerea neconditionata si fara rezerva fata de Stapanul absolut; cinstirea lui Dumnezeu cat si a sfintilor se exprima in general prin aceleasi forme externe, dar din punct de vedere dogmatic este o deosebire esentiala intre cultul pe care il dam lui Dumnezeu si cultul pe care il dam ingerilor, sfintilor, moastelor si icoanelor. In limbajul teologic se folosesc termeni deosebiti pentru a diferentia cultul: cultul lui Dumnezeu e numit, de obicei, cult de latrie sau de adorare, iar cel adus sfintilor, cult de dulie, de venerare sau de cinstire; Sfintei Fecioare Maria i se aduce o cinstire deosebita numita hiperdulie, adica supravenerare sau preacinstire, Sf. Fecioara fiind mai presus decat toti sfintii in vrednicie. Latria sau adorarea este deci cultul suprem sau propriu-zis, caci pe Dumnezeu il cinstim pentru El insusi, pentru maretia si perfectiunea Lui, pentru ca El este Creatorul si Provindentiatorul, Stapanul si Parintele nostru. Dulia sau venerarea este un cult dependent de cel suprem, deci subordonat si relativ. Pe sfinti ii veneram nu pentru ei insisi (caci si ei sunt fiinte create), ci veneram intr-insii darurile supranaturale pe care le-au primit de la Dumnezeu pentru vrednicia vietii lor: „Cinstea ce li se da sfintilor se indreapta si trece la marirea lui Dumnezeu, Caruia sfintii I-au placut prin credinta si viata imbunatatita ce au avut” (Marturisirea Ortodoxa, Bucuresti,1889, p. 177-178). Cultul sfintilor se refera direct sau indirect la Dumnezeu insusi: „Cinstim pe sfintii Tai, care sunt chipul si asemanarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim si Te marim, ca pe chipul cel dintai…” (Molitfelnic, 1965, p. 480). Dumnezeu ramane obiectul si telul adevarat si ultim al cultului nostru, orice forma ar imbraca acest cult, in aparenta, caci: „Cel care cinsteste pe mucenic, cinsteste pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se inchina apostolului lui Hristos se inchina Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se prosterna in fata Maicii lui Dumnezeu este evident ca aduce cinstea Fiului ei, caci nu este alt Dumnezeu decat Unul singur, Cel cunoscut si sdorat in Treime” (cit. la Sf. Ioan Damaschin, din Leontie, episc. de Milan, in „Tratat despre Sfintele icoane”, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1937, p. 55-56).
Agnosticism = doctrina filozofica din antichitatea greaca, dupa care ratiunea nu e capabila a cunoaste si infatisa pe Dumnezeu.
Ajun = (lat. adjunare = a ajuna, a tine post negru) – ajun se numeste ziua dinaintea unui eveniment, a unei sarbatori (in ajunul nuntii, in ajunul Bobotezei etc.). Ajunare, a ajuna inseamna a posti post negru, fara a manca nimic toata ziua (ex. vinerea si in ajunul Bobotezei), iar seara, numai legume fierte, fara grasime). Mos Ajun este ajunul Craciunului, cand se posteste si incep colindele. Ajunarea, ca orice post, va fi insotita de rugaciuni si fapte bune.
Alfa şi Omega = prima si ultima litera din alfabetul grec; intrate in iconografia ortodoxa, au devenit simbolul „Inceputului” si „Sfarsitului”, adica simbolul lui Dumnezeu (Apocalipsa, cap. 1); aceste litere sunt adesea inscrise pe crucea lui Hristos.
Aliluia = Lăudaţi pe Domnul!
Aliturgic = fara liturghie; aliturgice sunt zilele cand, dupa tradilia veche a Bisericii, nu se savarseste Sf. Liturghie, nici chiar in manastiri. Aceste zile sunt: Vinerea Patimilor, cand Iisus a fost ratignit si ingropat (in popor se mai numeste si Vinerea Seaca); luni si marti din prima saptamana a Postului Pastilor; miercuri si vineri din Saptamana Branzei (ultima saptamana pana la lasatul secului de Pasti); vinerea dinaintea Craciunului si a Bobotezei, cand aceste praznice cad duminica sau lunea si atunci se fac numai slujbele Ceasurilor si Vecernia. In zilele aliturgice se posteste cu ajunare deplina.
Amin = Aşa să fie! (Aşa este!).
Anaforaua = rugaciune in timpul careia se savarseste jertfa liturgica (sfintirea si prefacerea darurilor), de fapt un sir de rituri si rugaciuni rostite de preot (cele mai multe in taina; cu glas tare sunt rostite doar niste mici fragmente numite ecfonise: „Cantare de biruinta cantand …”, „Luati mancati …”, „Beti dintru acesta toti …”, „Ale Tale dintru ale Tale …”).
ANATEMA (anatematizare, anatematisme) = act de extrema severitate, folosit in vechime de autoritatea bisericeasca impotriva celor ce profesau o erezie de doctrina sau de etica, prin excluderea lor din comunitate si prin condamnarea ca atare a invataturii lor gresite.
Antifon = cantare care se canta de catre toti credinciosii din biserica impartiti in doua grupe, in mod alternativ.
Antimis = este o bucata de panza dreptunghiulara pe care este pictata sau brodata icoana punerii in mormant a Mantuitorului Hristos. In partea de sus, in mijlocul Antimisului se afla o particica de sfinte moaste. Fara Sfantul Antimis nu este posibila savarsirea Sfintei Liturghii, caci pe el se aseaza darurile de paine si vin care se aduc lui Dumnezeu spre multumire, devenind Trupul si Sangele Mantuitorului.
Anagnost = citet sau lector al textelor sfinte, in timpul serviciilor divine in Biserica crestina din primele veacuri; anagnostii faceau parte din clerul inferior si aveau ca sarcina a citi in biserica Apostolul (nu si Evanghelia, pe care o citea diaconul sau preotul), pastorale, scrisori martirice, vieti de sfinti; pe langa diferite alte servicii (grija cartilor de cult, aprinderea lumanarilor, purtarea sfesnicelor la procesiuni etc.), ei ajutau si la invatamantul catehetic. Anagnostii sunt pomeniti in multe documente, incepand din sec. II (v. LG, p. 128-129). Intr-o inscriptie (sec. VI) in lb. gr. de la Tomis, este mentionat un anagnost (DIVR, p. 33).
Anahoret = calugar eremit, sihastru, traind retras intr-un schit singuratic, izolat de viata de obste a manastirii.
Analog = stativ din lemn, cu suprafeţe înclinate, pe care sunt puse cărţile, deschise exact la pasajele ce urmează a fi citite.
Anghelologia = conceptia despre ingeri la diferite religii.
Animism = religie primitiva care considera ca toate elementele naturii sunt insufletite.
Antihrist = (antihristos = contra lui Hristos) – personaj despre care se vorbeste in Biblie (Noul Testament – Apocalipsa) si care se va arata, luptand impotriva invataturii lui Hristos, dar pe care Hristos il va birui; sinonim cu sfarsitul lumii.
Antropomorfism = credinta religioasa in zei (la grecii vechi si la romani) dupa care divinitatile iau chip omenesc, actioneaza si se comporta ca oamenii, avand insa atributul nemuririi. Religiile antropomorfice se deosebesc de cele naturiste, in care divinitatile sunt reprezentate prin simboluri, ca: arbori, animale, pasari.
Apanthisma = adunare de flori; termenul defineste o culegere de texte reunite de Sfantul Nicodim Aghioritul, tiparite la Tipografia Patriarhiei Constantinopolului, din binecuvantarea Patriarhului ecumenic Neofit, in anul 1799; ultima tiparire in limba romana a fost realizata in anul 1999, la editura SOPHIA, de catre Manastirea Petru Voda. Sfantul Nicodim Aghioritul spune: „Daca veti aduce lui Dumnezeu sfintitele rugaciuni ce se cuprind in cartea aceasta, eu deplin va adeveresc voua ca veti castiga in sufletele voastre credinta necheltuita, nadejde tare, dragoste adevarata, iertare de pacate, scapare de relele vazute si nevazute, dobandire de cereri, izbavire de draci si impartasirea si unirea cu Dumnezeu si cu ingerii. Dupa Propovaduitorul cel de Aur al rugaciunii, numit cu numele darurilor, Ioan [Ioan Gura de Aur – n.n.]: „Cu Dumnezeu intru adevar vorbim in vremea rugaciunii si cu ingerii ne impreunam”, pe scurt sa zicem si noi: din aceste dumnezeiesti rugaciuni vom dobandi gramada de bunatati, mare de comori, furnicar de lucruri placute lui Dumnezeu, multime de fapte bune, sirag de daruri si roduri prea destule de folos duhovnicesc”. (Sf. Nicodim Aghioritul – „Cuvantul despre rugaciune”)
Apofatism = [gr. apophasis-apophatikos = negatie, prin negatie]: teologia apofatica sau calea negativa (“via negativa”) este o modalitate de cunoastere, prin negare si inaintare, proprie lui Dumnezeu, Care ramane necunoscut si necuprins in fiinta Sa transcendenta. Din cauza misterului inefabil al “esentei” Sale personale, Dumnezeu nu poate fi cunoscut dupa modul cunoasterii realitatilor lumii create, adica prin afirmare, folosind conceptele si categoriile de timp si spatiu. Apofatismul prefera sa afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degraba decat ce este (v. CATAFATISM). Dumnezeu cel viu este incognoscibil si incomprehensibil, in sensul ca existenta Sa personala in plenitudinea Sa este mai evidenta decat toate celelalte existente. Desi nu este limitat de spatiu, totusi El umple tot spatiul. Ca metoda de cunoastere, apofatism inseamna evidenta traita a existentei lui Dumnezeu, dupa ce au fost “negate” prin transcendere existentele create. Propozitiile negative despre Dumnezeu sunt cele mai adecvate pentru a exprima profunzimea misterului Sau. Ajungand in Dumnezeu, omul isi da seama ca Dumnezeu transcende orice fiinta, experiaza deci negarea oricarei cunoasteri. In acest sens, constiinta ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut este o cunoastere, deoarece deschide spiritul pentru unirea nemijlocita cu El.
Apostol = cuprinde pericopele citite la cultul divin din celelalte carti ale Noului Testament in afara de Sfintele Evanghelii, adica: Faptele Apostolilor, cele 14 epistole pauline (Romani, I si II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I şi II Tesaloniceni, I si II Timotei, Tit, Filimon si Evrei), precum si cele 7 epistole sobornicesti (a Sfantului Iacob, fratele Domnului, I si II ale Sfantului Petru, I, II si III ale Sfantului Ioan si una a Sfantului Iuda Tadeul). Nu se citeste din cartea Apocalipsa.
Apostazie = actiunea de renegare a unei credinte religioase, in care s-a nascut si a trait (a apostazia = a se lepada de o credinta).
Apostolat = activitatea de propovaduire a Evangheliei; misionarism; convingere si daruire in desfasurarea unei activitati.
Apotropaic = (apotrepo = a inlatura, a indeparta) – functie apotropaica – functie de aparare, care se atribuie unor obiecte. Astfel este colacul de grau, care se aseaza pe pieptul mortului spre a-l apara de duhurile rele. Functie apotropaica se atribuie si unor plante din care se impletesc coroane si se aseaza, ca si coroana de spice, in dreptul usii sau la icoane, spre a alunga duhurile necurate.
Arhanghel = una din cele nouă cete cereşti.
Arhiereu = denumire pentru: episcop, mitropolit si patriarh.
Arhondaric = parte a mănăstirii destinată găzduirii pelerinilor, cameră de oaspeţi.
Ateism = atitudine de tagaduire a conceptului de divinitate, fie a zeilor, fie a lui Dumnezeu.
Autocefalie = independenta a Bisericii nationale. Biserica Ortodoxa Romana, care s-a aflat sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, si-a dobandit autocefalia in 1885. Atunci patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Ioachim al IV-lea a semnat Tomosul de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Romane, al carei mitropolit primat era Calinic Miclescu.
Axion = imnul care se canta in cinstea Sfintei Fecioare, indata dupa savarsirea Sfintei Jertfe, la Liturghia ortodoxa. Originea Axionului se afla in diferitele imne care insoteau inca din vechime pomenirea nominala a Sfintei Fecioare in cursul rugaciunii de mijlocire (mai ales dupa epoca ereziei lui Nestorie), ca o manifestare spontana a sentimentelor de iperdulie (supravenerare) fata de Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Din Axionul obisnuit, astazi s-a intrebuintat mai intai numai de la partea a doua („Ceea ce esti mai cinstita…”), text care se afla in irmosul Cantarii a noua din Canonul (trioda) de la Denia din Joia Patimilor, ce apartine lui Cosma de Maiuma (Aghiopolitul), sec. VIII, si care a fost cantat mai intai in slujba Utreniei si in alte slujbe. Ulterior, si anume dupa sec. X, el s-a amplificat cu partea de la inceput („Cuvine-se cu adevarat…) a carei origine se crede ca se afla in pietatea calugarilor de la Athos (Sf. Munte) (LS, 279).
Axios = „vrednic este”, formula de cinstire pentru cel hirotonit (care a primit taina preotiei).
Azimă = paine nedospita folosita de evrei la Pesach (sarbatorile Pastelui), rememorare a dezrobirii din Egipt. Catolicii folosesc azima la impartasanie, in loc de paine dospita (cum se foloseste in Ortodoxie).
Avva = (ebr. abba = tata, parinte, preluat de limba gr. avva) – Parinte (pentru numele lui Dumnezeu); Iisus se roaga inainte de patimile Sale, in Gradina Ghetsimani: „Avva, Parinte, toate sunt Tie cu putinta. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (Marcu 14, 36); cuvant intalnit si in Epistolele Sf. Ap. Pavel: „Si pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, care striga: Avva, Parinte !” (Galateni 4, 6). Termenul Avva, ca adresare catre un calugar pustnic (batran imbunatatit spiritual) este folosit foarte frecvent in Filocalie si alte scrieri cu referire la viata monahilor.
B
Bederniţă = (epigonatiu, genuncherul, nabedernita, subgenuale) = piesa din vesmintele episcopului, in forma de patrat din materie pretioasa, cu fireturi si avand in mijloc icoana Mantuitorului sau numai o cruce. Se leaga cu un snur dupa gat sau de brau si atarna la nivelul genunchiului drept. Simbolizeaza sabia spirituala (Efeseni 6,17), puterea cuvantului dumnezeiesc, cu care, precum cu o sabie, episcopul va invinge pe vrajmasii Bisericii. Iar cand are inchipuita pe ea Invierea arata puterea asupra mortii. Se mai acorda si preotilor pentru merite deosebite o data cu rangul onorific de iconom stavrofor.
Blagoveştenie = Buna-Vestire, praznic imparatesc inchinat Maicii Domnului, care se serbeaza la 25 martie.
Bogorodicină = cantare bisericeasca, apartinand troparelor, in cinstea Maicii Domnului.
Brâu (cingulum) = vesmant cu care preotul isi incinge mijlocul peste stihar si epitrahil, simbol al puterii slujitoare cu care este invrednicit, al tariei si virtutii lui, si care aminteste de stergarul cu care a fost incins Domnul Iisus Hristos cand a spalat picioarele ucenicilor la Cina cea de taina. Mai exista si braul pe care il poarta clericii peste reverenda si in afara de functiunile religioase divine. Simbolizeaza gatirea vesnica a preotului in slujba lui Dumnezeu, abnegatie, lepadare de lume si legatura preotului cu Biserica. Mai e si o avertizare, ca preotul sa fie totdeauna gata spre propovaduirea Evangheliei, conform cuvintelor apostolice: „incinge coapsa ta” (Luca 12, 35). Culoarea braului e o distinctie de grad ierarhic si de onoare. Preotii ortodocsi poarta braul rosu, ca si protopopii si asesorii, aceste din urma doua categorii avand si reverenda blanita rosie; episcopii si arhimandritii au brau violet; monahii au brau negru.
C
Canonarh = călugărul care, mutându-se de la un analog la altul, arată cântăreţilor ce trebuie să cânte.
Căţuie = cădelniţă specială, fără lanţuri, cu care tămâiază eclesiarhul.
Catafatism = teologia catafatica care indica ceea ce este Dumnezeu in raport cu realitatile create, vazute, luate ca simbol al Sau. Dumnezeu este deci cunoscut din prezenta si din lucrarile Sale in Creatie, atribuindu-I-se insusirile acesteia. Trei activitati ale lui Dumnezeu pot fi identificate pe aceasta cale: creatoare, lumea insasi dand o marturie evidenta ca Dumnezeu este “creatorul cerului si al pamantului”; proniatoare, care se exprima in legea naturala inscrisa in ratiunea omului ca si in legea scrisa, pe care Dumnezeu le foloseste in mod liber pentru a ridica pe om de la cele vazute si temporale la cele nevazute si vesnice; de judecata, intrucat Dumnezeu Se “acomodeaza”, adica ajuta, intervine si cearta, atat prin cuvinte cat si prin evenimente.
Catapeteasmă = in Biserica Ortodoxa catapeteasma desparte sfantul altar de restul bisericii: la evrei despartea Sfanta de Sfanta Sfintelor. Se mai numeste: tampla sau iconostas.
Catismă, catisme = se numesc cele 20 de grupe in care sunt impartiti cei 150 de Psalmi ai lui David, in cadrul cultului divin ortodox. Catismele sunt formate din versete de psalmi legate tematic (psalmii diminetii, ai noptii etc.) Catismele sunt astfel randuite, incat sa poata fi cuprinse in slujbele saptamanii, ca astfel sa poata fi parcurse in intregime. In Postul Mare, ele se citesc in timpul slujbelor celor sapte Laude, incepand de la Vecernia de sambata seara, cu catisma intai si se termina la Utrenia urmatoare. Catismele se mai numesc si şezânde, pentru ca in timpul citirii lor este permis a nu sat in picioare, ci a sedea in strana.
Chenoză = v. Kenoză
Creştin – Creştinism = [gr. hristianos, hristianismos; lat. christianus, christianismus]. Numele de crestin atribuit discipolilor lui Hristos apare pentru intia oara in Antiohia: „Pentru intiia data, ucenicilor li s-a dat numele de crestini in Antiohia” (Fapte 11, 26). Sfintul Ignatie de Antiohia foloseste numele de crestinism (hristianismos) pentru a desemna invatatura lui Hristos in comparatie cu iudaismul (Episto1ele: Catre Magnezieni, X, 1 si 3; Catre Romani III, 1; Catre Filade1fieni VI, 1; cf. Martiriul lui Policarp, X, 1).
Crez [gr. to simbolon tis pisteos; lat. credo, regula fidei = crez, rezumat sau expunere a doctrinei]. Echivalent cu “simbol de credinta”, termenul crez este folosit cu un sens general, pentru a desemna un corp de invataturi sau de dogme fundamentale de credinta. Crezul crestin distinge crestinismul de alte religii, pentru a indica o scurta marturisire de credinta comuna cu un sens precis, cu un contur delimitat, in fine cu un sens dogmatic major, cand se refera la Crezul sau “simbolul credintei” ortodoxe, adica “credinta de la Niceea” (sfantul Grigorie de Nazianz, Scrisori teologice, CII, 1, in trad. cit., p. 71).
Ceaslov = cuprinde rugaciunile din randuiala slujbelor zilnice.
Canon = compunere de mai multe cantari care formeaza un intreg (este alcatuit din noua ode); prima strofa de la fiecare oda se numeste irmos.
Chinovie = (chinovion = in comun, care traieste in comun) – manastire ce-l are pe egumen drept întâi stătător şi în care viata calugarilor este comunitara (au toate lucrurile în comun): nu au avere personală, muncesc împreună, mănâncă împreună la masă (trapeză) şi au ca locuinta o chilie in incinta manastirii; ei sunt subordonati staretului care se îngrijeste de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce. Asemenea organizare monahala se numeste chinovitica, iar calugarii se numesc chinoviti sau cenobiti. Opusă acesteia, într-o mănăstire ideoritmică nu există egumen şi fiecare călugăr se îngrijeşte singur de hrana sa şi de toate cele necesare.
Colibă = Locuinţă a unui număr limitat de călugări, separată de alte clădiri, cu puţin teren în jurul ei şi cu biserică încorporată. Mai multe colibe laolaltă formează un schit.
Condac = o strofa poetica izolata in care se descrie pe scurt sarbatoarea din ziua respectiva (in vechime erau poeme alcatuite din pana la 24 de strofe; astazi a ramas doar prima – condacul).
Catavasie = (catavasis = coborare, scoborare) – se numeste irmosul care cuprinde primele strofe sau stihiri ale fiecarei ode din anumite canoane. Fiecare praznic isi are catavasiile lui formate din irmoasele odelor din Canonul sarbatorii respective. Numele de catavasie vine de la faptul ca in vechime cantaretii celor doua strani veneau in mijlocul bisericii, unde cantau impreuna irmosul. Irmoasele si catavasiile din Minei, Penticostar si Triod, cu privire la sarbatorile mari sunt cuprinse in cartea de slujba numita Irmologhion. Catavasiile sunt slujbe legate de Invierea si pogorarea lui Hristos la iad.
D
Dicheu = Stareţul unei colibe care administrează şi reprezintă schitul timp de un an şi care are în grijă şi biserica mare.
Dveră = perdea ce acoperă uşile împărăteşti.
Denie = v. Utrenie.
Doxologie = cantare de slava inaltata lui Dumnezeu. Doxologie mica: „Marire Tatalui si Fiului si Sfantului duh”. Doxologie mare: „Slava intru cei de sus …”, care are la baza cantarea ingerilor din noaptea Nasterii Domnului.
Diptic = a) – rugaciune de mijlocire generala pentru toate categoriile de credinciosi.
b) – ansamblu de doua icoane fixate una de cealalta.
E
Eclesiarh = călugărul care se îngrijeşte de biserică şi de desfăşurarea slujbelor.
Eclesiologie = doctrina despre biserica.
Ectenie (ectenis, es = intins, prelungit; efhi = rugaciune; ectenie efhi = rugaciune prelungita, staruitoare) – indemn staruitor la rugaciune; este rugaciunea de cerere cea mai completa, o sinteza a cererilor Bisericii in cadrul Liturghiei Ortodoxe.
Ecumenism = Miscare de refacere a unitatii vazute a Bisericii, divizata de-a lungul istoriei, datorita factorilor teologici si neteologici, pe calea acordurilor si dialogului teologic, a marturiei comune, a cooperarii si asistentei reciproce. Este considerată de Sfinţii Părinţi ca Erezia Ereziilor deoarece încearcă să alăture lucruri ce nu pot fi alăturate: adorarea lui Dumnezeu cu închinarea la idoli.
Eleon = muntele Eleonului; v. Ispas sau Inaltarea Domnului la cer.
Epicleză = „invocare in vederea sfintirii”; este punctul culminant din timpul Sfintei Liturghii, in care slujitorii invoca Duhul Sfant pentru prefacerea darurilor de paine si vin in Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos.
Episcop = (gr. episkopos, lat. episcopus = supraveghetor, pastor, carmuitor) – slujitorul din treapta superioara a ierarhiei bisericesti, ales si trimis prin hirotonie sa exercite rolul de arhiereu al adunarii euharistice, de invatator al Evangheliei si de coordonator al slujirilor si harismelor in Biserica locala (eparhie). Slujirea episcopala este centrala si indispensabila Bisericii, incat fara episcop Biserica locala nu poate fi recunoscuta.
Erezii = [gr. si lat. haeresis = optiune, erezie]: conceptii particulare fie despre Sfanta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omeneasca, sau despre raportul dintre cele doua firi in ipostasul Sau dumnezeiesc, acestea din urma fiind cunoscute sub denumirea de erezii hristologice. Se cunosc si erezii pnevmatologice, intalnite in teologie si sub denumirea de subordinatianism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie (pnevmatomahi = cei ce nu recunosteau deofiintimea si egalitatea in rang, cu celelalte doua Persoane, a Sfantului Duh).
Eshatologie = (eshatos = ultim, cel din urma; i eshati ora = ceasul cel din urma) – invatatura despre viata viitoare, viata vesnica, „viata veacului ce va sa vina”, imparatia lui Dumnezeu pentru care ne rugam: „Vie imparatia Ta !”, care va incepe dupa Judecata de apoi, cand Iisus va veni „sa judece vii si mortii” si va intemeia o imparatie ce „nu va avea sfarsit” si pentru care Biserica invata pe credinciosi ce trebuie sa faca, cum sa traiasca aici pe pamant spre a fi mantuiti in imparatia lui Dumnezeu.
Euharistie = termen provenit din limba greaca, insemnand „multumire”,”recunostinta”. Slujba Sfintei Impartasanii – cel mai desavarsit si cel mai potrivit mijloc de legatura cu Dumnezeu – se numeste „EUHARISTIE” (multumire), fiind una dintre cele sapte Sfinte Taine instituite de Insusi Mantuitorul Hristos, prin rugaciune de multumire si gestul de binecuvantare a painii si a paharului cu vin la Cina cea de taina (Luca 22, 19-20). De remarcat ca pentru ortodoxie Euharistia nu este un simplu act liturgic sacramental, ci este centrul de convergenta al intregii vieti bisericesti.
Evanghelie = „vestea cea buna”, adusa de Fiul lui Dumnezeu – intrupat. La inceputul Bisericii, prin Evanghelie s-a inteles intreaga traditie orala a predicii lui Iisus Hristos. Apoi, tot in sec I s-au cristalizat cele 4 Evanghelii (dupa Matei, Marcu, Luca si Ioan) care consemneaza viata si activitatea ca om a Fiului lui Dumnezeu.
Exarh = inspector al manastirilor si schiturilor din cuprinsul unei episcopii.
Epicleză = (=invocare, chemare – parte a Anaforalei) rugaciunea cea mai importanta rostita in taina de preot, adresata lui Dumnezeu, in timpul careia se savarseste sfintirea si prefacerea Darurilor.
F
Filioque = („qui ex Patre Filioque procedit” = care de la Tatal si de la Fiul purcede) = dogma a Bisericii Catolice, care formuleaza opinia ca Duhul Sfant purcede de la Tatal „si de la Fiul”. Filioque a provocat una din cele mai inversunate polemici teologice dintre Orient si Occident si ramane una din divergentele doctrinare majore dintre Catolicism si Ortodoxie. Pentru catolici, Filioque ar fi o explicare si o clarificare a doctrinei despre Duhul Sfant, formulata de catre al II-lea Sinod ecumenic (Constantinopol, 381), care, impotriva ereziei lui Macedoniu, a reafirmat expresia folosita de evanghelistul Ioan: „care de la Tatal purcede” (Ioan 15, 26). Pentru ortodocsi, Filioque este o „dogma noua”, care implica o „alta credinta”, inadmisibila din punctul de vedere al traditiei dogmatice rasaritene.
Filocalia = [gr. filo-kalos = iubirea de frumos (nume dat de sfintii Vasile cel Mare si Grigorie Teologul unei antologii din scrierile lui Origen, cu tema „Iubirea de frumusete divina”)] = colectie de texte care se refera la viata contemplativa si ascetica, scrise inainte de secolul al IX-lea de catre mari parinti ai spiritualitatii ortodoxe rasaritene. Aceste texte au fost adunate in secolul al XVIII-lea de catre Nicodim, de la Muntele Athos (1749-1809) si Macarie de Corint (1731-1805) si publicate pentru intaia oara la Venetia (1872) sub titlul de „Filocalia parintilor care practica trezvia”. A doua editie a fost publicata de patriarhul Kallistos, la Atena (1893), iar a trea, tot la Atena, intre 1957 si 1963. Traducerea in limba romana sub titlul „Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii” a fost facuta de Preotul Profesor Dumitru Staniloae, incepand din 1946. Colectia (pana acum au aparut noua volume) este insotita de comentarii si note de o mare valoare teologica.
G
Glasuri bisericeşti = cele opt moduri dupa care se canta muzica bisericeasca. Ele sunt principale I – IV si derivate sau plagale V – VIII.
H
Harismă = daruri si virtuti personale, primite de la Duhul Sfant si exercitate inlauntrul Bisericii de catre membri acesteia. Harismele sunt in afara slujirii sacerdotale (episcop, preot, diacon), deci nu sunt acordate prin hirotonie cau hirotesie ci duhul Sfant impartaseste harismaticilor, direct, darurile.
Heruvic = este imnul care se canta la strana de cantaret (cor), in prima parte a Liturghiei credinciosilor, inainte de iesirea cu darurile. Imnul heruvimic are un sens mistic, pe care il exprima chiar textul sau.
Heruvim = heruvimi, puteri cereşti puse de Dumnezeu să pazeasca poarta raiului din Eden, dupa alungarea primilor oameni Adam si Eva, care calcasera porunca lui Dumnezeu, mancand din pomul oprit, pomul cunosintei binelui si raului, si spre a-i impiedica sa manance si din pomul vietii.
Hristologie = [gr. Hristos = cel ce a primit ungerea, Unsul]: invatatura ortodoxa despre cele doua firi si persoana lui Iisus Hristos, care in forma ei definitiva a fost elaborata de catre Sinoadele ecumenice (in special I, IV, si VI) prin sinteza datelor Noului Testament si teologia patristica bizantina. Tot in aceasta perioada s-a elaborat vocabularul hristologic: persoana, unirea ipostatica sau “enipostazierea” naturii umane in persoana Cuvantului; comunicarea idiomelor, perihoreza sau intrepatrunderea reciproca, indumnezeirea firii omenesti. Iisus Hristos, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, este a doua persoana a Sfintei Treimi, despre Care Simbolul de la Niceea (art. 2-7) afirma ca S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii; “Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal…”.
I
Icoană [gr. eikon, lat. imago = chip, reprezentare]: imagine sacra, in doua dimensiuni, care reprezinta pe Iisus Hristos, pe Maica lui Dumnezeu sau un sfant, cu putinta de zugravit datorita trupului pe care l-au avut, Carora Li se aduce inchinare sau cinstire, dupa principiul: cinstea data icoanei trece la cel zugravit pe icoana. Ca reprezentare picturala, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic si arheologic, dar ea nu apartine artei sacre, ci cultului Bisericii, impreuna cu Sfanta Scriptura si Sfintele Taine. Ea nu este un ornament, un tablou sau o reprezentare figurativa, ci comunicarea vizuala a realitatii invizibile divine, manifestata in timp si spatiu. De aceea, contemplarea vizuala, ca si marturisirea orala sau mesajul scris, are aceeasi valoare pentru primirea misterului lui Dumnezeu revelat in istoria mantuirii. Pentru teologia ortodoxa, temeiul icoanei sau reprezentarii simbolice este realitatea Intruparii Fiului lui Dumnezeu: “Si Cuvantul trup S-a facut”(In 1, 14). Icoana este o consecinta a Intruparii, deoarece Iisus Hristos este “chipul lui Dumnezeu cel nevazut” (Col. 1, 15).
Iconomie = termenul înseamnă: plan, providenta, administrare. Sensul cel mai utilizat este: planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creatiei si al omului, indeosebi pregatirea mantuirii in Vechiul Testament si realizarea mantuirii in Noul Testament. Pe scurt, iconomie inseamna planul lui Dumnezeu de mantuire a omului, realizat de Iisus Hristos. Termenul „iconomie” mai are si alte doua sensuri:
a) doctrina despre manifestarea si lucrarea iubirii lui Dumnezeu in lume;
b) una din modalitatile principale pe care Biserica le foloseste in aplicarea normelor canonice, care consta intr-o atitudine pastorala de condescendenta si de compasiune, avand in vedere ratiuni de circumstanta si, in anumite cazuri, personale, in care este in joc nu numai binele Bisericii ci si mantuirea individului.
Icos = strofa poetica ce urmeaza imediat dupa condac.
Idioritmic (idioritme, idioritmie) = organizare monohala in care calugarii duc o viata libera, cu avere personala, cu gospodarii proprii (case, gradini etc.), asezate in preajma bisericii manastirii, dar in afara de incinta. Daca din punct de vedere material sunt independenti, calugarii cu organizare idioritmica traiesc totusi in comunitate in timpul slujbelor la biserica; şi în aceste manastiri se afla staret care este conducatorul si care vegheaza la buna desfasurare a disciplinei si implinirii indatoririlor fata de biserica a monahilordin manastirea respectiva.
Ídol, idoli = s.m. Divinitate păgână; (concret) Reprezentare antropomorfă a unei divinităţi (în formă de statuie, imagine etc.) chip, figură, statuie reprezentând o asemenea divinitate şi constituind, în religiile politeiste (în general, la toţi păgânii), obiect de adoraţie şi de cult religios;
(figurat) Fiinţă (persoană) sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei mari iubiri (adoraţii). – Din sl. idolŭ.
Ierurgii = sunt acele slujbe oficiate de preoti sau de episcopi care au menirea de a scoate credinciosii, natura si lucrurile ce ii inconjoara de sub puterea vrajmasului si de a-i sfinti, a-i curata si a-i binecuvanta prin pogorarea asupra lor a harului si a puterii dumnezeiesti. Spre deosebire de Taine, la Ierurgii primeaza credinta primitorului pentru a se inregistra efectul slujbei. Toate binecuvantarile si sfintirile de care se bucura crestinul in timpul vietii se numesc ierurgii.
Ipacoi (ipacoi = ascultare, raspuns) sau subascultator – denumire care se dadea in vechime raspunsurilor (refrenelor) cantate de popor in cantarea responsoriala a psalmilor. Ipacoi este o stihira (tropar) izolata, constand din anumite versete din psalmi sau din unele formule liturgice cunoscute si consacrate in uzul liturgic, care se repetau ca un refren dupa fiecare verset al psalmului, asa cum a ramas pana azi in finalurile cantarilor Treimei, in cantarile finale din icoasele si condacele Acatistelor si din cele trei refrenuri din slujba Privegherii sau Vecerniei Mari. Astazi, ipacoi se numesc acele tropare sau strofe izolate care se citesc inainte de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia Duminicilor si praznicului respectiv.
J
Jertfă = (gr. thisia, lat. Hostia = sacrificiu, ofranda, imolare): notiune din vocabularul cultic, ritual biblic (cf. Levitic si Evrei), folosit in teologia liturgica si spirituala astfel.
1. Viata lui Hristos, persoana si slujirea Sa, deci nu numai un moment particular din istoria mintuirii, este considerata ca un act de consacrare. In perspectiva profetiilor mesianice din Vechiul Testament (Ps. 53, 1-10), Ioan Botezatorul identifica pe Iisus Hristos cu <> (In 1, 29). El este imaginea mielului pascal sacrificat al Vechiului Testament (Ies. 12, 1-14; I Pt. 1, 19): <> (I Cor. 5, 7). El poarta semnele jertfei rascumparatoare chiar dupa moartea Sa (Apoc. 5, 6-14). El ramine pentru totdeauna in stare de jertfa. Iisus Hristos este <> – Agnus Dei (In 1, 29, 36; cf. Fapte 8, 32-33; I Pt. 2, 21-24), Care S-a smerit pina la moarte; expresia unei iubiri care se jertfeste, care vede biruinta ei in suferinta. In acest sens, Jertfa este sinonima cu sfintirea, la care face aluzie textul din Ioan 17, 19.
2. Acceptarea patimilor, crucii si mortii, ca pret de rascumparare pentru pacatul lumii: El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii. Cu ranile Lui v-ati vindecat (I Pt. 2, 24; Evr. 10, 18). Jertfa lui Hristos e un act de ascultare si de iubire (In 15, 13), deoarece nu a fost trimis spre moarte, ci S-a dat de buna voie: (Evr. 9, 14; 4, 15; 7, 26). Nu este un act numai de imolare, ci de mijlocire, unica si permanenta, de trecere de la moarte la viata. Moartea Sa are un caracter voluntar, fiind o jertfa libera, un act de ascultare: (In, 10, 17-18).
Desigur, lumea L-a ucis in acest mod. Puterile religioase si politice iau initiativa si comploteaza moartea Sa. Ele au ales pedeapsa cu moartea pe cruce, o executie umilitoare, rezervata sclavilor, nu cetatenilor romani. Crucea arata dispretul total si tortura cea mai oribila si cruda. Cu toate acestea, El insusi Si-a oferit viata, de aceea jertfa Sa nu e o moarte penala sau o imolare, ci o ofranda libera. El traieste moartea Sa. El putea sa o evite, dar a acceptat-o pentru a o distruge definitiv. Moartea a fost distrusa mai intii in trupul Sau, prin lupta directa cu pacatele noastre, necedind pacatului: (I Cor. 5, 21; cf. In 8, 46; I In 3, 5). Astfel, (I Cor. 5, 19).
3. Jertfa euharistica – centrul cultului liturgic. Euharistia este Taina care actualizeaza jertfa unica de pe cruce a lui Hristos. Prin rugaciunea preotului si a comunitatii liturgice, Hristos, Care este in acelasi timp preot ( ), altar ( ) si sacrificiu ( ), este cel care Se imparte si este mincat. (N. Cabasila, Explicarea dumnezeiestii Liturghii XXX, 9-15). N. Cabasila afirma ca jertfa liturgica are doua aspecte: unul euharistic, de multumire, si altul de mijlocire, de cerere (Ibid. LXII, 2-3; X, 4, 9-10), corespunzator cu cele doua parti ale Bisericii. Pentru el, jertfa (thisia) este identica cu consacrarea darurilor (agiasmos), nu cu aducerea lor (prosphora); de aceea cind darurile sint sfintite prin prefacerea (metabole) lor in trupul si singele dumnezeiesc, jertfa euharistica este terminata (Ibid. XXXII, 12; I, 6). Caci (Ibid. XXXII, 15). Desigur, comemorarea jertfei este inseparabila de invocarea Duhului Sfint. In Vechiul Testament singele si focul sint doua elemente necesare sacrificiului (I Tegi 18, 25-39). Focul jertfei este prefigurarea Duhului Sfint (Lc. 12, 49). De altfel, Duhul este co-partas la aducerea jertfei lui Hristos (Evr. 9, 14).
4. (I Pt. 2, 5). Daca jertfa este esenta cultului liturgic si daca (Mt. 23, 19), aceasta nu inseamna ca viata crestina se reduce la ritualul celebrarii Euharistiei. Fiecare credincios aduce la altar propria sa jertfa duhovniceasca, pe care a consacrat-o in afara de cea in virtutea preotiei sale. Exista un raport de reciprocitate intre concelebrarea liturgica si consacrarea personala, intre preotia credinciosilor din afara de altar si preotia slujitorilor la altar. Desi fara de pacat, Iisus Hristos ramine modelul consacrarii duhovnicesti, deoarece, ca Cel ispitit dupa toate.
K
Kenoză = [gr. kenosis = desertare, conditile de smerire, de aneantizare, de umilire]: starea de desertare>> sau de <> pe care Fiul lui Dumnezeu o asuma in Intruparea Sa, ca act de ascultare fata de Dumnezeu-Tatal: <> (Fil. 2, 6-6). Este o stare care nu poate fi inteleasa si descrisa adecuat. In teologia sistematica, kenoza nu sta in unirea ipostatica in sine, ci este o consecinta a acesteia. In Hristos, Dumnezeu devine partas la conditia omului: de pacatos si de muritor (Evr. 2, 9), pentru a-I da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu. In intruparea Sa, dumnezeu Isi <> Dumnezeirea Sa, pentru a cobori la starea de om, luind chip de <> (diakonos). <>, pentru ca astfel Fiul lui Dumnezeu sa poata fi identificat ca Fiul Omului. El S-a coborit aplecind cerurile (katabasis) pentru a arata ca iconomia mintuirii nu este o inchipuire (phantasia), ci o realitate si un fapt de ascultare.
Conceptiile despre kenoza au determinat diverse curente de spiritualitate. In scrierile filocalice, kenoza este modelul umilintei crestine, virtutea pe care diavolul o detesta cel mai mult, fiind contrara mindriei si slavei desarte, atitudini diabolice prin excelenta. Se cunoaste de pilda <>, curent ascetic, care exagerind umilirea Fiului in faptul intruparii, a promovat o spiritualitate bazata pe anihilarea personalitatii. Kenoza este mai degraba o atitudine de condescendenta si de ascultare, dupa chipul lui Hristos.
<> (Simeon Metafrastul, Parafraza la Macarie Egipteanul, 67, Filoc. Rom., vol. 5, p. 333-338)
Bibliografie: Nadejda Gorodetzky, the Humiliated Christ in Modern Russian Thought, S.P.C.K., London, 1938; D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 2, p. 64-76.
L
Libaţie = actul de turnare/oferire ca o jertfă în cinstea unei zeităţi sau lui Dumnezeu, a unui băuturi primite (ulei de măsline sau vin în Creştinism; ghee în Hinduism), fie pe pământ fie pe conţinutul unei jertfe solide; vinul sau lichidul astfel turnat.
Liturghie = la origine termenul insemna „slujire sau actiune publica”; Astazi, la ortodocsi, Liturghia este centrul cultului divin, este „Slujba slujbelor”, in cadrul careia se pregateste si se administreaza Sfanta Impartasanie (Euharistia). Centrul Sfintei Liturghii este jertfa se Sine a Mantuitorului, la fiecare altar, dupa cuvantul Sau din Evanghelie: „…Luati, mancati, acesta este Trupul Meu….Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Matei 26, 27-28).
Liturghier = cuprinde randuiala pentru preoti si diaconi la cele trei Sfinte Liturghii ortodoxe (a Sfantului Ioan Gura de Aur, a Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Grigorie Dialogul), la celelalte slujbe, randuiala impartasirii, rugaciuni pentru diferite trebuinte din viata omului, povatuiri pentru savarsirea Sfintei Liturghii, sinaxarul (calendarul), s.a.
Laudele = sunt cantarile principale si caracteristice ale randuielii Utreniei. Cantarile, rugaciunile, laudele si multumirile care se aduc lui Dumnezeu in zilele de sarbatori, iar in manastiri, in fiecare zi, sunt grupate intr-o serie de slujbe care se numesc in general cu un termen consacrat „Cele sapte laude” si anume: Vecernia, Pavecernita, Miezonoptica, Utrenia si Ceasurile, in numar de patru (I, III, VI, IX), adica rugaciunile de la inceputul celor patru sferturi ale zilei. Slujba celor sapte Laude incepe cu Vecernia, conform traditiei mostenite de Biserica crestina din Vechiul Testament, cand inceputul zilei liturgice sau bisericesti se socotea nu de la miezul noptii, ca in viata civila, ci de cu seara. De aceea, in cartile de slujba, lauda liturgica a fiecarui sfant sau a fiecarei zile bisericesti incepe cu slujba de seara, adica cu vecernia. Aceste Laude se socotesc in numar de sapte, deoarece Utrenia si Ceasul I se fac impreuna, altfel, la numar ar fi opt.
Luminânde = v. Svetilne.
M
Maslu = [gr. evahelaion (de la evki = rugaciune + elaion = untdelemn) = binecuvintarea untdelemnului]: Taina in care cel bolnav, prin ungerea cu untdelemn sfintit si invocarea harului Sfintului Duh de catre preoti, primeste tamaduirea trupului si iertarea sufletului.
Mărturisire = Spovedanie sau Pocainta [gr. metonia, lat. Paenitentia; schimbarea spiritului, cainta]: Taina in care credinciosul, prin puterea Duhului Sfint si rugaciunea Bisericii, primeste iertarea pacatelor savirsite dupa botez, spre innoirea comuniunii sale cu Dumnezeu si impacarea cu comunitatea liturghica al carei membru este. Deoarece scopul ei este de a readuce pe credincios in starea de curatie, de a pune <> bun (Ptru Damaschin, Invataturi duhovnicesti I, in Filoc. rom., vol. V, p. 218) cum si de a fi constient de iertarea si innoirea primite la botez, pocainta se mai numeste <> sau a doua iluminare (Evr. 6,6). Puterea de a ierta pacatele a fost fagaduita apostolilor in repetate rinduri (Mt. 16, 19; 18,17-18), dar Taina a fost instituita prin cuvintele Mintuitorului: <> (In 20, 22-23). Taina se practica de la inceputul Bisericii (Iac. 5, 14-16, 19-20; I In 1, 8-10), fiind inseparabila de botez: <> (Evr. 6, 4-6). De asemenea, practicarea ei este confirmata de scrieri si scriitori postapostolici si din perioada patristica: Clement Romanul (Epist. 1 Corinteni, VII, 2-5), Ignatie de Antiohia (Catre Smirneni IX, 1), Ep. Lui Barnaba (XIX, 4). Didahia (XIV, 1-2), Policarp (Catre ilipeni VI, 1-2), Pastorul lui Herma (Viziunea I, II, III; Asemanarea VII, VIII, IX), Justin Martirul (Apologia I, cap. XVI, 8, 14; Dialogul cu Tryfon CXXX, 2), Irineu (Contra ereziilor III, 11, 9 si 14, 4), Clement de Alexandria (Stromate II, 56-70; IV, 153, 154), Tertulian (Despre penitenta I-XII), Ciprian (Scrisorile LV, 3-27; LVII, 1-4; LIX, 15-17).
Mântuire = [gr. sotiria, lat. salus-utis = mantuire, eliberare, vindecare]: actul in care Dumnezeu, prin intruparea, moartea si invierea Fiului Sau, Iisus Hristos, restabileste omul in starea de comuniune personala cu El, dandu-i acestuia germenele unei vieti vesnice, noi: “Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este intru Fiul Sau” (I In 5, 11).
Metanie (sau Mătanie) = (goniklisia = genuflexiune, ingenunchere si ridicare, si iar ingenunchere si ridicare) – este un gest ritual care insoteste rugaciunea; este o ingenunchere si o ridicare (alternate) insotite de semnul crucii (inchinare) si de adanca plecaciune pana la pamant. Simbolic, metania, ca si simpla ingenunchere la rugaciune, este o marturisire a caderii omului in pacat si ridicarea lui prin Iisus Hristos. Metaniile se numesc si niste siruri de margele pe care le tin pe incheietura mainii calugarii crestini si de alte religii si dupa care (rotindu-le cu degetele) isi numara si-si rostesc rugaciuni.
Mineiele = (sunt in numar de 12, dupa numarul lunilor) cuprind imnurile din randuiala slujbelor din fiecare zi a anului, impartite pe luni.
Molitfelnic = (sau Evhologion, de la grecescul „evhe” =rugaciune) cuprinde randuiala savarsirii Sfintelor Taine si a Ierurgiilor. Un extras pentru preotii de parohie se numeste Aghiazmatar.
Mucenic = martir din primele veacuri crestine, care si-a dat viata pentru Hristos, in timpul persecutiilor pagane. Mucenicie, jertfire, moarte in chinuri, pentru credinta. In traditia vietii crestine, la ortodocsi, se obisnuieste ca pentru ziua de 9 martie, cand se face pomenirea celor 40 de mucenici din Sevasta, care au murit pentru credinta lor in Iisus Hristos, inecati intr-un lac, sa se faca colacei din coca de paine, impletiti in forma cifrei 8, care se fierb in apa indulcita cu zahar si cu nuci pisate; se pot face mai mari si se coc in cuptor, de asemenea presarati cu nuca pisata si unsi cu miere. Acesti mucenici se impart spre pomenirea mucenicilor din Sevasta, care au suferit pentru Hristos.
Muzică psaltică = muzica specifica Bisericii Ortodoxe, care are o notatie diferita de cea obisnuita (lineara) si are radacinile in psalmodierea din vechea sinagoga ebraica si in muzica vechilor greci. Este diferita de muzica lineara apuseana.
Miezonoptica = slujba de noapte intemeiata pe porunca Mantuitorului: „Vegheati dar, ca nu stiti cand va veni stapanul casei: sau seara sau la miezul noptii sau la cantatul cocosilor sau dimineata”. Deducem acest lucru si din Pilda celor zece fecioare, unde la miezul noptii s-a facut strigare mare: „Iata mirele vine !”
N
Nabi = (de la naba = a vorbi in numele cuiva) — profet, in islamism.
Nabucodonosor = rege al Babilonului (605-562 i.Hr.), care distruge Ierusalimul si marele templu zidit de Solomon si ia in robie mare parte din locuitorii orasului (586).
Năforniţă sau Anaforniţă = se numeste tava sau talgerul pe care se pune anafura (painea binecuvantata la Sf. Liturghie), care se da credinciosilor dupa ce se miruiesc.
Nafură sau anafură = termen vechi, cu sens de impartasanie (Cuminecatura) intalnit in „Cea mai veche Pravila romaneasca” (sec. XVI) din „Codicele de la Ieud” (C.A. Spulber, Cea mai veche Pravila romaneasca, Cernauti, 1930, passim. — Acad.Rom.).
Nagualism = credinta ca exista legaturi misterioase intre o persoana si un anumit animal.
Naia = (lat. navis = nava) — denumire pentru naosul bisericii, in Ardeal.
Nakir şi Munkar = in religia islamica, sunt cei doi ingeri care judeca sufletele dupa moarte, la Judecata particulara.
Nămăieşti = schit de maici (in apropiere de Rucar), cu o bisericuta foarte frumoasa si originala, sapata la inaltime in stanca muntelui.
Naos = (de la lat. navis ecclesiae = corabie; gr. naos) sau sanul bisericii – este partea centrala din interiorul bisericilor ortodoxe, cuprinsa intre catapeteasma sau tampla altarului si pronaos. La bisericile mai vechi, intre naos si pronaos exista un perete despartitor si comunicarea se facea printr-o usa; la bisericile mai noi, acest perete a disparut, ramanad doar doua coloane andorsate pe zidurile de la nord si de la sud, legate printr-o arcada.
Naş, Naşă = sunt acele persoane care asista un copil la Botez sau pe tinerii care se casatoresc (care primesc Taina Cununiei). Rolul nasilor care asista pe cel ce vine la botez este de a rosti raspunsurile si a face marturisirea de credinta in locul si in numele celui ce se boteaza. Nasii sunt garantii sau chezasii acestuia, luandu-si astfel angajamentul solemn, in fata lui Dumnezeu si a Bisericii ca pruncul (finul) va fi crescut ca adevarat crestin si ca va fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos. Prin participarea lor activa la slujba Botezului, alaturi de preoti, nasii devin parintii spirituali ai pruncului, nascandu-l pentru viata cea noua in Hristos, asa cum parintii cei dupa fire l-au nascut pentru viata trupeasca; ei au aceleasi obligatii si raspunderi in ceea ce priveste viata religios-spirituala a finului lor, ca si parintii pentru viata fizica (materiala) a copiilor lor. Nasul (in Biserica Ortodoxa) trebuie sa fie crestin ortodox si de acelasi sex cu cel ce se boteaza, desi nu constituie un impediment daca nu e de acelasi sex, sa fie bun credincios si mai in varsta (nu copil) spre a-si putea asuma raspunderea de indrumator si invatator sufletesc, spre a face din finul sau un bun crestin. La randul sau, finul este dator sa asculte si sa respecte pe nas, ca pe parintii sai dupa trup. Calugarii nu pot fi nasi, deoarece ei traiesc in manastiri si nu-i pot purta de grija finului lor. Randuiala cere ca sa fie un singur nas pentru cel botezat; el poate lipsi in cazuri extreme; parintii copilului nu pot fi nasii lui. Relatia nas-fin constituie grad de rudenie spirituala si este impediment la casatorie. Nasii la cununie (numiti si nuni) asista pe miri atat la logodna, cat si la cununie si au acelasi rol si datorii ca si ale nasilor la botez; ei sunt martori si garanti (chezasi) ai seriozitatii angajamentelor reciproce si ai trainiciei legaturii luate de viitorii soti. De aceea, la slujba logodnei, ei pun mana, impreuna cu preotul, pe inele, iar la cununie, pe cununile care se pun pe capetele mirilor, atat la asezarea, cat si la depunerea lor, fiind partasi la actul sfant care se savarseste. Ca si la Botez, nasii trebuie sa fie mai in varsta decat finii si cu viata crestina exemplara, spre a fi vrednici sa-i indrume ca niste parinti si invatatori ai lor. Nici la cununie calugarii nu pot fi nasi (E.B.LS 1980, p. 358, 404).
Naturism = sistem de explicare a fiintei si originii religiei, prin „perceperea infinitului”, concretizat in bolta cereasca. Oamenii au divinizat elementele naturii devenite fetisuri. Elementele boltii ceresti — soarele, luna, stelele — au devenit zeitati si oamenii s-au prosternat in fata lor, cerandu-le ocrotirea. Naturismul cuprinde toate credintele primitive in care se adorau obiecte si fenomene ale naturii, care-i inspaimantau pe oameni (fulgerul, traznetul, tunetul).
Nazarenii sau Nazarienii, numiţi şi Pocăiţi = sunt o secta neoprotestanta, intemeiata de Iacob Wirz din Elvetia, pe la jumatatea sec. XIX. Acesta sustinea ca Dumnezeu i-a dat duhul preotesc al lui Melchisedec ca sa intemeieze o „Biserica Noua”. Doctrinarul sectei a fost pastorul calvin Samuel Frohlich. Pocaitii (nazarenii) afirma ca ei il urmeaza pe Iisus Nazarineanul, atat in cuvinte, cat si in fapte; numai pocainta aduce mantuirea. Ei cred in imparatia de o mie de ani (Mileniul), nu admit juramantul, considera inutile toate institutiile publice (ca fiind locasuri ale lui Antihrist); scoala este de prisos, caci dupa botez copiii nu mai pacatuiesc si n-au nevoie de educatie spre a ajunge in imparatia raiului; se cere mult rigorism in viata personala.
Nazireu = era, la evrei, acela pe care parintii il inchinau Domnului la templu, inca de la nasterea sa. Nazireii faceau legamant sa se abtina de la bauturi alcoolice si de a nu-si taia niciodata parul capului.
Năsălie = un fel de pat din scanduri, pe care se aseaza mortul in biserica.
Năstrapă = era in Vechiul Testament cutia cu „mana”, amintire a hranei evreilor cat au ratacit in pustie, la intoarcerea lor in Canaan, unde Moise n-a mai ajuns, ci numai Aaron, Marele preot, fratele lui Moise, care i-a calauzit. Nastrapa cu „mana” se pastra in Cortul Marturiei, in Sfanta Sfintelor, inchisa in Chivotul Legii, alaturi de Tablele Legii si toiagul lui Aaron, asa cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „Caci s-a pregatit cortul marturiei. In el se aflau, mai intai, sfesnicul (cel mare cu sapte brate) si masa si painile punerii inainte; partea aceasta se numeste Sfanta. Apoi, dupa catapeteasma a doua, era cortul numit Sfanta Sfintelor, avand altarul tamaierii si chivotul Asezamantului (al Legii celei vechi) ferecat peste tot cu aur (v. Chivotul Legii), in care era nastrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odraslise (se refera la una din minunile pe care o facuse Aaron cu toiagul sau Numeri 17,6-10) si tablele Legii (Evrei 9, 2-5; comp. cu Iesire 40, 2-5) (E.B.LG, Bucuresti, 1993, p. 455). In pictura altarului, pe peretele de rasarit, jos, apare Aaron cu nastrapa in mana (E.B.LG, p. 455).
Neamţ = Manastirea Neamt (15 km de Targu Neamt), una dintre cele mai vechi din Moldova, s-a dezvoltat dintr-un schit existent in vremea lui Petru Musat, si intemeiat probabil de ucenicii lui Nicodim, calugarul ctitor al Voditei si Tismanei. Cu vremea, mica chinovie de calugari creste, sprijinita pe pietatea si darurile domnesti, ajungand la mare inflorire in vremea lui Stefan cel Mare, ctitorul bisericii mari (1497), care se pastreaza pana azi cu frumusetea si soliditatea ei de odinioara. Aici s-a dezvoltat o puternica viata spirituala si culturala, scriindu-se si transcriindu-se, veacuri de-a randul, multime de carti de ritual care au fost raspandite in toata tara. Aici si-a desfasurat activitatea in sec. XVIII marele monah Paisie Velicicovski, carturar venit din Malorusia (cu ucenicii sai), a carui activitate va fi continuata de mitropolitul-carturar Veniamin Costachi (sec. XVIII-XIX). Restaurata in veacul nostru, manastirea are azi si o bisericuta mai mica, un muzeu cu o biblioteca bine organizata din vremea Patriarhului Nicodim (1939-1948) si un seminar teologic.
Necrolog = (lat. necrologium) – anunt despre un mort; in biserici si manastiri este registrul cu cei morti; necrologie = cuvantare despre mort, funebra.
Neofit = (neofitos = neofit, novice) – persoana care a aderat de curand la o doctrina, la o ideologie; in crestinismul primar (sec. I – II), neofitii erau cei botezati de curand si intrati in randul crestinilor. Neofitii erau cei mai zelosi propovaduitori ai crestinismului.
Nomocanon = colectie de canoane, de legi stabilite prin sinoade.
O
Ortodoxie = [gr. orthos + doxa = dreapta credinta si inchinare adevarata, soborniceasca]: invatatura care se plaseaza in continuitate directa si neintrerupta cu traditia apostolica, prin intermediul teologiei patristice si neopatristice, si care formeaza credinta comuna a Bisericii neimpartite, din primul mileniu. Ortodoxia se identifica cu insasi traditia apostolica asa cum a fost confirmata, interpretata si dezvoltata prin consensul Bisericii universale. De fapt, didascalia sau regula de credinta apostolica a fost criteriul de baza al ortodoxiei oricarei traditii. De aceea, orice ruptura in continuitatea cu traditia apostolica a fost considerata ca o coruptie sau abandonare a Ortodoxiei, care poate sa ia fie forma unei erezii, fie forma unei “confesiuni” separate.
Octoih = (= opt glasuri) contine imnurile cantate la slujbele bisericesti din fiecare zi a saptamanii pentru toate cele opt moduri de cantare (glasuri). Fiecare glas tine o saptamana, sirul lor incepe de la Duminica Invierii. In fiecare zi cantarile sunt consacrate unui subiect principal: Duminica – preamaresc Invierea Domnului; luni – pe Sfintii Ingeri; marti – pe Sfintii Prooroci; miercuri – este inchinata Sfintei Cruci; joi – Sfantului Apostol si Ierarh Nicolae; vineri – se preamaresc Sfanta Cruce si Patimile Domnului; sambata – este inchinata tuturor sfintilor si se fac rugaciuni pentru cei raposati).
Osana = Te imploram, Doamne, mantuieste-ne !
P
Pantocrator = „stapanitor a toate”. Este o referire la Dumnezeu; in pictura bizantina, in toate bisericile ortodoxe, exista o scena deasupra cupolei centrale din naos in care este zugravit Iisus ca Pantocrator.
Patristică, Patrologie = istoria si continutul doctrinei Parintilor Bisericii, doctrina inchegata ca traditie, acceptata in comun de intreaga Biserica intr-o perioada a istoriei bisericesti, in care s-a transmis si asimilat invatatura apostolica intr-o firma autentica si normativa. In mod conventional, perioada clasica a patristicii rasaritene se termina cu sfintul Ioan Damaschin (752), dar aceasta nu inseamna ca spiritul patristic nu a continuat. Tot mai multi teologi ortodocsi vorbesc de neo-patristica, in care include mai ales teologii si scriitorii bizantini din secolele XIII-XV care au dezvoltat si sintetizat unele din doctrinele traditionale. Traditia patristica are caracterul unei sinteze dogmatice la care au contribuit: barbatii apostolici, apologeti, martiri, marturisitori, scriitori bisericesti, parinti ai Bisericii.
Paresimi = termen popular pentru Postul Pastilor; Patruzecimea, cele patruzeci de zile cat dureaza acest post (quadragesima).
Pnevmatologie, pneumatologie = invatatura ortodoxa despre Duhul Sfant, a treia persoana a Sfintei Treimi, despre care articolul 8 din Simbolul de credinta spune: “Cred intr-Unul Duhul Sfant, Domnul de-viata-facatorul, Care din Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci”. Ereziile pnevmatologice din primele secole nu au contestat persoana Duhului Sfant, ci divinitatea si deofiintimea acesteia cu Tatal. Fata de aceste erezii, parintii Bisericii au precizat mai multe aspecte ale pnevmatologiei ortodoxe, pornind de la principiul stabilit de sfantul Atanasie, dupa care, daca Duhul este o creatura, prin El noi nu participam la Dumnezeu, la firea dumnezeiasca.
Post = prin definitie, postul este „abtinerea pe o perioada determinata de la anumite mancaruri, de la bauturi si de la pacate, in scopuri religios-morale”. Asadar, acest exercitiu de infranare imbina „postul de pacate cu postul de bucate”, spre cresterea noastra duhovniceasca. Postul poate fi: de o zi (miercuri, vineri), sau de mai multe zile (cele 4 posturi de durata din timpul anului bisericesc: Postul Nasterii Domnului, Postul Pastilor, Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, Postul adormirii Maicii Domnului).
Pronie = [gr. pronoia, lat. providentia = purtare de grija, prevedere]: modul in care Dumnezeu chiverniseste si conduce lumea spre scopul final pentru care a fost creata, in interiorul iconimiei Sale creatoare si rascumparatoare. Actiunea proniatoare este neintrerupta si concomitenta cu cea creatoare si judecatoare, ceea ce arata unitatea planului lui Dumnezeu cu creatia Sa. Dependenta de pronie este fundamentala, deoarece: pe de o parte, prin pronie Dumnezeu Se acomodeaza la orice situatie istorica si la orice fiinta umana, iar pe de alta parte, pronia arata conditia lumii in mainile lui Dumnezeu, care calauzeste, controleaza, guverneaza si judeca totul: “Unde ma voi duce de la Duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti. De ma voi pogori in iad, de fata esti” (Ps. 138, 7-8).
Purcedere [lat. processio, gr. ekporevsis = purcedere]: modul in care Duhul Sfant are existenta ipostatica din Tatal, principiul unitatii si izvorul comun al dumnezeirii, Care naste pe Fiul si purcede pe Duhul. Duhul “purcede fiintial, in chip negrait, din Tatal prin Fiul Cel nascut din Tatal” (Maxim Marturisitorul, Raspuns catre Talasie, 63, Filoc. Rom., vol. III, p. 369).
Penticostar = (Cincizecime) – cuprinde randuiala slujbelor dumnezeiesti de la Duminica Invierii pana la Duminica Tuturor Sfintilor (imnurile sunt de bucurie si preamarire a Invierii Domnului).
Panahidă = panahide, s.f. (Înv. şi pop.) Parastas (făcut după 40 de zile de la moartea cuiva). ♦ Parte a prohodului care se cântă la scoaterea mortului din casă. – Din sl. panahida.
Panihidă = cuprinde randuiala slujbei inmormantarii. Ea este deosebita pentru copii, mireni, preoti, calugari si in Saptamana Luminata (prima dupa Invierea Domnului).
Polieleu = cantare de lauda la sarbatorile Mantuitorului si ale sfintilor, fiind alcatuita din versete Psalmilor 134 si 135, psalmi care preamaresc in chip deosebit si lauda milostivirea lui Dumnezeu. (din grecescul polieleus = mult milostiv).
Podobie = (podobena = norma, model) sau prosomie, asemananda = este in muzica bisericeasca o stihira cu melodie tip, model, dupa care se executa toate cantarile bisericesti. Fiecare din cele opt glasuri isi are prosomia (podobia) sa, care se insemneaza deasupra imnelor ce trebuie cantate intocmai cu prosomia notata. Pana la trecerea pe note a imnelor, melodia se pastra print traditie, podobia (prosomia) fiind un mijloc mnemotehnic (procedeu de memorare si reproducere) a cantarii stihirilor.
Psalm = (psalmos = psalm, cantare dintr-un insrument cu coarde, deoarece psalmii se cantau acompaniati la harfa) – creatii lirice, cu fond religios; formeaza una din cartile Vechiului Testament, intitulata Psalmi si atribuita regelui David. In numar de 151 (150 canonici si un psalm necanonic) psalmii au fost reuniti in primele secole ale crestinismului in cartea numita Psaltire.
Psaltire = cuprinde cei 150 (+ 1) de psalmi ai lui David si ai altor poeti din Vechiul Testament. Ei sunt impartiti in 20 de parti numite catisme (= pauze, sederi).
Prochimen = stih (vers de psalm) care precede pericopa din Apostol (=asezat inainte).
Priceasnă = (rus. Pricestna = care participa); v. Chinonic.
Pripeală = cantare grabita, cu refren doxologic.
Pronaos = (sau nartica) numit si tinda bisericii = este incaperea de la intrarea dinspre apus a bisericii. Aici stateau odinioara catehumenii si penitentii, iar azi, la tara, stau femeile. In vechile biserici, pronaosul era o incapere despartita de naos printr-un zid, avand usi de comunicare; cu timpul, zidurile au fost inlocuite de arcade sustinute de stalpi, iar la bisericile construite in ultimele doua secole pronaosul a devenit o prelungire a naosului, de care nu mai e despartit prin nimic. In pronaos se afla cafasul, un fel de balcon inspre peretele de la intrare, unde canta corul bisericii, in timpul Sf. Liturghii.
Pateric = carte cu biografii ale unor calugari-sihastrii, care, pentru curatia si sfintenia vietii lor, au ramas in memoria Bisericii, fiind trecuti in randul cuviosilor si sfintilor.
R
Revelatie sau descoperire si izvoarele ei = [lat. Revelo-are = a dezvalui]: lucrarea prin care Dumnezeu Se descopera pe Sine lumii create, mai intai prin proorocii Vechiului Testament si apoi, in mod personal, prin Fiul Sau, pentru a ne face cunoscuta “taina voii Sale” (Ef. 1, 9), precum si cuprinsul acestei taine, pe care apostolul Pavel o numeste “bogatia intelepciunii” si stiintei lui Dumnezeu” (Rom. 11, 33). Dupa cuprins, descoperirea dumnezeiasca nu trebuie inteleasa numai ca o comunicare de invataturi, deoarece Dumnezeu Se descopera atat prin cuvant, cat si prin fapte, evenimente, lucrari, semne si minuni (In 20, 30).
Rugăciune = este „vorbirea omului cu Dumnezeu”, semnul comuniunii dintre om si Dumnezeu. Rugaciunea poate fi: de lauda, de multumire sau de cerere. Credinciosii crestin – ortodocsi practica rugaciunea obsteasca – in biserica, la slujbe – si rugaciunea particulara – in casele lor, in diferite momente ale zilei.
S
Satana – nume dat diavolului; in limba ebraica numele inseamna „potrivnic”, „vrajmas”. Diavolul este cauza raului din lume. Puterea lui nu trebuie nesocotita, dar crestinii trebuie sa cunoasca faptul ca diavolul nu este de neinvins: prin puterile proprii si avand alaturi harul divin, orice putere a diavolului este infranta. Postul si rugaciunea sunt doua dintre cele mai puternice arme de lupta impotriva celui rau.
Savaot = Dumnezeul ostilor ingeresti !
Schit = Mică aşezare monahală formată din mai multe colibe şi socotită drept o “anexă” a unei mănăstiri. La Sfântul munte se întâlnesc şi aşa-numitele schituri cu viaţă de obşte, care în realitate sunt adevărate mănăstiri, chinovii, dar se supun uneia dintre cele douăzeci mari mănăstiri ale Muntelui.
Scolastică, scolasticism = sistem filosofico-religios, izvorat din dogmele invataturii crestine si aparut in Evul Mediu, in Biserica Catolica. Invatamantul scolastic foloseste metoda de predare discursiv-rationala, adica scolastica si dialectica. Credinta se explica pe baza logicii formale a lui Aristotel, printr-o expunere sistematica si filozofica. Logica si ratiunea ca metode se folosesc in intreaga Teologie (dogmatica, morala, drept canonic), ca si in ordinea sociala a Bisericii Catolice. Omul scolastic nu are indoieli; harul este, pentru el, firesc naturii sale si asa reuseste sa ajunga la cunoasterea, la intelegerea lui Dumnezeu si a nemuririi sufletului. Logica aristotelica si teoria cunoasterii il ajuta pana la o limita, dincolo de care ajuta numai credinta. Harul divin, credinta si faptele bune sunt mijloacele de indreptare si de mantuire. Teologia scolastica a fost numita Teologia transformata in „filozofie aristotelica increstinata”. Teoreticianul acestei Teologii este Toma d`Aquino (1225 – 1274), dar adevaratul parinte al scolasticii Evului Mediu a fost Anselm de Canterbury (+ 1109), a carui deviza Credo ut intelligam („crede ca sa poti intelege”) explica conceptia scolastica, bazata pe acordul dintre dogma si ratiune.
Serafim – putere cerească.
Sedelne = (lat. sedeo = sed; gr. katimai = a sedea, katisma to = sedere) sezande sau catisme – sunt psalmi care se canta sau se cintesc in timpul slujbelor, ori izolati, ori in grupuri mici, ori insirati unul dupa altul, cum sunt cei sase psalmi de la inceputul Utreniei, ori grupati in cele 20 de sectiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecerniei si Utreniei. Aceste catisme sunt numite si sedelne, pentru ca in timpul citirii sau cantarii lor credinciosii pot sedea pe scaune sau in strana.
Sfintele Taine = sunt lucrari sfinte si sfintitoare in care preotii si (sau) episcopii impartasesc in chip vazut harul lui Dumnezeu cel nevazut. Numarul celor sapte taine este pus in legatura cu cele tapte daruri ale duhului sfant (Isaia 11, 2-3). Ele sunt: Botezul, Mirungerea (Ungerea cu Sfantul Mir), Spovedania (Marturisirea; Pocainta), Impartasania (Euharistia), Cununia, Maslul si Preotia (Hirotonia).
Sfinţenie = [gr. agiasmos, agiosyni; lat.sanctificatio]: procesul de transfigurare subiectiva a credinciosului prin participare nemijlocita la viata in Hristos, Care este sfintenia insasi, adica prin consacrare spirituala continua. Impreuna cu dreptatea si rascumpararea, sfintirea este un aspect complementar si indispensabil al actului mantuirii (I Cor. 1, 30). Mantuirea nu este un merit, ci aproprierea personala, dupa har, a trupului indumnezeit al lui Hristos, asa cum indica scopul liturghiei: “Sfintele, sfintilor”. Actul esential al jertfei euharistice este consacrarea sau prefacerea darurilor; dar scopul acesteia este sfintirea credinciosilor. Crestinul devine locas sfant al lui Dumnezeu prin impartasirea Sfintelor Taine.
Shismă, sau Schismă = [gr. shisma, lat. schisma = separare, scindare, shisma]: situatie de separare canonica si de intrerupere a comuniunii liturgice intre scaunul de Roma si cel de Constantinopol, provocata de bula de excomunicare din 16 iulie 1054 pe care cardinalul Humbert o depune pe altarul Sfintei Sofii, in numele papei Leon al IX-lea (mort cu trei luni inainte), impotriva patriarhului Mihail Cerularie. La randul sau, patriarhul ecumenic excomunica delegatia papala prezenta la Constantinopol. Desi in sens strict anatema din 1054 este o excomunicare personala care priveste in mod direct cele doua scaune patriarhale, totusi ea a afectat profund relatiile ulterioare dintre cele doua mari parti ale Bisericii crestine. In Ianuarie 1964, papa Paul al VI-lea viziteaza Ierusalimul, unde se intalneste cu patriarhul ecumenic Atenagoras I. In toamna aceluiasi an, conferinta panortodoxa de la Rhodos decide sa se inceapa pregatirile necesare pentru deschiderea dialogului teologic “pe picior de egalitate” cu Biserica romana. In ajunul incheierii conciliului Vatican II, la 7 dec. 1965, papa Paul al VI-lea, in catedrala Sfantul Petru din Roma, si patriarhul Atenagoras in catedrala patriarhala din Istambul, ridica in acelasi timp anatema care dura intre cele doua Biserici de noua secole. Cei doi sefi de Biserici isi dau seama totusi ca “acest gest de dreptate si de iertare reciproca nu este suficient pentru a pune capat diferentelor, cele vechi si cele mai recente, dintre Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa”. Practic, separarea continua.
Sinergie = [gr. synergeia = conlucrare]: raspunsul credinciosului la chemarea Duhului Sfant, cooperarea tainica si libera intre harul lui Dumnezeu si vointa omului.
Sinod ecumenic = [gr. oikoumeniki sinodos, lat. concilium = adunare de episcopi, care reprezinta intreaga Biserica]: Forma colegiala in care se exprima episcopatul universal in materie de doctrina si de disciplina. Cu toate ca episcopul are o destinatie locala determinata, el are o raspundere colegiala in problemele de interes general ale Bisericii.
Soteriologie = (gr. O Soter = Mantuitorul): Doctrina crestina despre mantuire (v. MANTUIRE).
Spovedanie, Mărturisire sau Pocăinţă = este una dintre cele sapte Sfinte Taine in care credinciosul, prin puterea Duhului Sfant si rugaciunea Bisericii, primeste iertarea pacatelor savarsite dupa botez, spre innoirea comuniunii sale cu Dumnezeu si impacarea cu comunitatea liturgica al carui membru este. Taina a fost instituita de Mantuitorul Hristos, dupa Inviere, prin cuvintele:”…Luati Duh Sfant! Carora le veti ierta pacatele, li se vor ierta; carora le veti tine, tinute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Indiferent de ritmul impartasirii, care – desigur – trebuie sa fie frecvent, credinciotii trebuie sa fie indrumati sa practice spovedania in mod continuu, ca o actualizare permanenta a harului primit la botez.
Stihiri = tropare in serie.
Stihoavă = este o cantare in cadrul serviciului divin al Vecerniei care urmeaza dupa ectenia cererilor; stihoavna este formata dintr-o serie de stihuri, strofe sau tropare (patru sau cinci), dintre care a doua si a treia sunt intotdeauna precedate de cate un stih. Acest stih poate fi un verset din psalmii care se cantau odinioara in intregime in acest moment al Vecerniei. Cu timpul se intercaleaza strofe din noua poezie imnografica crestina, iar din vechii psalmi n-au mai ramas decat cate un stih sau doua care preced stihirile a doua, a treia si a patra.
Svetline = (sveta = lumina) – „Svetilna” se cheama astfel ca cerere a trimiterii luminii celei de sus; se mai numesc si luminande, fiind o categorie de stihiri sau tropare izolate care se canta inainte de Laude (in randuiala Utreniei). Se numesc asa pentru ca odinioara se cantau in momentul cand incepea sa se lumineze de ziua si pentru ca, in mai toate cantarile care poarta aceste nume e vorba de lumina.
T
Taină = [gr. mysterion, lat. mysterium sacramentum = taina, simbol sacru]: Notiunea de Taina are in teologie o dubla semnificatie, avand in ambele cazuri provenienta spirituala, divina: una este aceea care se acopera cu termenul de “mister”, de lucru ascuns si necunoscut sau chiar de necunoscut si o alta, care e redata mai exact de termenul “sacrament”.
Teologie ortodoxă = mai mult decat stiinta de comunicare si mijloc de interpretare, teologia a fost pentru spiritul ortodox mod de cunoastere a lui Dumnezeu si forma de exprimare a experientei unei Biserici locale. Istoria teologiei ortodoxe este inegala, dar ea arata ca niciodata Bisericile locale n-au fost lipsite de teologi sau de scoli teologice.
Treime, Trinitate = [gr. Trias, lat. Trinitas = Treime]: doctrina de baza si specifica a revelatiei Noului Testament si deci si a crestinismului, dupa care dumnezeirea sau esenta lui Dumnezeu subzista ca treime de persoane sau ipostasuri. Dogma despre Treimea dumnezeirii sau a unitatii intreit ipostatice este o dogma cardinala, deoarece are implicatii asupra intregii invataturi crestine.
Tipic = cuprinde randuiala savarsirii slujbelor dumnezeiesti din intreg anul bisericesc, precum si diferite sfaturi in legatura cu savarsirea lor.
Triod = cuprinde randuiala slujbelor din timpul Postului Mare. Cele mai multe canoane au trei cantari, de unde si numele.
Tropar, Tropare = cea mai veche, mai mica si mai simpla unitate a poeziei imnografice in cultul ortodox, strofa care infatiseaza pe scurt si canta viata unui sfant sau descrie sensul si importanta unui eveniment din viata Mantuitorului sau din istoria sfanta a mantuirii neamului omenesc.
U
Utrenie = este serviciul religios de dimineata prin care multumim lui Dumnezeu pentru noaptea care a trecut si Il rugam sa vietuim in pace in ziua care incepe. In trecut (ca si astazi, in unele manastiri), slujba Utreniei incepea inainte de rasaritul soarelui. Astazi, aceasta Utrenie nocturna se savarseste in toate bisericile numai in noaptea de Pasti (in unele locuri si in noaptea de Craciun), dupa miezul noptii; in celelalte zile, Utrenie se slujeste dimineata. In manastiri si chiar in bisericile de enorie si in catedrale, in ajunul duminicilor, al sarbatorilor imparatesti si al sfintilor cu priveghere, Utrenia se savarseste de cu seara, in continuarea Vecerniei si a Litiei, si atunci poarta numele de Priveghere (slujba de noapte). In saptamana a cincia din Postul Mare (miercuri si vineri), in toata Saptamana Patimilor, Utrenia se face tot seara, dar fara a fi unita cu vecernia, ci se face singura, purtand numele de Vdenia sau Denie (de la slavonescul vdenia = veghere, priveghere).
V
Vecernie = slujba de seara, care face parte din cele 7 Laude bisericesti; se savarseste in manastiri in fiecare seara, iar in bisericile de mir (parohiale) in ajunul duminicilor si al sarbatorilor. Este o slujba de multumire pentru ziua care a trecut, dar si o rugaciune de cerere pentru a petrece noaptea si ziua urmatoare sub scutul lui Dumnezeu. Este randuiala cu care incepe serviciul divin din fiecare zi liturgica.
Vimatar = preot, diacon sau călugăr care are în grijă sfântul altar.
