Rugăciunea lui Iisus - Părintele Proclu

Temele preferate ale părintelui sunt cele legate de Rugăciunea lui Iisus: „Uite ceva! Ştiu pe cineva care a stat 40 de zile în Rugăciune şi nu a mâncat şi nu a băut nica (nimic,n.n.). Când dobândeşti Rugăciunea lui Iisus, nu mai ai nevoie de hrană, de apă, de foc...“. Nu am îndrăznit să îl întrebăm pe părintele cine este acel rugător, căci nici Sf. Apostol Pavel nu ne descoperă atunci când afirma: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi‑l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele“( II Corinteni 12, 2‑5).

Cine îl cunoaşte şi are evlavie la părintele Proclu ştie cât de drag îi este să ne înveţe a ne ruga! Aceasta este marea lecţie a părintelui Proclu: „Să vă rugaţi… Să aveţi grijă să nu adormiţi din rugăciune… Căci vai! vai! dacă nu o fi aşa… Că uite ceva: eu caut să nu am răutate cu nimeni, să nu am ceva asupra cuiva, ca să mă pot ruga. Că uite, dacă voi plecaţi de la mine cu pace, şi eu rămân cu pace, iar daca voi plecaţi tulburaţi, şi eu rămân tulburat. Da dragu’ mamii… Să nu aveţi ceva rău cu nimeni… că noi nu ştim când este sfârşitul… Că vin unii şi mă întreabă de sfârşitul lumii, iar eu le zic să aibă grijă de sfârşitul lor, că uite: sfârşitul lumii este sfârşitul fiecăruia din noi… Cu noi se sfârşeşte o lume – lumea noastră… De asta trebuie ca noi să ne îngrijim. Acum este foarte greu prin oraşe. Trebuie să ţină lumea legătura cu duhovnicul, cu Biserica pentru că altfel nu‑i chip de mântuire. Îi nevoie ca acum călugării, preoţii, maicile să se roage, să fie pace şi linişte…Vai! Vai!“.

Peste codrii Neamţului „vuieşte“ rugăciunea miilor de sihaştri ce s‑au nevoit în multele secole de creştinism pe aceste pământuri, ţinând o candelă aprinsă în scorburi de copaci, prin bordeie din crengi sau prin sihăstrii pustiite de „valul vremilor“, pentru ca atunci, la ceas de noapte, când „Mirele vine“, să nu fie găsiţi cu candela stinsă. Unul dintre aceştia cred că este părintele Proclu.

Părintele Proclu