Se confruntă cu un Saint vie .... ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )

Există o mare ignorantă fată de comorile vii ale traditiei noastre ortodoxe. Există, de asemenea, o sumă de prejudecăti cultivate printr-o bine instrumentată propagandă anticrestină. Eu însumi sunt un exemplu elocvent în acest sens. La primul contact direct cu modul ortodox de viată, prilejuit de întâia mea vizită în Sfântul Munte, am rămas siderat. Descopeream un contrast stupefiant între ceea ce vedeam si trăiam în mănăstiri, pe de o parte, si preconceptiile care îmi fuseseră constant inoculate despre calitatea sufletească, morală si intelectuală a crestinilor practicanti, pe de altă parte. Mă întrebam consternat: „Bine, dar prin ce mecanisme mi-am construit o imagine atât de distorsionată despre lucruri pe care nu le-am cunoscut niciodată direct, si de care nici măcar n-am fost vreodată preocupat?!“.

Într-adevăr, nici eu si nici vreunul dintre membrii anturajului meu nu aveam legături sau cunostinte printre oamenii Bisericii. Nu studiasem si nu eram la curent cu învătăturile, hotărârile sau diversele puncte de vedere ale Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, afisam o atitudine aprioric critică si ostentativ inamicală fată de Biserică. Conduita mea era profund injustă si stupidă. A fost nevoie de un prim contact viu, de trei zile, cu viata Sfântului Munte, pentru a începe o reevaluare onestă a opiniilor mele, tributare într-o măsură semnificativă influentei ziarelor, radioului si televiziunii. A fost nevoie de minunata si fericita experientă a întâlnirii cu venerabili stareti si părinti ai ortodoxiei, pentru a-mi destrăma vălul unei ignorante care îmi contamina substantial modul de perceptie a realitătii.

Nu intentionez nici o clipă să sustin că toti crestinii practicanti ar fi sfinti. Multi dintre ei se străduiesc însă realmente să devină! Nu sustin că n-ar avea neajunsuri si scăderi. Bună parte dintre ei fac însă eforturi remarcabile pentru a le corija (ceea ce nu se poate spune în nici un caz despre dusmanii Bisericii). De asemenea, sunt departe de a sustine că nu s-ar întâmpla si lucruri scandaloase în Biserică. Trebuie însă tinut seama de faptul că, oriunde există oameni, se întâmplă si se vor întâmpla astfel de lucruri. în plus, realitatea dovedeste irefutabil că intensitatea si ponderea scandalurilor în Biserică este întotdeauna infinit mai redusă decât la nivelul institutiilor statului, al partidelor politice, al societătilor comerciale, al organizatiilor non-profit, al asociatiilor sportive, s.a.m.d. Sub toate aspectele ei, diferenta este atât de zdrobitoare în favoarea imaginii Bisericii, încât orice paralelă devine cel putin ridicolă. Ceea ce sustin cu fermitate este că mijloacele de informare în masă manifestă o tendintă cvasi-generală de focalizare asupra evenimentelor ecleziastice controversate. Pe deasupra, aceste evenimente sunt destul de frecvent prezentate trunchiat si supralicitant, sau chiar confectionate pur si simplu, în dispretul oricărei etici profesionale. De altfel, recuzita acestei ostilităti mediatice este arhicunoscută.

O atare stare de lucruri nu trebuie să surprindă. Pe întreg parcursul istoriei, Biserica a fost războită fie în mod deschis, fie pe căi insidioase. Si întotdeauna Biserica a biruit în cele din urmă, după cuvântul lui Hristos, care îi prescrisese dintru început călătoria triumfătoare prin veacuri: Pe această piatră voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).

Există si astăzi nenumărati preoti si monahi a căror faimă s-a răspândit până la capătul lumii pe cale orală, din om în om, fără ca vreun ziar, post de radio sau televiziune să-i aibă vreodată în atentie. Există multi părinti duhovnicesti la care vin, într-un flux continuu, oameni de pe toate continentele, pentru a-i vedea, pentru a le împărtăsi problemele lor, pentru a fi ajutati. Există mii de persoane care mărturisesc amănuntit despre minunile si binefacerile pe care le-au primit de la acesti părinti.

Unul dintre acesti călăuzitori duhovnicesti cu viată sfântă, care nu pot fi întâlniti nicăieri altundeva decât în Biserica Ortodoxă, era si părintele Porfirie. Când l-am cunoscut eu, îsi petrecea ultimii ani ai vietii în apropiere de Malakasa, la aproximativ o oră de Atena. Zidea pe locul acela o mănăstire. Multimi nesfârsite de oameni veneau zilnic să-l vadă, astfel încât se instituise obiceiul ca toate autobuzele să facă acolo o oprire specială, devenită statia „La bătrânul“.

Am întâlnit de-a lungul timpului un număr impresionant de persoane care mi-au relatat despre minunatele binefaceri pe care le-au primit prin binecuvântarea bătrânului. Voi evoca succint câteva asemenea cazuri.

Un cunoscut de-al meu suferea de tumoare pe creier. Cu două zile înainte de a lua avionul spre Anglia, unde urma să fie supus unei foarte dificile interventii chirurgicale, a trecut să ia binecuvântarea părintelui Porfirie. Bătrânul l-a pecetluit cu semnul crucii si i-a spus să citească un paraclis către Maica Domnului, pentru a-i vindeca tumoarea. Două zile mai târziu, medicii englezi si amicul meu au fost de-a dreptul socati constatând că noile radiografii, efectuate succesiv, nu puteau localiza tumoarea: dispăruse cu desăvârsire!

S-a întors asadar în Grecia fără să mai facă vreo operatie, iar astăzi îsi trăieste viata cât se poate de normal, fiind perfect sănătos. Această minune a constituit si punctul din care a renuntat definitiv la filosofia hindusă si a devenit un crestin adevărat si constient.

Un alt bărbat avea cancer la piept; acesta i-a dispărut imediat ce bătrânul Porfirie s-a rugat pentru el si i-a făcut cruce peste piept. Omul si-a dat demisia din serviciul său (fusese judecător) si si-a dedicat tot restul vietii slujirii lui Hristos, devenind un ajutor de nădejde al bătrânului, mai ales că nu avea alte obligatii, fiind necăsătorit.

O prietenă de-a mea si-a rupt gâtul într-un accident de masină. Radiografiile arătau oasele traumatizate ale gâtului, iar medicii i-au spus la unison că nu se va vindeca niciodată. După câteva luni de alergături pe la toate spitalele, s-a gândit să-i facă o vizită părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Bătrânul a pecetluit-o cu semnul crucii si i-a spus să-si scoată corsetul din jurul gâtului! într-adevăr, fata a efectuat apoi o nouă serie de radiografii, care arătau că totul este în regulă, spre totala bulversare a medicilor care comparau stupefiati radiografiile vechi cu cele noi.

Au trecut cinci ani de atunci, iar fata este absolut sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu si pe sfintii Săi.

Un alt prieten de-al meu provenea dintr-un sat în apropierea căruia functionase în trecut o veche mănăstire, acoperită acum de pământ si uitată de toti localnicii. Părintele Porfirie i-a dat acestui prieten indicatii exacte despre amplasamentul vechiului complex monastic. Desi nu călcase niciodată pe acele meleaguri, bătrânul îi furniza detalii complete, ca si când ar fi avut mănăstirea în fata ochilor. Ii descria stâncile, copacii, până ce prietenul meu a înteles exact unde se afla lăcasul uitat de vremuri, într-adevăr, foarte curând avea să primească la fata locului confirmarea spuselor bătrânului.

Părintele Porfirie dobândise de la Dumnezeu nenumărate harisme, despre care s-a scris si probabil încă se va mai scrie multă vreme. Din respect pentru persoana si memoria bătrânului, voi expune si eu mărturia mea personală, în numele adevărului pe care nu putini caută să-1 îngroape, întrucât le mustră viata si faptele.

Tocmai ce mă întorsesem din India si mă aflam în Sfântul Munte, unde eram găzduit pentru câteva luni în coliba unui călugăr isihast. Acolo am aflat că părintele Porfirie, despre care auzisem vorbindu-se foarte mult, venise să stea pentru un răstimp oarecare în Athos, la Schitul Kavsokalivia. Acest schit este unul dintre cele mai retrase ale Muntelui, fiind situat pe un versant stâncos si extrem de abrupt, cu foarte putini copaci care răsar ici si colo din granit. în jur de treizeci de căsute, dispuse la o distantă considerabilă una de alta si înconjurate de mici grădini, înfruntă deseori primejdia căderilor de piatră. Câteodată constructiile suferă avarii serioase. O cărare piezisă sfârseste pe tărmul abrupt unde cu greutate poate acosta vaporasul, si aceasta numai atunci când marea este foarte linistită.

Viata acolo este prin excelentă aspră si plină de restrictii. Prin forta împrejurărilor, nimeni nu poate poseda prea multe bunuri. Transporturile necesare se fac pur si simplu cu cârca sau, în cel mai bun caz, cu vreun catâr. Cărarea îngustă si prăpăstioasă este foarte dificil de străbătut, astfel încât monahii de acolo sunt căliti si austeri.

Pentru a ajunge la Kavsokalivia, aveam de călătorit nu mai putin de două zile prin Munte. Cu alte cuvinte, picioarele mele urmau să facă negresit bătături. Însă dorinta mea de a-l întâlni pe bătrânul Porfirie era atât de înflăcărată, încât am hotărât fără ezitare să pornesc la drum neîntârziat. Eram constient că înzestrările părintelui Porfirie nu puteau fi decât foarte asemănătoare celor ale bătrânului meu, Paisie. Voiam deci să descopăr sfintenia si într-o altă persoană, să văd în ce chip o persoană diferită, cu un alt caracter, poartă înlăuntrul său darurile Duhului Sfânt.

Eram pe atunci răsfătat duhovniceste din abundentă. Întrucât mă aflam la nevoie (având încă mari probleme sufletesti datorate influentei gurusilor si numeroaselor evenimente demonice care mi se întâmplau), bătrânii îmi făceau foarte des diferite daruri duhovnicesti, spre a mă tămădui si a mă ajuta să înteleg prin trăire deosebirea dintre experienta harului lui Dumnezeu, pe de o parte, si lucrarea demonică, pe de alta. Cele mai grave plăgi lăuntrice pe care le acumulasem de-a lungul timpului se datoraseră tocmai erorii fundamentale de a trata lucrările demonice drept manifestări ale energiilor dumnezeiesti.

Nădăjduind asadar, în subconstient, că voi primi asemenea daruri si din partea părintelui Porfirie, am pornit în călătorie. Pe tot parcursul drumului, am auzit de la diversi călugări si laici că părintele Porfirie este bolnav si nu primeste pe nimeni. Esuaseră deja multi în încercarea de a-l vedea. Mi-am continuat totusi călătoria rugându-mă din răsputeri, si am ajuns într-un sfârsit la chilia bătrânului. Mi-a iesit în întâmpinare un monah brunet, având în jur de 30 de ani.

– Părintele nu te poate primi, este foarte bolnav! mi-a spus.

După doar o fractiune de secundă a mai iesit un monah, ceva mai vârstnic decât primul, si m-a înstiintat dezolat despre acelasi lucru.

– Numai să iau binecuvântarea lui, i-am spus rugător.

In timp ce monahii îmi descurajau delicat, dar ferm, orice sperantă, s-a auzit dinăuntru glasul părintelui Porfirie cerându-le să-l ajute să iasă afară. Într-adevăr, peste putină vreme au apărut ducând de brate un bătrânel care acuza în mod vizibil dureri la orice miscare pe care o făcea.

Îndată ce l-am văzut pe bătrân, inima mi-a tresăltat si s-a umplut de o imensă bucurie. N-am luat în seamă scaunul pe care mi l-a oferit, ci m-am asezat pe pământ, lângă picioarele sale. Mă simteam nespus de fericit, dar totodată si nevrednic să mă aflu lângă el, asa încât mă multumeam bucuros să sed ca un cătelus lângă picioarele lui.

Monahii se arătau stânjeniti să mă vadă într-o asemenea postură si insistau să mă asez pe scaun în fata bătrânului, gest pe care eu îl percepeam însă ca pe o intolerabilă îndrăzneală din partea mea. Bătrânul, întelegându-mă foarte bine, m-a scăpat din această situatie delicată.

– Lăsati-l aici unde este! le-a spus el, curmând astfel discutiile.

Eram atât de fericit încât mi se părea că mă aflu chiar în bratele lui Dumnezeu, ceea ce – cu rugăciunile si harul părintelui – nu era tocmai departe de adevăr…

Simteam o imensă iubire revărsându-se din sufletul bătrânului. Simteam o putere duhovnicească uriasă sălăsluind în acel trup al său, care părea pregătit deja pentru plecarea dincolo. Simteam o inepuizabilă si infinită viată izvorând din acel trup gata de moarte si transmitându-mi-se mie, redând viată sufletului meu aproape mort. În chip paradoxal, părintele Porfirie, bătrânul aproape muribund, mă umplea de viată, atât în sens duhovnicesc cât si biologic, iar eu mă adăpam din el cu recunostintă si bucurie. Întelegeam foarte bine amândoi ce se petrecea în acele momente, iar cuvintele erau de prisos.

Imi amintesc că am discutat putin despre India. M-a îndemnat către multă luare aminte, spre a nu fi iarăsi batjocorit de Diavol. Experientele prin care trecusem mă expuneau în continuare unor mari pericole. De altfel, nici nu era nevoie de prea multe cuvinte. Îl întelegeam foarte bine din însesi lucrurile pe care le trăiam în prezenta lui. Am schimbat doar câteva fraze, dar fiecare cuvânt al său avea atâta profunzime! îmi aduc aminte de căciulită de lână pe care o purta pe cap, de trăsăturile fetei marcate de expresia durerii fizice, de trupul său neputincios opintindu-se… Iar toate acestea contrastau minunat cu măretia, seninătatea si pacea pe care le degaja prezenta sa, probând caracterul provizoriu si neesential al materiei, peste care bătrânul domnea cu adevărat. Nu era loc de evaluări rationale si analize teoretice: în fata părintelui constatam pur si simplu faptul prezentei lumii duhovnicesti, trăiam si participam la dimensiunea duhovnicească a lumii. Nu vorbeam despre harul Sfântului Duh, nu auzeam despre darurile lui Hristos, ci le trăiam efectiv.

– Mă voi ruga pentru tine. Vino să mă mai vezi, mi-a spus bătrânul.

Am luat binecuvântarea lui, i-am salutat pe ceilalti monahi si m-am retras.

Pe măsură ce urcam cărarea, bucuria mea crestea. Nu doar sufletul meu, ci si întreg trupul meu primise viată, si dobândisem atâta putere încât aproape că alergam pe cărarea abruptă. Nu eram singur, ci bătrânul mă însotea pretutindeni. Îl simteam nu alături de mine, ci înlăuntrul meu, sau mai degrabă eu eram înlăuntrul său. în toate zilele următoare l-am avut ca „tovarăs“ pe părintele Porfirie, a cărui prezentă vie îmi aducea mângâiere, desfătare si tihnă.

La mai putin de o săptămână, când l-am revăzut, mi-a spus:

– Am fost împreună cu tine în toate aceste zile, ti-ai dat seama?

Plin de uimire, i-am răspuns:

– Cum să nu-mi dau seama, părinte?!

Ar fi fost cu putintă să nu constientizez o atât de intensă trăire? Dimpotrivă, mi-ar fi fost mai lesne să nu observ soarele pe cer! Si toate aceste lucruri se petreceau într-un chip atât de firesc, desi se situau atât de sus fată de planul firesc al realitătii…

Pe bătrânul Porfirie aveam să-l vizitez cu regularitate în anul următor, pe durata efectuării stagiului militar în Atena. Treceam prin Malakasa si îl vedeam adesea. Se întâmpla de multe ori să simt harul bătrânului chiar înainte de a ajunge la mănăstire. Binecuvântarea lui mă acoperea totdeauna si mă îndulcea duhovniceste. Alteori simteam acea pace mai presus de minte atunci când îmi făcea semnul crucii. În chip uimitor si minunat, toate nevoile mele – inclusiv cele materiale – se rezolvau foarte repede si usor.

Spre exemplu, amplasamentul unitătii mele militare îmi permitea să iau autobuzul pentru a ajunge la mănăstire, însă nu si pentru a mă întoarce. Prin urmare, exista de fiecare dată pericolul de a întârzia si de a fi încarcerat în unitate. Dar se găsea întotdeauna câte o masină care să mă preia de pe sosea si să mă ducă până la poarta unitătii. Iar aceasta se întâmpla pe un drum de tară aproape necirculat, cu atât mai mult seara târziu, când trebuia să mă întorc. Asadar, mă încredintam cu totul binecuvântării bătrânului, iar el îmi purta mereu de grijă.

Asemenea evenimente se petreceau aproape zilnic; mă grăbeam de fiecare dată să le relatez duhovnicului meu din Sfântul Munte, care în general mă asculta fără să simtă nevoia de a face comentarii. Odată însă mi-a spus:

– De vreme ce-l iubesti atât de mult pe părintele Porfirie, de ce nu-i spui să-ti vindece piciorul?

Aveam, într-adevăr, o veche problemă la genunchiul drept, datorată unei lovituri pe care o primisem pe vremea când practicam intens karate. Articulatia se slăbise, iar rotula se umfla si aduna frecvent lichid, provocându-mi simultan dureri care îmi îngreunau miscarea. în urma exercitiilor fizice si a marsurilor din armată, situatia se înrăutătise. Medicii care mă investigaseră la spitalul militar pledaseră pentru varianta operatiei. La recomandarea lor, hotărâsem să suport o interventie chirurgicală în Atena, urmând să beneficiez apoi de patru săptămâni de concediu medical.

La putin timp după luarea acestei decizii, pe când mă aflam la bătrânul Porfirie, mi-am amintit deodată de cuvintele duhovnicului. Asadar, m-am încumetat si i-am spus:

– Părinte, duhovnicul a zis să-mi vindecati piciorul!

– Ei, bine, dacă a zis duhovnicul…

Si-a ridicat mâna neputincioasă, asa cum era asezat pe pat, si mi-a binecuvântat genunchiul în chipul crucii. Am simtit atunci o putere lină pogorându-se peste genunchiul meu si invadându-mă apoi până în măduva oaselor. O nedumerire si o curiozitate îndrăzneată si-au făcut loc în mintea mea: „Bine, dar ce se va întâmpla cu moleculele de lichid? Oare chiar vor dispărea? Cum vor lucra energiile lui Dumnezeu?“. Acest interes „stiintific“ mă determina să-mi tin genunchiul permanent sub observatie. La fiecare pas pe care îl făceam, la fiecare cuvânt pe care îl rosteam, gândurile mele se îndreptau spre starea genunchiului. Voiam neapărat să „prind din zbor“, să „trăiesc integral“ clipa în care Dumnezeu va lucra. Au trecut în felul acesta trei zile, si genunchiul nu dădea semne de însănătosire. Am început să am gânduri de îndoială. îmi controlam obsesiv genunchiul, dar nimic… La un moment dat, cuprins de indignare fată de propria-mi atitudine, mi-am zis: „Măi, rătăcitule, acum vrei repede si minuni? Ai tu fată pentru astfel de lucruri?“. Putin câte putin, am încetat să mă mai preocup de piciorul meu.

Nu voi uita niciodată dimineata în care m-am trezit în dormitorul unitătii. Deschizând ochii, mi-am spus în gând: „Bre, piciorul o să te necăjească mult timp“. Am miscat piciorul, dar n-am simtit nici o durere. M-am sculat si am început să sar pe loc. în mod normal, piciorul m-ar fi necăjit cumplit după cel mult două-trei sărituri. Nimic, nici o stânjeneală. Am iesit în curte si am alergat vreo sută de metri, fără absolut nici o dificultate! M-a cuprins atunci o bucurie nesfârsită, si lacrimi de recunostintă mi-au mijit în ochi. Mi-am zis emotionat: „Asadar, Dumnezeu m-a vindecat atunci când am încetat să mai cred că mă voi însănătosi. Iar aceasta, pentru a întelege foarte limpede că a fost darul lui Dumnezeu, si în nici un caz rezultatul credintei mele, cum ar fi pretins yoghinii!“. în zilele următoare, dobândisem reflexul de a-mi urmări cu atentie piciorul la fiecare miscare. S-au scurs astfel săptămâni în sir, fără să mai acuz nici cea mai vagă urmă de durere. Mă făcusem bine cu desăvârsire! Fără operatie, fără zgomot, ci delicat si „pe ascuns“ – asa cum lucrează de obicei harul dumnezeiesc.

Au trecut ani de zile de atunci, iar piciorul nu m-a mai supărat niciodată. Operatia programată n-a mai avut loc. Voi purta în trupul meu până la moarte mărturia vie că si părintele Porfirie a fost, la rândul lui, un bătrân harismatic. Astfel, această binefacere trupească îmi va deveni sprijin duhovnicesc, si totodată prilej de amintire si cinstire a unui sfânt contemporan al Bisericii noastre Ortodoxe. Sunt încredintat că părintele Porfirie mă va pomeni si pe mine în rugăciunile sale către Dumnezeu. Nu mi-a fost niciodată duhovnic, însă m-a sprijinit enorm într-o anumită perioadă a vietii, si m-a înconjurat cu o dragoste coplesitoare.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul