Moartea, poartă spre veșnicie? ( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )

Moartea modifică prioritățile în viață, ne învață să trăim și ne vindecă de moarte înainte de moarte.

„Cimitirul este școala școlilor.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Oamenii cu care interacţionez sunt profesorii mei. Evenimentele importante în viață sunt experiențe revelatoare: boala, moartea, pierderile, traumele, cuibul gol. Strada, copacul, cunoscuții, banca, școala, casa, biserica, locurile preferate, mall-ul, parcul, toate se vor evapora cândva. Când? Atunci când vom muri. Nu există nimic stabil, nimic care să dureze o eternitate. În tăcerea nopții moartea pândește. Putem sfida moartea, o putem nega sau putem să vorbim despre moarte.

Ce sentiment avem față de moarte? De ce ne este frică de ea? Naturală sau violentă, moartea este singura certitudine în fața căreia tremurăm. Important nu este că murim, ci cum murim. Senin sau cu păreri de rău, pregătit sau surprins, în temnița regretelor sau în libertatea credinței. Moartea modifică prioritățile în viață, ne învață să trăim și ne vindecă de moarte înainte de moarte.

„Moartea nu te invită la o cafea, moartea vine și te ia”, ne transmite părintele Arsenie Papacioc. Tăceri, șoapte, strigăte. Relaționăm cu moartea prin negare, diversiune sau înlocuire. Cineva îmi povestea în cadrul unei ședințe de consiliere că, pentru a nu se mai gândi la moarte, muncește foarte mult până la epuizare în așa fel încat nu mai e timp de teamă. Și câte feluri de anestezie există! Ideea de moarte nu este ușor de gestionat emoțional. Fiecare cultură dezvoltă propriile metode cognitiv-comportamentale de relaționare cu moartea.

Trăirea doliului după moartea cuiva apropiat prin diferite simptome poate amplifica sau aerisi pierderea suferită. Gânduri intruzive despre persoana care a murit, sentimente intense de dor față de persoana dispărută, căutarea persoanei respective, sentimente intense de însingurare, pierderea scopurilor și lipsa viitorului, sentimente de inutilitate, absența răspunsurilor emoționale, dificultatea de a accepta că persoana a murit, ideea că viața este goală și lipsită de sens sau că o parte din sine a murit, iritabilitate, mânie, furie și cinism excesiv legate de pierderea suferită pe o durată de minimum 6 luni, pot fi criteriile doliului complicat. Mărturie în acest sens sunt contactul vizual și expresia, limbajul corporal, tonul vocii, stilul comunicării, apatia generală ale celui care trece prin doliu.

O persoană depășește pierderea cu trecerea timpului sau cel puțin își creează mecanisme de supraviețuire emoțională pentru a putea continua viața, acceptă pierderea și dobândește un nou înțeles pierderii, vieții și identității. În travaliul de doliu se cuvine a fi răbdător cu durerea și celelalte sentimente care vin, deoarece acest proces implică multe emoții care nu se confruntă cu un calendar. Recuperarea înseamnă în primul rând să vorbești despre ceea ce simți cu adevărat. Transformăm durerea în întâlnire cu Hristos, în creștere și dezvoltare personală. Alimentaţia corectă, activitatea – exercițiile fizice, odihna corespunzătoare, compasiunea și iertarea, rugăciunea, relaxarea, muzica, lectura, vacanțele, ritualurile de familie sau cu prietenii, întâlnirea cu un părinte duhovnic sau cu un psiholog, pot fi metode de depășire a traumei. Simpla prezență a unui alte persoane lângă cineva suferind sau patul unui muribund este cel mai mare ajutor oferit. Oamenii sunt adesea bolnavi de singurătate, neiubire și nonsens…

Carevasazică femei și bărbați torturați de frica de moarte sunt mulți. Suflu de gheață al preludiului morții ce respiră prin morminte, spitale, străzi sau case relatează povestea. Singurătatea, cortina de tăcere și izolare, mărește angoasa morții. Este o călătorie unde pornim singuri, indiferent câți oameni am avut în preajmă. Oare a plouat destul peste suflete? Fragilitatea și importanța fiecărui moment și a fiecărei ființe, trezesc în inima noastră compasiunea. Comunicând mai profund cu cei pe care îi iubim, bucurându-ne mai des de frumusețea vieții, putem confrunta mau ușor ideea propriei morți. Cu cât trăim mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare. Sondăm sentimentele pe care evenimentele le provoacă și le ventilăm. Suntem atât prizonierul cât și gardianul în inchisoarea interioară.

„Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața prin Înviere”, spunea mitropolitul Bartolomeu Anania. Există Viață după viață. Cazurile de moarte clinică fac obiectul de studiu, fiind experiențe universale indiferent de cultură, religie, spațiul geografic. Mărturiile celor care au trecut dincolo și s-au întors sunt tot mai revelatoare. Puteau vedea totul aici, dar nu puteau transmite nimic de dincolo! Experiența morții iminente ar avea o explicație pentru oamenii de știință ca fiind simple manifestări chimice ale creierului. „O lumină încântătoare, un ocean de lumină, o strălucire orbitoare, o stare de fericire, un ocean de dragoste absolută, derularea filmului vieții”, sunt descrierile comune ale celor care au avut experiența morții, în polemică deschisă cu unii psihiatri și neurologi care pot explica privarea de oxigen a creierului ca fiind o manifestare halucinantă. Totuși a vedea în afara spitalului, în camera de alături, în alte zone în același timp, în momentul când creierul nu mai funcționează sunt lucruri neobișnuite și nu există o explicație științifică pentru aceste lucruri. Societatea rațională refuză să creadă lucrurile pe care nu și le poate explica.

Învierea lui Hristos ne încredințează că după moarte există viață, iar moarte ne conduce la Înviere. „Omul? – o fiinţă pregătită pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemuritor, pentru că „a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5,24), moartea nu-i mai întrerupe existenţa; ea se prelungește din timp în veșnicie.”, spune Sfântul Iustin Popovici.

Închei aceste gânduri cu câteva rânduri din inegalabilul poet Grigore Vieru: „Nu am moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urăsc, /Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc./ Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/ de a-i avea mama şi ar muri,/ Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii şi ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc./ Nu frică, nu teamă/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii.”

Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu

https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/