La praznicul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic, Izvoratorul de Mir –

“Daca va uraste pe voi lumea, ganditi-va ca mai inainte M-a urat pe Mine“

Iubiti credinciosi, cu darul lui Dumnezeu suntem astazi in biserici, noi ortodocsii, pentru a ne ruga si a-l cinsti pe Marele Mucenic Dimitrie, ale carui moaste se afla in orasul Tesalonic din Grecia. Sfantul Dimitrie a fost conducator al Tesalonicului si a fost martirizat pentru credinta, in perioada celor mai aspre persecutii din primele secole, si anume la inceputul secolului IV, pe vremea imparatilor Gaius Diocletian si Maximian Galeriu.

Ne rugam si-l cinstim pe Sfantul Dimitrie pentru ca-l cunoastem, dar si pentru ca vrem sa-l cunoastem mai mult, caci cu cat ii vom cunoaste mai bine pe sfinti, cu atat il vom cunoaste pe Hristos Domnul, pentru ca fiecare sfant este o icoana vie a lui Iisus Hristos in firea omeneasca, si prin fiecare sfant vedem si cunoastem o marturie a modului in care Dumnezeu lucreaza mantuirea noastra, a oamenilor. Si vom vorbi in continuare despre cateva dintre liniile acestui portret, lucrat cu smerenie si cu dragoste de catre Facatorul lumii, al Sfantului Dimitrie, acest sfant iubit al Sau.

Nasterea Sfantului Dimitrie a avut loc in chip minunat, dar tainic. A fost in acelasi timp si vestita tuturor si necunoscuta decat de foarte putini. Iata de ce. Tatal sau era conducator al Tesalonicului, unul din cele mai importante orase ale Imperiului Roman. El si sotia sa erau crestini, dar in ascuns, caci traiau in vremea in care crestinismul era inca interzis. Nu-si aratau credinta, ceea ce i-ar fi dus catre cununa muceniciei, deoarece Domnul nu i-a chemat pe ei spre aceasta, ci i-a chemat spre a-l naste pe viitorul Mare Mucenic Dimitrie. In palatul lor si-au facut o camera ascunsa de rugaciune, iar aici aveau doua icoane impodobite cu aur si cu pietre scumpe. Una era a Mantuitorului, Iisus Hristos, iar alta a Maicii Domnului. Inaintea lor aprindeau candela, tatal se ducea si tamaia, si se rugau. Si cereau cu osardie prunc de la Dumnezeu, caci nu aveau. Dupa mult timp, dar nu altcandva decat atunci cand Parintele Ceresc a stiut ca este vremea potrivita, pruncul mult dorit li s-a dat. Nasterea Sfantului Dimitrie a fost vestita in tot orasul, bucuria i-a cuprins pe toti oamenii, caci isi iubeau conducatorul. Tatal Sfantului Dimitrie i-a ospatat pe toti saracii orasului, multumind pentru marele dar pe care-l primise de la Dumnezeu. Dar cati dintre cei care s-au bucurat cunosteau taina duhovniceasca care a insotit aceasta nastere, cati stiau rugaciunile si rabdarea parintilor, cati cunosteau credinta lor? Mai mult decat atat desigur numarul acestora era foarte putin, dar taina acestei nasteri nu era intrutotul cunoscuta nici parintilor sai, caci nu le-a vestit Dumnezeu care este rostul fiului lor in lume, dar l-au crescut in acea credinta pe care o marturiseau, si in frica lui Dumnezeu, si in dragostea Lui, caruia I se daruisera.

Au trecut anii si cand copilul a ajuns la varsta intelegerii, cei doi parinti l-au dus in camera de rugaciune, i-au aratat icoanele si i-au spus: “aceasta este icoana adevaratului Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamantul, iar aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu“. Si asa a inceput asumarea credintei de catre copilul Dimitrie, calauzit de parinti si sub lumina icoanelor si a rugaciunii.

Cand a ajuns la tinerete parintii lui au trecut la Domnul, si ne spun Vietile Sfintilor, “l-au lasat mostenitor, nu numai al averilor, ci si al faptelor bune“. Auzind atunci imparatul Maximian despre moartea conducatorului Tesalonicului, l-a chemat pe Sfantul Dimitrie, i-a incredintat functia pe care o avusese tatal sau, dar i-a dat si porunca de a-i ucide pe crestini. Sfantul Dimitrie s-a intors in Tesalonic. Aici insa, pe langa indatoririle de conducator pe care si le indeplinea cu prisosinta, nu numai ca nu i-a persecutat pe crestini, ci a inceput el insusi sa marturiseaca in fata tuturor credinta in Iisus Hristos, caci venise acest moment.

Imparatul Maximian a repurtat o victorie a armatei importanta, si si-a anuntat venirea la Tesalonic. Era deja instiintat de atitudinea lui Dimitrie. Acesta se pregateste de intalnirea cu imparatul. Incredinteaza toata averea sa unui slujitor, pe care il chema Lupul, si-i spune sa o imparta grabnic la cei care aveau nevoie, spunand: imparte bogatia cea pamanteasca ca sa o cautam pe cea cereasca! Stia foarte bine ca il asteapta moartea pamanteasca, se pregatea insa pentru ceea ce este dincolo de ea, in Imparatia Cerurilor. Actiona ca un iconar priceput, care vede ca este aproape gata pictarea icoanei si vrea sa o definitiveze cat mai bine, iar milostenia pe care o facea, pregatindu-se de martiriu, in general milostenia da tarie faptelor bune.

Imparatul Maximian a ajuns la Tesalonic si a inceput sarbatorirea victoriei, prin aducere de jertfe catre zeii pagani, si organizarea de intreceri si spectacole. Sfantul Dimitrie nu a voit sa aduca jertfe si a marturisit direct in fata imparatului ca este crestin si ca nu poate sa faca aceasta. A fost inchis.

Frati crestini, de acum incepe – din punct de vedere al lumii care nu stie de Cruce – decaderea. Conducatorul orasului, omul cel mai temut, cel mai cinstit, poate si cel mai iubit sau cel mai bogat, este degradat, i se iau toate demnitatile, onorurile, cinstea si este aruncat in temnita. Dar din punct de vedere al celui care prin Cruce a adus Invierea, acum are loc o apropiere mai adanca a acestui suflet de Prea Sfanta Treime. Acum Sfantul Dimitrie exercita o slujire aparte in Biserica, cea a marturisirii si a muceniciei, despre care Hristos Domnul a vorbit ucenicilor. Este o slujire in fata careia ne cutremuram, deoarece stim fiecare din experienta bolilor or a suferintelor nostre, ca nu este deloc usor sa-L simtim pe Hristos viu si aproape in toiul unor mari chinuri si dureri trupesti. Dar este important sa intelegem ca ceea ce la oameni este cu neputinta, prin darul lui Dumnezeu a devenit, si este posibil. Acest dar este dat celor ce sunt chemati si, dintre ei, celor ce raspund chemarii cu hotararea cea buna.

Este o decadere ceea ce i se intampla, si ceea ce i se intampla celui chinuit pentru credinta, din perspectiva omului al carui tel este a avea si a stapani, in care omul este cu atat mai valoraos cu cat are si stapaneste mai mult, bogatie, frumusete, ori putere, ori inteligenta, oameni, destine, comunitati. Este marturisire insa, din perspectiva omului al carui tel este sa-L iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele, in care omul este cu atat mai implinit, cu cat se daruieste mai mult in tot ceea ce are, lui Dumnezeu si oamenilor, cand nici puterea, nici bogatia, nici inteligenta, nici orice alta capacitate nu le foloseste pentru el, ci pentru a sluji celuilalt.

Acum Sfantul Dimitrie, se afla in acel moment al vietii sale in care isi foloseste toate darurile pamantesti si duhovnicesti, vazute si nevazute pentru a indeplini cea mai grea slujire a vietii sale, sa-L vesteasca oamenilor pe Hristos, dar anume pe Hristos Cel rastignit. De ce am spus ca este cea mai grea? Pentru ca intre alte slujiri duhovnicesti, aceasta slujire este in totala contradictie cu prima perspectiva despre care am vorbit.

Cel care arata blandetea lui Hristos, nu trebuie sa fie neaparat sarac pentru aceasta. Cel in care se vede discernamantul lui Hristos poate fi intr-o inalta pozitie sociala. Cel ce creste fii lui Dumnezeu si sufera durerile nasterii duhovnicesti se impartaseste insa de dragostea de fii. Dar cel ce Il arata pe Hristos rastignit pe cruce, rastignire care a fost marea sminteala a iudeilor Legii Vechi, a grecilor iubitori de filosofie, si a oamenilor moderni iubitori de comoditate, ei bine, acesta se poate astepta la ceea ce este mai greu: parasirea de toti, de cei de aproape, de cei de o credinta, de cei de-un suflet cu el.

De aceea ceea ce au savarsit martirii este deosebit de important si de neinlocuit. Nu martiriul in sine, uciderea, ci marturisirea, cu amenintarea acestei ucideri. Ei au fost si sunt in primul rand oameni care marturisesc pentru credinta si sunt ucisi; nu oameni care sunt pur si simplu ucisi. Uciderea pune accentul pe ei, pe lumea vazuta, pe sfarsitul vietii pamantesti, si, omeneste vorbind, chinurile au speranta unui sfarsit, atunci cand trupul cedeaza fizic. Dar marturisirea pune accentul pe Cel marturisit, iar durerea poate merge pana unde mintea, poate, nu cugeta, traind o parte din durerea duhovniceasca a Mantuitorului, in momentele in care mergea spre rastignire, si in momentele rastignirii. Iar in acest adanc al lepadarii de lume, al lepadarii de catre lume, mucenicul se intalneste cu Cel ce a zdrobit moartea, si se naste din nou odata cu Invierea Domnului.

Astfel avem sfintii care au fost botezati direct cu botezul sangelui, nemaiapucand sa fie botezati in chip obisnuit. Ochii martirului nu mai vad decat invierea mortilor, bazata pe Invierea Domnului, singura pe care se bizuiesc in lupta lor. De aceea icoanele cu scenele martiriului, atunci cand exista, nu sunt infricosatoare, ele nu transmit durerea chinurilor, ci pacea impartasirii de harul dumnezeiesc, sunt asemenea icoanei Invierii, icoanei ortodoxe care infatiseaza Pogorarea la iad si biruinta mortii, iar bucuria din aceasta icoana face sa nici nu bagam de seama iadul in care se desfasoara scena, si care este infrant si covarsit.

Dupa ce a dispus inchiderea Sfantului, Maximian imparatul a participat la intrecerile care aveau loc in cinstea victoriei. Intre ele, cele mai atractive si importante erau luptele intre gladiatori, deosebit de sangeroase. Acestia erau oameni puternici, luptatori de elita, iar zeci de mii de oameni se adunau pe stadion si priveau la confruntarile dintre ei, care cel mai adesea se sfarseau prin moartea unuia. Pentru noi pare barbar ca oameni sa mearga si sa priveasca cum se omoara unii pe altii, si ne gandim cat de multi erau. Iar majoritatea acestor oameni probabil nu ar fi omorat cu mana lor pe cineva. Le placea insa sa vada uciderea, si nu se gandeau ca se savarseste ceva rau, dar deoarece luptele se organizau pentru spectatori, erau si ei partasi ai uciderii. Cativa ani mai tarziu imparatii crestini au interzis de la inceputul crestinarii lor astfel de lupte, dar placerea de a privi oameni omorandu-se a aparut din nou in secolul al XX-lea, doar ca nu mai este nevoie de mers la stadion, ci pentru noi este suficient privitul la televizor.

Un tanar crestin, Nestor, vedea ce se intampla si mai ales cum un luptator pe nume Lie, foarte puternic, isi omora pe rand adversarii, nu-i cruta, in special daca erau crestini. Nestor a mers la Sfantul Dimitrie si a cerut binecuvantare pentru a-l birui pe Lie. Sfantul Dimitrie l-a insemnat cu sfanta cruce si i-a zis: “du-te si-l vei birui pe Lie, marturisind pe Hristos“.

Canda ajuns in arena, imparatul l-a vazut pe Nestor tanar si crud, cu acea nevinovatie pe care o au tinerii si copiii care nu se inrobesc de patimi, si i-a spus sa nu se lupte cu el pentru ca va fi ucis. Ba chiar i-a promis ca-i va da bani, in cazul in care s-ar fi luptat datorita saraciei. A iesit la iveala, in imparat, ramasita chipului lui Dumnezeu din el, dar vom vedea, aceasta nu va rezista patimilor care il stapaneau. I-a oferit imparatul o mila omeneasca, dar sufletul lui Nestor se hranea dintr-un adevar duhovnicesc. Mila imparatului nu era rea in sine, dar era amestecata cu inselarea. Ii propunea lui Nestor sa nu-si asculte constiinta, sa se dea jos de pe temelia adevarului, pe care acesta se urcase prin dragostea de Dumnezeu si de aproapele, si pe care temelie fusese binecuvantat de Sfantul Mucenic Dimitrie. Pentru Nestor ar fi fost moarte duhovniceasca a da acuma inapoi, caci si-ar fi incalcat acum fagaduinta pentru care luase binecuvantare.

Si s-a avantat Sfantul Nestor in lupta si l-a invins pe Lie precum David l-a invins pe Goliat. Atunci s-a mahnit foarte tare imparatul de moartea lui Lie, “mai mult – ne spun Vietile Sfintilor – decat daca si-ar fi pierdut el insusi tronul imparatesc“. L-a chemat pe Sfantul Nestor si l-a intrebat cum de la invins pe Lie, caci a crezut ca a facut farmece. Paganii, ca si cei putin credinciosi de astazi, erau deosebit de superstitiosi. In plus, fara sa aiba acoperamantul harului Duhului Sfant, erau lesne la dispozitia demonilor, de aceea se temeau foarte mult de farmece. Sfantul Nestor i-a raspuns: “Imparate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevaratul Dumnezeu“.

Iar imparatul, cel inclinat mai inainte spre bunavointa se arata acuma fara de mila. Acea frantura de milostivire pe care o aratase ii este intunecata de patimile asociate vederii si organizarii luptelor cu gladiatori, de slava desarta – caci era mult laudat pentru aceste lupte -, de iubirea de stapanire – caci daca un gladiator era invins, dar nu murea, imparatul hotara daca sa fie ucis sau nu – si, mai ales, de acea placere a jocurilor de noroc in care nu stii ce se va intampla. Si nu numai mila ii era intunecata imparatului, ci si capacitatea de a vedea adevarul, caci il vazuse pe Dimitrie, conducator bun si viteaz, care lepadase toata slava civilizatiei romane si ascultarea de imparat, pentru credinta in Cel rastignit pe cruce, il vazuse si pe acest copilandru invingand un gladiator renumit. O constiinta limpede s-ar fi intrebat: oare Cine este acest Nazarinean? Dar patimile fac sufletul incapabil de bine, asa cum bolile trupesti fac neputincios trupul chiar si in cele mai simple gesturi. Si imparatul se lipseste si acum de posibilitatea de a recunoaste puterea lui Hristos si de a merge pe drumul catre El. Era stapanit cu putere de aceste patimi si ne spun Vietile Sfintilor ca toata ziua si toata noaptea era mahnit. Familiile care au pe cineva care este stapanit de patima jocurilor de noroc stiu ce inseamna aceasta stare, cand omul nu mai are decat un singur gand, decat sa joace mereu, sa joace tot ceea ce are; este o stare demonica. In aceasta stare imparatul da porunca sa fie ucis Sfantul Nestor si fiindca a luat binecuvantare de la Sfantul Dimitrie, a poruncit sa-l ucida si pe acesta. Va fi ucis Sfantul Dimitrie si apoi si acel slujtor, Lup[ul] al sau.

Iubiti credinciosi, la moartea Sfantului Dimitrie s-a trasat ultima linie din intiparirea chipului lui Hristos in el in aceasta lume. In aceasta zi de 26 octombrie, ostasii au intrat in temnita si l-au aflat pe Sfant rugandu-se, iar prima sulita l-a strapuns in partea dreapta, in locul in care a fost impuns si Hristos Domnul pe cruce. Si aceasta a facut-o din marea lui dragoste pentru Domnul, caci singur a ridicat mana lui dreapta, ca sa-si incheie astfel icoana cu care pleca in vesnicie.

Viata unui sfant, in general, am spus, este o icoana a lui Hristos, intiparita in firea omeneasca. Sfintii au fost diferiti, cu slujiri si voactii diferite. Am vorbit astazi despre un mucenic si caracteristica mucenicilor, dintre virtutile credinta, nadejde si dragoste, este virtutea dragostei. In ei, intr-un mucenic, vedem modelul dupa care este pictat chipul lui Hristos, Hristos care a spus ca mai mare dragoste ca aceasta nu este decat sa-si puna cineva viata pentru aproapele sau, il vedem oglindit in martiriul Sfantului Dimitrie, care-si pune viata pentru Dumnezeul sau si pentru aproapele sau. Caci din iubire pentru oameni se lasa martirii martirizati, si din iubire pentru oameni, nu numai din iubire pentru Hristos. Si astfel, acea iubire rodeste si din sangele lor se cladeste – cum au spus Sfintii Parinti – Biserica.

Curajul Sfantului Dimitrie aminteste si trimite catre Mantuitorul Iisus Hristos, despre care Sfantul Pavel a spus ca in numele Lui tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Fermitatea in fata mortii a unui mucenic este o marturie a cuvantului Domnului: “Nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voiesti” – adresat Tatalui inainte de rastignire. Netemerea de moarte a sfantului s-a facut si ea martora a cuvantului Domnului: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, ci de cei ce ucid sufletul“. Blandetea lui sta cumva ascunsa in spatele neinfricarii; o vedem din smerenia lui, caci tot ceea ce face, el face prin Hristos. Credinta fata de supusii lui tesaloniceni, si fata de tot crestinii pe care ii ocroteste, este martora a credinciosiei Domnului: “Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacurilor“. Asadar o intiparire in chip duhovnicesc a lui Hristos in fiinta unui mucenic.

Sa nu ne miram, deci, ca cei care nu i-au cinstit pe sfinti nu le-au cinstit nici icoanele si cei care nu cinstesc icoanele nu cinstesc pe sfinti. Din pacate pentru ei insa, daca nu recunosc chipul lui Hristos in sfinti, in icoane, ei nu-L recunosc pe Hristos de fapt, caci nu cinstesc modelul dupa care au fost facute aceste icoane – vii sau pictate pe lemn. Cel care traieste in El, Il traieste pe Hristos, acela il recunoaste si in rugaciune, si in icoana, si in vietile sfintilor si in viata oamenilor. Cand omul insa nu-L mai traieste pe Hristos, atunci nu-L mai recunoaste, nici in rugaciune, nici in icoana, nici in faptele sfintilor, nici in oamenii din jurul lui, nici chiar in copiii lui, al carui chip poarta si chipul lui Dumnezeu, dar si trasaturile trupesti ale lor. Si atuncea omul traieste intr-o orbire sufleteasca, ce vine din lipsa de smerenie si care naste lipsa de dragoste, iar lipsa de dragoste nu este altceva decat ura. De aceea cand Mantuitorul a spus: “Cei ce va urasc pe voi, M-au urat mai intai pe Mine“, arata adevarata cauza a urii care exista pe pamant. Se face datorita departarii celui care uraste de Hristos, Domnul. Si odata departat de El, omul care ajunge sa urasca, ajunge la cele mai cumplite faradelegi, caci nu mai vede in celalalt chipul lui Dumnezeu si ii neaga pana si dreptul la viata, dreptul la fericire.

Ce putem noi face? In primul rand – fata de aproapele – sa-L marturisim in primul rand pe Hristos viu si lucrator in sfinti, in icoane, in vietile noastre, in vietile copiilor nenascuti si care vor sa vada si ei lumina zilei si sa apuce apa si harul botezului, si vom fi si noi marturisiti inaintea Tatalui de catre Fiul.

Exemplul Sfantului Dimitrie este covarsitor. Cine mai stie peste secole de conducatorii Tesalonicului? Mai nimeni, nici macar locuitorii lui nu-i mai stiu. Pe cand Sfantul Dimitrie, cata vreme vor exista crestini in lume va fi cunoscut, si pentru ce? Pentru ca a slujit nu numai in cele vazute, ci si in cele nevazute, marturisindu-L pe Hristos.

Iar fata de noi insine, iubiti credinciosi, sa cultivam in sufletele noastre, si asa vom sti sa cultivam si in sufletele aproapelor, aceasta Viţă care nu se usuca niciodata, pe Hristos, Domnul, si inflorirea ei in noi va fi marturia noastra cea buna catre aproapele si marturia Lui pentru noi in fata Facatorului lumii la Judecata, a Caruia sa fie slava in vecii vecilor. Amin.


http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/10/26/sfantul-mare-mucenic-dimitrie-