Imparatul Maximian, pe cand se afla in cetatea Nicomidiei, afland de numarul mare de crestini din ea, a pus la cale exterminarea lor in apropierea Praznicului Nasterii Domnului. Imparatul, stiind ca toti crestinii se vor strange in marea biserica din Nicomidia, a poruncit ca biserica sa fie inconjurata de lemne uscate, carora soldatii sa le dea foc.
Sfantul Antim, episcopul Nicomidiei, a adunat in biserica tot poporul lui Hristos, a praznuit impreuna cu ei si i-a invatat adevarata credinta. Soldatii au inconjurat biserica si nu au mai permis nimanui sa iasa din ea. Inauntru a intrat trimisul imparatului care le-a vestit crestinilor ca imparatul ii someaza sa jertfeasca idolilor, altfel vor fi arsi de vii. Atunci arhidiaconul bisericii, aprins de focul ravnei dumnezeiesti, a intarit multimea si i-a pus inainte slava muceniciei la care ii cheama Dumnezeu. El le-a amintit de pilda celor trei tineri din cuptorul de foc. Crestinii s-a umplut de Duhul Sfant si au voit cu ravna sa raspunda dumnezeiestii chemari. Cand episcopul a aflat aceasta s-a grabit de a botezat pe catehumeni, si a impartasit pe toti crestinii cu dumnezeiestile si preacuratele Taine.
Soldatii insa au aprins lemnele asezate din timp. Potrivit traditiei, douazeci de mii de oameni au dobandit cununa muceniceasca, inaltand cantari de lauda lui Dumnezeu. Toti acestia au luat mucenicia la anul 302. Prin mila lui Dumnezeu Sfantul Antim a scapat nevatamat, ca sa fie de folos si altora. A adus prin Botez pe multi la Hristos si dupa ce a fost mult chinuit, s-a mutat la Hristos.
Tot in aceasta zi facem pomenirea:
Sfintilor mucenici cei din senatul roman;
Sfantului Ind;
Sfintilor Gorgonie si Petru;
Sfantului Mucenic Zinon;
Sfantului Mardonie;
Sfantului Dorotei;
Sfantului Teofil diaconul;
Cuviosului Parintelui nostru Vavila;
Cuviosului Simeon (Simon) "al pietrei", Izvoratorul de mir, ctitorul Manastirii Simonopetra (Simonos-Petras) din Muntele Athos;
Calendar Ortodox
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Simeon (Simon) "al pietrei", Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Simonopetra (Simonos-Petras) din Muntele Athos, care cu pace s-a săvârşit.
Sfântul Simon a înflorit în grădina Maicii Domnului, în cursul secolului al XIII-lea, într-o perioadă în care imperiul bizantin era divizat şi slăbit în urma cruciadelor, iar capitala fusese mutată la Niceea. Dispreţuind vanităţile acestei lumi s-a retras în Muntele Sfânt, pe lângă un bătrân, pentru a lucra la mântuirea sufletului său. El şi-a ales un Bătrân nu numai experimentat în asceză, dar şi sever şi exigent, şi i s-a supus cu totul ca lui Dumnezeu Însuşi. Ascultarea sa exemplară, umilinţa şi iubirea pentru părintele său duhovnicesc care însă nu îl scutea nici de mustrări, nici de lovituri au dovedit o înaltă virtute şi au atras admiraţia călugărilor de la Athos. Purtarea sa a atras şi respectul Bătrânului său care a încetat să îl mai considere un ucenic, ci mai curând un tovarăş în luptele duhovniceşti. Totuşi aceste onoruri nu i-au fost pe plac celui ce alesese singurătatea şi să urmeze lui Iisus. Astfel, prin forţa împrejurărilor, a obţinut să plece să trăiască singur. După multe căutări, a ales să trăiască într-o peşteră îngustă şi umedă, pe versantul vestic al Muntelui Athos, la 300 de metri deasupra mării. A luptat zi şi noapte contra asalturilor demonilor, având drept arme doar credinţa, speranţa şi invocarea Numelui atotputernic al Domnului nostru.
Într-o noapte, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Crăciunului, a văzut o stea că se desprinde dintr-o dată din cer şi coboară, oprindu-se deasupra unei stânci abrupte în faţa grotei. Presupunând că este o cursă a vrăjmaşului care se transformă adesea în înger de lumină, ascetul n-a crezut. Vedenia s-a repetat în nopţile următoare până în seara de Crăciun când steaua luminoasă a coborât pe stâncă ca şi steaua din Bethleem, iar o voce s-a auzit din cer: "Nu te îndoi, Simoane, slugă credincioasă a Fiului Meu! Priveşte acest semn şi nu părăsi acest loc pentru a merge în singurătate aşa cum îţi doreşti, pentru că aici doresc să întemeiezi o chinovie pentru mântuirea multor suflete." Liniştit fiind de vocea Maicii Domnului, Simon a fost dus în extaz la Bethleem înaintea copilului Christos, cu Îngerii şi Păstorii ; apoi, venindu-şi în fire, s-a apucat fără întârziere să construiască Noul Bethleem.
Puţin după această viziune, trei tineri fraţi dintr-o bogată familie din Thesalia (sau din Macedonia), auzind de virtuţile Sfântului Simon, au venit la el punându-i la picioare toată averea lor ca şi cei trei Magi şi rugându-l să-i primească ucenici. Venind apoi muncitorii, au vrut să înceapă să construiască dar, văzând că locul pe care îl arăta lor Sfântul Simon este atât de abrupt şi periculos, au refuzat şi l-au acuzat că şi-a pierdut minţile. Chiar în acel moment, fratele care le aducea de băut a alunecat şi a căzut în prăpastie. Erau siguri că fratele a murit şi aceasta le-a confirmat reproşurile pe care le făcuseră Sfântului. Dar care nu le-a fost mirarea când, datorită rugăciunilor Sfântului Simon, l-au văzut pe fratele urcând pe celălalt versant cu burduful de vin şi cu paharul plin în mână pregătit să îi servească. Crezând, muncitorii au devenit călugări şi au putut vedea de nenumărate ori în timpul construirii chinoviei că Domnul i-a dat o mare putere slugii sale.
Construcţia fiind terminată, la Noul Bethleem au început să vină destul de mulţi călugări. Dar într-o zi au debarcat pe insulă piraţii sarazini. Sfântul Simon i-a întâmpinat cu daruri, sperând să îi abată de la a devasta mănăstirea. Cum însă aceştia, nemulţumiţi, s-au aruncat cu sălbăticie asupra lui, au fost pe loc orbiţi, iar unuia dintre ei , care ridicase iataganul asupra Sfântului, i-a fost paralizat braţul. Cuceriţi de rugăciunea Sfântului, ei se pocăiră, primiră Sfântul Botez şi deveniră toţi călugări.
După mulţi ani în care harul pe care i l-a dat Dumnezeu s-a vădit în multe minuni, profeţii şi mai ales prin învăţătura sa, Sfântul Simon a adormit în pace, înconjurat de ucenicii săi cărora le-a cerut pentru ultima dată să respecte învăţătura primită cu frică de Dumnezeu, credinţă, grijă şi ascultare totală faţă de egumen şi duhovnic. Din mormântul Sfântului a început să curgă mir care făcea multe minuni (de unde şi numele de Mirovlitul). Dar distrugerile repetate ale mănăstirii au făcut să nu mai rămână nici o urmă a mormântului sau a moaştelor sale. Cu toate acestea, Sfântul nu a încetat să fie o prezenţă nevăzută protejând în multe rânduri pe cei ascultători, mustrându-i greu pe cei neglijenţi sau pe profanatori. În ziua când este sărbătorit, unii au putut vedea o lumină divină ieşind din peşteră sau acoperindu-i icoana din biserică ca un voal.
Un secol după adormirea sa, fiica despotului Macedoniei, Jean Ugles, a fost eliberată de un duh necurat cu ajutorul Sfântului Simon. Drept mulţumire, tatăl său a transformat mica mănăstire a Sfântului Simon într-un aşezământ bogat cu multe proprietăţi.
http://www.calendar-ortodox.ro/
De mic, să nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.
Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.
Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte…
Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.
Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.
Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.
Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.
Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.
Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.
Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.
Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.
***
Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.
PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…
Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)
Material apărut în nr. 27 din “Familia Ortodoxă”
Publicat in Şcoala părinţilor.
http://www.familiaortodoxa.ro/2011/12/13/cum-sa-va-distrugeti-practic-copilul/
Sfântul Ştefan Brâncoveanu: Cuvânt închinat Sfântului Arhidiacon Ştefan
O, iubitorilor de martiri, haideţi, sculaţi-vă, ce mai şedeţi?! Haideţi să-i urmăm şi noi în lupta atletului, haideţi să-i adunăm la încununare pe ostaşii luptători, haideţi să-l însoţim în arenă pe tânărul atlet, haideţi să-l urmăm “afară din cetate” pe Ştefan (Fapte 7, 57). Vedeţi-l acolo cum, tânăr de ani, fraged cu vârsta, cu câtă tărie de suflet pătimeşte, cu câtă tărie suferă, cu câtă stăruinţă îndură şi, suferind, dispreţuieşte marea pornire şi mânie a răzvrătiţilor iudei. Vedeţi-l cum stă voiniceşte cu sufletul, hotărât cu socotinţa, mărinimos cu cugetul, tare cu inima. Cum fără de frică îi biruieşte pe cei ce sunt netăiaţi împrejur cu inima şi-i stau împotrivă. Aceia îl târăsc ca pe un călcător de Lege, ca pe un vinovat de moarte, iar Ştefan râde; alţii îl ponegresc ca pe un hulitor, îl înjură ca pe un călcător de lege şi Ştefan râde; alţii îl târăsc, alţii îl lovesc peste cap, toţi strigă într-un glas: “Să fie ucis cu pietre Ştefan!”, şi Ştefan râde. Aceia într-un mare glas strigă, astupându-şi urechile lor şi, ca nişte lupi sălbatici, toţi, deodată, cu furie se aruncă asupra lui; şi Ştefan, având ochii şi mâinile sale întinse spre Cer, strigă din adâncul inimii: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” ( Fapte 7, 60).
Însetând, iudeii vor să îşi stingă setea cu sânge şi Ştefan – minunaţi-vă de mărinimie! – , şi Ştefan, dorind mântuirea lor, îi adapă cu al său sânge. Iudeii se nevoiesc ca grabnic să-i aducă moartea, iar Ştefan se roagă ca ei să dobândească iertare. Iudeii aleargă la pietre, iar Ştefan se întoarnă la rugăciuni. Iudeii îşi astupă urechile lor, iar Ştefan îşi deschide gura rugându-se. Iudeii nu încetează a arunca cu pietre, iar Ştefan, pentru o astfel de pedeapsă, nu încetează deloc a teologhisi, ci încă având cuget nestrămutat şi inima hotarată, propovăduieşte. O, statornicie! O, bărbăţie! O, mărinimie a lui Ştefan! Propovăduia pe Hristos, fiind lovit cu pietre şi primeşte pietrele ca pe nişte flori. Cu adevărat, mare răbdare a arătat aici noul atlet, să nu se mâhnească, să nu se mânie.
Câţi trăim în lume, toţi, după cum experienţa ne-o arată, avem nenorocirea noastră, la toţi viaţa ne este greu de suferit, şi cu toate acestea unii ard ca pucioasa şi răspândesc duhoare din cauza mâniei şi nesupunerii faţă de voia Făcătorului a toate. Altii ard ca dafinul, zbătându-se şi murmurând în văpaia nenorocirii şi a întristării, întru care sunt ispitiţi. Iar alţii, ca plantele aromate izvorăsc bună mireasmă, fără murmur şi fără tulburare. În acelaşi fel s-a arătat şi Ştefan celor care l-au martirizat: blând, mărinimos, paşnic. Ocărât fiind, n-a ocărât împotrivă; batjocorit fiind, a suferit. Defăimarea o socotea ca pe o cinste, pietrele ca pe nişte stele. Sângele ce curgea din sfinţitul său trup îl socotea asemenea unei mări peste care trebuia să treacă pentru a ajunge la Stăpânul şi Domnul său şi, dorind a fi acolo unde este Domnul, prin sânge s-a strămutat acolo unde este Hristos.
[…] Arată-ne nouă, preaiubite Sfinte al Bisericii, cum să-l iubim pe aproapele nostru, cum să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi cum să ne facem următorii tăi cei mai râvnitori. Roagă-L pe Iisus, pe Care L-ai văzut blând, de-a dreapta Născătorului Celui fără de început, ca să păzească în chip deplin şi preafericit o icoana vie a virtuţii tale, pe iubitorul de Hristos şi pe preacreştinul nostru Stăpân şi Domn. Roagă-te Nazarineanului Celui răstignit, a Cărui Dumnezeire până la moarte o ai propovăduit, să-i păzească pe aleşii boieri, mădulare cinstite şi vrednice de o astfel de evlavioasă împreună-vieţuire.
De trei ori fericită este această vreme, din pricină că acela care prin cuvânt propovăduieşte, poate nestingherit să laude blândeţea şi iubirea de frate. O, cât se bucură sufletul tău cel prea virtuos de propovăduirea şi lauda acestor virtuţi, păzite de Dumnezeu şi cinstite (…)! Bucuria ta este un semn de încredinţare – fiindcă te bucuri auzind propovăduindu-se şi lăudându-se bună voire şi înţelepciune –, părtaş fiind şi la propovăduire, părtaş fiind şi la laudă. Pentru că – după cum au spus cei învaţaţi –, fiecare pe cele întru care află mulţumire, pe acelea şi cinstindu-le, se veseleşte. Cu un astfel de purtător de grijă, vrednic de cinste, cu un astfel de cap virtuos, pare a fi necuviincios să nu se veselească dimpreună şi toate mădularele. Oare îi împreună-număraţi cu poporul cel ales al Mântuitorului şi pe unii urâtori de fraţi sau dintre cei care se bucură de nenorocire? Risipească-se deci norii tuturor celor care îl despart pe om de bunul cel desăvârşit. Fugiţi de deşertăciune, înşelaciune şi desfrânare. N-a mai rămas loc pentru unele ca acestea în inimile noastre; voim să-l urmăm pe întâiul martir, să învăţăm din a sa învăţătură calea mântuirii. Amin.
Sursa: Doamna Maria Brâncoveanu. Tainica biruinţă a lacrimilor, Editura Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, 2008
Și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă
(Matei 2, 11)
Trei daruri au adus nou-născutului Împărat. Și fără să vrea, simbolizau sfânta și de viață dătătoare Treime, în al cărui nume a venit pe lume copilul Iisus, dar și tripla menire a Domnului: împărătească, preoțească și profetică, pentru că aurul simbolizează împărăția, tămâia preoția, iar smirna profeția sau sacrificiul. Nou-născutul va deveni Împăratul Împărăției veșnice, preot fără de păcat și profet și, la fel ca și majoritatea profeților dinaintea Lui, va fi omorât.
Toată lumea știe că aurul indică un Împărat și împărăția lui. Toți știu că tămâia indică preoție și rugăciune. Și, de asemenea, știm cu toții din Biblie că tămâia indică mortalitatea. Nicodim a uns trupul mort al lui Iisus cu mir. ( Ioan 39, 40) Se ung trupurile pentru a se păstra oarecum mai mult de la degradare după moarte. Lumea a fost luminată de Hristos, care strălucea ca aurul. Și plin de rugăciuni și de tămâie, ca o biserică. Tot pământul este plin de aroma învățăturii Lui.
Cele trei daruri însă, simbolizează, de asemenea, răbdarea și neschimbarea, docilitatea și invariabilitatea. Aurul rămâne aur, tămâia rămâne tămâie, iar smirna rămâne smirnă. Nici unul dintre acestea nu-și pierde însușirea de-atâția ani și mai departe. Duă mii de ani, aurul continuă să strălucească, tămâia să ardă, iar mirul își păstrează aroma (parfumul). Ei nu ar fi putut să găsească alte obiecte reprezentative de pe pământ pentru a simboliza atât de fidel misiunea pământească a lui Hristos sau pentru a arăta mai clar și expresiv natura eternă a lucrării Sale pe pământ și toate valorile spirituale și morale pe care le-a adus lumii din cer. A adus adevărul, rugăciunea și nemurirea.
Cu ce alt obiect pe pământ, în afară de aur, ar fi putut simboliza mai bine adevărul? Orice ai face aurului, el va continua să strălucească.
Cu ce alt obiect ar fi putut simboliza mai bine rugăciunea, dacă nu cu tămâia? Așa cum fumul de tămâie umple întreaga biserică, așa și rugăciunea umple întreaga existență umană. Așa cum fumul se ridică la înălțime, așa și rugăciunea ridică sufletul omului la Dumnezeu. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta”, spunea psalmistul (Psalmi, 148, 2). Este cunoscut că și alte lucruri scot fum, însă nici un alt fum nu inspiră sufletul la rugăciune.
Ce alt obiect pământesc ar fi putut simboliza mai bine nemurirea decât mirul? Mortalitatea emană un miros urât, pe când nemurirea are o mireasmă continuă.
Magii de la Răsărit au simbolizat astfel, chiar și fără să cunoască, toată credința creștină. Au început de la Sfânta Treime și au ajuns la Înviere și la nemurirea Domnului Iisus și a credincioșilor Lui.
Nu sunt simpli pelerini, ci adevărați profeți. Profeți atât ai credinței creștine, cât și a vieții și a lucrării lui Hristos. Ei înșiși, cu propria lor înțelegere și cunoaștere, nu le-ar fi știut pe toate. Aceasta a fost pronia lui Dumnezeu, care i-a trimis la Betleem și care le-a dat această stranie stea care să îi conducă.
Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, „Dumnezeu pe pământ, omul în cer”, Predici Vol. 1, Atena 2010, pag. 116-118.
Fiecare posteşte cât iubeşte. Fiecare posteşte cât se iubeşte. Căci cine se iubeşte cu o iubire nepătimaşă şi fără egoism ştie din cercare că postul este maica sănătăţii sufleteşti şi trupeşti.
Canoanele şi sfintele rânduieli de post ale Bisericii noastre nu sunt „bariere ruginite” cum susţin unii, dar nici scopuri în sine şi nici obiecte ale adorării idolatre, cum înţeleg alţii. Sfintele Canoane şi sfintele rânduieli de asceză respiră de o integrală şi autentică „libertate a Duhului”. Tocmai de aceea, cartea bisericească de căpătâi care le însumează se numeşte „Pidalion” sau „Cârmă”. Oricine ştie că o cârmă nu este rigidă, ci mobilă. Ea reclamă vigilenţa, înţelepciunea şi îndemânarea cârmaciului pentru a feri corabia de o eventuală zdrobire de stânci. În plan duhovnicesc, sfintele canoane şi sfintele rânduieli ascetice constituie o cârmă duhovniceacă, nişte „bariere elastice”, nu rigide, care, sub îndrumarea bunului cârmaci duhovnicesc, ne oferă posibilitatea ca în spaţiul libertăţii Duhului să ne manifestăm iubirea faţă de Mirele sufletelor noastre, păstrând-o curată şi ferind-o de orice pervertire egoistă.
Chiar dacă Postul Crăciunului este pe sfârşite, mă simt dator cu nişte răspunsuri şi explicaţii faţă de creştinii care mi-au adresat anumite întrebări şi şi-au exprimat anumite nelămuriri legate de felul de a posti cât mai corect, cât mai „matematic”, deşi – cu siguranţă – ar trebui să insistăm mai mult pe „matematica unui post duhovnicesc” continuu.
A doua perioadă de post ca lungime după Postul Mare (Marea Patruzecime) este Postul Naşterii Domnului, cunoscut şi ca Postul Crăciunului. Şi acest post numără 40 de zile, însă nu reclamă asprimea Postului Marii Patruzecimi. Începe pe 15 noiembrie şi se termină pe 24 decembrie.
Sărbătoarea Naşterii după Trup a Domnului nostru Iisus Hristos constituie a doua mare sărbătoare împărătească din calendarul creştin. Până la jumătatea veacului al IV – lea Biserica Răsăritului sărbătorea Naşterea şi Botezul lui Hristos împreună sub denumirea de „Epifania” în aceeaşi zi, pe 6 ianuarie. „Epifania” sau „Teofania” este un plural în limba greacă şi înseamnă „Arătările”, respectiv „Arătările lui Dumnezeu”, desemnând desigur „Arătarea” Domnului ca prunc în peştera Bethleemului şi „Arătarea” Domnului la Iordan la vârsta de treizeci de ani, pentru a primi botezul lui Ioan, dar şi „Arătarea” sau manifestarea Sfintei Treimi în timpul botezului Mântuitorului.
Naşterea Domnului ca sărbătoare separată, pe 25 decembrie, a fost adusă în Răsărit din Apus spre sfârşitul veacului al IV – lea. Sfântul Ioan Gură de Aur, care cel dintâi vorbeşte despre sărbătoarea Naşterii Domnului, o numeşte „maică a tuturor sărbătorilor” şi ne informează în anul 386 că „Nu sunt încă zece ani de când ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta (a sărbătorii)”.
Prin divizarea sărbătorii odinioară unite şi consacrarea celor trei sărbători separate, a Naşterii pe 25 decembrie, a Tăierii-împrejur pe 1 ianuarie şi a Botezului pe 6 ianuarie, s-a creat şi aşa-numita perioadă de „Dodekaimeron” („Cele-12-zile”), adică perioada praznicală de pe 25 decembrie până pe 6 ianuarie. Aşa se face că în felul acesta s-a salvat vechea unitate a celor două mari sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului.
Marea importanţă pe care a câştigat-o în conştiinţa Bisericii, odată cu trecerea timpului, noua sărbătoare a Naşterii lui Hristos, evlavia credincioşilor şi în mod deosebit a monahilor, au constituit condiţiile pentru consacrarea postului dinaintea Naşterii Domnului. Cu siguranţă, în acest proces un rol deosebit l-a avut şi postul Marii Patruzecimi (Postul Mare), care anticipează cea mai mare sărbătoare a creştinilor – Sfintele Paşti.
Ca şi sărbătoarea, la fel şi postul, ca pregătire pentru întâmpinarea Naşterii Domnului, a apărut la început în Apus, unde acest post se numea „Patruzecimea Sfântului Martin”, deoarece începea de la sărbătoarea acestui sfânt al Bisericii Apusene. Acelaşi lucru s-a repetat şi la noi, unde mulţi numeau Postul Naşterii Domnului „Postul Sfântului Filip”, deoarece începea în ziua următoare pomenirii Apostolului.
Primele mărturii istorice, pe care le avem despre postul dinaintea Naşterii Domnului, se urcă în Apus până în veacul al V – lea, iar în Răsărit până în veacul al VI – lea. Dintre scriitorii răsăriteni se referă la el Anastasie Sinaitul, Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul, precum şi Teodor Balsamon, Patriarhul Antiohiei.
Se pare că la început acest post era de o perioadă mică. Teodor Balsamon, care scrie în veacul al XII – lea – şi în consecinţă ne informează despre cele care erau în uz în timpul său -, îl numeşte „epta-imeron” (adică şapte zile). Însă sub înrâurirea Postului Mare s-a extins la 40 de zile şi Postul Crăciunului, dar fără a prelua asprimea celui dintâi. Poate că această notă istorică ar trebui să dea de gândit duhovnicilor care nu împărtăşesc pe credincioşii care nu au postit nu postesc 40 de zile. Să nu uităm că unii – din majoritatea botezată, dar necatehizată – au „dinţii înţelegerii de lapte”, sunt la nivelul „abecedarului” vieţuirii creştine, dar au intenţii bune, nu trăiesc în păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie şi nu cred că avem dreptul de a le rezerva un „Crăciun cu ieslea goală”.
Cum ar trebui să postim înainte de Crăciun? Pe toată perioada celor 40 de zile nu mâncăm carne, lactate şi ouă. Dar este permis să mâncăm peşte şi fructe de mare în toate zilele – fireşte, în afară de miercuri şi de vineri – de la început până pe 17 decembrie. De asemenea, dezlegăm la peşte şi de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică în orice zi ar cădea.
De pe 18 până pe 24 decembrie, ajunul sărbătorii, este permisă dezlegarea doar la untdelemn şi la vin – desigur, cu excepţia zilelor de miercuri şi vineri, care s-ar întâmpla, şi în timpul cărora ţinem post fără ulei. De asemenea, ar trebui să postim cu mâncare uscată în prima zi de post, 15 noiembrie, precum şi în ajunul praznicului, desigur, în afara cazului în care ar cădea sâmbătă sau duminică.
Însă în ultimă instanţă POSTUL înseamnă ÎNDEPĂRTAREA DE ORICE PĂCAT şi asta nu trebuie să uităm!!! Postul adevărat este îndoit: de bucate şi de păcate. Postul bineplăcut Domnului este înstrăinarea de răutăţi.
Sfântul Dorotei al Gazei scrie despre post următoarele: „De asemenea, suntem datori să ţinem nu numai rânduiala postului referitoare la mâncăruri, ci să ne abţinem de la orice păcat, aşa încât, precum postim cu pântecele, să postim şi cu limba, ferindu-ne de vorbirea împotrivă, de minciună, de vorbirea în deşert, de batjocură, de mânie şi, în general, de orice păcat pe care-l facem prin limbă. De asemenea, este nevoie să postim şi cu ochii, să nu privim la deşertăciuni. Să nu agonisim îndrăzneală prin ochi. Să nu examinăm cu de-amănuntul pe cineva prin neruşinare. De asemenea, ar trebui să ne oprim mâinile şi picioarele de la orice lucru rău. În acest fel postind cu un post bine- plăcut lui Dumnezeu, ferindu-ne de orice fel de răutate care se lucrează prin fiecare din simţurile noastre, ne vom apropia, precum am spus, de Sfânta Zi a Învierii renăscuţi, curaţi şi vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine”.
Aceste cuvinte ale Sfântului Dorotei despre postul pascal, ar trebui să le scriem cu toţii pe tablele de carne ale inimii şi să le „citim” ori de câte ori începem un post – din nefericire atât de doar general-alimentar – fie el chiar de o singură zi. Asta ca nu cumva să alergăm în zadar, păcălindu-ne că postim aşa cum trebuie, după literă, matematic, dar de fapt, pierzând esenţa şi folosul postului bineplăcut Domnului, sau cum a zis Mântuitorul, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila… Să nu se întâmple aşa, fraţii mei, cu nici unul din noi, iar pentru aceasta,Tu, Doamne, luminează-ne şi ne învaţă îndreptările Tale.
Monahul Leontie
http://www.diakonima.gr/2009/12/21/postul-nasterii-lui-hristos-in-betleemul-inimii-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/
