“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.
Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.
Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.
Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-rafail-noica-criza-bisericii-daca-ea-exista/
Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.
Părintele Iustin Pârvu
Lumea, trupul si diavolul, toti acestia sunt împotriva mântuirii noastre. Acestia trebuie biruiti. Postul, prin urmare, este o lupta aspra cu însusi trupul tau. Daca birui, bine îti va fi, iar daca nu, sa stii ca toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are urmatorul rost: sa curateasca trupul pâna acolo încât sa nu mai fie nici o piedica pentru suflet. Si nu luptator natâng, împotriva Duhului Sfânt. Caci fara post trupul se face unealta duhului rau. La sfârsitul veacului (si pare ca-i aproape) antihrist tot cu stomacul va vadi pe oameni.
Deci, daca toate relele de la stomac încep, apoi si slabirea tot de la stomac trebuie sa înceapa. Prin post, închisoarea de pe noi se face mai stravezie si întru material curat va veni Duhul lui Dumnezeu si va avea pe ce sa sada si El va savârsi lucrarea. Iar lucrul pornirii e mântuirea omului. Întelegeti dar, de ce cei trei – lumea, trupul si diavolul – sunt vrajmasii mântuirii si vrajmasii postului. Nu postul ne mântuieste, ci darul lui Dumnezeu. Nu osteneala ne mântuieste, ci mila Tatalui. Dar osteneala fa, ca altfel nu vine Mila.
Parintele Arsenie Boca
Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă, ca să primească sfaturile și blagoslovenia părintelui Justin Pârvu sau ca să își plece genunchii în fața moaștelor mărturisitorilor, așezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii2 se abate 6 kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc al Mănăstirii Neamț), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca o merindă de drum, de la părintele Proclu.
Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana mașinii regăsește casele străvechi, tradiționale, specifice satului românesc de altădată. Te și miri cum de au supraviețuit furiei noilor generații de țărani care se dezic masiv de vechile case, „bătrânești”, și își construiesc altele noi, importate din Italia, Spania și alte state occidentale prin care i-au purtat pașii, dar și nevoia. Casele importate sunt stringente prin dimensiuni, termopanul plantat în scop utilitar în ferestre și prin lipsa lor de organicitate, prin inadecvarea la peisajul autohton. Locuințele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul și prăbușite care, cum. Pot fi întâlnite pe întregul cuprins al României. Cum a părăsit drumul național, călătorul pătrunde într-o atmosferă vecină cu veșnicia, familiară și totuși pierdută pentru totdeauna. De-a stânga și de-a dreapta drumului se deshide o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei, la vale te anunță că te găsești la poalele Munților Stânișoarei. Aerul e saturat de mireasma rășinei de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfărșește. Fix pe linia gospodăriilor care desparte ținutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezărește pe partea dreaptă o poartă cenușie din lemn, care ascunde o căsuță desprinsă din povești. O casă mică, bătrânească, așa cum se făceau odată. După ce te-ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute să vorbești fie și puțin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îți iei inima în dinți și bați cu putere în poarta scorojită de vreme.
Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, îți iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre, îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă ușor repezit ce vrei și de unde vii. Dacă îi mărturisești că vii de la distanță mare, să spunem, de la București, și că ții neapărat să capeți un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate și ea în poarta cea scorojită și strigă cu sârg: – Părinte! Părinte! Ai vizitatori! Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav, neputincios și că sora lui – persoana care îți oferă amabil aceste amănunte – are grijă de el. Timpul așteptării crește, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într-un sfârșit, poarta cea veche se deschide și pentru câteva clipite timpul încremenește, și tu odată cu el: în fața ochilor se ivește un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este ușor ridicat spre cer și de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochișori de viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are niște încălțări care seamănă bine de tot cu opincile străvechi.
Te poftește în șopronul în care îi primește de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulțimea icoanelor atârnate pe pereți sau care stau așezate pios pe masă. În acest mic spațiu există o concentrație fantastică și palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se așază agale pe un scaun și ascultă păsurile fiecăruia. Prima dată când am ajuns la el, eram însoțit de doi prieteni. Pe drum s-au iscat tensiuni între noi. Șoferul nu înțelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru spre Mănăstirea Petru-Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinație, dacă rămânem fără cazare… Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne-am aplecat capetele ca secerați în fața lui și, binecuvântându-ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra capetelor noastre, i-a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai mult pe fiecare în parte. Unuia i-a spus să se ferească de dușmani, să moară și să învieze în fiecare zi. Același sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc.
Ulterior, avea să indentifice dușmanii, după învățătura Sfinților Părinți: aceștia sunt trupul, lumea și diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu familia, într-o atmosferă conflictuală, i-a spus că dacă îi vine gândul să se răzbune să amâne răzbunarea, spunându-i gândului: nu astăzi, mâine. Și până a doua zi gândul drăcesc va dispărea. Ne-a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă smerenie „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. În toiul discuției a venit vorba despre importanța credinței pe care trebuie să o avem în ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne-a povestit că a venit la el o familie cu un copilaș care se născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s-a rugat cu nădejde la Maica Domnului și piciorușul a început să-i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut la părintele, am simțit nevoia să mă așez în genunchi lângă el. Mă copleșise dintr-odată părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l-am rănit, și nu o dată, pe Hristos și am întristat-o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l-am prins de mână pe părintele Proclu ținându-l strâns minute în șir – un gest spontan, inconștient, care exprima dorința mea de a nu mă mai despărți niciodată de sfinția sa.
Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-am amintit de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilț, pe pridvorul unei case, poate al unei chilii. Avea aceiași ochi înecați în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinței neîncetate. A doua oară când mi-a fost dat să-l revăd s-a întâmplat la începutul Postului Mare. S-au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne primească de data aceasta, știut fiind că sihaștrii, părinții îmbunătățiți, trăiesc într-o recluziune sporită și își aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa și Învierea Mântuitorului. Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relația Dumnezeu-om, eu-Tu, redevine decisivă, în ea concentrându-se întreaga energie sufletească a creștinului trăitor. Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaștele sfinților închisorilor, care ne-au deschis calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru. Unul dintre noi se afla la începutul vieții duhovnicești, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovnicești. El ne-a prezentat pe fiecare părintelui, vorbindu-i și despre problema sufletească a fiecăruia.
Părintele Proclu nu i s-a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul bisericii. I-a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion:
- Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toți care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să-i ajute. Și toți care se roagă în timpul zilei sunt ajutați în timpul nopții să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în timpul zilei, așa sunt ajutat în timpul nopții. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de căință. Și când va vedea că vine diavolul prin deznădejde să îi spună: Hristos a murit pentru cei păcătoși. Cel dintâi sunt eu. Și când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie.
Apoi prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i-a luat capul între mâini și a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima și tot te pătrundeau până în străfundurile ființei cuvintele pe care părintele Proclu le înălța spre Maica Domnului, spre Sfânta Treime, spre sfinții lui Dumnezeu:
- Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos ajutați-l, dăruiți-i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să-l ajute să poată căpăta raiul. Și cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele s-a întâmplat. Și Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuța Domnului să vă ducă în rai! Măicuța Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina și toți sfinții rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Măicuța Domnului! Măicuța Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire.
A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire mai ales la căderea nopții.
Părintele l-a alinat, dându-i mai multe povețe: – E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea și Sfântul Maslu, îl ajută Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte și vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într-o clipă izgonește aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina numai pe el. Așa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar de ar ști vrăji, el (cel care face vrăjile) e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. Pentru păcatele mele. Dar cât timp gândesc: mi-o zis și o să-i zic, văleeu!!! Și trebuie să caut să nu adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n-ajută Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect și mă duc la Sfântul Maslu. Atunci vin puteri sfinte și vor izgoni acele duhuri. Și dacă e slab trebuie să se ducă la mărturisire și la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are încredere numai în Bunul Dumnezeu.
Mi-a venit și mie rândul să mă așez în fața părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună-mireasmă, pe care le-au simțit toți cei prezenți. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a ridicat asupra mea și a unor colegi de-ai mei ura conducerii. Am fost, toți cei implicați în conflictul cu conducerea, anchetați administrativ. Exista pericolul să fim dați afară din serviciu. Părintele Proclu m-a sfătuit în aceeași manieră, indirectă, vorbind cu Danion:
- Spune așa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui și nu te vei răzbuna atunci Duhul Sfânt are să te ajute, are să te încununeze dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă ai răbdat un timp și începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinți, cum au suferit. Că ai văzut, Sfântul Arhidiacon Ștefan așa a spus: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Și așa vom căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reușească să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să adoarmă din rugăciune. Și dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt are să-l ajute să își poată câștiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele.
La sfârșit mi-a luat capul între mâini și a început să se roage: – În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ajută-i, izbăvește-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toate puterile cerești veniți în ajutorul nostru! Izbăviți-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ai milă de soarta lui. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ceartă duhurile cele tulburăcioase de la suflețelul lui! Măicuța Domnului, dăruiește-i răbdare. Și felul doi, tot răbdare.
Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului m-a cuprins o stare extraordinară de pocăință și lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nicio opreliște, spre Maica Domnului și că părintele își pune, într-un anumit fel, sufletul chezaș pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui!
Îmi aștern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că la fel au simțit majoritatea creștinilor care au bătut la ușa părintelui Proclu. Apoi Danion l-a întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne-a răspuns plecând de la o întâmplare.
-Cineva o venit la mine și o zis așa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Și atuncea s-o întâmplat că l-am îndemnat să se smerească. Și cum o adormit, nu s-o rugat mult și s-o trezit zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Și atuncea o-nceput a se smeri, o simțit o putere sfântă care i-o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Și acolo, cu multă smerenie s-o rugat. Un dor mare l-a răpit în rai. Și când l-a răpit și-a dorit mai apoi să fie iar răpit. Și cândva, într-o noapte, o venit la mine. Și atuncea mi-a spus că iară dorește să mai fie răpit. Și i-am spus că erau niște părinți, niște pustnici la Mănăstirea Sihăstria și de la aceia știu că pentru ca să-l mai răpească trebuie așa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, și cu multă smerenie. Înainte să plecăm de la el, părintele a simțit nevoia să ne arate încă o dată cât de important este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui și să dăm întotdeauna vina numai pe noi. Ne-a mai relatat o întâmplare. – Amu, o mai venit altu. Și o zîs așa: eu mă împărtășesc mai des și am ispite. M-o întrebat de ce are atâtea ispite, dacă se împărtășește. Și eu i-am spus: măi, băiete, ca să te poți împărtăși trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Și trebuie să îți pui în minte că pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu. Duhul Sfânt atâta te ajută, cât poți a nu da vina pe nimeni.
Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a-ți revigora credința în ajutorul nedezmințit al lui Dumnezeu și de a te pune pe o poziție de luptă față de orice înfățișare a răului – al cărui câmp de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care aparent nu este decât un simplu monah, care s-a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se îndepărteze de zarva lumii – îți reamintește practic valoarea smereniei și a prihănirii de sine. Am plecat încredințat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toți oamenii care i-au trecut pragul. Printre ei, și pentru mine.
http://www.lumeacredintei.com
Iubiţi credincioşi, În ultima săptamînă starea de sănătate a părintelui nostru stareţ Justin, care a slujit cu multă osârdie pe credincioşi în fiecare zi a Marelui Post, s-a şubrezit, se pare în urma unei mai vechi afecţiuni căpătate în temniţa suferită pentru dreapta credinţă şi iubirea de neam.
Zilele acestea Cuvioşia Sa primeşte o deosebit de atentă şi de profesionistă asistenţă medicală, însa cea mai de pret purtare de grijă şi tămăduire este harul pe care Dumnezeu îl trimite totdeauna pentru cei ce, unindu-se întru Numele Lui, îl cer pentru aproapele lor, căci scris este: “Orice veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (Ioan 14:23), şi “Cereţi şi veti lua, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Să ne aducem aminte că Părintele Justin ne-a îndemnat cu vreme şi fără de vreme să nu lipseasca de la noi citirea Psaltirii, a Paraclisului Maicii Domnului şi a celorlalte Canoane şi Acatiste ale Sfintei Biserici, şi mai ales rugăciunea neîncetată: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Îndreptarea vieţii noastre şi rugăciunea pentru duhovnicul nostru va revărsa degrabă mila dumnezeiască; pentru aceea noi să nu încetăm să strigăm către Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, către Prea-curata Maica Sa şi către toţi Sfinţii Săi pentru dobîndirea cererii noastre, pentru ca Dumnezeu să-i dăruiasca sănătate şi zile îndelungate Părintelui Justin, pentru care cea mai mare bucurie şi cel mai mare sprijin este să ne iubim unii pe alţii precum Hristos ne-a iubit pe noi.
Părintele Justin Pârvu
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/indemn-la-rugaciune-pentru-parintele-justin-parvu/
Mama mea, Sofia, nu stia carte si era necajita ca nu putea sa invete rugaciuni mai lungi, precum cele din cartile de rugaciune. Parintele i-a zis: Roaga-te cum stii, ca Dumnezeu iti primeste rugaciunea. Avea Parintele si vorba asta de la Sfintii Parinti:
- Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.
Intr-o noapte, in vis, Maica Domnului a invatat-o pe mama mea urmatoarea rugaciune:
Imparateasa mea cea preabuna si nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, primitoarea saracilor, bucuria scarbitilor, alinatoarea celor necajiti, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajuta-ma ca pe un neputincios, hraneste-ma ca pe un strain. Necazul meu il stii, dezleaga-l precum vrei, ca nu am alt ajutor in afara de tine, nici alta folositoare grabnica si nici alta mangaietoare buna in afara de tine, Maica lui Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi in vecii vecilor. Amin.
Cand s-a sculat din somn, mama stia rugaciunea. Ne-a invatat si pe noi, pe copiii ei, ca nu cumva s-o uite, dar n-a uitat-o niciodata. I-a spus si Parintelui Arsenie aceasta rugaciune, care i-a zis:
- No vezi, asa sa te rogi, cum te-a invatat Maica Domnului!
Dupa un timp am descoperit ca aceasta rugaciune este si in Ceaslov, exact cum a invatat-o Maica Domnului pe mama mea, Sofia, ceea ce ne da certitudinea ca rugaciunile care ne-au ramas de la Sfintii Parinti ai Bisericii nu sunt inventate de acestia, nu sunt din mintea lor, ci le-au fost insuflate de Duhul Sfant.
Parintele Arsenie Boca
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/29/parintele-arsenie-boca-despre-razboiul-nevazut-post-spovedanie-rugaciunea-maicii-domnului-cea-mai-mare-minune/
(…) De ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gândit la mine au socotit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. (…) Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumuseţe. Cel care oferă floarea oferă ceva din frumuseţea sufletului său şi vrea să înfrumuseţeze, să adauge ceva la frumuseţea celui care primeşte floarea, celui care primeşte flori.
De fiecare dată când am primit o floare sau mai multe flori de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gândit să le ducem înaintea lui Dumnezeu. (…) Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (lacob 1, 17). Asta o ştim de la Sfântul Apostol lacob, a scris-o el în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim şi noi în rugăciune, la fiecare Sfântă Liturghie, în Rugăciunea Amvonului când, adresându-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”.
Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta (…) Aşa că este o legătură între flori şi noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta. Şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumnezeu, să înfrumuseţăm pământul. Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înfloreşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gândească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge (…)
Este o floare care odinioară se numea Floarea Reginei, poate se numeşte şi acuma de către mulţi, iar într-o vreme se numea Floare de Colţ. E acelaşi lucru. Ea creşte pe munte. Creşte în locuri la care se ajunge greu şi, de aceea, este ceva ce se vede de către puţini şi s-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la Floarea de Colţ, la Floarea Reginei, în anumite locuri, şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o
Dumnezeu. Iar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind noi ceva unic, trebuie să avem şi noi ceva din gingăşia florii. De altfel şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpânde. Gândiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brânduşi, la muscele, gândiţi-vă la viorele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi, cât de minunat miros. Şi mai ales în buchet, când aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le-am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat-o prietenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte-le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon)… să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum când ne pregătim pentru Sfânta Spovedanie şi când ar trebui să spunem dacă suntem ca florile, dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem dacă suntem delicaţi, dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu-l înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi, din această situaţie, să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, am fost creaţi ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori, am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc, dar şi prin ceea ce aducem noi, din sufletul nostru, spre mărirea lui Dumnezeu, aşa cum aduc florile, şi spre desfătarea noastră. Amin.
(Oameni şi flori, Arhimandritul Teofil Părăian, selecţii din vol. Gândiţi frumos, Ed.Teognost, Cluj-Napoca 2006)
https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/03/03/oameni-si-flori/#more-806
