Scopul suferintei pentru crestini este unul singur : ispasirea pacatelor pe pamant prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mantuirea sufletului. Pentru cei rai care nu voiesc sa se indrepteze, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamant ramane ca o arvuna a suferintelor celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire de la Dumnezeu si se intorc la pocainta, suferinta, de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de indreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile cele vesnice.
Noi vedem ca cei care sufera mai mult pe pamant, sunt mai impacati cu constiinta, mai buni, mai tari in ispite, mai aproape de Dumnezeu si se mantuiesc mai usor, precum dreptul Iov, saracul Lazar, Sfintii Apostoli, mucenicii, cuviosii si atatia altii. Iar cei care traiesc bine, sunt sanatosi, au averi si tot ce doresc pe pamant, sunt de obicei slabi in credinta, nemilostivi, tirani, lacomi, egoisti, se tem de moarte si mor in pacate grele, spre osanda vesnica.
Suferinta ne este randuita de sus spre mantuire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca, numai daca o primim cu multumire, ca din mana lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David : " Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mangaiat " ( Psalm 22, 5 ) . Deci, toiagul si varga suferintei, pe cei buni si credinciosi ii mangaie, ii sporeste in fapte bune, ii curateste de pacate si-i invredniceste de mai mare cununa si rasplata in cer. Iar pentru cei rai, toiagul suferintei este chemare de pocainta, este pedeapsa peste pedeapsa si frau in gura, pentru ca nu voiesc sa se apropie de Domnul ( Psalm 31, 10 ) .
„Părintele Teofil i-a transmis lui Theodor din bucuria sa…”
Deşi orb din naştere, Theodor a fost dăruit de Dumnezeu cu auz absolut, ceea ce-l face să reţină cu uşurinţă partiturile interpretate de profesorii săi. Face pian de la 6 ani şi a cântat până acum pe scena Operei, a Liceului de Muzică, a Filarmonicii „Banatul”, a Casei Studenţilor şi a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara. În 2012 şi 2013 a obţinut premii speciale la concursul de interpretare „Young Artists” de la Reşiţa şi Timişoara. Printr-o întâmplare neîntâmplătoare, viaţa lui Theodor şi a părinţilor lui s-a legat în mod tainic de cea a Părintelui Teofil, care a fost şi cel care l-a îndemnat să facă muzică.
Un interviu emoţionant despre descoperirea darurilor lui Dumnezeu, pe care fiecare le purtăm în noi, o poveste despre bucuria cea adevărată şi nădejdea mai presus de nădejde…
[…]
Theodor şi Părintele Teofil
– Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Teofil?
Raluca (mama lui Theodor): – În timpul studenţiei am fost la câteva conferinţe ale Părintelui. Apoi, în 2007 am ajuns la mănăstirea din Essex şi am stat puţin de vorbă cu Părintele Simeon, Dumnezeu să-l odihnească! Şi cuvântul Părintelui a fost să merg în ţară şi să-l caut pe Părintele Teofil. Întâmplarea – care nu e întâmplătoare – a fost că atunci, în 2007, a venit la noi, în echipa în care lucram, o tânără care era ucenica Părintelui şi, imediat cum a auzit, mi-a zis: „A, foarte fain! O să vă duc eu la Părintele Teofil!”. Şi ne-a dus ea şi, într-un fel, ne-a intermediat apropierea de Părintele Teofil. Asta a fost întâlnirea. Apoi a urmat o perioadă în care m-am spovedit la Părintele Teofil şi ne-am apropiat şi mai mult.
– Ce vă impresiona la Părintele Teofil?
– Căldura sufletească, bucuria cu care ne primea de fiecare dată. Era nemaipomenit.
Ne-a îndemnat să ne căutăm un duhovnic aproape de noi şi să încercăm aici, în cetate, să trăim viaţa în Biserică şi să avem prunci, să nu ne oprim, să nu-l lăsăm pe Theodor singur. Era neputinţa mea, în mintea mea nu mă gândeam că eu aş putea să mai am copii. Şi am fost destul de, nici nu ştiu cum să spun, am fost contrariată de cuvântul Părintelui. Nu puteam să înţeleg cum un monah poate să-mi spună mie să am copii! Era dincolo de priceperea mea în vremea aceea.
Şi da, s-a întâmplat. Am făcut ascultare şi a venit Ioan. Părintele a ştiut despre venirea lui. Eram însărcinată cu el când Părintele s-a mutat la Domnul. Ştia, am apucat să-i spun şi s-a bucurat. Şi Ioan a venit pe lume – e încă o „întâmplare neîntâmplătoare”, ca să zic aşa – de 1 aprilie, ziua în care Părintele Teofil a intrat în mănăstire. Într-un fel, vieţile noastre sunt într-un mod tainic legate. Dar acestea sunt taine, nici nu ştiu dacă se pot spune. Sunt multe lucruri care sunt aşa în vieţile noastre, legate şi de Părintele Teofil, şi de ceilalţi părinţi care ne sunt aproape…
– Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre Theodor şi Părintele Teofil?
– În iarna lui 2007, după întoarcerea de la Essex, cum spuneam, colega mea ne-a dus la Părintele. Am petrecut acolo trecerea dintre ani. Îl vizitam pe Părintele în fiecare zi, şi Theodor s-a apropiat în vremea aceea de Părintele. Stătea lângă el mereu şi vedeam că e ceva, simţeam că e ceva… Gândul Părintelui pentru el a fost să facă muzică, să pornească pe calea asta. A fost aşa, ca un testament. În ultimele zile, în care Părintele era deja în spital, ne-a trimis prin prietena noastră dorinţa sa ca Theodor să facă muzică. l-am mai vizitat apoi de multe ori, prin 2008 mai mult, că în 2009 deja, către mijlocul anului, începuse să fie mai greu vizitabil. În 2008 am fost de câteva ori şi era totdeauna o îmbrăţişare foarte caldă între Theodor şi Părintele. Şi aici, la Timişoara, când mai venea, la fel a fost. Cred că a reuşit să-i transmită bucuria şi credinţa sa lui Teodor, şi avem câteva fotografii foarte expresive cu Theodor şi Părintele, doar ei doi.
Marian (tatăl lui Theodor): – Am petrecut nişte ore bune şi la Timişoara, şi la Sâmbăta. Theodor îi cânta, îi spunea poezii… Părintele îi făcea observaţii în legătură cu intonaţia, îi spunea că trebuie să fie mai serios, să fie atent la felul în care rosteşte cuvintele. Părintele avea o anumită intonaţie, foarte mulţi au remarcat asta din glasul lui. Avea o anumită rigoare în felul în care vorbea. Şi asta i-a cerut şi lui Theodor. A fost o căldură între ei. Şi l-am simţit ca pe un om foarte cald, care ştia să se bucure într-un fel în care foarte puţini oameni ştiu.
Un lucru cu care am rămas de la Părintele – şi ăsta este ecoul lui, amintirea lui în mine –este că e nevoie să mergem la biserică altfel decât mergem la teatru sau la film sau la operă, că este nevoie să ne găsim un duhovnic, că este foarte important să-l căutăm. Cu mine vorbea, la mine se referea. Şi mi-a mai spus să nu mă trufesc, să nu pornesc din start cu prejudecata că nu o să găsesc pe cineva care să mă înţeleagă sau care să primească să-mi fie duhovnic. La foarte puţină vreme după ce mi-a spus asta, probabil în câteva luni de zile, am găsit un astfel de om. Şi cu asta am rămas de la Părintele: cu un zâmbet foarte cald, pe care nu-l putem uita, ori de câte ori ne întâlneam şi ne îmbrăţişam, şi cu o anumită cuminţenie a gândului şi cu o anumită, nu ştiu, moderaţie, o anumită dreaptă-socotinţă în toate.
[…]
„Un copil care răspândeşte bucurie”
– Ce-l bucură cel mai mult pe Theodor?
– Multe, foarte multe lucruri îl bucură. Îl bucură întâlnirea cu oamenii, îl bucură să asculte muzică, îl bucură să participe la rugăciune, la slujbele bisericii, îl bucură să înoate, să participe la excursii cu noi, cu şcoala, cu colegii… Îl bucură să meargă la şcoală, niciodată nu e refractar la ideea de a merge la şcoală. Aşteaptă orele. E un copil care se bucură, şi în acest sens chiar cred că Părintele Teofil i-a transmis din bucuria sa. E un copil care chiar se bucură, şi care la rândul lui răspândeşte bucurie.
– Cum percepe el crucea aceasta pe care o are de dus?
– O percepe ca orice om în situaţia lui… Acum ne întreabă: „De ce eu nu pot să văd?”. Îi spunem că el vede în alt fel, că nevăzătorii au şi ei un văz interior. Că, uite, nici noi nu putem să citim partiturile muzicale. Iar lui îi trebuie cărţi în Braille. Încercăm să-l facem să înţeleagă că nu e uşor şi nici nu va fi uşor, dar e nevoie de răbdare şi la un om văzător, şi la un om nevăzător. Există, recunosc, o anumită zonă de întrebări sfâşietoare, pentru care trebuie să fii tare ca piatra ca să nu te emoţionezi până la lacrimi când le auzi, şi sunt practic îndreptăţite: „Adică eu de ce nu pot? Eu de ce sunt aşa?…”.
Există un film despre care nu ştiu câţi oameni au auzit, un film deosebit, iranian, care se numeşte Culoarea paradisului, al cărui personaj principal este un băieţel de 8 ani născut nevăzător. Tatăl lui îl dă la un moment dat să facă ucenicie la un tâmplar tot nevăzător, dar foarte independent şi foarte bun meseriaş, căutat acolo, în munţi. El vorbeşte cu tâmplarul despre condiţia lui de nevăzător. Tâmplarul îi spune: „Da, asta e!”. Încearcă să-l facă să-şi accepte situaţia, iar el, printre lacrimi, spune că va pipăi până când Îl va întâlni pe Dumnezeu.
Pentru noi e foarte uşor să găsim în cazul lor explicaţii că „mâinile sunt ochii lor”, dar când auzi o întrebare de felul: „De ce am ochi, dacă nu pot să văd cu ei?”… Sunt o serie de întrebări pe care le pune şi le va pune în continuare, şi nu ştiu cât de uşor aş putea găsi un răspuns care să-i astâmpere setea, dar am nădejdea că le rânduieşte cumva Dumnezeu şi le va înţelege până la urmă.
[…]
– Ce vă întăreşte în această cruce pe care o aveţi de dus cu Theodor?
Raluca: – Nădejdea că Dumnezeu îi va purta de grijă. Că noi, oamenii, putem să fim în preajma lui câte zile ne dă Bunul Dumnezeu pe pământ, dar dincolo de asta suntem la mila lui Dumnezeu. Eu nădăjduiesc ca Dumnezeu să-i poarte de grijă când nu o să mai fim. Să-i pună în preajmă oameni care să-l călăuzească, să-l ajute, să-l susţină. El, de o vreme, vorbeşte despre copiii lui, că îşi doreşte să aibă copii care să-l ajute. Nu înţelege foarte bine încă, dar el ne vede pe noi, probabil, purtându-i de grijă lui şi frăţiorului, şi atunci într-un fel se gândeşte că lui îi vor purta de grijă copiii. Că vor fi, că nu vor fi – Dumnezeu ştie. Noi trăim cu nădejdea că Dumnezeu o să-i poarte totdeauna paşii, ţinându-l de mână.
Texte extrase dintr-un material realizat de Raluca Tănăseanu
Interviul se poate citi integral în revista Familia Ortodoxă (octombrie 2013)
https://parinteleteofil.wordpress.com/2013/10/18/theodor-si-parintele-teofil/
Aș dori să vă amintesc de acel frumos stih din icoasele Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, care spune: ”Bucură-te, înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești. Bucură-te, adâncime, care nu te poți lesne vedea nici cu ochii omenești”. Dacă vă amintiți de subiectul lecturii noastre de la masa de prânz – era despre smerenie. Exact subiectul de care ne ocupăm acum. Pentru că, deși smerenia este o îndatorire obștească a fiecărui creștin, mai ales pentru monah ea este țintă și scop. De aceea, și schima monahală, felul cum se îmbracă monahul, felul în care locuiește, în care se hrănește, în care se poartă și, îndeobște, prin întreaga lui atitudine urmărește să dobândească cugetul smerit.
Așa cum am tâlcuit altădată, în amănunt, cugetul smerit nu este ceva întâmplător, nu se dobândește după cum, de pildă, dobândești o virtute oarecare, pentru a opri și birui răutatea contrară. Nu putem expune deplin subiectul smerenie, după cum nici chiar Părinții corifei nu au putut să o facă. Însă, cu slabele noastre puteri vom scoate la iveală câteva fărâmituri de smerenie, ca aceste puține lucruri să ne fie de ajutor în atingerea menirii noastre. Monahul care va pierde sensul smereniei, mă îndoiesc că va reuși să își atingă menirea.
Acum, acele câteva neînsemnate cuvinte pe care le vom pomeni vor avea ca punct de plecare Persoana Stăpânului nostru Hristos, Cel Care ”a plecat cu pogorârea cerurile, S-a deșertat pe Sine și a purtat firea noastră”, fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu”, Căruia I S-a ”dat toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). Cu toate acestea însă, I-a plăcut să Se numească pe Sine ”smerit cu inima”, unde ”smerit cu inima”, în măreția Sa vrednică de un Dumnezeu, nu este un epitet ornant, ci o realitate ontologică, ceva care în chip limpede arată deopotrivă ce înseamnă Dumnezeu și omul. Așadar, smerenia este, într-un anume fel, temeiul realității. Pentru că doar în smerenie există adevărata personalitate, statornicia, certitudinea, permanența, adevărul. Acolo unde nu există smerenie, există frica și incertitudinea. Ceea ce definește mai cu seamă pe diavol este lipsa smereniei și, din această pricină, este în continuu tulburat, instabil și nesigur, în continuu se îndoiește. Nimic nu stăpânește și de nimic nu poate să se îngrijească, totdeauna se teme.
Este cu neputință să descriem smerenia, pentru că ea a deveni podoabă a dumnezeirii. Acela Care este centrul dragostei noastre, Iisus al nostru, a purtat-o, și prin ea Și-a manifestat caracterul. Spunând: ”învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” ne-a trasat și ne-a făcut cunoscut chipul Lui în chip exterior, ca să putem și noi, în limitele noastre create și smerite să îl vădim și să îl urmăm.
Acum, așadar, ce avem de făcut? De vreme ce centrul dragostei și al strădaniei noastre, centrul întregului nostru interes este El, Cel ”smerit cu inima”, așadar, nu mai este datoria noastră subiectul smereniei? În dobândirea smereniei nu ne silim ca în dobândirea celorlalte virtuți pe care le exercităm în funcție de asuprirea răutății corespunzătoare, ci ne îndreptăm către ea, punând-o ca țel principal și scop al vieții noastre. Căci prin ea vom dobândi și noi o personalitate care să fie întocmai cu modelul nostru, care este și centrul dragostei noastre – cu Hristos.
Dacă, așadar, Iisus al nostru are acest caracter, iar noi ne vom lipsi de acest caracter, atunci vom fi judecați prin acel cumplit și amenințător cuvânt al lui Pavel, ”atunci sunteți fii nelegiuiți, și nu fii adevărați” (Evrei 12:8). Cel care, așadar, dorește să dobândească trăsăturile Părintelui său, ca să aibă intrare liberă în Împărăție și să devină împreună-moștenitor cu Acela, pe care Îl numește Dumnezeu și Părinte, trebuie să aibă înscris întru sine întocmai chipul acestui Prototip – și când îl vor cerceta îngerii în ceasul morții și în ceasul judecății și al învierii celei de obște, atunci, purtând acest chip, va fi încredințat că va avea intrare liberă, pentru că a fost pecetluit cu acest chip și s-a dovedit fiu adevărat al Tatălui său. Vedeți, așadar, că smerenia este o îndatorire și nu ține de libera noastră opțiune, de a o săvârși sau nu? Dar, nu aceasta ne-au învățat pe noi atât de în amănunt și Părinții noștri? De altfel, în ce lucru anume nu se cuvine să fie smerit monahul? Toate însușirile sale dau mărturie în acest sens. Surghiunul lui în pustietăți, retragerea din lume, negrul veșmintelor sale, simplitatea vieții și, în general, purtarea lui, toate îl ajută să gândească în chip smerit. Mai mult încă, este și pilda Părinților noștri, pe care o urmăm cu săracele noastre puteri. Tocmai la acest aspect se referă și imnograful lăudând pe Stăpâna noastră, că este ”înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești”. Este cu neputință ca gândurile omenești să se apropie de înălțimea acestei sfințenii, la care a ajuns din pricina adâncimii smereniei ei. Când Arhanghelul i-a spus că va fi Maica prin excelență, atunci ea, independent de auzirea acestui cuvânt de laudă, s-a numit pe sine ”roaba Domnului”. Unde altundeva ar fi putut să se sălășluiască Dumnezeu Cuvântul, dacă nu găsea un asemenea vas, care să I se asemene în chip desăvârșit? Și să-I fie ea fiică smerită. Încă înainte să dobândească deplinătatea cunoștinței lui Dumnezeu Cuvântul, pentru că nu Se sălășluise încă întru ea, avea strălucirile harului și ale sfințeniei, de aceea spune, ”iată roaba Domnului”, și și-a arătat smerenia față de Cuvântul lui Dumnezeu, Care în acel ceas S-a sălășluit în ea. Și prin al doilea cuvânt,”fie mie după cuvântul tău”, a vădit caracterul absolut al supunerii ei. Și astfel a tămăduit rana atot-omenească, ștergând blestemul Evei și al neamului femeiesc prin desăvârșita ascultare și supunere.
Noi, aghioriții mai cu seamă, simțim atât de palpabil dragostea și mângâierea aparte, de Maică ce pururea este cu noi. Nu există aghiorit care să nu fi înțeles dragostea specială și pronia care acoperă aceste locuri. Ca Maică a noastră duhovnicească ne dă ca pildă și model de urmat însăși viața ei preasfântă. Care viață? Viața în cuget smerit și ascultare, adică acele elemente prin care se desăvârșește monahul. Pe acestea, așadar, să le lucrați în voi ca pol principal de orientare duhovnicească. Rămânând, așadar, smeriți întru voi și ascultători de voia dumnezeiască, deja ați ajuns la destinație și v-ați atins scopul, prin harul lui Hristos. Amin.
Sursa: Gheronda Iosif, ”Vestiri athonite”, Cuvinte vatopedine de suflet folositoare, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.
http://www.pemptousia.ro/
Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.
Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.
Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.
Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).
Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).
Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.
Sursa: Gheronda Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Seria Cuvinte de suflet-folositoare vatopedine 3, pp. 35-39.
Cât de mult o iubea Gheron Iosif Isihastul pe Maica Domnului!
Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. Nu am văzut până astăzi un om care să o iubească atât de mult pe Maica Domnului, după Dumnezeu, precum Stareţul Iosif.
Ochii săi vărsau lacrimi la simpla auzire a numelui ei sau şi numai atunci când vedea icoana ei sau cânta vreo cântare închinată ei.
Odată nu putea să doarmă şi mi-a mărturisit şi din ce pricină: Numai cât mi-am adus aminte de Maica Domnului şi nu am mai putut adormi. Această dragoste arzătoare a sa se vede din următoarele cuvinte scrise în epistolele sale:
Eu nu pot să sărut doar o singură dată icoana Maicii Domnului şi să plec, căci atunci când mă apropii de icoană, ca un magnet mă atrage către ea. Şi trebuie să fiu singur, fiindcă doresc să o sărut ore întregi. Şi ca o suflare de viaţă vine în sufletul meu, umplându-mă de Har şi nedându-mi voie să mă depărtez. Dragoste, iubire dumnezeiască, foc arzător care, de îndată ce intri în biserică, te întâmpină, atunci când este o icoană făcătoare de minuni, şi te cuprinde o suflare cu bună mireasmă, încât rămâi ore întregi răpit în extaz, ieşit din sine, în Raiul cel bine mirositor. Atât de mult Har dăruieşte Maica Domnului celor care îşi păstrează trupul curat.
Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta: «Maica mea! Dulcea mea Măicuţă!» De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor. Nu apuci să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune, iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe.
O ruga de mult timp ca să îl ia, pentru a se odihni. Adeseori ţinea în braţe icoana ei şi cu lacrimi fierbinţi o ruga: Când vei veni la mine? Când vei lua sufletul meu? Iar Maica Domnului, pentru a arăta câtă dragoste şi evlavie avea Stareţul faţă de ea, a luat sufletul cuvios al Stareţului chiar în ziua Adormirii ei.
Sursa: Arhimandritul Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010, pp. 413-414
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/iosif-isihastul/
✦ Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.
✦ Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.
✦ Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin patimi şi cugete, şi doctorul duhovnicesc o zăreşte şi începe să cerceteze pentru a găsi cauza.
✦ Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie, ceea ce porunceşte Dumnezeu.
✦ Chiar şi între soţi, când se iveşte scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, şi se face foc şi pulbere, şi familia e aruncată în aer. Ce trebuie să facem în această situaţie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru celălalt, şi astfel pacea va reveni.
Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul. De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii. Aşa trebuie să facă soţii în familie, şi nu numai ei, ci în general oamenii din obşte şi din stat.
✦ Care este cauza certurilor, despărţirilor şi divorţurilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă şi Dumnezeu.
✦ Fără smerenie nici o lucrare nu împrăştie mireasmă. E ca şi când am spune: “nici o mâncare nu este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumuseţe, pentru că nu are în ea conţinuturile potrivite, care vindecă. Căci mândria este otravă, distruge totul, orice conţinut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveşte, îl anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare. Dumnezeu le respinge pe toate.
✦ Fără să ai mândrie, nu-l poţi judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea şi părinţii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.
✦ Nimeni nu poate urca spre înălţimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează, dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el, slăbiciunile şi neputinţele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.
✦ Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câştigă smerenia. Vom trece prin truda şi cazna tăierii propriei voinţe. Ne vom smeri cugetul şi astfel vom urca spre înălţimi. Alt drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălţa. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi şi neputinţe, şi în acestea vom muri.
✦ Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu alţii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină, vedem că pricina îşi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieşte în noi.
✦ Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotinţei, a ironiei celorlalţi, atunci va rămâne în patimi, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea cu limpezime că nu a lucrat cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.
✦ Ascultarea este pentru noi mântuire. Este siguranţă. Omul care ascultă se găseşte în linişte duhovnicească.
✦ Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul.
✦ Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.
✦ Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos.
✦ Nu există amăgire fără trufie şi mândrie. În amăgire nu se găseşte nici urmă de smerenie şi de aceea cel amăgit nu acceptă nimic!
✦ Să nu nesocotim îndelung-răbdarea lui Dumnezeu. Hristos apreciază foarte mult strădania omului. Şi, când creştinul se străduieşte, Dumnezeu îi va da putinţa şi ocazia de a se îndrepta. Să cercetăm iubirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, ca să ne smerim sufleteşte în faţa Lui.
✦ Egoismul este cauza tuturor relelor şi rana îngrozitoare care ne provoacă toate durerile păcatelor. Smerenia este virtutea cea mai îmbucurătoare. În omul smerit, diavolul nu poate intra niciodată.
✦ Nenumărate sunt milele lui Dumnezeu şi din iubire pentru noi S-a răstignit. Poate o asemenea iubire să conducă la nedreptate? Dumnezeu este Acelaşi, nu Se schimbă niciodată. Dacă nu avem în noi conştiinţa iubirii lui Dumnezeu, ne vom clătina.
✦ Ca să fim fericiţi, trebuie să ne apropiem de lumina şi bucuria lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, şi să ne străduim să supunem conştiinţa, când ne cercetează, prin ascultare.
✦ Pe pământ, lucrurile nu sunt statornice, lumea când îl înalţă pe om, când îl umileşte, şi asta se întâmplă pentru că omul este nestatornic. Nestatornice sunt lucrările lui, gândurile lui, nestatornice sunt cele ce se petrec în viaţa lui în această lume. Minunată este smerenia Hristosului nostru. Întreaga viaţă a Domnului nostru nu este altceva decât un exemplu de smerenie, ca să ne ajute să ne smerim cugetele noastre, căci mereu vrem să avem mai mult şi să satisfacem egoismul nostru întunecat.
✦ Viaţa lui Hristos, de la Naşterea Lui şi până la răstignire, nu este altceva decât o lecţie cutremurătoare de smerenie. Prin smerenie l-a învins Hristos pe diavol. Iar omul a fost înfrânt de diavol prin egoismul său.
✦ Aşa şi acum, când facem ascultare la strigătele diavolului, la cugetele rele la care ne îndeamnă, la mândrie, la egoism, la împotrivire, ne înfumurăm. Şi, fiind înfumuraţi, facem greşeli în gândire, în vorbire, facem gesturi urâte şi multe altele.
✦ Smerenia nu ne lasă să alunecăm, să păcătuim grav. Însă când ne cuprinde mândria, căderea noastră va fi prăpăstioasă.
✦ Hristos a propovăduit pretutindeni iubirea şi iertarea, prin smerenia Lui. De aceea smerenia este frumuseţea creştinilor.
✦ Întreaga înfăţişare a lui Hristos este smerită, simplă, fără slăviri şi cinstiri… Prin smerenie vine la pătimirea mântuitoare. L-a înfruntat pe diavol în faţă, cu smerenie, şi l-a dezarmat.
✦ Smerenia adevărată şi sinceră, izvorâtă din experienţă, este veşmânt dumnezeiesc. Cel ce este înveşmântat cu smerenie adevărată este înveşmântat cu Dumnezeu.
✦ În firea omenească şi-a ascuns Hristos Dumnezeu dumnezeirea Sa, şi a coborât pe pământ şi a vorbit cu omul. În firea omenească şi cu smerenie a dat marea luptă cu diavolul, şi ca învingător al luptei l-a câştigat pe om cu Sângele Lui şi ne-a adus la Dumnezeu Tatăl…
✦ Dumnezeu l-a biruit pe diavol cu smerenia Lui; şi noi, îmbrăcaţi cu smerenia, îl vom birui pe vrăjmaş. Dar din păcate, pe noi ne învinge diavolul, pentru că suntem egoişti. Egoismul nostru devine pricina datorită căreia diavolul ne loveşte cu cugete necurate, patimi, neputinţe, întrucât nu dispunem de veşmânt dumnezeiesc prin puterea căruia să-l izgonim pe diavol de lângă noi. Se apropie de noi pentru că nu avem veşmântul dumnezeirii, smerenia adevărată în inima noastră.
✦ Când noi, oamenii, luptăm de partea egoismului, diavolul ne înşeală, şi noi nu îl pricepem… La asemenea nesocotinţă ne aduce egoismul nostru înfricoşător. De aceea Hristos a venit pe pământ, ca să ne salveze şi să ne dea şi leacul pentru a ne face bine. A venit să ne înarmeze cu armele luminii ca să-l războim pe vrăjmaş. Şi armele luminii sunt în mâinile noastre. Să îngenunchem şi să ne rugăm cu lacrimi, iată o armă; altă armă este smerita cugetare, apoi arme sunt şi iubirea, studierea Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, spovedania, Sfânta Împărtăşanie. Şi ce nu avem? Avem cuvintele duhovniceşti, avem trezvia, atunci când cercetăm omul lăuntric ca să nu primim microbi. Aceasta este lucrarea privegherii: să ţină departe pe orice vrăjmaş. Şi astfel păstrăm în noi dumnezeiasca pace.
✦ Dumnezeu, dragii mei, cu toată slava Sa, este smerit, iar noi, oamenii sărmani, plăsmuiţi din lut, ne înălţăm fruntea şi cerem dreptate, şi atunci cădem în nesocotinţă, care ne face să fim încontinuu vinovaţi în faţa smereniei lui Dumnezeu.
✦ Când dinadins nu oferim, când fără să ne dăm seama ne revoltăm, atunci vom merge cu traista goală. N-o să avem nimic să-i oferim lui Hristos. Ce-i vom da? În loc să avem în traistă aur, diamante, lucruri frumoase şi preţioase, vom avea paie, gunoaie, resturi. Acestea vor fi lucrările noastre. Şi ne va zice Hristos: “Bine, în toţi anii pe care i-aţi trăit, pe care vi i-am dat, atât aţi reuşit? Asta aţi lucrat? Asta Mi-aţi adus?“… Atunci conştiinţa ne va spune adevărul. Atunci vom avea martorul acuzării care este conştiinţa şi omul va tăcea, îşi va închide gura, nemaiavând nimic cu care să se apere.
✦ Dacă nu ne smerim cugetul şi dacă nu credem neşovăielnic că suntem mici şi neînsemnaţi, că suntem cei mai păcătoşi, nu vom putea simţi bucuria Învierii. Dumnezeu ascultă rugăciunea celui smerit. Doar prin smerenie se curăţeşte inima. Fiecare virtute, strădanie şi trudă are ca scop curăţirea inimii. Iar smerenia este medicamentul cel mai puternic. Cerurile s-au deschis şi Hristos a coborât între noi şi noi, oamenii, nu ne închinăm frunţile în faţa Domnului. Nu ne smerim cugetele, ci lăsăm să trăiască în noi duhul mândriei.
✦ În vreme ce Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a zis că este smerit şi blând, noi, cei mici, păcătoşi, plini de patimi, miluiţi din belşug de Dumnezeu, ne mândrim şi ne închipuim că suntem cineva?… Egoismul spurcat este acela care făureşte toate relele din viaţa noastră.
✦ Cei smeriţi Îl vor vedea pe Dumnezeu în lumea cealaltă. Cei mândri vor fi lăsaţi afară din împărăţia Cerurilor.
✦ Să ne luptăm împotriva egoismului înarmaţi cu rugăciunea. “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“ să nu se oprească, dacă e posibil, zi şi noapte. Când rugăciunea lipseşte din suflet, acesta devine locaş al bolilor molipsitoare. E nevoie de luptă pentru a-L slăvi pe Dumnezeu în Sfânta Treime, şi cu glasul şi cu duhul.
✦ Aşa cum Hristos ne-a învăţat prin exemplul Său, suntem chemaţi şi noi să urmăm smerenia, iertarea, iubirea şi îndelung-răbdarea Sa. Şi precum Tatăl nostru ceresc este îndurător, milostiv, îndelung-răbdător şi preabun, aşa trebuie să fim şi noi cu semenii noştri, pentru ca Hristos să ne deschidă porţile Împărăţiei Lui. Aici e toată înţelepciunea. Ecuaţia preţioasă a mântuirii omului se află în fraza: orice dai, vei lua.
✦ Să ajungem la o asemenea iubire şi smerenie încât să ne rugăm pentru fraţii noştri cu lacrimi.
✦ Dacă nu ne smerim şi nu-l iertăm pe fratele nostru, nu vom fi în stare să-L urmăm pe Hristos în lucrările Lui şi să ne aflăm împreună cu El.
✦ Dacă vreţi să aveţi pace în casa voastră, la lucru, oriunde aţi fi, smeriţi-vă. Doar în anumite cazuri ne putem dezvinovăţi…
✦ Smerita cugetare este cea mai mare virtute. Pe aceasta a îmbrăcat-o Cuvântul lui Dumnezeu şi a venit pe pământ, a luat trup şi l-a biruit pe diavol. Aşa şi noi, dacă vom îmbrăca smerita cugetare, îl vom birui pe diavol, vom birui patimile noastre, vom deveni şi noi hristoşi şi dumnezei după har.
✦ Să credem că, dacă avem smerenie, vom atrage harul-această mare putere a lui Hristos. Prin smerenie vom atrage puterea lui Hristos şi vom învinge.
✦ Să studiem cele care ne-au fost date spre învăţătură, ca să se modeleze în noi Hristos în virtuţile Lui.
✦ Îndată ce începem justificările, “eul“ şi “de ce-ul“, smerenia îşi ia zborul şi pleacă. Numai prin smerenie şi pocăinţă suntem conduşi cu siguranţă la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
✦ Noi putem să aducem harul lui Dumnezeu în ajutorul nostru când avem smerenie şi cerem sprijin de la Dumnezeu.
✦ La toate găsim vindecare, dar nu vrem să ne trudim pentru a ajunge la vindecare.
✦ Osândirea de sine are înlăuntrul ei umilinţă, are harul smereniei, care este mireasma lui Hristos.
✦ Nu trebuie nici să-l deznădăjduim şi nici să-l lăudăm pe om înainte de sfârşit şi înainte de moarte. Toată sporirea, tot rezultatul duhovniciei omului constă în dobândirea smereniei, care conţine discernământ. Discernământul se schimbă şi se anulează când omul este cuprins de duhul mândriei.
✦ Dacă nu hrănim fiara egoismului cu delăsări, încet-încet va fi stârpită cu harul lui Dumnezeu.
✦ Orice om mândru şi egoist se îndepărtează de Dumnezeu, pe când omul smerit se face iubit şi îndrăgit de Dumnezeu.
✦ Harul lui Dumnezeu trebuie să vină ca să ne îndepărtăm de omul vechi, ca să ne facem oameni ai lui Hristos, ai Adevărului şi Învierii. Lupta nu este uşoară, şi izbânda şi triumful împotriva egoismului – această fiară cu multe capete – nu se obţine în timp scurt. Lupta noastră trebuie să fie continuă şi rugăciunea neîntreruptă.
✦ Leacul principal împotriva egoismului este smerenia şi blândeţea, pentru că ne dăruiesc odihnă duhovnicească în suflet şi lumină, încât să vedem lucrurile mai limpede. Diavolii tremură în faţa smereniei.
✦ Când omul pune încuietoare gurii şi limbii sale, scapă de o mulţime de păcate.
✦ Mândria şi egoismul îl macină pe om în interior, şi duhoarea ajunge şi se simte în fapte şi în vorbe, şi ne facem de râs.
✦ Dacă inima nu s-a curăţit, dacă nu a scăpat de egoismul scârbos, de trăirea mândră, şi dacă în ea nu şi-a făcut sălaş smerenia lui Hristos, lumina Învierii nu e văzută de ochii sufletului, nu e simţită de inimă. Hristos ne-a arătat drumul curăţiei. “Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“.
✦ Ce dovedesc greşelile şi păcatele noastre? Dovedesc egoism… Astăzi Dumnezeu trebuie să ne trimită milă nesfârşită ca să ne curăţească.
✦ Când lipseşte rugăciunea, asceza, păzirea minţii, pocăinţa, privegherea, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, studierea cuvântului dumnezeiesc, atunci răutatea va pătrunde adânc în noi. Lipsurile devin cauza intrării relelor…
✦ Nu avem acea osândire de sine care să zdruncine sufletul din temelie şi să-l facă să se smerească şi să plângă. Adică avem un simplu simţământ al păcatelor şi al păcătuirii. Acest simţământ nu este profund şi de aceea nu avem în ochii noştri lacrimile ce izvorăsc din adânc, şi folosul este foarte mic.
Sursa: „Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/efrem-filotheitul/
