Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu – Egumenul Schitului Ţibucani, judeţul Neamţ – Un om al bucuriei nedisimultate, al prezenţei spirituale reconfortabile şi al tinereţei duhovniceşti, binecuvântată şi plină de credinţă, speranţă sau nădejde şi dragoste…
Scurtă prezentare, istorică şi geografică, a Schitului Ţibucani - Neamţ
La aproximativ 30 km de oraşul Târgu Neamţ, judeţul Neamţ, pe drumul național ce duce spre Girov, Piatra-Neamț, Roman, la 2,5 km de comuna Țibucani, din mila și din darul lui Dumnezeu, într-o minunată poiană înconjurată de păduri, se păstrează o nestemată monahală încrustată pentru veşnicie în diadema vestitelor focare de credinţă şi spiritualitate românească ale judeţului Neamţ - Schitul „Sfânta Maria Magdalena” Țibucani, pendinte de Mănăstirea Secu.
Sihaştri vor fi vieţuit aici, încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, când din rânduiala lui Dumnezeu, un grup de monahi din obştea Sfântului Paisie Velicikovski, care în acea vreme era stareţul Mănăstirii Secu, au cerut binecuvântare de a se retrage aici pe pământurile Mănăstirii Secu din comuna Ţibucani şi a întemeia un schit. Ţinând cont că în acea perioadă, viața monahală cunoștea o bogată înflorire, numai în Mănăstirea Secu vieţuiau peste 300 de monahi, cei 20 de călugări în frunte cu un duhovnic au primit binecuvântare de la Sfântul Paisie de a merge la Ţibucani şi a întemeia acolo un schit după rânduiala monahală a Sfântului Paisie, unde, pe lângă rugăciune și muncă, un loc însemnat reprezenta rugăciunea inimii „Doamne Iisuse Hristoase” şi studiul Sfintei Scripturi, al Sfinţilor Părinţi și traducerile de cărţi cu conţinut duhovnicesc.
În acest aşezământ a funcţionat multe vreme și o şcoală puternică formată în timpul Sfântului Paisie, ucenicii acestuia, veniţi aici pentru a gusta din bucuria isihiei, având o contribuţie însemnată la dezvoltarea vieţii duhovniceşti şi culturale din aceste locuri. Sunt amintiţi de către cronicari şi istorici personalităţi reprezentative precumcronicarul Teodosie şi Ilarion Dascălu, care dovedesc cu prisosinţă existenţa unui însemnat centru cultural teologic.
Biserica monument istoric, cu hramul Sfânta Maria Magdalena este ctitoria spătarului Iordachi Cantacuzino Deleanu. Ea a fost construită în anul 1774 din lemn de stejar, pe temelie de piatră, în formă de cruce, prevăzută cu trei turle, tencuită în interior și căptuşită cu scândură în exterior. Având un plan simplu, cu pridvor deschis, interiorul fiind împărțit în pronaos, naos și altar, lăcașul de cult impresionează prin forma sa generoasă. De o frumuesețe aparte este catapeteasma din lemn de tei sculptat, pictată în stil neobizantin, poleită cu aur, ce datează din sec. al XVIII-lea.
În anul 1859, boierul Aga Ioniţă Botez construieşte turnul clopotniţă din piatră și cărămidă şi restaurează biserica, înzestrând-o cu obiecte de cult, cărţi şi cele necesare săvârşirii actelor liturgice.
Lângă turnul clopotniţă mai există o altă biserică având hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, construită pe temelie de piatră în anul 1935, cu arhitectură caracteristică secolului al XX-lea. Aceasta a fost în ultimii ani într-un proces de consolidare, fiind îmbrăcată în exterior în şindrilă din lemn şi pictată în interior în frescă, fiind sfinţită de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pe data de 16 septembrie 2007, în timpul conducerii (egumeniei) P.Cuv. Părinte Protosinghel Arsenie Rus.
Cu binecuvântarea Î.P.S. Părinte Teofan – Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la data de 1 august 2011, odată cu numirea ca egumen a ieromonahului Hrisostom Filipescu, s-au demarat lucrări de reparaţie la corpul de chilii, bucătărie şi trapeză, cei trei vieţuitori ai schitului mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările pe care cu milostivire le-a revărsat peste acest așezământ.
Biserica este „corabia mântuirii“, „poarta Cerului“, o „pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu. În Schitul „Sfânta Maria Magdalena” Ţibucani au trăit călugări îmbunătăţiţi cu viaţă duhovnicească (monahul Damian Țâru, despre care sunt așternute pagini alese și smerite în Patericul românesc) şi vestiţi prin mânuirea condeiului scriitorului ce scrie iscusit. În sânul acestor oaze duhovniceşti, din îndepărtate vremuri şi până în zilele noastre, şi-au tors firul vieţii duhovniceşti pe ghemul veşniciei, nenumărate suflete. Avem datoria de a grăi despre ele nu ca iscoditorul indiferent şi neînţelegător, ci ca aceia care ne-am pus inimile pe jertfelnicul credinţei strămoşeşti.
Oricine poposeşte în sânul acestui aşezământ monahal, când se înapoiază întru ale sale, rămâne pentru totdeauna ataşat cu sufletul de glasul tainic şoptit inimii într-o clipă de înălţare lăuntrică gustând că „bun şi dulce este Domnul”, Cel ce mângâie inimile tuturor cu Duhul Său cel Sfânt. (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu - Egumenul Schitului Sfânta Maria Magdalena Ţibucani - http://schitulsfmariamagdalena.blogspot.ro/).
Părintele Iermonah Hrisostom Filipescu – succintă dar concisă şi concretă (auto)prezentare
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu: Prietene, dacă ne uităm spre aceeași stea, vom fi veșnic împreună!… Când am intrat în mănăstire cineva mi-a spus câteva
cuvinte care mi-au dat mult de gândit: „Frate Sebastian, să nu te răneşti! În mănăstire pe unii îi aduce Dumnezeu, pe alții îi mână durerile lumii, iar pe alții îi plimbă diavolul ca să-i tulbure pe ceilalți. Uneori călugării vin fără să se cunoască, trăiesc fără să se iubească şi mor fără să se plângă!…” Nu se poate! Şi am arătat asta: am cunoscut, am iubit, am plâns. De fapt cunosc, iubesc, plâng…
Mă împărtăşesc mereu din oameni în care se oglindeşte chipul Chipului. Și mă minunez de Omul frumos! Este drept, cinci degete avem la o mână şi nu seamănă între ele, darămite oamenii aparent străini. Deosebiri în educaţie, medii şi trăiri. Nici fraţii nu seamănă în totalitate. Adeseori sunt caractere complet diferite.
Carevasăzică oricine își poate da cu părerea, dar nu oricare părere este bună pentru mine. Pentru alţii poate că da. Pe spinarea sufletului se cară mereu crucea vieții. În această viață inima noastră cântă diferite armonii – încordate sau line, vii sau adormite, întunecoase sau luminoase, pline de valoare și sens ori goale și reci. Glorie sau abis. Întotdeauna în spatele oamenilor mari, sunt alți oameni mari. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi în comuniune cu cei din jur. Orice om simte nevoia să se povestească. Până și cultura, civilizația nu poate exista dacă nu comunică.
Ce minunat este când rezonăm în iubire! Simțim cu toții pe orizontală criza de valori, economică, de cunoaștere. Ieșirea din orice fel de criză se poate face fiind împreună, în armonie, ansamblând toate trăirile noastre, pe verticală, spre Dumnezeu. După unele gândiri filosofice, în viață suntem orbii care pipăim elefantul. Unul zice că e arbore, altul că e os, altul că e ceva mare, altul că e o coadă, altul că e…
Fiecare simte altceva. Însă orice element are relevanța sa și trebuie să plece fruntea celuilalt, căci toți au o contribuție la sistem. Se vorbește mult astăzi despre unificarea limbajului, despre empatie și armonie, dar același om care astăzi sfințește locul, același om mâine pervertește interpretarea, vorbind cuvânt despre cuvânt, despre cuvânt. Oricât se vrea a fi omul un creator desăvârșit, un mare arhitect al universului, el rămâne totuși măsura tuturor posibilităților. Omule, cunoaște-L pe Dumnezeu și te vei cunoaște și pe tine însuți! Ești un microcosmos din Macrocosmos. Când vibrează un colțișor de lume, toată lumea vibrează. Invizibilul din noi determină vizibilul. Arunci piesele unei mașini dintr-un avion dar până jos nu se ansamblează singure în mașină, este nevoie de un Creator. Secrete, şoapte, destăinuiri, durere, lacrimi, împăcări, amintiri, bucurie, iubire, iertare.
Prietenia, cel mai liber sentiment uman, este o continuare a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Prietenii ne arată lumina când vedem întunericul, ne zâmbesc când toţi în jur se încruntă, ne şterg lacrimile, ne mângâie capul şi ne sărută fruntea. Ne oferă batista, ne șterg lacrimile cu dosul palmei, ne invită la dans. Prietenii te acceptă precum soarele, oceanul, luna, arborii, pământul. Omule fii fericit că Eşti! Bucuria omului este Omul.
Oamenii se caută unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-și deschide sufletele, pentru a suspina și a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune. Într-o relație de prietenie fiecare primeşte sau dăruieşte câte ceva, uneori mult, alteori puțin. Fiecare om este unic şi frumos. Prietenii nu întreabă, ci aşteaptă şi cred în acea lumină din noi. Şi primesc răspunsul, căci înţelegerea vine de la sine. Învaţă, iartă şi acceptă omenescul, onestitatea, naturaleţea celuilalt. Inima deschisă dăinuie. Prietenia iubeşte fără condiţii, vorbeşte fără intenţii, dăruieşte fără motive şi ţine la cineva fără explicaţii. Când culegi roadele prieteniei și le așezi la păstrare? Atunci când nu mai este nevoie să ne spunem nimic, ci doar să ne bucurăm că suntem. Chiar şi în tăcere, dialogul inimilor nu are nevoie de condiţii, ci doar de bucuria de a dărui, de a împărtăşi. Prietenia se construieşte încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, din soare şi ploi ale inimii, din bucăţele de timp petrecute împreună.
Ne este sete să fim ascultați, ne este sete să fim iubiţi. Prietenia, dragostea nu îmbătrânesc. Ele înseamnă credință, sprijin, înțelegere, mângâiere. Prietenii sunt curcubeul de după ploaie. Inimile vibrează la unison. Prietenia nu se sfârşeşte când nu mai ai ce să împarţi, ci abia atunci începe. A dărui din tine este cea mai bună formă de comunicare. Nu poți vedea cu claritate o situație atât timp cât tulburi apa. Când ai probleme înseamnă că atunci Dumnezeu te iubește şi mai mult. Când ești „căldicel” Dumnezeu te lasă de capul tău. Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu. Cine îl are pe Dumnezeu, acela este fericit! Există o singură artă creștină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, este arta de a purta crucea. Prietene, dacă ne uităm spre aceeași stea, vom fi veșnic împreună!… (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu - Prietenii, ambasadorii inimii - http://corortodox.blogspot.ro/2014/02/hrisostom-filipescu-prietene-daca-ne.html).
Câteva impresii, gânduri, reflecţii şi meditaţii, cu privire la diferite momente, subiecte şi teme ale vieţii, rostite, susţinute sau publicate de către Părintele Hrisostom Filipescu
Vine un anotimp în viaţa fiecăruia când se schimbă toate poveştile. Facem pace sau ne răzvrătim la ceea ce ni se întâmplă?! Nu trebuie să ne plângem, ci să ne îndreptăm mintea şi inima. Este nevoie să ne schimbăm viaţa zilnic. Suferinţele, durerile, ameninţările de orice fel ne purifică. Doamne vine şi mângâie inimile prigonite, nedreptăţite. Mila Domnului ne urmează oriunde, oricând. Dorim sfinţenia, ontologic. Asta este foamea şi setea omului după desăvârşire, după har, după Duhul Sfânt, după Doamne, după îndumnezeire.
Toţi sfinţii au suferit în felurite chipuri (dureri, ameninţări, cercetări, judecăţi, calomnieri, intrigi, ocări, dispreţ, insulte, batjocuri, temniţe, săbii ascuţite, lanţuri, cete de duşmani, priviri tăioase, rânjete mascate în miere veninoasă), până au dobândit cununa răbdării. Examene ale vieţii, curăţire. Le depănăm mai târziu în minte şi ne bucurăm de amintirea lor, în linişte şi cu detaşare. Fericiţi sunteţi voi, sfinţilor, de trei ori fericiţi. Fericiţi sunteţi că v-aţi făcut în toată lumea prieteni, voi, care sunteţi iubiţi şi de cei de departe şi de cei de aproape. Şi astăzi, şi mâine şi în veci de veci. În tot pământul, până la sfârşitul veacurilor, se cântă faptele voastre minunate, răbdarea voastră, chinurile, jertfa, nedreptăţile ce le-aţi suferit, mucenicia, cuvioşia, mărturisirea, arhieria. Unii, la prezenţa voastră, au scrâşnit din dinţi. Şi atunci şi astăzi mai fac asta. Din păcate, şi Iisus Hristos, din iconomie, dacă ar mai veni odată pe pământ oamenii L-ar mai răstigni, iar şi iar…
Poate nu pe faţă, poate în ascuns, poate pe la colţuri. Aceleaşi uneltiri, acelaşi om plin de răni, aceeaşi minte acoperită de întunericul orgoliilor. Nu am înţeles, Doamne, nici după 2000 de ani, Porunca Iubirii. Oamenii încă mai sunt însetaţi de sânge, de violenţă, de ură. Ştampilele încă mai pecetluiesc subiectiv vieţile într-o ruletă rusească. Stiloul lasă urme pe pagina neplânsă, nesimţită, neiubită. Tulburare, frământare, inimi răvăşite. Cruzime şi securitate. Intrigi bizantine, diplomaţii apusene. Managementul situaţiilor de criză între tradiţie şi postmodernitate. Analiza discursului şi imaginea sistemului internaţional contemporan. Protocol, lobby în toate domeniile. Strălucirea se termină cu primul strat de praf. Îmi ţin cuvântul şi vorbesc când îmi vine rândul. Şi nu este compromis! Cu cât ne răzvrătim mai mult cu atât mai mult ne depărtăm de centrul fiinţei noastre…
Se întâmplă ceva când puteam să judecăm şi nu am făcut-o, când puteam să ne răzbunăm şi nu am făcut-o, când ego-ul moare şi învie. Atunci răsare un adevăr, o prezenţă, o linişte. Canalul spre revelaţie. Conştiinţa nu s-a urcat la cer, ci a adus cerul în ea. Sau nu. Logica lui Iisus Hristos, privirea lui Hristos, iertarea lui Hristos. Bunătate. Dragoste. Liră. Deplină armonie. Nimic nu este mai dulce ca dragostea. Şi pe pământ, şi în cer. Ajutorul lui Dumnezeu vine acolo unde este dragoste, nădejde şi credinţă. Suflet frumos, fii cuminte! Prietenia este leacul vieţii. Îmi jertfesc dreptatea, de dragul păcii, de dragul liniştii şi al comuniunii…
Fac pace cu tot ce se întâmplă şi accept mesajul, lecţia. Orice greutate din viaţa noastră are dreptul să vină, dar nu are dreptul să rămână. Risipiţi norul tristeţii şi alungaţi teama! Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul sau mintea, ei nu pot ucide sufletul! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul! Fiţi curajoşi, fiţi tari în credinţă! Sufletele noastre se îmbrăţişează în Iubire sfântă. Ne întâlnim în rugăciune.
Aşa este în viaţă: unul are de toate, altul nu mai poate de trudă. Cea mai mare furtună este cea a tulburărilor dintre suflet şi minte. Buimăceală. Cu mintea veche judecăm, dar cu mintea nouă iertăm şi binecuvântăm pe cei ce încă nu simt „metaforele negustate” ale vieţii. Mulţumesc! Te iubesc! Iartă-mă! Alfa şi Omega. Mai sunt multe de văzut, mai sunt multe de trăit. Mâinile îmi sunt reci, dar inima e caldă. O inimă deschisă ştie ce are de făcut şi deschide şi alte inimi. Aleg să rămân în pace şi să binecuvântez experienţa, persoana. Aici, în inima mea, nimeni nu mă mai prigonește, nici nu mă supără… Am o bucăţică de iubire în buzunar. O împart cu voi, cu toţi. (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu, Scrisoare din exilul minţii şi al inimii mele… - http://corortodox.blogspot.ro/2014/02/html).
„Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi judecăţile Mele nu sunt ca judecăţile voastre, că pe cât este de departe cerul de pământ, tot atât de departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre.” (Isaia 55,8-9) Îţi doreşti să fii mai bun? Sfatul oferă o nouă semnificație. Pentru unii virtutea este incomodă. Orice neputință, viciu, păcat va avea întotdeauna scuza sa.
Voință slabă, oameni înlănțuiți în temnița propriilor slăbiciuni. Justificări. Prezență la absență. Păcatul, versatil de cele mai multe ori, picură în suflet ideea reușitei și amestecă gândurile, sentimentele, emoțiile. Autoiluzionări cu privire la sine. Păcatul știe că e urât, de aceea își pune mască sau măști. Păcatele sunt cuie pe care le țintuim în suflet. Virtuțile pot fi plasturi, pansamente, medicamente, stare de bine, sănătate. Păcatul este mai contagios decât o faptă bună. Păcatul moare odată cu trupul, pe când virtutea ne înveșmântează sufletul spre veșnicie, spre bucurie. Succesul adus de păcat este înșelător, iar insomnia conștiinței trezește răbdarea și înfrânarea. Identitate, stil de viață, alegeri. Boli morale, boli sufletești, boli trupești.
Toate pe lume au o completare, o atracție și o opoziție. Bine fără rău, iubire fără ură, frumusețe fără urâțenie nu prea există. Orice om cu neputințe are virtuțile lui, după cum orice om cinstit are slăbiciunile lui. Bunătatea, omenia sunt cele care fac diferența dintre lumină și întuneric. Curățenie interioară, cumințenie, credință. Faptele se dăruiesc, nu se vând. Răul poate lua în lumea aceasta diferite forme, dintre cele mai degradante: de la dispreţ, până la satisfacţie sadică, patologică.
Omul rău este nefericit chiar şi atunci când este fericit. Omul rău este cu desăvârşire rău, atunci când se preface că e bun. Însă ceea ce s-a dobândit prin rău, rău se va sfârşi. Aşa e legea universului. Rău faci, rău găseşti! Bine faci, bine găseşti! Şi cu acestea ne înveşmântăm sufletul. Sunt invidiaţi şi cei din morminte, darămite cei vii! Critic, caustic. Vremuri în care excesul de egoism metabolizează interese de moment. Forme fără fond. Sacrificii la nivelul conștiinței individuale. Unele amintiri sunt uitate, altele nu. Te-ai accidentat? Vindecă rana și mergi mai departe! Ceea ce alege omul, fie rău sau bine, îl va urma.
Viața este nedreaptă doar dacă rămâi jos. Sus! Ridică-te! Nu îți mai plânge de milă! Fii observator și nu judecător! Este viața ta! Petele se scot cu detergent, iar necazurile cu gânduri bune, cu rugăciune. Alege un drum și mergi pe el. Poți deveni mai bun, mai frumos, mai puternic. Pietrele pe care le aruncă alții în tine, strânge-le cu dragoste, pot deveni oricând temelia unei cetăți frumoase. Nobilă disponibilitate a sufletului omenesc.
Aşadar, suflete, nu numai să nu faci o nedreptate, dar nici măcar să nu te îndulceşti în mintea ta cu gânduri întunecate. Pentru că prima haină a faptei este intenţia. Iar dacă vorbim despre o faptă rea consumată, să nu te răzbuni! Răzbunarea te face egalul adversarului, iar iertarea te face superior lui pentru că aduce îndreptarea celuilalt.
Răzbunarea ţine rana deschisă, care s-ar vindeca şi s-ar închide dacă am elibera răul şi am schimba chimia sufletului. Şterge datoriile interioare. Binele lărgeşte inima, pe când răul o micşorează. Iertarea este o călătorie spre eliberare care te eliberează de furie, resentimente, amărăciune, precum şi de toate modelele comportamentale autodistructive care însoţesc aceste sentimente. Procesul iertării funcţionează în cazul oricărei persoane și a oricărei probleme! Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă.
Dacă cineva iartă, se maturizează ca persoană, fiind capabilă de curaj, iubire şi preocupare pentru cei din jur. Tensiune între dreptate şi milă, între compasiune şi reconciliere. Sunt păsări care niciodată nu-şi vor împleti cuibul în colivie, pentru a nu lăsa sclavia moştenire puilor săi…
Să căutăm şi să urmăm binele. Este atât de frumoasă liniștea! Fiecare clipă din viaţa noastră este un timp pe care Dumnezeu doreşte să-l petreacă alături de noi. Dumnezeu nu întoarce spatele nimănui, ci doreşte să rămână în casa inimii fiecăruia dintre noi. Astăzi în casa inimii tale vreau să rămân, zice Domnul! Ne mai dorim noi, oare să deschidem ca să intre în noi un pic de Doamne?!…
Cât de mult ne iartă Dumnezeu și cât de puțin iertăm noi celor din jur. Iisus Hristos S-a răstignit și pentru mine, și pentru tine, și pentru el, și pentru ea. Pe toți caută să-i mântuiască. Și mai curge sânge pe cruce, și o mamă mai varsă o lacrimă fierbinte la picioarele crucii. Atât de mult ne iubește și ne vrea Acasă, încât Mântuitorul Iisus Hristos dacă pierde un singur suflet, nici îngerii nu-I sunt consolare… (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu, Chirurgie sufletească… http://corortodox.blogspot.ro/2014/02/hrisostom-filipescu-prietene-daca-ne.html).
Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să ajung la Tine. Eu am greşit, Tu m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai Tu. În noaptea inimii mele Te căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângăi. Să Te pipăi, să Te iau în braţe şi să urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrăţişarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!...
Oamenii nu trebuie să plângă singuri. Dacă vrei să plângi, o să plângem împreună. Dacă stau bine şi mă gândesc, aveam aşa o poftă de plâns, dar nu puteam… parcă mi-ar spune Hristos. Uneori plâng de dor, alteori plâng de ciudă că nu pot face mai mult bine, nu pot ajuta pe cei ce suferă, nu pot să… şi atunci plâng pentru ei, pentru mine. Ştiu că atunci când eu plâng mai sunt şi alţi oameni în întreaga lume care plâng şi nu plâng singur. La fel este şi când râd.
Niciodată nu râdem sau nu plângem singuri. Unii plâng de durere, alţii plâng de singurătate, alţii plâng de bucurie, alţii plâng de boală, alţii plâng din mândrie, alţii plâng din tăceri apăsătoare, alţii plâng din cuvinte nepotrivite, alţii plâng din neplânsul plâns, alţi plâng de… Sunt plânsuri şi plânsuri. Toţi râdem şi plângem la fel, în aceeaşi limbă.
Nu te îneci dacă pici în apă. Te îneci dacă rămâi acolo. Soare m-a ars. Luna s-a ascuns de mine. Ploaia am confundat-o adeseori cu lacrimile mele. Grele, uşoare. Aburi ies din pământ. Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să ajung la Tine. Eu am greşit, Tu m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai Tu. În noaptea inimii mele Te căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângăi. Să Te pipăi, să Te iau în braţe şi să urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrăţişarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!...
Călugărul care ştie că se roagă cu rugăciunea inimii, încă nu a ajuns la rugăciune, darămite să mai scarpine limba despre asta... Rugăciunea este o stare de prezenţă continuă în care eu sunt în Doamne şi Doamne este în mine, într-o comuniune dincolo de cuvinte... Sunt un urât acum, dar pot fi om frumos. Te caut în amurgul norilor, în asfinţitul lacrimilor, în privirile lăsate pe icoane, într-o binecuvântare sau în tăcere… Omul fără Dumnezeu nu este fericit. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa mea, nu este pe nici un loc.
Ţi-am încredinţat ale mele surâsuri, ale mele secrete, ale mele dureri. Tu ştii tot şi mă iubeşti aşa. Închid ochii, inspir şi expir adânc şi Te găsesc iarăşi în tăcerea de după rugăciune. Nu îmi ceri rugăciuni, viaţa mi-a fost o rugăciune. Inima îmi este jertfelnic. Mă aduc Ţie ca o prescură. Fără explicaţii, doar dăruire. Nu uit nimic-nimic. Lira. Vioara. Pianul. Inima. Insula. Absolutul. Grădina. Pacea. Iubirea. Taina. Îmi amintesc poemul tău ce mi l-ai scris cu o pană de libertate în amurgul căutărilor mele. Suntem cu toţii vase prin care Dumnezeu lucrează…
Cerul se apropie foarte mult de pământ. Adeseori se amestecă. Chiar dacă eu nu vreau, nu ştiu, nu pot, Tu, Doamne, mântuieşte-mă! Doamne când e nevoie tună în fiinţa mea şi taie cu ascuţişul cuvintelor lutul ce nu mai are temelie bună. Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele.
Aproape fii de mine, când mor şi înviez şi strânge-mi cioburile vieţii risipite pe Psaltirea din chilie la lumina tăcutei candele, ce doar ascultă suspine şi gânduri trimise în fum de tămâie.
Doamne, izbăveşte-mă de această suferinţă sau mai bine vino şi tu în această suferinţă ca să o împărţim cinstit la doi! Dă-mi şansa să trăiesc bucuria adevărată. În frica adevărată nu mai este drum înapoi, ci ajung până la porţile morţii. Sunt la capătul inimii și privesc viața ca și cum nu aș fi plecat niciodată. Straşnică imagine. Nu mai înmulţesc vorbele. Arunc toate cuvintele. Și pe cele ce nu s-au spus încă…
Eu știu și simt că ești aici, acum! Doamne, când săruţi cerul, el plânge pentru mine. Când săruţi marea, ea îmi cântă balade. Când săruţi vântul, timpul se opreşte şi plângem amândoi!… (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu - Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc - http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/doamne-tu-stii-toate-tu-stii-ca-te-iubesc).
Nu mă mai tem! Cât de bogată poate fi clipa! Cât de multe se pot întâmpla în inima unui om!… Doamne nu mai calculez eu, ci Te las să lucrezi în viața mea. A înțelege totul înseamnă a ierta totul! Iubirea nu se comentează, ea nu iubește comentariul. Felul în care „citim” iubirea îi dă valoare și putere. Când iubim dăruim. Taina Treimii este Taina Iubirii. Când nu ne mai bucurăm că ne vedem, unul pe celălalt, în ceasul acela am murit… Când închidem uşa spre celălat, ni s-a închis uşa în cer…
Emoții de artist. Arunc fluturi în păr. Așez zâmbetul pe buze. Doamne, spune-mi povestea de noapte bună! Sunt o sărbătoare cu suflet de copil. Mărgăritare. Nu mă lăsa să mă pierd când visez cu ochii deschiși! Răul este amestecat cu bine. Cred că totul e posibil! Iubirea este cheia cu care deschid orice dimineață a vieții mele și tot iubirea este zăvorul care îl pun pe ușa nopții… Iubirea A Fost, Este și Va Fi nemuritoare!… Ce mohorâtă ar fi viața fără iubire!…
Oamenii reacționează frumos, oamenii sunt sensibili, oamenii vibrează la poezii. Căutare nesfârșită. Iubirea nu se explică, iubirea se trăiește și atât, cu bucuriile și lacrimile ei… O iubire teoretizată nu mai este iubire, ci o ideologie… Adunare de cuvinte. Cuvinte grele, cuvinte ușoare. Pansament sau ciocan. Iubesc iubirea. Magnet. Iubirea nu are margini, nici spațiu, nici timp. Este atât de puternică încât străbate cerul, străpunge iadul, mângâie mormântul și topește orice inimă înghețată… Iubiți mult, Iisus Hristos vă poruncește!
Sunt tuturor toate. Nu sunt un moft. Viața mea este un poem, o carte, un film și mai mult de atât. Îmi doresc să ajung la contemplație, acolo, la începutul cuvintelor. Carte de despărțire. Mărturisire. Și cuvintele cele mai alese ne varsă în simplitate. Am învățat că în viață este de folos să nu găsești toate răspunsurile la o întrebare…
Adâncimea lucrurilor este o taină; dincolo de om, de cuvânt, de trăire. Atât înseamnă atât… Clipă de taină. Este nedrept să cred că toți înțeleg totul. Scurtimea nu se condamnă și nici nu trebuie confundată cu virtutea. Dumnezeu ne cheamă să cuprindem abisul prin experienţă cu celălalt. Privesc dincolo, din spatele tabloului… Mai fac pași în urmă ca să pătrund prezentul rostuit. Mă bucur!
La început cei doi îndrăgostiți vor să se impresioneze unul pe celălalt. El îi scrie ei o poezie, ea îl mângâie într-un fel anume. El îi spune cuvinte dulci și moi, ea îi dăruiește desene cu el. El îi aduce trandafiri în care și-a înțepat inima, ea îi cântă balade de dor. Pasiune, romantism, dragoste, afecțiune, neîndoială, vis, magie. Iubirea crește…
Apoi ajung la acea măsură când stau unul lângă celălalt și se privesc în ochi sau își reazemă capul unul pe pieptul celuilalt. Și nu mai au nevoie de cuvinte, de gesturi, de dovezi, de… pentru că ei ştiu totul. Doar simplul fapt că sunt împreună, în comuniune, este tot ce contează. Sunt în Sine. Se bucură într-o stare de prezenţă continuă unul în celălalt şi invers. Simţiri. Întrepătrundere reciprocă într-o împreună petrecere. Perihoreză.
După ce trecem de rugăciunea buzelor, de rugăciunea minții și a inimii, ajungem şi noi în relaţia cu Doamne la starea de prezenţă continuă şi mai mult de atât. Ne bucurăm Unul de celălalt şi nu mai avem nevoie de cuvinte că ştim Totul. Ne împărtăşim din dragoste şi dulceața netrăcătoare într-o pace lăuntrică și bucurie sfântă.
Și asta rămâne peste timp şi spaţiu. Uneori timpul se dilată, alteori ne fuge de sub picioare. Întotdeauna vor exista cuvinte nespuse aduse până la marginea inimii și uitate acolo ca niște semințe nesemănate. Ziua despărțirii…
Hoinăresc prin viață, dar știu căutarea. Mă mut de pe un deal pe altul al inimii și privesc tot mai departe. Toate sunt la îndemână la momentul potrivit. Scrisul este un gest al dragostei… Nu pot să nu scriu. Dacă scrisul nu ar fi existat ce dureri am fi suferit. Suflet nobil. Uneori chinui texte în prisosul inimii. Revin. În inimă și în minte se duce un ultim ceas al concluziilor, al dăruirilor, al vederii. Sufletul se deschide și notez. Binele trăit bine. Uit. Nu mă mai tem! Cât de bogată poate fi clipa! Cât de multe se pot întâmpla în inima unui om!… Doamne nu mai calculez eu, ci Te las să lucrezi în viața mea.
A înțelege totul înseamnă a ierta totul! Iubirea nu se comentează, ea nu iubește comentariul. Felul în care „citim” iubirea îi dă valoare și putere. Când iubim dăruim. Taina Treimii este Taina Iubirii. Când nu ne mai bucurăm că ne vedem, unul pe celălalt, în ceasul acela am murit… Când închidem uşa spre celălat, ni s-a închis uşa în cer… Dacă timpul ar avea fulgi de zăpadă, ce iarnă… (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu - A înțelege totul înseamnă a ierta totul! - http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/intelege-totul-inseamna-ierta-totul).
Îți trebuie timp pentru cele mai multe lucruri din viață: să ridici o casă, să înveți o meserie, să faci o mâncare. Și totuși, timpul este inutil pentru cel mai important lucru în viață: întâlnirea cu sinele, să știi cine ești dincolo de sinele de suprafață, de numele tău, de povestea ta.
Sănătatea (fizică, psihică și spirituală), este printre cele mai mari daruri ale vieții. Lipsa umorului este nocivă pentru sănătate și fericire.
Gândurile sunt lucruri vii, fascicule mici de energie. Calitatea gândurilor determină calitatea vieții. O minte puternică, disciplinată, cultivată zi de zi, poate face miracole. Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia. Ele ne ajută să trăim viața plenar sau să ne înnegrim cu propria cenușă existențială.
Gândurile depășesc orice graniță și cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea. Mintea noastră este asemenea unei grădini și pentru ca aceasta să înflorească, trebuie să o hrănim zilnic. Oamenii de știință afirmă că, într-o zi obișnuită, fiecăruia dintre noi ne trec prin minte în jur de 60.000 de gânduri. Dintre acestea, noi oferim valoare doar unora dintre ele.
Gândurile de peste zi ne definesc și ne formează imaginea de sine, iar noi ne vom simți după modul în care gândim: frumoși, urâți, sănătoși, dinamici, lipsiți de entuziasm… Voia bună aduce lumină în cuget și îl umple de o seninătate netulburată și perpetuă.
Un gând în stadiu incipient este ca un embrion: începe prin a fi cât un sâmbure, apoi crește constant până capătă viață proprie. Gândirea care nu este înrădăcinată în conștiință ajunge egoistă și disfuncțională. Inteligența lipsită de înțelepciune este chiar distructivă.
Faptele vorbesc atât de tare, încât cuvintele nu se mai aud. Situațiile de criză sunt o ocazie minunată de a ne cunoaște cine suntem cu adevărat. Presiunile pot duce la performanțe mai bune, așa cum diamantele se formează la presiuni uriașe.
Când ieșim din starea de bine, de confort apare oglinda adevărului în care vedem cine suntem cu adevărat. Eșecul este un factor esențial pentru dezvoltarea personală. El ne testează și ne deschide calea spre înțelepciune, spre creștere; personal, profesional sau spiritual. Creștere interioară, simțiri și sensuri psihice, apropiere de Dumnezeu, atenție față de semeni sunt câteva din beneficiile eșecului.
Singura modalitate de a ne face mai bună și mai frumoasă ziua de mâine este să conștientizăm greșelile de astăzi. Ne putem trezi în fiecare dimineață cu resurse nelimitate de energie și entuziasm, dacă ne cunoaștem menirea în viață. Lucrurile bune sunt atrase de cei care fac bine, iar când dăruim tot talentul și devotamentul muncii noastre, de fapt, ne asigurăm o experiență mai bogată a vieții, mai fericită și mai plină de sens. Depășește standardele. Desprinde-te de mulțime. Dă tot ce ai mai bun. Pasiune.
Punându-ne din când în când în pielea celuilalt, cu trecut și dureri, cu răni și răceală, începem să simțim iertarea, compasiunea, împăcarea. Nu vedem lumea așa cum este ea, ci așa cum suntem noi. Adică înțelegem lumea din jurul nostru prin prisma temerilor, limitărilor, falselor ipoteze și prejudecăților pe care le avem. Păcatele le-am spovedit. Odată limpezit geamul prin care vedem lumea, vor apărea gânduri, convingeri, realități noi. Armonie. Nu trebuie să luăm mereu ceva de la viață și de la ceilalți, ci să oferim. Singurul lucru pe care-l luăm cu noi la finalul vieții este conștiința, de aceea se cuvine să o lăsăm să ne ghideze și să o spălăm în apa vie a Duhului Sfânt. Ea ne va dicta că menirea noastră în viață este să-i ajutăm, să-i mângâiem pe alții, într-un fel sau altul.
Chiar și în cea mai inacceptabilă și dureroasă situație există ascuns un bine profund, iar în fiecare dezastru o sămânță de lumină. Au existat de-a lungul istoriei o mulțime de oameni care, confruntați cu boli grele, închisoare sau moarte, au acceptat ceea ce la prima vedere era de neacceptat și astfel au găsit liniștea care depășește orice înțelegere. Tocmai acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de bucurie. În ce relații ești cu moartea? Sigur știi că o să mori, dar acest adevăr rămâne un simplu concept mental până te întâlnești prima dată cu moartea: un accident, o boală, moartea cuiva apropiat – moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei mortalități. Este bine să accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viață și vei simți împăcare și liniște.
Fiecare moment al vieții noastre este o minune, fiecare zi din viața noastră este un dar de care trebuie să ne bucurăm neîncetat. Cuvintele, gândurile, acțiunile, gesturile pe care le facem determină viața pe care o trăim. Trăiește prezentul, indiferent de ora pe care o arată ceasul. Ține minte, nu există zi lipsită de importanță. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața ta. Și mâine mai frumoasă ca cea de astăzi. Și poimâine. Și tot așa. Zilele devin săptămâni, săptămânile se transformă în luni, iar lunile în ani și, chiar fără să-ți dai seama, ajungi în Vârf. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost făcute prin pași mărunți, constanți, care au rezistat testului timpului. Profunzimea ființei tale caută liniștea. Zgomotul exterior îl auzim în viața cetății. Zgomotul interior sunt gândurile. Citește! Roagă-te! Contemplă o icoană! Privește natura! Spală mintea și învață de la natură ce înseamnă liniștea. În acea baladă dulce va vorbi Dumnezeu… Și mie, și ție. (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu - Viața ne așază pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi. - http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/gandurile-mele-gandurile-tale).
Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!
De ceva timp sunt pasionat, dincolo de formarea şi dezvoltarea personală, de fel de fel de terapii care au dat rezultate pozitive pe întreg mapamondul. În toate psihoterapiile studiate, precum şi în şcoala de psihologie am învăţat că pastila magică nu există. Atitudinea faţă de problemele şi presiunile din exterior ajută să întrevedem şi alte viziuni. Modul în care mă poziționez și văd, modul în care amplific sau nu firul de praf, modul în care rămân blocat în trecut sunt stopurile dintre minte și inimă. O legătură vie, puternică şi constantă cu Doamne ne ajută să găsim Sensul, Oxigenul şi Viaţa. Din când în când avem nevoie ca gândurile să se detoxifice. Aşa cum avem o igienă corporală, se cuvine să avem şi o igienă psihică şi o igienă sufletească. Mintea e cauza tuturor bolilor, în timp ce sufletul este sursa vindecărilor.
Sfatul sufletului vine atunci când mintea tace. Baia spovedaniei, acest botez al lacrimilor, al pocăinţei, are rolul ei, însă acum vreau să însemn câteva rânduri despre râsul terapeutic pentru psihic. Râsul este mai bun decât orice medicament! Râsul ne ajută să ne reconectăm oricând cu copilul din noi.
Există mai multe căi de a urca muntele, finalitatea este aceeaşi. Curăţenie în şifonierul emoţiilor: frică, tristeţe, dezamăgire, mânie, stres, etc.
Voluptatea suferinţei domină societatea occidentală. Logică a ieşirii din patima trupului. Scenariile suferinţei pe care minţile sclipitoare le cristalizează în tristeţe, doliu lăuntric permanent, fac să trăim într-o fabrică a morţii. Ideea bucuriei unde este?! Trecutul nu mă apasă. Trecutul este doar un manual de istorie şi atât! De acolo iau lecţiile pentru prezent şi viitor. Nimic mai mult. Fără spasme şi obsesii compulsive. Înţeleg şi accept că aşa gândeam, acţionam atunci. Cel de astăzi nu mai este cel de ieri. Am crescut şi mă accept, mă iert. Dacă Iisus Hristos mă iartă, am nevoie să mă iert și eu! Chipul meu nu este un bâlci. Pot părea bufon în ochii unora, însă învăţ şi înţeleg că suntem diferiţi.
Nervii consumă mai multă energie decât un zâmbet. Studiile psihoterapeuţilor spun că un copil până în 6 ani râde şi de 200-300 de ori pe zi, pe când un adult râde de 10-15 ori pe zi. Râs cristalin şi unic specific copiilor. Orice adult vibrează la clinchetul râsului de copil. Copiii au o energie pozitivă în râs. Doctrină a râsului care nu are nevoie de religie. Toți râdem și plângem la fel indiferent de culoarea pielii, de credință, de statut sau de alte etichete alte lumii acesteia. Registru al râsului este o stare internă, o stare de bine. Nu am nevoie de stimuli externi ca să râd. Motivaţia râsului adeseori ne cenzurează și punem măscuța pe față, ori zâmbim englezește sau ca la foto. Copiii nu râd cu motiv, copiii râd fără motiv. Adevăratul râs e fără motiv!
Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem.
Aşadar veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine. Poporul român nu este un popor trist. Relaxare. Dinamism. Interactiv. Istorie şi actualitate. Simbol al bucuriei. Manifestarea lui Dumnezeu este starea de bucurie, de iubire.
Când râdem, suntem în prezent. Beneficiile râsului sunt foarte multe. Râsul este bun şi pentru psihic, ne oferă o strălucire interioară. Ne relaxează şi ne eliberează de stresul cotidian. Nu avem nevoie să sunăm la 112 ca să râdem sau să luăm anumite „pastile ajutătoare”. Să ne prescriem singuri pe reţeta vieții şi o doză zilnică de râs. Un zâmbet este o poartă deschisă către suflet. Producem singuri endorfine pe care le eliberăm în sânge. Ne îmbunătăţim musculatura facială, respiraţia, circulaţia sanguină. Dinamizăm, revitalizăm organismul. Zâmbetul este un buton care ne dă puterea să râdem.
Râsul este cel mai bun remediu pentru orice problemă sau boală. Sistemul imunitar crește de la un simplu râs. Virtuţile curative ale râsului sunt mari și multe din ele neștiute. Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci dimpotrivă îmbătrânim pentru că am uitat să râdem. Terapia prin râs este cea mai puternică! Râsul ne face mai frumoşi, mai sănătoşi, mai sociabili. Râdeţi de fiecare dată când aveţi ocazia. Haz de necaz din înţelepciune. Decât să înjuraţi, mai bine scoateţi limba. Apoi priviţi în oglindă cum vă strâmbaţi. Aţi trezit copilul din voi. Momente vesele care detensionează. Nu am nevoie de stimuli externi ca să fiu fericit, ca să râd. Atitudinea este cheia către bine. Corect, corespunzător cu interiorul, se poate să fii vesel fără să ai mare lucru. O lume frumoasă, fascinantă, percepută prin experienţa proprie şi personală. Elasticitate şi plasticitate. Vulnerabilitate şi armură. Manipulare şi eliberare.
Peisajul vieţii fiecăruia dintre noi adeseori ne taie respiraţia. Excursie între minte şi inimă. Ateliere de râs. Dacă noi transmitem un zâmbet şi persoana din faţa noastră va duce mai departe un zâmbet. Râsul este contagios, se transmite, se prelungeşte. Omul râde mult mai bine în grup, în mediul social, decât singur. Oamenii care râd bine împreună, lucrează bine împreună. Autentic, liber, împăcat cu sine, cu încredere în interiorul lui, omul poate exersa zilnic, măcar câteva secunde, zâmbetul. Tristeţea nu este antinomică faţă de fericire, ci este o altă cale de a ajunge la bucurie, la lumină, la adevăr. Relaxarea totală şi completă a creierului se face prin râs. Aşadar, zâmbetele lungi şi dese cheia marilor succese! Armonie şi integrare.
Ortodoxia este o stare a bucuriei, nu doar a crucii şi a suferinţei. Ne bucurăm de fiecare secundă în care Dumnezeu se află cu noi şi nu se merită să fim depresivi, anxioşi, trişti, nefericiţi, cu sufletele şi minţile constipate. Ludic. Dansăm cu fiecare clipă, cu fiecare provocare. În zâmbet stă tainic dragostea. Iubirea este puterea de a rămâne împreună, de a trece prin toate, indiferent de valurile vieţii. În povestea de iubire încape totul, aşa cum cerul acoperă întreg pământul, chiar şi acolo unde este deşert sau gheaţă...
O iubire care nu riscă nimic, care nu rabdă nimic, care nu suferă nimic, nu valorează nimic. Cine vrea să aibă dreptate întotdeauna, caută să aibă ultimul cuvânt. Cine are dreptate cu adevărat, a încetat să vorbească demult! Cel ce nu mai are nicio opţiune, are brusc toate opţiunile din lume. Dorinţa omului de a cuceri lumea exterioară nu are limite şi cu cât plecăm spre exterior dorinţa este tot mai mare. Dar lumea interioară cui o lăsăm?!
Vocea sufletului cântă balade şi modelează lăuntricul. Emoţiile produc lacrimi. Ego-ul suferă, nu sufletul. Exorcizăm tensiuni psihice. Râdem şi plângem ca să nu ne stricăm mecanismele, tiparele. Pendulăm între tragedie şi comedie. Este mai uşor să acuzi, este mai uşor să dai cu piatra, este mai uşor să ridici tonul, este mai ușor să înțepi cu cuvinte și priviri, decât să recunoşti meritele cuiva. Cine ne răpeşte bucuria?! Bucuria ta nu depinde de mine şi invers. Frumuseţea constă în drum, nu în punctul final. Fiecare sfârşit are veleităţile unui nou început.
Râsul nu blamează tristeţea şi nici zâmbetul nu acuză plânsul, ci ambele sunt într-un dans complementar. Să ne şlefuim viaţa cu un zâmbet sănătos şi curat. Capacitatea de a empatiza nu ţine de societate care este o „mamă vitregă”, ci de fiecare din noi. Avem nevoie să râdem, dar ţine de puterea fiecăruia să aleagă. Nu trebuie, ci ar fi de dorit să înţelegem că lucrurile mici, la îndemână, care nu costă, sunt adevărate şi autentice surse de bucurie. Fără ecuaţii, fără formule speciale, fără taxe şi impozite. Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist! În Porunca Iubirii, mântuirea are la temelie cele 9 Fericiri, garanţia de a merge mai departe:
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”! (Matei 5, 3-12). (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu - Râsul este mai bun decât orice medicament! - http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/rasul-este-mai-bun-decat-orice-medicament).
”Bucură-te, suflete!” - un scurt interviu şi dialog duhovnicesc, de suflet ziditor, cu Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
Când credeam că nu merit să primesc un astfel de dar, ieromonahul Hrisostom Filipescu, egumenul Schitului ”Sf. Maria Magdalena”, mi-a trimis răspunsurile la interviu. Mulțumesc, citesc, plâng și mă bucur. De ce? Pentru că fiecare răspuns al părintelui îmi arată cât de dulce este cuvântul îndumnezeit, și îmi înfățișează un suflet în care strălucește Iisus Hristos, cu duioșie și dor de Cer. Vă invit să citiți acest interviu, apoi să continuați lectura pentru suflet cu cele două cărți ale părintelui ”Puține lacrimi, multă bucurie” și ”Puține cuvinte, multă iubire”.
- Preacuvioase Părinte, ce reprezintă data de 11 august 2007 pentru dumneavoastră?
- Pe data de 11 august 2007 Dumnezeu mi-a sărutat sufletul într-un mod care nu poate fi nicicând uitat. Este momentul în care sufletul meu a făcut cununie cu Iisus Hristos pentru veșnicie. Monahul este cel care cu ochii zâmbește, dar cu sufletul suspină pentru durerile lumii. Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi și pe toată lumea Ta!
- Ce v-a îndemnat să mergeți la mănăstire?
- Viața este o călătorie spre nemurire. Dintre toate stelele eu am ales doar una care îmi luminează întunericul existențial. Opțiunea mea este un act de iubire. În felul acesta am mulțumit Domnului pentru darul vieții… Așa am știut eu să mulțumesc, prin Iubire. Mănăstirea șlefuiește precum o apă colțurile ascuțite ale pietrelor interioare și le rotunjește, le face fine. Este o poveste de iubire spusă cu altfel de rostire.
- Care sunt lucrurile care vă bucură?
- În toate lucrurile este nevoie de măsură, de dreaptă socoteală. Sunt un om al bucuriei, al zâmbetului. Mă bucură lucrurile firești, mărunte, simple. O plimbare în pădure, o carte bună, o întâlnire cu Omul, copilul ce se joacă frumos, bătrânul ce zâmbește cald, cățelul plin de bucurie, pisica leneșă ce toarce a tihnă, toate pot deveni adevărate porții de sărbătoare pentru suflet și minte. Desaga cu bucurii este în inima fiecăruia. Dumnezeu nu are nevoie de oameni încruntați și veșnic nemulțumiți.
Dincolo de momentele mele de povestit cu Dumnezeu, mă bucură mult scrisul, mă împlinește. Am cochetat și cu pictura, cu fotografia. Mă mângâie artele într-un fel aparte. Aștern gânduri, mă joc cu rimele, sau cu versul alb. Îmi ascult glasul interior și scriu cu colțul inimii. Adeseori mă simt doar un scrib…
- Care a fost cel mai important sfat primit vreodată?
- Am primit multe sfaturi și primesc în continuare. Până la buza mormântului învățăm. Mă plec cu recunoștință tuturor celor care mi-au așezat un cuvânt, un gând în inimă. De la fiecare om care îmi apare pe Cale am ceva de învățat. Nimic și nimeni nu este întâmplător în viața noastră. Fiecare din noi reprezintă un dar pentru ceilalți. Trei sfaturi dragi îmi sunt: „Cine se pregăteşte este deja!”, „Să caut mereu lumina din viața oamenilor” și „Hai să vorbim ceasuri întregi despre tăcere!”.
- Care credeți că este rolul nostru în lume?
- Să învățăm să iubim, să iertăm, să ne bucurăm de minunea vieții. Suntem aici într-o continuă lecție și poveste de iubire. De când ne naștem pornim în căutarea iubirii. Cădem, ne ridicăm, rănim, suntem răniți, ne umflăm, ne dezumflăm. Când în sfârșit am învățat să iubim curat, Doamne ne ia la El pentru ca nimeni și nimic să nu mai murdărească acea iubire.
Iartă, iubește, binecuvântează, ești o minune! Bucură-te, suflete! Această clipă nu se mai întoarce niciodată! Viaţa pe care o trăim este rugăciunea pe care o oferim lui Dumnezeu.
- Ce importanță are Sfânta Liturghie în viața creștinului?
- Liturghia este centrul vieții creștine. Axis mundi. Din potir luăm putere, har, iubire și iertare. Unindu-ne cu Iisus Hristos reușim, din darul lui Dumnezeu, să gustăm bucuria comuniunii. Avem nevoie de Sfânta Liturghie, de a ne uni cu Iisus Hristos. Euharistia (mulțumirea) nu este premiul I cu coroniță pentru sfințișori, ci medicament pentru suflet și mai mult de atât. Iau „pastila”, Doamne, să vindece Iisus Hristos în mine ceea ce omul nu poate vindeca şi totodată să reuşesc să iau har şi putere în lupta cu păcatul. Cad, mă ridic.
Important este să nu dezertez, să nu divorţez de Iisus Hristos. Smerită cugetare. Iisus Hristos nu numără căderile, ci ridicările omului! Nu o să întrebe de ce am căzut, că ştie, ci de ce nu ne-am ridicat, de ce am crezut că nu ne poate ierta, iubi, îmbrăţişa?! Nu putem noi greşi cât poate Dumnezeu ierta! Dar să fie „stare de întoarcere” a fiului risipitor către Tatăl Ceresc. Unire cu Iisus Hristos Euharistic.
- Ce locuri din România vă bucură și de ce?
- Fiecare loc din România are specificul, farmecul și frumusețea sa. Îmi plac tradițiile românești, portul. Am chiar o ie care îmi este foarte dragă. Mă bucură locurile care au parfum românesc autentic și oamenii care nu pun privirea în pământ când spun că sunt români! Sunt zone pe care le-am vizitat și locuri în care încă nu am ajuns, dar pe care le am în suflet cu aleasă prețuire. Așa că nu o să vă indic un loc anume, ci vă spun vorba bătrânească dulce și plină de adevăr că omul sfințește locul, nu locul pe om. Fă Rai din ce ai!
- Părinte Hrisostom, ce are de învățat un frate de mănăstire?
- Să nu îl cântărească pe Dumnezeu și să se păzească de judecată. Ai văzut un episod din viața unui om, nu ai văzut toată viața lui și nu știi ce se ascunde în spatele acelei „dureri”. Îngerii nu vorbesc de rău pe alți îngeri.
- Cum ne putem păzi mintea de gânduri nepotrivite?
- Mutând gândul, dând volumul la minimum, schimbând ritmul. Depinde, sunt fel de fel de metode, fiecare găseşte ritmul său potrivit. Ceea ce este folositor pentru cineva, poate fi povară pentru altul. Rugăciunea curăță mintea și inima.
În formările mele profesionale am învățat că sunt momente în viață când este nevoie să lăsăm să curgă gândul fără să ne îndulcim cu el. Și fără să ne învinovățim. Sunt oameni care fac adevărate tulburări psihice pentru un mic gând de care se învinovățesc mai mult decât e nevoie. Sunt gânduri și gânduri. Tocmai de aceea e nevoie să nu lovim în noi cu bice pentru orice pornire.
Observăm și corectăm ce este de corectat, iar ce este pentru smerenie acceptăm, nu ne împotrivim voii lui Dumnezeu. Învăţăm lecţia şi mergem mai departe. Să nu bruscăm! Cum trece o barcă pe apă si eu o privesc, dar nu intru în ea, tot la fel și gândul. Eu aleg în ce barcă (gând) stau. Mintea este o apă, bărcile sunt gândurile, iar noi observatori pe mal. Fiți amabili cu gândurile! Ele trec dacă le dați pace și nu le dați valoare.
- Cum se poate mântui omul în lume?
- Omul este o taină, un unicat. Alergăm 24 din 24 de ore cu fel de fel de motive în spate. Pe drumul vieții se mai parchează, ne mai întoarcem la izvoare să ne adăpăm sufletele însetate. Vedeți dumneavoastră, tendința omului contemporan este de a se anestezia la tot pasul. Nu mai vrea să asculte tăcerea, nu își mai oferă momente de regăsire interioară, nu își mai ascultă glasul conștiinței. Pornește mereu ceva în fundal să uite, să nu audă strigătul interior. Adeseori are de toate și totuși nu are pace, nu are liniște. Le-a bifat pe toate și încă geme. Sufletului îi este foame și sete de Dumnezeu și omul nu aude, nu simte.
Gândul meu pe care îl așez la inima omului este de a asculta glasul interior, ce vrea Dumnezeu să îmi spună prin durerea, întâmplarea, omul acela. Apoi de a antrena mintea să vadă mereu ceea ce are, nu ceea ce îi lipsește pentru că altfel intră într-un labirint al minții de unde se rănește trăind mereu prin comparații. Fiecare este exact acolo unde trebuie să fie, are cât poate duce și îi este de folos și nimic nu este întâmplător în viața noastră! Dacă nu ne amăgim, nu ne poate dezamăgi nimic.
Omul se mântuiește în lume, la fel ca și cel din mănăstire, prin întâlniri dese cu Dumnezeu și cu omul în care se odihnește chipul lui Dumnezeu. Un părinte duhovnic care ne oferă nu numai dezlegare de păcate, ci și sfat, îndrumare, rugăciune, suport emoţional, poate reprezenta un început. Bucurând, iertând, iubind pe cel de lângă mine l-am bucurat pe Dumnezeu.Oamenii au nevoie de dovezi că sunt iubiți. Să nu ne bârfim mai mult decât ne rugăm. Nu cumva avem tot ce ne trebuie ca să fim fericiți?
- Părinte Stareţ, cum ne putem reîntoarce la Iisus Hristos?
- Este foarte important să plecăm în această călătorie de la gândul curat că Dumnezeu nu este un contabil, un tiran, un aspru judecător care pedepsește și împarte dreptatea. Dumnezeu este iubirea care topește tot întunericul lăuntric, aduce pace, bucurie și lumină, dar mai ales nu refuză nimănui nimic. Iisus Hristos invită la iubire deoarece judecata lui Dumnezeu este total diferită de judecata oamenilor.
Printr-un suspin al inimii ne putem întoarce către Doamne. Sunt oameni grăbiți și Dumnezeu intervine și îi învață să se oprească și să mai tragă aer în piept. Să vadă de unde vin și încotro se îndreaptă, să se observe, fără să se judece. Este necesar să facem loc lui Dumnezeu în viața noastră. Prin harul lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem fiecare. Așa că este nevoie să chemăm pe Doamne în ceea ce suntem fiecare. Nu avem nevoie de haine de gală, de sărbători, de lucruri amețitoare pentru a ne întâlni cu Hristos. Să iertăm, să iubim și să mulțumim pentru orice problemă! Rușinea și critica nu schimbă pe nimeni, lumea are nevoie de dragoste.
- Ce îi spuneți Bunului Dumnezeu atunci când vorbiți cu EL?
- Îi mulțumesc pentru toate pe care le știu și nu le știu şi pentru tot ce mi se va mai îngădui să cunosc şi să bucur. Nu îi cer nimic pentru că știe El de ceea ce am nevoie, nu trebuie să-L învăț eu ce și cum. Mă las dansat pe melodia vieții. Doamne, fie voia Ta! Îți mulțumesc, Doamne, că Te-ai gândit să fiu și eu! Când privești spre Hristos se găsesc soluții în orice.
- Vă mulțumesc, Preacuvioase Părinte!
- Mulțumesc pentru dragoste și vă doresc multă bucurie!
(Cf. Magda Câmpeanu - http://www.frumusete-fara-limite.ro/2014/09/ieromonahul-hrisostom-filipescu-multumesc-doamne-ca-te-ai-gandit-sa-fiu-si-eu/).
În loc de concluzie – un cuvânt al Prărintelui Hrisostom Filipescu despre “Uşile şi ferestrele din coridorul vieţii noastre”
De când ne naştem, plecăm în căutarea Iubirii
Uneori o gustăm bine, alteori ne fac alţii pofta de ea. Înţelepţi sau nu încă, dorim prin tot ce ne stă în putinţă să nu mai provocăm durere. Multe din mâhnirile noastre esenţiale vin din imposibilitatea sau neştiinţa de a închide uşi; uşi ale trecutului. Înăuntrul nostru este mereu curent. Ba uşa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uşi, sute de geamuri, în funcţie de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Uşile marilor noastre iubiri, uşile marilor dezamăgiri, uşile rănilor, uşile răutăţilor, uşile mândriei, ușile…uşile… Ferestrele curiozităţii, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinţei, ferestrele…
Nu închidem uşile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiţi sau cu lecţia de viaţă învăţată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Adeseori ne domină ceea ce simţim, nu ceea ce gândim. Ne întoarcem în trecut pentru a-l înţelege, pentru a-l bandaja cu iertare, binecuvântare şi iubire şi pentru a-l tămădui cu Iisus Hristos Euharistic. Dacă nu învăţăm să închidem uşile trecutului, nu vom vedea cealaltă uşă ce ni se deschide îmbietor în faţă şi ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranţa că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea…
Dacă n-aş fi fost acolo, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi dorit, dacă n-aş fi fost orbit, dacă aş fi înţeles de ce, dacă aş fi avut răbdare, dacă… şi tot aşa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oţeti, ofili. Ţinem uşile şi ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple şi ne vine greu să credem că timpul nu se opreşte în loc.
Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli
Chiar dacă au fost momente în care am cugetat, fără a acţiona evident, nădejdea şi rugăciunea sunt telefonul cu care îl ţinem pe Doamne atent. Ieri eram inteligent aşa că am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt înţelept aşa că mă schimb pe mine!
În viaţă, dacă îţi arăţi durerile, poţi fi considerat slab. Dacă le ascunzi, poţi fi considerat insensibil… Aşa că cel mai bine este să trăieşti suferinţele cu şi în Iisus Hristos, iubind pe ceilalţi mai mult decât te iubeşti pe tine. Iubirea este cheia cu care întoarcem ceasornicul vieţii. Orice nu este iubire este putere a întunericului. Suntem pe pământ ca să învăţăm să iubim. Odată ce învăţăm să iubim, murim. Dumnezeu ne ia la El ca să-L iubim de Dânsul în chip desăvârşit. Dumirit sau nu, sufletul va face lumină în minte mai devreme sau mai târziu. Altruismul, aerul fiinţei ontologice ne subliniază în cursul de la şcoala vieţii că esenţa rămâne aceeaşi; dragostea care niciodată nu cade!
Important nu este ce ai făcut, simţit sau gândit în viaţă, ci ceea ce vrei să faci de acum înainte, după ce ai învăţat să fii mai bun, mai plin, mai duios, mai delicat, mai luminos, mai împăcat, mai mulţumit de tine şi de cei din jur. Nu ziua de ieri ne face să fim cine suntem, deşi ar părea, ci în pofida tuturor evidenţelor, ce ne defineşte este astăzi şi mâine, starea de prezenţă continuă.
Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei… Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul… Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur!
Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor!
Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu este adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău. Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir! (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu - Uşile şi ferestrele din coridorul vieţii noastre - http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/pr-hrisostom-filipescu-usile-si-ferestrele-din-coridorul-vietii-noastre/).
În loc de închere sau epilog – un alt (ultim) cuvânt al Părintelui Hrisostom Filipescu despre “Crucea, chipul în care Iisus Hristos îşi îmbrăţişează în Iubire creaţia”
Crucea ne însoţeşte în toată viaţa noastră, de la botez până la mormânt, când ne odihnim întru nădejdea Învierii sub umbra crucii. Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului. Pentru cineva, crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut foarte sărac şi necăjit ori a căzut într-o boală incurabilă pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este lipsa de dragostea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi de singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi.
Crucea este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi şi de invidie. Avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune, căci nimeni nu se poate mântui fără osteneală. Cu toţii avem o Cruce de purtat. În faţa Crucii lui Iisus Hristos, putem alege.
Să luăm Crucea. Este greu, atât de greu, încât este posibil să cădem de mii de ori pe acest drum al crucii. Să fim zdrobiţi de greutatea ei, mai ales că nu lipsesc cei ce ne biciuiesc pe drum, ne ocărăsc şi îşi scuipă ura adunată în inimă asupra noastră, numai pentru că am ales să Îi urmăm Domnului Iisus Hristos. Dar fie şi căzând de mii de ori, Domnul va fi acolo să ne ajute. Esenţialul în aceste clipe este să strângem Crucea şi mai tare în braţe, să nu îi dăm drumul, să ne legăm prin ea de Iisus Hristos. Să nu cedăm, orice ar fi!
O altă variantă ar fi să cârtim împotriva Crucii. Crucea, când cârteşti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabilă, chin, iad. Dar nici în acest caz nu suntem lipsiţi de nădejdea mântuirii. Domnul aşteaptă, cu drag, cu dor, cu îndelungă răbdare ca acesta să renunţe la egoism, să renunţe la gândul că ar putea să mai taie din greutatea Crucii, să nu fie nevoit să se jertfească întreg.
Iar ultima variantă ar fi să trădăm Crucea. Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne îndulcim cu vorba poporului lasă, că merge şi aşa!. La Iisus Hristos nu se merge cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, marele teolog şi dogmatist român, spune că cel mai frumos şi convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea Domnului Hristos de pe Cruce. Crucea ne învaţă că din orice cădere există şi ridicare, totul depinde de noi! (Cf. Ieromonah Hrisostom Filipescu - Crucea, chipul în care Hristos îşi îmbrăţişează în Iubire creaţia - http://ziarullumina.ro/opinii/crucea-chipul-care-hristos-isi-imbratiseaza-iubire-creatia).
Material întocmit şi realizat de Stelian Gomboş
http://www.crestinortodox.ro/religie/parintele-hrisostom-filipescu-148298.html
