Tot prin satelitul “Doamne”. Nu te poti pazi [prin puterile tale]. Si spun asta: tot ce este porunca a lui Dumnezeu, cand ti se pare ca este teribil de greu: cum o s-ajung eu vreodata la lucrurile astea? Ce-am spus şi altor tineri vă spun şi vouă astazi: nu este greu deloc, este… cu neputinţă! Firea ta când se simte deznădăjduită că … voi putea eu vreodata să ajung la asta, firea îţi mărturiseşte că nu face parte din mine, nu face parte din firea noastră biologică. Doamne, ajutautinţă. Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, în cele cu putinţă facem şi noi. Nu Dumnezeu învârte la mămăliga ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri?
Dumnezeu să te ajute şi faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima ta spune: Doamne, uite ce este în mine! Şi cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri:dar de ce este pacatos gandul asta?, întreabă-L pe Domnul, leagă şi dezleagă în Duh.Vrei să ştii cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează!
Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci – cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă – nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: “Doamne! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!” Cum zice şi Hristos: “Precum am zis evreilor vă zic şi vouă: unde merg Eu voi nu puteţi să mergeţi, dar veţi veni mai pe urmă”. Când mai pe urmă? După Pogorârea Duhului Sfânt. Acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră care mi-ai pus întrebarea şi tuturor! Contactaţi satelitul “Doamne”!
Selecţii din vol. “Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine?”, Editura Mitropoliei Sibiului, 2003, o autobiografie lărgită expusă de Părintele Teofil într-o suită de convorbiri inedite cu Mitropolitul Antonie Plămădeală
Aş putea spune că în lumea aceasta m-am trezit între două realităţi. Cea de acasă şi cea de la biserică.
(…) La biserică mergeam şi când nu înţelegeam că se spune ceva cu noimă. Mi se părea că se scot numai nişte sunete. Deci, nu înţelegeam nimic. (…)
Încet, încet mi-am dat seama că se spun nişte lucruri cu înţeles şi am început să reţin, să memorez cele spuse în biserică (…).
În jocurile mele de copil, au intrat jocuri de-a slujba. Făceam slujbă. Ziceam şi eu ce auzeam în biserică: „Pace tuturor”, „Domnului să ne rugăm”.
Şi aşa au trecut ani după ani, am mers mai departe la Timişoara, la şcoală, la liceu. M-am gândit să fac teologia când eram în clasa a IX-a (…). Era într-o vreme în care teologia era privită rău mai ales de profesorii care n-aveau concepţii spirituale. Era privită ca o şcoală care n-are nici un rost. (…) Un profesor cu care mă aveam destul de bine, aflând că merg la teologie a zis: „Ce mă, eşti nebun?” Ştiu că un profesor de ştiinţe naturale m-a întrebat ce fac după ce termin. I-am spus că merg la teologie şi a zis: „Ce să faci cu teologia în epoca asta comunistă?”
In 1947, vara lui 1947, când m-am întors de la Timişoara acasă, am trecut prin Sibiu să mă interesez şi de posibilitatea de a face teologia. Când eram în clasa a Vl-a de liceu, cum ar fi acum a X-a, eu mai aveam două clase de făcut. Dar am vrut totuşi să mă asigur cu ceva, să mă interesez. Au venit şi tata cu fratele meu la Sibiu. Eu aveam atunci în 1947, 18 ani şi fratele meu avea 14 ani. Şi ne-am dus să cer audienţă la mitropolitul Nicolae Bălan. Mitropolitul era într-o şedinţă. Când a ieşit mitropolitul de la şedinţă —tata s-a dus prin oraş, şi eu am rămas numai cu fratele meu acolo sub poartă —, ne-a văzut.
A crezut că suntem după ajutoare. A zis: „N-am ce să vă dau, duceţi-vă şi munciţi”.
(…) Am vorbit cu părintele secretar să mă înscrie pentru audienţă. (…) A fost de acord să ajung şi am ajuns. De fapt, atunci mitropolitul era prins cu nişte lucruri. (… ) Şi aşa, în iureşul ăsta s-a întâlnit cu mine şi m-a întrebat ce vreau. Şi eu în loc să-i spun că vreau să fac teologia, i-am spus că vreau să mă fac preot.
Am făcut cum zicea tata, că o femeie de la noi şi-a cumpărat cizme noi, şi-a trecut încălţată cu cizmele prin faţa unor oameni care stăteau la poartă, şi în loc să zică: „bună odihnă, oameni buni”, ea a zis: „cizme nouă, oameni buni!”
Deci eu trebuia să zic că vreau să fac teologia şi poate mă întreba mitropolitul de ce, dar eu i-am zis că vreau să mă fac preot. Adică gândul meu principal care trebuia să fie secundar, mi l-am expus pentru că nu se putea în împrejurarea aceea să nu spun ce gândeam în principal. Şi mitropolitul a zis: nu se poate.
(…) Convorbirea a fost foarte scurtă. Părintele secretar mi-a spus că trebuie să fii integru ca să fii preot, că aşa zice Sf. Ap. Pavel, şi eu i-am spus că Sf. Ap. Pavel zice că: „întreg la minte” (epistola întâi către Timotei), acolo unde sunt condiţiile pentru preoţie. „Să ştiţi că la minte sunt destul de bun”. Terminasem clasa a X-a cu o medie mare şi eram primul din clasă. Aşa că într-un fel mă susţinea şi situaţia ca atare.
După aceea am plecat, am ştiut că nu se poate. Totuşi n-am avut eu siguranţa că n-o să se poată. Tot voiam să mai fac teologia, chiar dacă nu se poate să fiu preot. Până la urmă cel puţin am teologia.
(…) Părintele Bodogae a venit în satul nostru la cumetri. A slujit şi la biserică de Anul Nou şi, eu mi-am exprimat dorinţa să-i vorbesc. Părintele Bodogae a fost de acord. Ne-am dat întâlnire la cumetrii lui acolo, în ziua următoare, după masă. M-am dus acolo, i-am spus care-i situaţia. Că vreau să fac teologia, că aş vrea să mă fac preot, că mitropolitul mi-a spus că nu se poate, şi părintele Bodogae a zis: „Lasă că vorbesc eu cu Înalt Prea Sfinţitul”.
(…) dădusem prima sesiune şi a rămas a doua sesiune în toamnă, apoi să-mi iau bacalaureatul (…). L-am căutat pe părintele Bodogae şi părintele a zis: „Dragă, eu am vorbit cu Înalt Prea Sfinţitul dar, acum nu pot să te însoţesc, în audienţă, pentru că s-a deschis aici o expoziţie în legătură cu revoluţia din 1848. Sunt 100 de ani de la revoluţie. Răspund de această expoziţie şi nu pot să plec de aici. Dar îl rog pe părintele Mladin”. Şi ne-am dus împreună la părintele Mladin care locuia tot acolo, în curtea Teologiei şi i-a spus: „Uite, te rog să-l duci pe băiatul acesta la Înalt Prea Sfinţitul în audienţă”.
Şi mitropolitul Nicolae Mladin, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Mladin de atunci, mi-a făcut o impresie foarte bună, pentru că n-a avut nici o ezitare. A zis: „Da, merg”. Mai erau până la audienţă vreo două ore. Şi-atunci m-a luat la el în chilie, am stat de vorbă de una, de alta. Mi-aduc aminte că avea o carte groasă pe masă. L-am întrebat ce este. Mi-a spus că e o carte în limba germană. Nu mi-a spus ce titlu are, dar mi-a spus ce temă e dezvoltată în carte, anume: „omul este fiinţa care poate zice nu”. Aş putea zice că mi-am început teologia cu această afirmaţie: „Omul este fiinţa care poate zice nu”.
Şi într-adevăr m-am întâlnit de multe ori cu situaţia aceasta, cu oameni care au zis „nu”, când am vrut eu să zică „da”.
La vremea audienţelor ne-am dus. Mitropolitul mi-a spus că a citit o carte: „Orbi celebri”. O carte în limba germană pe care mi-a recomandat-o şi mie.
Şi spuse mitropolitul că-mi dă aprobarea să fac teologia dar, „preot n-o să te poţi face”. Am acceptat să fac teologia fără să mă fac preot.
(…) Şi am început şcoala. A mers bine.
Să mai spun ceva frumos. Când am ieşit de la Mitropolitul Nicolae Bălan, în curtea Teologiei ne-am întâlnit cu episcopul-vicar de atunci, episcopul Teodor Scorobeţ. A fost preot de mir, a fost prin America, i-a murit soţia şi a ajuns episcop-vicar. Un om tare cumsecade, cald la suflet, liniştit. Parcă ar fi fost frate cu părintele Serafim. M-a prezentat Părintele Mladin, Prea Sfinţitului Teodor şi i-a spus că vreau să fac teologia şi că sunt fără vedere. Şi atunci episcopul Teodor a zis: „Dă Dumnezeu alte daruri!”. Aşa mult mi-a plăcut întâmpinarea aceasta: „Dă Dumnezeu alte daruri!”
Părintele Prof. Dr. Nicolae Neaga era rector şi, când m-am întâlnit cu el, a zis: „Eu mă bucur. Hristos nu refuză pe nimeni. Iară mi-a plăcut extraordinar de mult. Şi, mai reţin un cuvânt al mitropolitului Nicolae Bălan. Când m-am dus prima dată la el, mi-a spus: „Să ai lumină în suflet”. Deci sunt trei cuvinte, să zicem aşa, trei ziceri, pe care le-am auzit când a fost vorba de teologie.
De la Mitropolitul Nicolae Bălan: „Să ai lumină în suflet”. Cred că a fost o binecuvântare. El, când mergea cineva la el, când se întâlnea cu cineva, totdeauna aşa-l întâmpina: „Să fii binecuvântat”. Deci a fost o binecuvântare, o prelungire a întâmpinării acesteia: „Să fii binecuvântat”. „Să ai lumină în suflet”. Sunt nişte lucruri care pentru mine au însemnat un prilej de bucurie. „Dă Dumnezeu alte daruri”. „Şi, eu mă bucur”. „Hristos nu refuză pe nimeni”.
Am făcut teologia şi în timpul teologiei, mă gândeam eu că totuşi aş putea să fiu până la urmă preot dar, am renunţat şi în orice caz n-am făcut niciodată nici un fel de aluzie la această posibilitate, pentru că mi-a spus mitropolitul că n-o să pot să fiu preot.
(…) Au trecut anii, am terminat Teologia. Am venit la Mănăstire şi, când am venit la Mănăstire şi m-am făcut călugăr, mi-am zis în gând: „Acum poate fi odihnit mitropolitul că eu nu mai pot cere nimic. Pot să primesc orice, dar nu pot cere nimic. Sunt subordonat mai marilor mei. Va vrea Mănăstirea ceva cu mine şi se va putea, bine, dar eu din partea mea nu pot face nimic altceva, decât să fiu un simplu călugăr încadrat în obştea mănăstirii”.
In 1955 a murit mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească. El m-a făcut călugăr în 1953.
(…) Şi a venit mitropolitul Nicolae Colan, care a fost episcop la Cluj. A sosit la Sibiu în iunie 1957. Şi venind la Sibiu, vizitând şi mănăstirea Sâmbăta, m-a cunoscut şi pe mine. Ii plăcea cum predic. Mă mai prezenta la unii, la alţii când venea cu cineva de la Cluj, sau de undeva, care-l căuta. A fost şi cu Lucian Blaga aici şi era cumva bucuros de prezenţa mea. Şi-a trecut vremea şi în 1959 au venit necazurile acelea că au trebuit să plece unii din Mănăstire. Tare m-am necăjit eu atunci. Şi m-am necăjit că am avut impresia că nu se bagă nimeni pentru ei, pentru cei care trebuie să plece, că lasă să plece, că aşa-i dispoziţia departamentului (…).
Au trecut lunile care ne-au despărţit de luna august înainte de Sf. Mărie, a venit mitropolitul în chiliile noastre, a venit şi la mine. Eu aveam pe masă deschisă o carte în care am copiat din Filocalie, scrierea Sf. Marcu Ascetul despre botez. Şi mitropolitul a zis să-i citesc din cartea deschisă şi i-am citit. Zice: „Vrei să te fac diacon de Sf. Mărie?” Eu nu m-am gândit niciodată că va trebui să răspund la întrebarea aceasta. Mi-a venit atunci în gând şi-am răspuns aşa: „Dacă ar zice cineva să cer, n-aş cere, dar dacă mi se oferă, primesc”. „Da, dar şi cel care îi chemat îi bine să vrea”, a zis mitropolitul. Şi atunci mi-am adus aminte un caz din Pateric şi-am zis: „Fiţi sigur că n-o să fac cum a făcut un părinte din Pateric, despre care se spune că cei din jurul lui au vrut să-l facă preot, şi el n-a vrut, şi s-a dus şi s-a ascuns, şi cei care totuşi ţineau să-l facă preot, s-au dus să-l caute. Şi au avut şi un măgar cu ei şi între timp şi-au pierdut măgarul. Nu mai căutau pe candidatul la preoţie, ci căutau măgarul. Măgarul s-a ascuns în buruieni unde era şi candidatul pentru preoţie. L-au găsit, au vrut să-l lege şi să-l ducă cu sila, dar el a zis: «Nu mă mai legaţi, că acum am cunoscut că-i voia lui Dumnezeu. Mă duc singur». Şi s-a dus şi s-a făcut preot”.
Atunci mitropolitul a zis: „Pregăteşte-te că de Sf. Mărie te fac diacon”. Era joi, înainte de Sf. Mărie. Mă gândeam eu: „ce ştii ce se mai întâmplă până luni!”
Părintele Dinu, care era şi el acolo de faţă şi care era stareţul mănăstirii, a zis: „Dar nici nu-i pregătit, n-are liturghier”, şi mitropolitul a zis: „A, lasă că astea se fac ele toate”. N-a mai avut ce zice, s-au retras. Când s-au retras din chilia mea, eu am închis uşa încet ca să aud ce zic. Mitropolitul, Dumnezeu să-l odihnească, iar a zis un cuvânt, care mi-a rămas, mi s-a aşezat la inimă cu bucurie, anume: „Un om fără lumină, dar luminat”. Cred că pe asta s-a bazat dorinţa lui de a mă face diacon, de a mă face preot. Pentru că el atunci mi-a spus: „Nu te ţin mult diacon şi te fac preot. O să fii duhovnic. Şi o să fii concelebrant”. Niciodată n-am uitat lucrul acesta. Chiar dacă am slujit şi de unul singur o sfeştanie sau un parastas, ca să zicem, dar altfel, am ştiut că trebuie să fiu concelebrant. Niciodată n-am uitat lucrul acesta.
(…) a venit părintele Serafim după ce s-a despărţit de mitropolitul Colan şi zice: „îmi pare bine; o să fie fain şi o să fie bine”. Şi, zic eu: „Părinte, dar cum a zis părintele Dinu, să ştiţi că nu sunt pregătit”. Şi atunci părintele Serafim – aveam un liturghier pe masă, nu ştiu prin ce împrejurare a ajuns la mine pe masă, – şi părintele deschide liturghierul, citeşte după “intrarea cea mare” şi spune ce zice preotul către diacon: „Pomeneşte-mă frate şi împreună-slujitorule”. Şi diaconul zice: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Adică, roagă-te pentru mine, părinte. Preotul zice: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Prea înalt să te umbrească”. Diaconul răspunde: „Acelaşi Duh să lucreze cu noi în toate zilele vieţii noastre, pomeneşte-mă părinte”. Şi preotul zice: „Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Aşa mi s-au pus la inimă cu bucurie cuvintele acestea. Tot timpul, 23 de ani am fost diacon, şi mai ales când slujeam cu părintele Serafim, era ceva extraordinar. Când zicea Părintele: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Prea înalt să te umbrească”, eu răspundeam: „Acelaşi Duh să lucreze cu noi, în toate zilele vieţii noastre”.
Am trăit bucuria aceasta de-a lungul multor ani, cu părintele Serafim. Şi-au trecut anii, a murit mitropolitul Colan în 1967. Pe mine m-a hirotonit în 1960 şi în acelaşi an, toamna, s-a îmbolnăvit. A fost bolnav până in 1961, primăvara. Vara, prin iulie, a venit aici cu gândul să stea vreo lună de zile şi mă gândeam că de Sf. Maria mă va putea hirotoni preot, deci să-şi împlinească gândul. La scurtă vreme a trebuit să plece la Sibiu. I-a făcut o operaţie şi şi-a pierdut graiul. Deci, el n-a mai putut sluji şi n-a mai slujit. Nici pe altul nu l-a delegat să mă hirotonească preot. Poate că voia să facă el lucrul acesta. Şi voia să-l facă el, pentru că era pe răspunderea lui, cumva…
(…) a murit mitropolitul Nicolae Colan, şi a venit mitropolitul Nicolae Mladin. Cu mitropolitul Mladin tare bine m-am avut. De când a mers cu mine la mitropolitul Bălan, am văzut cât îi el de binevoitor faţă de mine (…).
Şi, după ce a ajuns profesorul Nicolae Mladin mitropolit, după vreo câteva săptămâni, a ajuns aici la noi la mănăstire. Era prima lui vizită ca mitropolit… Eu am zis: „Doamne, eu pe omul acesta nu-l pot cinsti ca mitropolit mai mult decât l-am cinstit până acum pentru că mi-am dat de la început toată puterea cinstitoare”. Şi mă întrebă mitropolitul: „Ce-ai zice să te fac preot?” Eram într-o situaţie în care aş fi putut răspunde: „Da, cum doriţi”. Numai că, mă gândeam eu aşa, că e mitropolit de curând, că n-ar fi cazul să facă un act de autoritate de la început, ci să mai lase să treacă timpul. Bineînţeles că nu i-am putut spune aşa ceva. Dar am zis: „Să ştiţi că eu mă simt foarte bine diacon, îmi place diacon, mi-e drag să fiu diacon. Nu mă gândesc că ar trebui să fiu altceva”. Dar, a zis el: „Să ştii că oamenii aşteaptă de la tine şi ai putea să-i ajuţi mai bine dacă ai fi preot”. Eu însă am zis: „Lăsaţi că-i bine aşa”.
Şi a rămas aşa. El n-a mai zis niciodată nimic…
(…) dacă binevoieşte Dumnezeu să se întâmple un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Deci, n-a mai ajutat zidirea să se împlinească.
Au trecut anii. Mitropolitul a ajuns cum a ajuns, şi aţi venit Înalt Prea Sfinţia Voastră (IPS Antonie Plămădeală). Aţi venit aici la Sibiu în 1982, în 7 februarie aţi fost înscăunat şi în 13 mai 1983 m-aţi hirotonit preot.
A fost o situaţie care s-a întâmplat după 30 de ani de când am intrat în mănăstire. Nu s-a gândit nimeni la asta bineînţeles. Lucrurile au mers de la sine. Şapte ani am fost monah simplu, 23 de ani am fost diacon şi acum, anul acesta (2003), cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi 20 de ani de preoţie. În 1986 am fost făcut protosinghel. În 1988 am fost hirotesit Arhimandrit şi asta-i tot.
https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/05/13/istoria-hirotoniei-mele/
"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte."
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
Ar fi o mare scăpare să nu-l pomenim printre Sfinţii Mănăstirii Vatopedi, care au trăit aici, dar cărora pronia dumnezeiască le-a condus paşii înapoi în patriile lor, pentru a lumina cu lumina sfântă poporul ce i-a ales drept îndrumători duhovniceşti. Vom vorbi acum, aşadar, despre unul dintre aceşti sfinţi, care a fost canonizat de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a rânduit în ceata sfinţilor pe Cuviosul Gheorghe de la Cernica în octombrie 2005, stabilind ca dată de prăznuire ziua de 3 decembrie, dată la care s-a făcut şi canonizarea oficială a Sfântului.
Sfântul Gheorghe s-a născut în anul 1730 în târgul Săliştea Sibiului din Transilvania. De când era copil a dorit să devină monah în Sfântul Munte. Tânăr şi sărac fiind, nu ar fi putut ajunge în Sfântul Munte dacă Maica Domnului, căutând la curăţenia inimii sale şi la râvna sa sfântă, nu s-ar fi grăbit să-l ajute. A plecat din locul său de baştină din pricina prigoanei din partea uniţilor, ajungând la Bucureşti. Acolo a întâlnit un mitropolit grec, pe numele său Roşca, venit cu treburi în Ţara Românească, şi l-a urmat până la Constantinopol. A rămas alături de el, petrecând trei ani în ascultarea faţă de acest ierarh. Înaintat în vârstă, mitropolitul a dorit să se retragă să se liniştească, luându-l cu sine şi pe ucenicul său. Au mers, deci în Sfântul Munte, stabilindu-se la Sfânta Mănăstire Vatopedi. Acolo, mitropolitul l-a tuns rasofor, mai târziu l-a hirotonit diacon, iar după puțină vreme acela a adormit întru Domnul.
Căutând un alt părinte duhovnicesc, Sfântul a mers la egumenul Paisie [Velicikovski], care în acea vreme se nevoia în Schitul Proorocului Ilie din Sfântul Munte. Din pricina creșterii numărului de monahi, pe care Schitul Proorocului Ilie nu-i mai încăpea, egumenul împreună cu întreaga obște au hotărât să meargă către țările române, în părțile Neamțului. Sfântul Gheorghe l-a urmat, însă, după puțină vreme, l-a cuprins dorința de a se întoarce în Sfântul Munte. În drum spre Athos, s-a oprit la București la un vechi prieten al său, ieromonahul Macarie, ucenic şi acesta al Sfântului Paisie. Acesta l-a prezentat Mitropolitului Grigorie II al Ungrovlahiei, care l-a rugat să rămână în orice mănăstire ar dori. Sfântul s-a împotrivit, căci nu se simțea vrednic de o asemenea lucrare, însă mitropolitul, dorind să-l silească să rămână, i-a interzis să se întoarcă în Sfântul Munte. Întristat, cuviosul i-a cerut o amânare de câteva zile, înainte de a-i da un răspuns.
A început să postească şi să se roage cu lacrimi la Maica Domnului şi la Sfântul Ierarh Nicolae. Apoi, din pricina postului aspru şi a efortului, a căzut în somn. I s-a arătat, atunci, Sfântul Nicolae şi i-a umplut inima de bucurie duhovnicească, spunându-i să rămână pentru a curăța locul de fiare sălbatice. A doua zi, Cuviosul l-a întrebat pe părintele Macarie dacă există undeva vreun schit închinat Sfântului Nicolae. Acesta şi-a amintit, în cele din urmă, de schitul de la Cernica.
Schitul era ridicat pe o insuliță aflată pe un lac din apropierea Bucureștiului. Acest loc era complet pustiu şi plin de fiare sălbatice. Au mers împreună să vadă acea aşezare. Au găsit, în cele din urmă, un bătrân care cunoştea cărarea. Au trecut un râu şi au ajuns la o biserică în ruină. Intrând în Sfântul altar, au văzut în faţa lor un şarpe înspăimântător, căruia Sfântul i-a spus liniștit: „Dragul meu, până acum ai locuit tu aici, Acum pleacă din acest loc, ca să locuim noi”. Șarpele a plecat îndată, iar oamenii povesteau că nu l-au mai văzut prin acele locuri.
Cuviosul Gheorghe s-a stabilit la Cernica în anul 1781, împreună cu doi ucenici ai săi. Au trecut prin multe greutăţi, căci la început a trebuit să curețe locul. După aproape doi ani, se strânsese o obşte ce număra șaisprezece fraţi. După alţi trei ani, obştea număra 33 de fraţi, care ridicaseră, deja, chilii şi un arhondaric. Când numărul fraţilor a ajuns la 130, li s-a dat şi Mănăstirea Căldărușani, iar Sfântul a trimis o parte dintre părinți acolo.
În anul 1806, găsindu-se la Căldăruşani şi cunoscând dinainte că i se apropie sfârşitul, a adunat obştea, cerând iertare de la toţi şi iertându-i pe toţi, rostind şi cuvinte de folos. A plecat, apoi, la Cernica, unde s-a îmbolnăvit mai grav, adormind în Domnul în ziua de 3 decembrie a anului 1806, într-o duminică.
Prin rugăciunea şi puterea exemplului său personal, Sfântul Gheorghe a reînsuflețit viața mănăstirească din Muntenia, după tradiția paisiană athonită. Înainte de venirea cuviosului, dispăruseră aproape cu totul din acel loc obștile mănăstirești. S-a făcut iubit de toţi pentru simplitatea şi dragostea ce-o arăta tuturor, pentru dulceața cuvântului, care putea scoate lacrimi chiar şi din cea mai împietrită inimă.
http://www.pemptousia.ro/2014/12/cuvant-de-lauda-la-cuviosul-gheorghe-de-la-cernica/
Plecând de la Chilia Bunei Vestiri, cei trei au căutat un loc cât mai retras şi cât mai propice nevoinţei tăcerii întru cunoştinţă. Astfel, au ales Schitul Sfântului Vasile. Acesta era format din numai 8 colibe, locuite de călugări isihaşti, care, spre deosebire de cei de la Buna Vestire, vieţuiau de parcă nu ar fi fost acolo, trăind la o oarecare depărtare unii de alţii. Pentru că nu au găsit chilii libere, au fost nevoiţi să îşi zidească singuri chilii, cu foarte multă greutate (datorită în primul rând lipsei apei). Mica lor biserică au închinat-o Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Au plecat de la Katounakia luând cu sine doar strictul necesar, câteva haine şi puţinele cărţi ce le aveau.
Bisericuța Înaintemergătorului Ioan de la Schitul Sfântului Vasilie, construită de Cuviosul Iosif Isihastul
Bătrânul Efrem a găsit aici odihnă, eliberat fiind de povara rucodeliei, însă, la scurt timp, din cauza vârstei, dar mai ales a condiţiilor precare de trai şi a vieţuirii aspre, a trecut la cele veşnice (+1929), împlinindu-se astfel proorocia făcută de Stareţul Daniil Katunakiotul. Şi tot lui dându-i ascultare, după moartea Stareţului Efrem, tânărul monah Iosif devine stareţ la vârsta de 32 de ani (neîmpliniţi), continuând astfel tradiţia athonită care spune că trebuie să îngropi stareţ, ca să ajungi stareţ, moştenind, pentru ascultarea şi smerenia arătată faţă de cei doi bătrâni monahi, harismele şi binecuvântarea acestora (mai ales pe cel al povăţuirii).
Chiliile Bisericuței Cinstitului Înaintemergător
Odată cu mutarea la Sfântul Vasile îl vor cunoaşte pe ieroschimonahul Daniil (+1929)[1] de la Chilia Sfântului Petru Atonitul (aproape de locul numit Ape Reci), aflată pe moşia Marii Lavre. Acesta a fost cel care le-a influenţat decisiv modul de vieţuire duhovnicească.
Ieroschimonahul Daniil era considerat de cei doi drept mai minunat decât toţi şi următor al Marelui Arsenie. Stareţul Iosif îl descria astfel: Iubitor de tăcere, izolat de toţi ceilalţi, slujitor permanent. Şaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare săvârşea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârşindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Liturghie săvârşită de el ţinea trei ore şi jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe, încât uda pământul acolo unde stătea. De aceea nu voia ca vreun străin să fie de faţă când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu-i vedea lucrarea. Pe mine m-a primit după multe rugăminţi. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos în miez de noapte cam trei ore pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoşătoare şi dumnezeiești lucrări. Îmi spunea un cuvânt, două de învăţătură, ieşind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat şi nu se mai arăta toată ziua. Întreaga lui viaţă a avut rugăciunea minţii şi priveghere de toată noaptea. De la el am luat şi eu această rânduială şi am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea era la Sfânta Liturghie ca un fulg. Şi până nu uda cu lacrimi locul unde slujea, nu încheia.
Din cauza izolării şi a programului său strict, mulţi îl considerau înşelat, dar a acceptat dorinţa celor doi de a fi primiţi la Sfânta Liturghie şi de a primi sfaturi legate de viaţa isihastă. Aceste sfaturi erau întotdeauna rare, scurte şi la obiect, fiindcă, aşa cum le reamintea adesea: Sfânta Singlitichia mărturisea că opaiţul luminează, dar are buzele arse.
Nu s-au folosit doar de prezenţa şi învăţăturile pline de har ale acestui binecuvântat nevoitor, ci au luat rânduiala de viaţă personală a acestuia (a privegherii de toată noaptea şi cea legată de hrana zilnică), pe care au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor lor, şi, prin aceştia, la multe obşti monahale, atât din Sfântul Munte, cât şi în Grecia şi mai târziu în America.
Trebuie menţionat faptul că deşi tânărul pustnic trăia în ascultare de duhovnic (ieromonahul Daniil, n.n.), se ruga, plângea şi se nevoia, cu toate acestea războiul nu contenea. Intrase în etapa caracterizată drept cuptorul dumnezeieştii părăsiri (adică părăsirea de către harul Duhului Sfânt a nevoitorului pentru o anumită perioadă de timp, cu scop pedagogic). Este perioada cea mai greu de suportat, lucru dovedit şi de cuvintele Cuviosului Iosif: dacă este să aflaţi Harul şi apoi să-l pierdeţi, atunci mai bine să vă rugaţi nu pentru dobândirea Harului, ci a experienţei, fiindcă omul, de unul singur, nu poate să sufere părăsirea de către acesta.
Lupta aceasta a fost cu adevărat înfricoşătoare. Nu doar că era un război aproape continuu, dar acesta lua de multe ori aspectul unei lupte faţă către faţă, corp la corp: „În fiecare noapte cete întregi de demoni, cu ciomege, cu securi şi cu orice altceva ar fi putut provoca vătămare, m-au supus la torturi groaznice, opt ani la rând. Unul mă apucă de barba mea micuţă pe atunci, altul de păr, altul de picioare, de mâini – toate relele şi chinurile posibile. Toţi strigau ca ieşiţi din minţi: «Strângeţi-l de gât, omorâţi-l!».
Sfântul Antonie cel Mare bătut de demoni, Stefano di Giovanni (Sassetta), 1430-1432
Şi continuă, într-un alt loc, spunând că aceştia veneau cu săbii, topoare, securi, lopeţi. «Pe el cu toţii!», strigau. Ce păţeam… «Ajută-mă, Maica Domnului!», strigam. Prindeam pe unul dintre ei şi îi loveam cât puteam pe ceilalţi. Îmi rupeam mâinile de pereţi. Cuviosul reuşea să-i alunge cu desăvârşire numai cu numele lui Hristos şi al Maicii Domnului.
Sfântul Antonie cel Mare ciomăgit de draci, detaliu de icoană bizantină
Un lucru deosebit de important de subliniat este faptul că doar trecut prin focul ispitelor, Cuviosul Iosif cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. De aceea, le spunea mai târziu ucenicilor săi: mai întâi beam întristarea cu butoiul şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa.
Pentru a curma suferinţa provocată de diavoli prin lupta gândurilor şi a patimilor (în special cea a desfrânării, deşi nu cunoscuse niciodată pofta trupească), născocea tot felul de nevoinţe, pentru a reuşi să-şi strunească mintea şi a potoli pornirile trupeşti: nu dormeam culcat, ci în picioare, rezemat într-un colţ sau şezând pe scăunel. Mă băteam pe mine însumi de două-trei ori pe zi, oftând şi plângând, încât după astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi, mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere şi alte nevoinţe, devenisem ca un cadavru. Acest fapt, oricât de înfricoşător ar suna, nu este un caz unic în scrierile ascetice. Patericele şi Scara Sfântului Ioan Sinaitul sunt pline de astfel de nevoinţe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfântului Duh, nu este pedepsit, ci este supus minţii stăpânitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigător de trup, ci de patimi.
Trebuie subliniat faptul că, pe tot parcursul acestei perioade de mari lupte duhovniceşti, tânărul Iosif avea darul/harul rugăciunii neîncetate în inimă. Deci dobândirea rugăciunii nu presupune nepătimirea nevoitorului, ci constituie doar o armă în lupta cu „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31). Însăşi păstrarea rugăciunii curate şi neîncetate, precum şi sporirea în ea, presupune un efort deosebit: în timpul rugăciunii nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor.
Notă:
[1] Ucenicii Stareţului Iosif regretau lipsa detaliilor legate de acest minunat nevoitor, cu un rol atât de important (chiar decisiv) în modul de vieţuire al Cuviosului, cu toate că l-a cunoscut doar pentru o scurtă perioadă de timp, mai exact un an de zile (1928-1929).
Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura
http://agapienxristou.blogspot.ca/2014/10/marile-nevointe-ale-cuviosului-iosif.html
