Iubirea nu judecă ( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )

   
Umanitatea nu e perfectă, dar e bogată. Sunt vorbe care nu încap în cuvinte.

Fiecare dintre noi am murit și am înviat de mai multe ori în viață. Atinși de oameni sau de evenimente. Am dat la spate, am pus deoparte, am luat-o de la capăt. Ori de câte ori a fost nevoie. Am adormit cu visul și ne-am trezit cu realitatea. Și nu ne-am descurajat. Ne-am căutat, ne-am întrebat, ne-am minunat. Apoi am căutat și am dăruit prietenii. Am suferit și am zâmbit. Așa e viața și accept asta! Fiecare om a adus câte ceva în viața mea și a luat o parte din mine la plecare.

Ne împărțim în „ei” și „noi”, în vinovați și victime, în stăpâni și slujitori. Care sunt gândurile noastre și care sunt cele care nu ne aparțin? Aruncăm cu pietre în ceilalți, la fel ca acum 2000 de ani. Egoismul naște abuz pe toate planurile (profesional, social, personal etc). Se întâmplă să te corectezi iar celălat să anuleze efectul corectării scormonind trecutul. Atunci ai senzația că îți pierzi puterea interioară. Dacă tu crezi ce spun eu, acesta devine gândul tău. Sunt lucruri pe care nu le vom descoperi în nicio carte, ci doar privind în noi le vom trăi, simți. Greșind vom învăța să nu mai greșim. Începători am fost cu toții: am trasat bastonașe, cerculețe. Cea mai proastă decizie este cea pe care nu ai luat-o niciodată. Și câte ai ascunse prin suflet!

E magic sa te întâlnești cu tine și să îți spui ce nu ți-ai spus niciodată. Și apoi să te contempli în tăcere. Cel mai frumos lucru este să te desparți de tine și să te reîntâlnești cu tine. Să te împaci și să nu te mai uiți prin cufere cu amintiri prăfuite. Ci să te iei cu tine peste tot…

Supa emoțională depinde de cele mai multe ori de TINE. Umanitatea nu e perfectă, dar e bogată. Sunt vorbe care nu încap în cuvinte. Suntem în programul de supraviețuire sau în procesul de creație? Drumul bun este adeseori drumul opus. E atâta ploaie în oameni! Fiți binecuvântați și fericiți!

Facă-se voia Ta!

Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu

Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre

Abordarea, indiferent sub ce formă, a sublimei existenţe a Părintelui Arsenie Boca, este copleşitoare din multe puncte de vedere, putând friza lipsa de modestie şi de smerenie, cerută de Domnul Iisus Hristos. Este o certitudine că vor veni, la un moment dat, prezentări care să tindă măcar spre nivelul copleşitoarei vieţi a celui care, de pe poziţia de sfânt în viaţă, a creat şi condus cea mai înaltă şcoală de purificare a sufletelor, în plină desfăşurare a obscurantismului comunist, din România ocupată de sovietici, după 23 August 1944.

Am avut marea şansă, în existenţa mea de adolescent, să cunosc la binecuvântata Mănăstire Sâmbăta, pe cea mai deosebită personalitate din întreaga mea existenţă. În plin atac ateist, părintele Arsenie reuşise cu ajutorul forţelor Binelui să creeze cel mai puternic curent spiritualist, cunoscut vreodată pe plaiurile româneşti (…).

Ajuns la mănăstire, am văzut în cele din urmă, grupul mare de tineri de ambele sexe, toţi studenţi care formau un cerc de sute de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon. Pe acela stătea ca pe un scaun un bărbat tânăr, extrem de frumos, îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel şi încins cu o curea lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea.

Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o figură frumoasă, din care ţâşneau două jeturi ca de laser, din ochii de un albastru ce nu-1 puteai privi. Personal nu aveam intenţia de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, care farmecă sutele de studente din jurul lui. M-am plasat la distanţă de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios ce putea spune acest călugăr cu studii universitare unui grup mare de tineri, studenţi la rândul lor, apreciaţi în mediul lor ca elite.

Am fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf, pe care o citisem mai demult, tradusă în franceză sub denumirea „La flame” (Flacăra) (….) Grupul de sute de studenţi urmărise cu emoţie acea nuvelă, aşteptând cu nerăbdare discuţiile cu părintele Arsenie. Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon şi în loc să se ducă pe aleea ce ducea la stăreţie, se îndrepta în direcţia în care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar părintele Arsenie mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă: „Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?”. Ştiam sigur că nimeni de acolo nu mă cunoaşte, fiind pentru prima dată la Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă şi retrasă, nici nu mai era prin preajmă. M-am întors spre părintele, privindu-l emoţionat, dar şi jenat, rugându-l să mă ierte, că într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte pe Dumnezeu, să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. (…)

Afirm cu modestie, că de atunci s-a creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deşi conştient de marea lui superioritate, care 1-a făcut iubit de o ţară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiţi de soartă aveau atât de multă nevoie. În puţinii ani care au urmat până la arestarea mea de către regimul comunist, părintele Arsenie ştia de greul ce mă aşteaptă. (…) M-a emoţionat profund constatarea că părintele Arsenie are haruri divine, pe care numai sfinţii le au. În relaţiile uzuale cu Părintele, m-am convins de imensul decalaj dintre marea lui forţă spirituală şi oamenii obişnuiţi, cu care el nu discuta, ci răspundea fiecăruia la gândurile pe care încă nu le exprimau. A fost marea milă a lui Dumnezeu asupra mult încercatului popor român, ca în cea mai grea perioadă din istoria lui, cea a ocupaţiei comunisto-sovietică, să-1 aibă alături pe sfântul părinte Arsenie Boca. Părintele Arsenie, la fel ca marii sfinţi, trăia în afara timpului, putând avea o viziune clară asupra desfăşurării lui. (…) Aceste prime pagini ţin loc de introducere în modesta mea prezentare a vieţii părintelui Arsenie, încercând să redau cadrul real de desfăşurare a luminoasei vieţi a acestui Sfânt, mult prea sus ca spiritualitate, comparativ cu neînsemnatele noastre existenţe.

Fragment din introducerea cărţii „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre” – Dan Lucinescu. 

http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-arsenie-boca-un-sfant-al-zilelor-noastre/

Strajă a rugăciunii ( Sfântul Efrem Sirul )

Fericit cel ce, stând în tot ceasul la dumnezeiasca strajă a rugăciunii ca un înger ceresc, are gânduri curate și nu-I lasă să se apropie de el pe vrăjmaș, ca să nu îi ia sufletul în robie și să nu îi depărteze de Dumnezeu Mântuitorul.


Sfântul Efrem Sirul

Să te rogi şi să iubeşti. ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )

"Să te rogi şi să iubeşti. Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-i iubeşti şi pe semenii tăi. Nu vezi câte poate face dragostea lui Hristos? Să nu te întrebi în sinea ta dacă te iubesc ceilalţi. Dacă-i iubeşti tu primul, să ştii că atunci şi ei te vor iubi deopotrivă."


Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte? ( Parintele IUSTIN PARVU )

Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.


Parintele IUSTIN PARVU

Omul suferă pentru că trupul și inima au devenit capiște idolească și nu templu al Duhului Sfânt ( Părintele Hrisostom Filipescu )

Cu toții suntem plini de răni și suferim, zgomotos sau în tăcere. Părinții duhovnicești ne învață că sunt nenumărate răni provocate de necredinţă, de deznădejde, de neiubire, de abuzul de putere, de plăcere şi de avere. Tămăduirea vine prin Mântuitorul Hristos, Cel mort şi înviat, care a venit să ne vindece toate rănile, tămăduindu-le prin scump sângele Său.

Păcatul, sub diverse forme, este prezent într-o măsură mai mare sau mai mică, mai frecvent sau mai rar, în viața fiecăruia dintre noi de la Adam încoace. Păcatul ne leagă de întuneric și provoacă suferință în viața noastră. Cred că păcatul scurtcircuitează comunicarea noastră cu Dumnezeu. Pentru că îngroașă simțurile duhovnicești ar trebui să ne doară sufletul atunci când păcătuim. Păcatul îndepărtează de la ținta Hristos și aduce întunericul înăuntrul firii umane, afectând capacitatea de a iubi, care este începutul și sfârșitul a tot lucrul cel bun. Păcatul „acoperă” o lipsă, o situaţie imediată, dar înăuntru fiinţei noastre produce eşec. Păcatul „ne ajută” să înregistrăm eşec după eşec, amăgire după amăgire, înşelăciune după înşelăciune, apăsând la nivelul tuturor simţurilor şi generând disfuncţii în întreg mecanism al trupului şi al sufletului.

Păcatul meu apasă atât asupra mea, a casei mele, a comunităţii în care vieţuiesc, dar şi a lumii întregi. Se poate vorbi de un flux şi reflux al răului, după cum există un flux şi reflux al binelui, vrednic de dorit. Spovedania, baia sufletului, este cheia ce descătuşează lanţurile grele ale sufletului și descoperă fereastra inimii pentru a intra razele luminii lui Hristos. Asfixiat sub povara și negura păcatului, omul adună zgură după zgură, ajungând să se lase modelat ontologic de păcat care din nefericire, uneori este socotit firescul lucrurilor în societatea contemporană unde noțiunea de păcat a fost emancipată.

Pentru unii tristă pasiune, pentru alții durere insuportabilă, păcatul înainte de a fi un scurtcircuit între om și om, este, mai întâi de toate, un scurtcircuit între om și Dumnezeu. Omul e viață, e spațiul în care se întâmplă toate. Răul este o boală a creației libere care este pusă să aleagă dacă rămâne sau nu alături de Dătătorul de Viață. Din încălcarea Poruncii Iubirii din care curg toate celelalte păcate ca un lanț greu, trăim iluzia „cunoaşterii” şi „libertăţii”. Suferința, durerea, boala, sunt erbicidul care arde buruiana păcatului dacă sunt însoțite de focul curățitor al pocăinței.

Omul suferă pentru că trupul și inima au devenit capiște idolească și nu templu al Duhului Sfânt. Sufletul bolnav este chemat să dea sens durerii lui. Am căzut, să-i dăruim lui Hristos deznădejdea, rușinea, orice trăire și simțire. Să nu descurajăm niciodată ! Să-i dăruim lui Hristos mintea și inima, trăind până la capăt durerea împreună cu Dumnezeu care va drena tot, căci atunci când am păcătuit am trăit despărțiți de iubirea Tatălui Ceresc. El purifică și curăță toată murdăria omului, numai să o oferim. Să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu ! Durerea este „o durere” ce va da naștere unui om nou cu o conștiință nouă.

Să transfigurăm amintirile păcatului. Doamne ridică, mângâie şi vindecă Tu ! Povestea vieții fiecăruia, oricât de mizerabilă ar fi, dacă este dăruită lui Dumnezeu, poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt. Căci fiecare sfânt are un trecut și fiecare păcătos are un viitor.

Aşezaţi-vă în faţa lui Dumnezeu şi nu mai puneţi întrebări. Dăruiţi tot într-o liturghie lăuntrică, unde în tăcere, Domnul vorbeşte. Nu vă temeţi ! Curaj !


Părintele Hrisostom Filipescu

Cum vedeți aceastã problemã? ( Pãrintele Iustin Pârvu )

Un eveniment neașteptat pentru o socie­tate democratã de azi a indignat majoritatea românilor din aceastã țarã creștin-ortodoxã, și anume cererea de scoatere a icoa­nelor de pe pereții școlilor. Sfinția Voastrã, ca un duhovnic încercat al acestui neam, cum vedeți aceastã problemã?

Pentru noi, românii, aceastã problemã nu e o noutate. Credința poporului nostru a fost mult încercatã și Ortodoxia a trecut prin multe persecuții. Numai cã acum persecuția Bisericii îmbracã o altã formã, forma diplomației politice; acum vin cu „drepturile omului“, cu „principiul egalitãții“, cu „libertatea de conștiințã“ – lucruri care în fond ascund multã imoralitate și mârșãvie. Aceastã problemã de scoatere a icoanelor de pe pereții școlilor pare minorã, dar nu este deloc așa. Ținta este alta, de distrugere a neamului, și de aceea se atacã ce are mai profund în el: credința strãmoșeascã. Mâine scot icoanele, poimâine troițele și mai urmeazã bisericile… Acesta e scopul lor. Pãi, dacã mai gãsesc vreo 20 de din ãștia ca alde Moise, atunci ãștia își fac planul lor… Am trecut însã noi prin perioade și mai grele. Pentru noi, creștinii, iconoclasmul și toate forțele acestea anticreștine, începând din primele veacuri, nu mai sunt o noutate. Ce fac ei acum e ca și cum ar încerca un purice sã piște un elefant. Asta e o ciurucãraie politicã fațã de ce au fost ceilalți adversari ai Bisericii creștine și ai Adevãrului, minți foarte înalte, dar rãtãcite, cãrora greu le puteai sta înainte; dar ªi-a trimis Dumnezeu oamenii Sãi, care sã scoatã Biserica din toate aceste probleme. Cum a fost, de pildã, persecuția iconoclastã din secolele 8-9. Erau, pe de o parte, evreii, care considerau icoana un idol, apoi monofiziții, care negau firea omeneascã a lui Hristos; și mai erau și mahomedanii, plus interesele politice ale basileilor iconoclaști. Însã prin multã jertfã, dupã zeci de ani de persecuție, s-au lãmurit adevãrurile de credințã și Biserica a câștigat noi martiri. Iatã cum îi încuraja Sf. Teodor Studitul pe creștinii iconoduli: „Dacã e nevoie, folosim pielea drept pergament și sângele în loc de cernealã“. Sf. Teodor a fost unul din cei mai mari apãrãtori ai icoanelor pe vremea aceea, monah la Mânãstirea Studion…
Tocmai asta voiam sã vã întreb: care trebuie sã fie atitudinea și rolul monahilor în astfel de împrejurãri?
Vedeți, adevãrul nu se apãrã stând deoparte. Monahul este dator mai mult ca oricare dintre creștini sã se implice în mãrturisirea adevãrului, atunci când situația o cere. Ei vin acum și ne spun sã nu ne tulburãm, cã nu vrea nimeni sã ne ia credința, nimeni nu ne vrea rãul. Dar Hristos spune sã ne ferim mai tare de lupii cei în piei de oaie. Asta este o tacticã încã de la vechii iudei, de a te induce în eroare și de a te fura fãrã sã bagi de seamã. Cum sã stau deoparte când vãd cã un biet profesor are putere sã ne scoatã nouã, care suntem încreștinați de 2000 de ani, icoanele de pe pereți?!
El pretinde cã vorbește ca liber cugetãtor și în numele liberei cugetãri…
Dacã este liber cugetãtor, sau sectant, sau ce vrea el sã fie, n-are decât sã cugete liber ce vrea și sã nu priveascã icoanele de pe pereți, dupã cum nu-l ofenseazã și nu-l împiedicã sã cugete liber nici posterele cu femei goale afișate în toate locurile publice, nici fumul de țigarã al celorlalți cetãțeni… Lucrurile sunt foarte simple, dar faptul cã ele sunt agravate la nivel național dã foarte mult de bãnuit cã dincolo de aceste pro­bleme colcãie niște altfel de interese… Orice sectant nu e altceva decât punte de trecere la ateism. Ei vorbesc de discriminare și tot ei fac primii discriminare netã între Biserica Ortodoxã și cultul lor. Ei sunt unealta urmașilor lui Iuda, care ne împiedicã pe noi, creștinii, sã fim într-o unitate de credințã, de dragoste.
Biserica este, totuși, o instituție cu mult credit la noi…
Este adevãrat, dar ca sã-și pãstreze credi­tul Biserica ar trebui sã se implice mai mult și sã se explice, sã se punã pe un studiu foarte amãnunțit și sã dezvolte problema aceasta de teologie a icoanelor… S-a ajuns la situația cã bietul creștin nu cu­noaș­te care e linia Bisericii și pozi­ția ei, care este rãspunsul Bise­ri­cii fațã de toate întrebã­ri­le și pro­vo­cãrile din afa­rã. Trebuie, mai ales, sã arãtãm importanța Bise­ricii în Stat, aceastã simfonie care a existat între Bisericã și Stat. ªi mo­nahul trebuie sã fie pregãtit informațional și cul­tural ca sã poatã rãs­pun­de oricând la acest asalt de întrebãri, cum zice și Sf. Ap. Pavel: „Cu­vân­tul vostru sã fie tot­deauna cu har, dres cu sare, știind cum tre­buie sã rãspundeți fi­ecãruia“ (Col. 4, 6).
Cât de intimã este legãtura între Bisericã și ființa neamului?
Biserica naște națiunea. Or, acest nou iconoclasm este într-adevãr un atac la ființa neamului. Pãi cum sã nu fie legãturã între icoanã și neamul acesta? A fi ofensat de icoanã înseamnã a fi ofensat de tradiția și de sensibilitatea sufleteascã a acestui neam. Nu poți vorbi de familie pânã nu te gândești la neamul de unde ești, nu poți vorbi de neam pânã ce nu revii la familie. Nu facem o deosebire, creștinește vorbind, între Societate, Familie, Stat…. Au existat în istorie forme de coexistențã foarte firești între Bisericã și Stat, dar aceastã simfonie a fost posibilã numai atunci când s-a dove­dit cã Statul a fost credincios. De pildã pe vremea împãratului Teodosie cel Mare, care în 380 va declara creștinismul singurul cult oficial al statului roman. Statul se implica activ în ocrotirea Bisericii, ea fiind sufletul lui. În epoca lui Justinian I (sec. 6) împãratul avea sã devinã cãpetenia civilã a Bisericii și episcopii demnitari de stat. Bineînțeles cã au mai fost perioade de persecuție a unor împãrați necredincioși sau neortodocși, dar adevãrata rupturã între Stat și Bisericã a început o datã cu perioada iluministã, cu secolul al 18-lea, prin se­cularizarea Bisericii, care în România, știți foarte bine, s-a fãcut o datã cu domnia lui Cuza. Este o durere foarte mare pentru neamul nostru ca tocmai credința, care a contribuit cel mai mult la unitatea națiunii, tocmai ea sã fie ignoratã și Biserica datã la o parte exact în perioada când se înfãptuiește unirea Principatelor. Prin ce a rezistat acest neam în istorie, dacã nu prin Bisericã și, mai precis, prin icoanã? Pentru cã, chiar dacã oamenii Bisericii n-au fost întotdeauna apãrãtori fideli ai ei, totuși icoana, care reprezintã adevãrata credințã a acestui neam, a dãinuit în istorie. Prin icoanã chiar și cei mai simpli credincioși au ținut flacãra aprinsã a neamului, iar faptul cã ea este doritã acum de copii și în clasele lor este o dovadã cã suflarea acestui neam nu s-a stins, chiar dacã toate forțele atee, iluministe, masonice au încercat sã distrugã credința prin toate formele de torturã și de dezinformare. În ciuda acestui fapt, rãsar, iatã, noi vlãstare care, ca prin instinct, aleargã la identitatea lor, la ceea ce are mai curat acest neam, la credința creștinã. Icoana a rezistat, pentru cã acolo unde cuvântul și mintea nu mai au pu­tere, acolo biruie icoana, aceastã imagine sfântã, prin care Dumnezeu ni S-a apropiat nouã, oamenilor. Ce este icoana dacã nu amintirea acestei întrupãri a lui Dum­ne­zeu, a acestei veniri a lui Dumnezeu la noi, a acestei milostiviri a lui Dumnezeu fațã de noi, pãcãtoșii?
Cum de mai rãsar oare aceste vlãstare ale credinței, când dușmanii creștinilor se îndârjesc de atât amar de vreme, prin fel și fel de forme, sã ne abatã de la ea?
Pãi rãsar pentru cã pãmântul acestui neam a fost adãpat cu sânge de martiri, începând de la mucenicii primelor secole pânã la martirii din temnițele comuniste. Neamul acesta n-a dãinuit prin victorii pãmântești, chiar dacã acestea au avut importanța lor; neamul acesta a dãinuit prin jertfã și credințã. Prin jertfã acest neam înviazã, ori de câte ori îl omoarã ei. Credința nu are nevoie de prea multe explicații; este taina acestui neam. Câte lacrimi n-au fost vãrsate în fața acestor icoane, câte sufe­rințe n-au auzit aceste icoane?! Icoana este martorã a tuturor nevoilor și durerilor acestui neam. Icoana știe cel mai bine cine a pãtimit pentru rezistența acestui neam, icoana știe cel mai bine cine sunt trãdãtorii acestui neam. Statul? Instituția Bisericii, acum? Forme goale. Crucea și icoana, pe care tot creștinul le are la piept, aici e puterea Bisericii și a neamului! Sã ne amin­tim de marii noștri voievozi, care au biruit rãz­boa­ie prin cruce și icoanã! Ei, iconoclaștii de azi, în­cearcã sã șteargã acest trecut. Ce au cu icoana? Vor sã șteargã și aceastã formã smeritã, tãcutã, ino­fensivã de mãrturisire a credinței. Pentru cã icoa­na pe pereții școlilor este rãspunsul acestui ti­neret fațã de dra­gos­tea lui Dumnezeu. Pentru cã, dupã cum o mamã nu-și mai ia ochii de la poza fiului ei cel drag, asta este icoana pentru sufletul copilului și al tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Icoana are un impact foarte mare în edu­cația copilului și ea nu poate face nici un rãu nimãnui. Pãi, în viața mea de copil, mare importanțã a avut icoana, cum s-a imprimat ea în ființa mea și cum am mers cu ea pânã la bãtrânețile mele. ªi formarea copilului vine prin icoanã. „Ce-i, mamã, bãrbosul acela în icoanã?“, întreabã copilul. „Doamne Doamne“! Când spune mama „Doamne Doamne“, apãi sã știți cã aceea este adevãrata icoanã care crește în sufletul copilului.
Unii pretind cã icoana ar fi incompatibilã cu educația de tip modern.
Icoana a educat mai mult copilul decât toate for­me­le lor de civilizație modernã. Nu vedeți care sunt efec­tele acestei civilizații? Haosul. Care este efectul „drepturilor omului“ asupra educației copilului în școli? O totalã indisciplinã, cã a ajuns copilul sã ordo­ne profesorului, care abia reușește sã mai facã liniș­te în clasã. Faceți o diferențã între un copil educat în fața icoanei și unul educat dupã formele acestei civi­lizații. Unde mai pui icoanele fãcãtoare de minuni, care sunt și la noi în țarã destule – și sunt mãrturii incontestabile! Iatã ce rãu pot face icoanele: tãmãdu­iesc bolile, alungã suferințele, liniștesc sufletul!
Dar se pare cã în România de azi este mai cinstitã corupția decât icoana. Se strãduiesc ei sã șteargã trecutul creștin din memoria românilor, dar credința renaște mereu, iar în persecuție s-a lãmurit încã și mai bine. Ea mai vibreazã încã în sângele acestui neam, care cred cã va mai fi apt de o nouã jertfire… Însã toate acestea se mai întâmplã și pentru pãcatele noastre, pentru cã nici noi, clericii și monahii, nu ne mai facem cum se cuvine datoria fațã de Dumnezeu. Este nevoie de mai multã credințã și mãrturisire.

Pãrintele Iustin Pârvu