Acel Înger de Mare Sfat ( Parintele Arsenie Papacioc )

„Nu eşti nici cea mai neînsemnată clipă de timp neînsoţită de Acel Prinţ grozav al iubirii divine, Acel Înger de Mare Sfat, de Acea Inimă, Care a preferat să fie străpunsă, decât să te părăsească!”

Parintele Arsenie Papacioc

Preot și copil ( Parintele Cleopa )

Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.

Parintele Cleopa

Gând de gratitudine…( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )

30 de ani…

Astăzi, din darul lui Dumnezeu, am simțit cum cuvintele așternute pe o pagină pot avea ecou în suflete.

Vă mulțumesc din toată inima pentru gândurile pline de lumină în care am înveșmântat această zi!…

Vă port în suflet și în rugăciuni! Am o bucățică de iubire în buzunar. O împart cu voi cu toți!

Bucurie!

Cu nemărginită dragoste,

ieromonah Hrisostom Filipescu

https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca

Parintele Arsenie, in anii studentiei bucurestene

Ca unul care respecta inca de pe atunci fagaduintele monahale – saracia de buna voie, fecioria si ascultarea – Zian Boca alesese sa traiasca viata crestina in integralitatea sa. Era in mijlocul lumii, dar departat de stricaciunea ei. Intelesese cu un “ceas” mai devreme ceea ce foarte multi dintre tinerii de atunci au priceput mai tarziu: ca orice proiect omenesc cu finalitate doar in lumea aceasta e sortit efemerului sau esecului. Singura revolutie adevarata este cea declansata in urma cu 2000 de ani, de intruparea, jertfa si invierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a deschis omenirii calea spre mantuire si indumnezeire.

“Cat suntem infasurati in trup, suntem destul de legati intr-o intelegere trupeasca a vietii, intr-o intelegere prunceasca”, va spune mai tarziu credinciosilor. “Dar cand vom scapa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunostinta vom multumi lui Dumnezeu pentru toate incercarile la care ne-a supus cat eram in lume. Trebuie, prin urmare, sa lungim vederea pana dincolo de zarea acestei vieti, pana la cealalta imparatie, ca altfel nu putem pricepe necazurile vietii acesteia si, nepricepand-o pe aceasta prin cealalta, n-o putem rabda. Dar daca o intelegem asa cum este, pe una in legatura cu alta, atunci oricat ar fi de necajita, capata o valoare nepretuita. Si atunci se intampla un lucru minunat: omul iubeste necazurile si pe toti cei ce-l necajesc, indeosebi. De-acum, crestinul sta linistit pe conducerea lui Dumnezeu, si vede ca orice cruce a vietii sale e o marturie a iubirii parintesti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treapta a desavarsirii”.

sursa: formula-as.ro

Lubirea cere sacrificii. ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )

“Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim sunt miscati si-i castigam. Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu.”

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Sfaturile Pr. Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor

 

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.

Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”

Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”

Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”

Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.

Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”

Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.

Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”

Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat: „Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi să te facă să uiţi de necazuri.

Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!”, dar noi ziceam: „Părinte, nu mai vrem să plecăm!”, „Păi, unde vreţi să dormiţi?”, „Aicea pe jos în Biserică”. Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!”. Şi aşa stăteam de multe ori toţi.

Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam.

Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba”, dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?”.

Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”

Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.”.Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.

Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.

Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.

„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”. Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”

Fericiţi cei prigoniţi - Pr. Sofian Boghiu

„Dă-mi, Doamne, şi mie, nevrednicului robului Tău, mântuirea Ta în aşternutul meu. Luminează-mi mintea mea cu lumina înţelegerii Sfintei Tale Evanghelii” – ( Parintele IUSTIN PARVU )

Dac-ar citi creştinul cu atenţie numai a doua rugăciune de seară ar afla acolo toată filozofia creştinului în două, trei fraze: „Dă-mi, Doamne, şi mie, nevrednicului robului Tău, mântuirea Ta în aşternutul meu. Luminează-mi mintea mea cu lumina înţelegerii Sfintei Tale Evanghelii” – deci toată ziua omul trebuie să trăiască cu cuvântul Evangheliei -, „sufletul meu cu dragostea crucii Tale” – deci este vorba de suferinţa pentru aproapele, de dăruire; că zadarnică este viaţa ta trăită în această însingurare şi în egoism! Nu, sufletul trebuie să fie cu: „dragostea crucii Tale”. Hristos pentru ce s-a suit pe Cruce? S-a suit pe Cruce din dragoste pentru omul căzut, pentru omul pierdut -, „inima mea cu curăţia cuvintelor Tale” – deci aici este centrul de plecare a omului în viaţă, în inimă. „Dă-mi inima ta!” Nu vrea altceva Hristos decât inima omului. De ce bate Hristos la uşă? Bate ca să-i deschizi inima -, „trupul meu cu pătimirea Ta cea ne¬biruită” – deci mereu trebuie să ai în vedere că numai suferinţa te duce pe drumul desăvârşirii -, „cugetul meu cu smerenia Ta îl păzeşte” – altă întrebare: Ce este smerenia? Este mantia lui Dumnezeu.


Parintele IUSTIN PARVU