Temele preferate ale părintelui sunt cele legate de Rugăciunea lui Iisus: „Uite ceva! Ştiu pe cineva care a stat 40 de zile în Rugăciune şi nu a mâncat şi nu a băut nica (nimic,n.n.). Când dobândeşti Rugăciunea lui Iisus, nu mai ai nevoie de hrană, de apă, de foc...“. Nu am îndrăznit să îl întrebăm pe părintele cine este acel rugător, căci nici Sf. Apostol Pavel nu ne descoperă atunci când afirma: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi‑l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele“( II Corinteni 12, 2‑5).
Cine îl cunoaşte şi are evlavie la părintele Proclu ştie cât de drag îi este să ne înveţe a ne ruga! Aceasta este marea lecţie a părintelui Proclu: „Să vă rugaţi… Să aveţi grijă să nu adormiţi din rugăciune… Căci vai! vai! dacă nu o fi aşa… Că uite ceva: eu caut să nu am răutate cu nimeni, să nu am ceva asupra cuiva, ca să mă pot ruga. Că uite, dacă voi plecaţi de la mine cu pace, şi eu rămân cu pace, iar daca voi plecaţi tulburaţi, şi eu rămân tulburat. Da dragu’ mamii… Să nu aveţi ceva rău cu nimeni… că noi nu ştim când este sfârşitul… Că vin unii şi mă întreabă de sfârşitul lumii, iar eu le zic să aibă grijă de sfârşitul lor, că uite: sfârşitul lumii este sfârşitul fiecăruia din noi… Cu noi se sfârşeşte o lume – lumea noastră… De asta trebuie ca noi să ne îngrijim. Acum este foarte greu prin oraşe. Trebuie să ţină lumea legătura cu duhovnicul, cu Biserica pentru că altfel nu‑i chip de mântuire. Îi nevoie ca acum călugării, preoţii, maicile să se roage, să fie pace şi linişte…Vai! Vai!“.
Peste codrii Neamţului „vuieşte“ rugăciunea miilor de sihaştri ce s‑au nevoit în multele secole de creştinism pe aceste pământuri, ţinând o candelă aprinsă în scorburi de copaci, prin bordeie din crengi sau prin sihăstrii pustiite de „valul vremilor“, pentru ca atunci, la ceas de noapte, când „Mirele vine“, să nu fie găsiţi cu candela stinsă. Unul dintre aceştia cred că este părintele Proclu.
Părintele Proclu
"Dumnezeu este Iubire (I Ioan 4:16). Și dacă Îl chemăm pe Dumnezeu în viața noastră așa cum Sfinții Părinți ne învață, atunci chemăm Iubirea. Dacă știm și credem că El este prezent pretutindeni, tot timpul și dacă suntem uniți cu El în inimile noastre, El ne va învăța cum să ne iubim aproapele. Pentru că noi nu știm cum să Îl iubim pe Dumnezeu sau aproapele.
Starețul Tadei de la Vitovnița
Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.
Sfântul Efrem Sirul
Fiecare om are chemarea lui. Bunul Dumnezeu l-a făcut pe om liber. Are nobleţe şi respectă libertatea omului, lăsând liber pe fiecare să urmeze calea care îl odihneşte. Nu-i pune cu o disciplină militară pe toţi în aceeaşi linie. De aceea tinerii să se lase pe ei înşişi liberi în spaţiul duhovnicesc al libertăţii lui Dumnezeu. Nu se folosesc dacă cercetează ce fel de viaţă urmează sau va urma cutare sau cutare. În privinţa aceasta nu trebuie să fie influenţaţi de nimeni.
Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa pe care sunt în măsură să o ducă şi să-şi urmeze chemarea lor adevărată, fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea lor. Hotărârea pentru viaţa pe care o vor urma trebuie să fie a lor. Toţi ceilalţi ne putem exprima numai nişte simple păreri şi singurul drept pe care îl avem este să ajutăm sufletele să-şi afle drumul lor.
Uneori, atunci când discut cu tineri care îşi fac probleme asupra acestui subiect, deşi văd încotro trage balanţa, nu le spun nimic, ca să nu-i influenţez. Ceea ce încerc să fac este numai să-i ajut cât pot pentru a-şi afla calea cea potrivită şi pacea lăuntrică; să dezlipesc tot ce este vătămător, de ceea ce îi odihneşte pentru a lăsa ceea ce este bun şi sfânt, astfel încât în această viaţă să trăiască fericiţi alături de Dumnezeu, iar în cealaltă şi mai fericiţi. Sincer mă voi bucura pentru orice fel de viaţă va alege un tânăr pe care îl cunosc şi totdeauna voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său, numai acesta să fie alături de Hristos, în sânul Bisericii. Îl voi simţi ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al maicii noastre, Biserica.
Fireşte, mă bucur mai ales pentru tinerii care urmează viaţa monahală, pentru că este cu adevărat înţelept cel care urmează această viaţă îngerească, deoarece scapă de „cârligul” diavolului care are ca momeală lumea. însă nu-i poţi pune pe toţi oamenii pe acelaşi calapod. Vezi, Hristos nu a rânduit monahismul ca o poruncă – cu toate că el este calea spre desăvârşire – pentru că nu a vrut să pună asupra tuturor povară grea. De aceea, atunci când tânărul bogat L-a întrebat pe Hristos ce să facă pentru a se mântui, El i-a răspuns: „Păzeşte poruncile„. Iar când tânărul a spus că le păzeşte şi a întrebat: „Ce-mi mai lipseşte?, Hristos i-a spus: „Un lucru iţi mai lipseşte. Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi vinde tot ce ai… şi vino de urmează Mie”. Adică, dacă afla pe cineva cu mărime de suflet, numai atunci vorbea despre desăvârşire; nu punea arcanul pe oameni. Nici nu a învăţat despre monahism, pentru că astfel ar fi „aprins foc” şi poate mulţi ar fi alergat fără discernământ să se facă monahi, pricinuindu-se în felul acesta un rău. Ci a aruncat numai scânteia, iar când a venit clipa potrivită, monahismul a ieşit la iveală.
Aşa şi noi, nu avem dreptul să-i silim pe ceilalţi căci dacă vor, se vor sili ei înşişi – ci numai pe noi înşine, dar şi atunci numai cu discernământ. Până acum, eu nu am spus nici unui tânăr să se căsătorească sau să se facă călugăr. Celor care mă întreabă le spun: „Să faci ceea ce te odihneşte duhovniceşte, numai să fii alături de Hristos”. Şi dacă îmi va spune că nu simte odihnă în lume, numai atunci îi voi vorbi despre monahism, ca să-l ajut să-şi afle drumul său.
Sfântul Paisie Aghioritul
Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.
În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de păcatele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în împărăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfă-teze de iubirea lui Dumnezeu.
Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.
O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată.
Sfântul Siluan Athonitul
