Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.
Sfântul Efrem Sirul
„Sfântul energiilor necreate”, Grigorie Palamas (prăznuit la 14 noiembrie, dar şi în Duminica a II a Sfântului și Marelui Post), aghioritul arhiepiscop al Tesalonicului, s’a născut în 1296 la Constantinopol, într’o familie aristocratică – tatăl său fiind un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Palaiologos (1282-1328). Acest basileu avea să’i fie şi tutore nu mult după aceea, când tatăl său a murit şi, în această calitate, s’a ocupat îndeaproape de educaţia lui superioară, nădăjduind că mai târziu va putea conta pe el în administraţia imperială. Tânărul Grigorie însă, plinind douăzeci de ani şi ajungând deja la cunoştinţa Adevărului, s’a retras zădărniciilor acestei lumi devenind rasofor în lavra Vatopedului la 1316 (ori 1318), sub purtarea de grijă a cuviosului Nicodim (prăznuit la 11 iulie). Demonstrând că nu întotdeauna bogăţia stă în calea sfinţeniei, mama şi surorile lui Grigorie s’au călugărit şi ele la scurtă vreme după el. După ce avva Nicodim a trecut în veşnicie, tânărul monah Grigorie a fost, vreme de opt ani, ucenicul bătrânului Nekiphoros, iar după ce şi acesta s’a dus către Domnul, a plecat şi el la Marea Lavră a sfântului Athanasie. A fost mai întâi trapezar aici, apoi bun cântăreţ bisericesc vreme de trei ani, pentru ca după aceea să se retragă în liniştea schitului Glossia unde, deprins fiind cu meşteşugul rugăciunii neîncetate, a trăit ca un adevărat călugăr isihast până la 1326, când a fost nevoit să plece din Athos, datorită ameninţării iminentei invazii turceşti. Retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi fraţi din schit, el avea să fie hirotonit preot aici şi avea să vieţuiască într’un mod mai puţin obişnuit: cinci zile le petrecea în hesychia şi rugăciune şi numai sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor să slujească şi să predice. Vreme de cinci ani (1326-1331) a trăit astfel în Macedonia, adunând mulţi ucenici în jurul său la Bereia, unde se retrăgea la linişte. Care linişte avea să’i fie tulburată de un învăţat călugăr calabrez, Varlaam – venit la o universitate constantinopolitană după 1330 – ce ridiculizase, după un pelerinaj în Athos, lumina necreată văzută de isihaşti şi rugăciunea minţii (susţinând că era o erezie mesaliană, sau bogomilică).
Impregnat de teologia scolastică apuseană, Varlaam înţelegea harul divin necreat ca pe o lucrare creată, distinctă de Dumnezeu, ceea ce ducea la imposibilitatea unirii credincioşilor cu Dumnezeu, adică, de fapt, îndumnezeirea persoanei umane nu mai era posibilă. Ori Palamas susţinea că „destinul omului în creştinism este acela de ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască”. (Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, p. 205). El a făcut distincţia dintre „ousia” divină – întru totul incognoscibilă – şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi susţinând că una este fiinţa Lui Dumnezeu, de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea. Aflându’se în eroare când afirma că harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, Varlaam, tocmai prin dogmatizarea caracterul creat al harului refuza credincioşilor îndumnezeirea. El nu admitea decât cunoaşterea pur raţională (catafatică şi/sau apofatică), pe când sfântul Grigorie susţinea şi o altă cunoaştere – superioară celeilalte –: cea venită prin iluminare de la Duhul Sfânt. Această cunoaştere însă, nu era accesibilă oricui, ci numai aceluia ce reuşea să treacă prin praxisul ascetic care să’l despătimească şi să’l purifice pentru ca prin rugăciune neîmprăştiată şi neîncetată să ajungă la extazul luminii taborice.
Acest punct de vedere şi l’a susţinut sfântul Grigorie Palamas, mai întâi la rugămintea călugărilor athoniţi – scriind în 1338 „Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti” şi în 1340, „Tomul Aghiorit” – apoi în faţa sinodului de la Constantinopol (Agia Sophia) din 1341, care a acceptat doctrina palamită a energiilor necreate şi l’a anatemizat pe Varlaam ca eretic izgonindu’l în Calabria. Disputele varlaamiţilor cu palamiţii nu s’au încheiat însă aşa uşor: vor mai fi sinoade în 1345, 1347 şi 1351 referitoare la isihasm, pentru că Akyndinos („cel care nu face rău”!), un călugăr bulgar varlaamit, a căpătat sprijinul patriarhului Ioan XIV Kalekas (1341-1347) – ba chiar şi pe al basileului Andronicus III Palaiologus (1328-1341) – reuşind să’l întemniţeze în 1344 pe sfântul Grigorie. În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea a fost schimbat cu Isidor (1347-1349), iar sfântul a fost eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului, pentru ca la sinodul din Vlaherne (1351) să’şi apere caracterul ortodox al învăţăturilor sale, Isihasmul devenind doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Plecând din Constantinopol cu o corabie bizantină sfântul Palamas a fost capturat de către turci şi ţinut ostatec un an până a fost răscumpărat (vreme în care a predicat chiar şi necredincioşilor agareni!). reîntors la Salonic, sfântul Grigorie a mai trăit trei ani într’aceeaşi viaţă sfântă, săvârşind şi multe minuni înainte de 14 noiembrie 1359, când a plecat să se’ntâlnească cu Dumnezeu. Peste nouă ani, patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) a fost cel care i’a alcătuit biografia şi slujbele când Sinodul de la Constantinopol l’a proclamat sfânt.
Cu toţii suntem vase prin care Dumnezeu lucrează. Plângerea cu cei ce plâng şi bucuria cu cei ce se bucură este una din misiunea fiecărui suflet care doreşte să crească în Iubire.
„Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei, 34-40)
https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/
Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai Doamne și eu trebuia să mă las găsit…
Despre mine:
M-am născut în data de 29 iunie 1985. Trăiesc. Am să mor.
Scopul și durata vizitei în viață:
Să învăț să Iert și să Iubesc. Cât e nevoie. După ce învățăm să iubim murim. Nădăjduiesc ca Dumnezeu să poată să-și facă Autoportretul în chipul sufletului meu.
Formare :
Am strâns o mulțime de cartoane ori daruri care m-au îmbrăcat și dezbrăcat cu cuvinte. În unele m-am întâlnit cu Dumnezeu, în altele cu omul, gol sau plin. Am devenit monah dintr-un dor de împlinire și sfințenie, firesc. Îmi doresc să reușesc să-I scriu mai atent o scrisoare de dragoste lui Doamne într-un fel unic, irepetabil și personal.
Un gând:
Trecem prin viață cu tălpile sufletului prin foc ca să învățăm să mergem pe apă. Povestea vieții fiecăruia dintre noi poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt. Pentru că orice sfânt are un trecut și orice păcătos are un viitor. De noi depindem ce scriem acolo.
Doamne, Ți-am spus astăzi că Te iubesc ?!
