Suntem legaţi de oameni prin fel de fel de legături, prin sânge, mândrie, teamă, speranţă, dorinţe, admiraţie, iubire, împrejurări sau nimicuri care pot deveni insigne deosebite ale inimii. Prietenia e un veşmânt prea fin şi scump, tors din firul nobleţei, fidelităţii şi dragostei. Ea e menită să mângâie şi să ajute în cadrul tuturor relaţiilor şi situaţiilor, create uneori pe viaţă şi moarte. Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”(Ioan 15, 13). E pregătită atât pentru zile senine, dar şi pentru drumuri şi călătorii anevoioase, ori naufragii, sărăcie sau prigoană. Înfrumuseţează totul prin curaj, înţelepciune şi unitate. Niciodată nu cade în rutină, e mereu vioaie şi inventivă, motivând, motivându-ne.
În legile sacre ale acestei stări a inimii, nu are ce căuta invidia şi profanarea sufletului prin curiozități ce pot violenta un spirit: nu e importantă familia fiecăruia, dacă i-am văzut casa, mașina, ori alte interese, acestea sunt obiectele tovarăşilor de mai puţin preţ. Prietenia e ridicată la înălţimi prin ceea ce emană, prin mesaj, gând, mărturie, mângâiere, încurajare, tăcere, rugăciune, binecuvântare. Prietenia nu supăra pe fratele cu virtutea, ci o lasă să lucreze în taină. Când cele două lumi vor rămâne pure, universale şi mari, toate darurile prieteniei nu se vor împuţina în veac.
Prietenia dintre Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie din Nazianz a rămas unul dintre modelele de prietenie din istoria Bisericii. Cea dintre Cuvioșii Ioan Casian și Gherman sau Sfântul Ioan Hrisostom și diaconița Olimpiada, sau între Sfântul Ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei și Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, și multe alte exemple, sunt doar o fărâmă de mărturie a faptului că pot fi prietenii vrednice de pagini alese, scrise atât în sufletele celor ce le-au trăit cât și în cele ale vremii. Și urme ale frumoaselor prietenii ale sfinților se găsesc în corespondența lor, în cuvintele de binecuvântare, încurajare ori în rugăciunile pentru celălalt.
Nu cred să existe oameni în lume care să nu fie încercați de sentimentul de prietenie. Această stare în care se însuflețesc noi simțăminte vine din veşnicie şi pleacă spre veşnicie. Sufletul simte nevoia să fie ascultat, înțeles, să se împărtășească din frumosul și înțelepciunea altora, să fie în comuniune. Uneori și nimicurile care se întâmplă devin prilej de întâlnire a armoniei. Prietenii, acest dar de mare preț, întotdeauna vin „nepoftiți”, ne găsesc, trimiși fiind de Dumnezeu. Însă, înainte de a-ţi dori un prieten, se cuvine să fii tu însuţi un prieten. Bunătatea prietenilor ni se pare superioară bunătății noastre, viața lăuntrică mai subtilă, ispitele mai puține, inima mai mare și încăpătoare. În fața unui astfel de suflet poți gândi cu voce tare. Prietenul este un om egal, real, sincer. Filosofii m-ar contrazice spunându-mi poate că doar singur, fiecare om e sincer, când apare o a doua persoană încep complimentele și interesele. N-aş crede că taifasul este doar o draperie a relațiilor sociale, ci este pătrundere şi forţă aidoma inimii. Poate părea că a fi sincer cu oamenii într-o epocă a falsităţii este o mică nebunie. Dar tocmai sinceritatea activează prietenia şi mișcă, ea este cea care toarnă untdelemn în candela inimii și nu ingeniozitatea de a mânui cuvintele. Şi e frumos să fii un mic „nebun” pentru Hristos, pentru aproapele, acea pată de culoare, într-o plajă a egoismului, a individualismului şi a spiritului de competiţie.
În prietenia sănătoasă fiecare este o capodoperă a naturii. Până ce ţinuta maiestuoasă a inimii, în speranţa ei sublimă ce râvneşte „vise şi legende”, va strânge mâna cu mâini eroice, va cunoaşte şi mâini nevrednice. Dar pierzând pe cei mici, îi câştigăm pe cei mari. Așezată pe afinități nobile, prietenia rămâne un eveniment în viața fiecăruia ce mereu va fi zugrăvită în culorile vii ale unui curcubeu, ce străbate cerul ca după o ploaie rece de vară.
Sfântul Ioan Hrisostom spune pe bună dreptate că nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa acestor bucurii cunosc aceasta. Nu se poate învăţa de la nimeni, ci se trăieşte ca o pregustare a raiului încă de pe pământ.
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
Creștinii ortodocși ar trebui să fie într-o oarecare măsură familiarizați cu unii din Sfinții Părinți și să aibe un adânc respect pentru toți aceștia. Dar sporirea întru cele duhovnicești ale lui Hristos nu provine într-o mare proporție din lecturi intense, ci din rugăciune neîntreruptă, post, milostenie și iertarea dușmanilor noștri. Dacă aveți “mintea sfinților Parinti” căutați să aveți “mintea lui Hristos”, cum este descris în Epistola către Filipeni 2:5-11. Sunt unul și același lucru.
Parintele Stephen Freeman
Fericit cel ce s-a făcut cu desăvârșire liber în Domnul de tot ce e pământesc în această viață și L-a îndrăgit pe Dumnezeu, Cel Unul bun și preamilostiv.
Fericit cel ce s-a făcut lucrător al virtuților și aduce, ca o țarină roditoare, mare belșug de roade ale vieții celei în Domnul.
Fericit cel ce, stând în tot ceasul la dumnezeiasca strajă a rugăciunii ca un înger ceresc, are gânduri curate și nu-I lasă să se apropie de el pe vrăjmaș, ca să nu îi ia sufletul în robie și să nu îi depărteze de Dumnezeu Mântuitorul.
Fericit cel ce a îndrăgit lumina sfințeniei și nu și-a spurcat înaintea Domnului trupul său cu faptele cele de rușine ale vicleanului.
Fericit cel ce are în sine întotdeauna aducerea-aminte de Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta este pe pământ ca un înger ceresc, neîncetat aducând slujbă Domnului cu frică și cu iubire.
Fericit cel ce iubește din tot sufletul pocăința, care îi mântuiește pe păcătoși, și nu se îndulcește de păcat, ca să nu arate nerecunoscător către Mântuitorul nostru Dumnezeu.
Fericit cel ce, ca un ostaș viteaz care păzește comorile împăratului, își păzește sufletul și trupul fără de prihană în Domnul.
Fericit cel ce, ca un înger ceresc, are gânduri curate și cu gura sa Îl cântă pe Cel ce are stăpânire peste toată suflarea.
Fericit cel ce s-a făcut asemănător cu serafimii și heruvimii și niciodată nu se lenevește să aducă slujbă duhovnicească, slavoslovindu-L cu glas netăcut pe Domnul.
Fericit cel ce are frică de Dumnezeu, după cuvântul Duhului Celui Sfânt: fericit bărbatul care se teme de Domnul.
Fericit omul ce are iubire de Dumnezeu, ca Îl poartă pe Acesta în sine. Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu.
Fericit cel ce a câștigat îndelunga-răbdare, că bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere.
Fericit cel străin de întărâtare și de mânie, că mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.
Fericit cel a îndrăgit blândețea, după cuvântul Domnului: fericiți cei blânzi.
Fericit cel a dobândit ascultare adevărată, că unul ca acesta s-a făcut următor Domnului, Care a fost ascultător chiar până la moarte.
Fericit cel străin de zavistie, că prin zavistie moartea a intrat în lume.
Fericit cel ce nu spurcă limba sa cu grăirea de rău, că inima grăitorului de rău este plină de toată întinăciunea.
Fericit cel ce a dobândit înfrânare, că aceasta este reazimul a toată virtutea.
Fericit cel ce face bine celor sărmani, că mulțime de apărători o să aibă la Judecată.
Fericit cel are viață înaltă, dar cugetare smerită: acesta urmează lui Hristos și împreună cu El va ședea pe tron întru slavă.
Fericit cel ce se silește la tot lucrul bun, că cei silitori răpesc Împărăția cerurilor.
Fericit cel ce a umblat pe calea cea strâmtă, că acesta va intra în Cer ca purtător de cunună.
Fericit cel ce este întotdeauna plin de bucurie duhovnicească și poartă fără de lenevire jugul cel bun al Domnului, căci va fi încununat întru slavă.
Fericit cel ce s-a curățit de toată întinăciunea păcatului ca să-L primească cu îndrăznire în casa sa pe Împăratul slavei – pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Fericit cel ce cu frică și cu cutremur și cu evlavie se apropie de Preacuratele Taine ale Mântuitorului, înțelegând că primește în sine viața Nestricăcioasă.
Fericit cel ce cugetă în tot ceasul la moarte și a făcut nelucrătoare patimile de rușine, care se cuibăresc în inima celor nepăsători, că acesta va fi mângâiat în ceasul sfârșitului.
Fericit cel ce-și amintește neîncetat de mincile gheenei și sârguiește să se pocăiască înaintea Domnului cu lacrimi și cu suspine, fiindcă El izbăvește de tot necazul.
Fericit cel ce se smerește întotdeauna pe sine de bunăvoie, că acesta va fi încununat de Cel ce pentru noi S-a smerit pe Sine de bunăvoie.
Fericit cel ce cu toată cucernicia petrece prin rugăciune, ca Maria, la picioarele Domnului și sârguiește, ca Marta, să-L primească prin facerea de bine pe Domnul Mântuitorul.
Fericit cel ce, arzând cu frica de Dumnezeu, are întotdeauna în el căldura Duhului Celui Sfânt și a mistuit spinii și mărăcinii gândurilor viclene.
Fericit cel cu bună înțelegere duhovnicească iubește blândețea și nu se lasă amăgit de șarpele cel viclean, punându-și nădejdea în bunătatea și milostivirea dumnezeiască.
Fericit cel ce, luminându-și ochii inimii, Îl vede în sine întotdeauna pe Domnul ca în oglindă , că va primi ușurare de patimi și de gândurile viclene.
Fericit cel ce iubește cuvintele cele frumoase și bune și urăște cuvintele de rușine și stricătoare, că nu va cădea în robia celui viclean.
Sfântul Efrem Sirul
Să nu vă doriți multe lucruri, mai multe decât aveți și care sunt îndepărtate. Mai bine îngrijiți-vă să sfințiți cele pe care le aveți.
Maicii Gavrilia
Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.
Sfantul Porfirie Kavsokalivitul
