Cel ce s-a învrednicit de cunoştinţa dumnezeiască şi a dobîndit lumina acesteia prin dragoste nu va fi tulburat niciodată de duhul slavei deşarte. Iar cel ce nu s-a învrednicit încă de aceea, cu uşurinţă este prins de aceasta. Dacă, aşadar, unul ca acesta va căuta în tot ce face spre Dumnezeu, ca unul ce le face toate pentru El, mai lesne va scăpa cu Dumnezeu de ea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul
Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minţii cu inima. Mintea şi inima omului devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment - vorbim cam sec despre el - este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi dar, prin durere, revenirea în sine.
Ortodoxia a fost şi a rămas o temă mare în viaţa mea. N-am dus o viaţă prea bisericoasă aici, în România. Am fost într-o familie mai mult culturală decât duhovnicească şi, deşi am fost botezat şi am primit Mirungerea şi multe daruri nevăzute, cum primim toţi de la Biserica Ortodoxă, prin harul prin care ea îl revarsă în toată firea, în natură, în popor, în ţară şi pe pământ (poate nu vă daţi seama de acestea dacă n-aţi cunoscut pribegia, în sensul duhovnicesc), totuşi am trăit lucrurile astea mai mult inconştient. Aceasta eu am numit-o rătăcire, dar, mi se pare, întrucâtva mi-a fost ca un fel de Vechi Testament. Căci, altfel, poate n-aş ti înţeles Biserica cu adevărat; aş fi înţeles-o formal.
N-am timp să vă relatez pelerinajul duhovnicesc, exilul duhovnicesc, rătăcirea mea; vreau să ajung direct la momentul în care m-am întors în Biserica Ortodoxă. Până atunci aveam o oarecare viziune teologică protestantă şi căutăm criteriile după care să pot judeca dacă Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu. Nu le-am găsit, dar revenind în Biserica Ortodoxă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, mi s-a dezvăluit sufletului meu că ortodoxia este cum am mai spus, fără nici o îndoială, firea omului, aşa cum a conceput-o Dumnezeu. Dar pentru firea asta, smintită de păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare pe pământ, să Se întrupeze şi să devină om
ca noi, să moară ca om pe cruce şi să învie.
Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul.
Antropologia noastră este înfăţişată de un singur Om, care Se cheamă Iisus. Şi Părinţii noştri au păstrat cuvântul şi Duhul acelui cuvânt pe care l-a primit omenirea de la Dumnezeu. Şi este interesant că, faţă de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte creştine, Părinţii au păstrat numirea de ortodoxie, care înseamnă, cum probabil ştiţi, dreaptă slăvire. Adică, mai important decât catolicismul, să zicem (un universalism înţeles pe orizontală, centralizant etc.), mai important decât orice alte denumiri pe care le-au luat ceilalţi, Părinţii noştri au găsit că lucrul pe care trebuie să-l mărturisim până la sânge, până la moarte (cum au făcut mărturisitorii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul“, cum au făcut mucenicii
noştri, de care este plin calendarul), această dreaptă slăvire a lui Dumnezeu este unicul staul. Domnul Iisus Hristos ne-a spus, de altfel, că nu suntem nici cel mai mare grup din lume, nici cel mai puternic; nu suntem nici cel mai impresionant (alţii ne-au bătut la isprăvi ale istoriei).
Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă şi, spunând acestea, îmi vin în minte poveştile şi basmele noastre româneşti. Îmi amintesc vag - nu mai ţin minte contextul - de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.
Revenind, pot spune că ortodoxia, din nefericirea păcatului omului, a rămas cenuşăreasa istoriei; ca una între altele în istorie, in aparenţă însă; dar în esenţă, este singurul lucru valabil. Şi vă pot spune să nu vă fie frică de niciun adevăr, de orişiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, în babilonia aceea a
Apusului, unde s-au împleticit şi amestecat toate religiile şi filosofiile lumii - cum este, de exemplu Noua Eră - am descoperit că, da, sunt peste tot adevăruri minunate, vrednice de uimire, dar nu sunt decât intuiţii ale ortodoxiei, iar ortodoxia rămâne în fiecare om. Şi toate intuiţiile astea sunt, de fapt, aspiraţii către esenţa lui, către identitatea lui - prima şi ultima pentru care luptăm. Asta a fost pentru mine ortodoxia şi n-am cuvinte să mulţumesc Domnului şi Maicii Sale, pentru că şi prin rătăciri am descoperit aceasta! Şi timp de 31 de ani (în '61 am revenit la ortodoxie), zi după zi, lună după lună, experienţă după experienţă, mi s-a adeverit că aşa este.
Aş vrea să vă mai spun încă ceva. Întoarcerea în România s-a petrecut după 38 de ani, aidoma slăbănogului din Evanghelie, şi trăiesc o experienţă unică. Din '55, când am plecat din ţară, n-am mai vizitat o ţară ortodoxă, în care credinţa era interzisă, persecutată, suprimată. În Apus, în general, exterior este mult mai uşor de trăit, dar interior, poate chiar mai greu decât în Răsărit. Acolo nu ţi-e frică de mitralieră, nici de închisoare, dar eşti supus unei persecuţii lăuntrice, din care tu însuţi înţelegi că eşti departe de adevăr.
Şi încerci să lupţi tu singur împotriva acestei stări spre care te imping mentalităţile, istoria, contextul vieţii apusene. Şi persecuţia aceasta, într-un fel, cred că nu e mai uşoară. Revenind în România, vă mărturisesc că am retrăit experienţa ortodoxă din '78 când am fost în Grecia. Pentru prima oară atunci, mă aflam după multă vreme într-o ţară ortodoxă. Acum încerc un sentiment mult mai profund, fiindcă parcă şi oasele acestea ale mele simt că aparţin pământului ăstuia. Şi mă simt mai integrat şi limba mi-e mai aproape, deşi n-o mai cunosc aşa de bine. Acum nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică sau când aud clopotul.
Aş vrea să mă refer, în continuare, la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului, când vorbea poporului ales al lui Dumnezeu, Israelului Vechiului Testament. Şi noi, ortodoxia, suntem Israelul Noului Testament, căci şi acum, după 2.000 de ani, suntem de multe ori într-o poziţie foarte asemănătoare cu cea a Israelului din vechime. Sfântul Ioan Botezătorul a început prorocirea lui prin chemarea la pocăinţă, zicând: ,,Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Părinte, avem pe Avraam», fiindcă vă spun vouă că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam”. Vă spun acestea, fiindcă am fost şi eu e „piatră”. Şi mă întreb câteodată, dacă n-a fost mai bine chiar să fiu piatră. De aceea şi mărturisesc rătăcirea mea ca rătăcire, fiindcă nu vreau să mă îndreptăţesc. Şi totuşi, uneori, am impresia că a fost şi o pronie a lui Dumnezeu ca, piatră fiind, să înţeleg mai bine, prin contrast, care este viaţă adevărată.
Am văzut de multe ori că cel care se converteşte la ortodoxie din afară (cum oarecum am făcut şi eu), pe de o parte, se integrează greu acolo unde noi ne adaptăm mai uşor, căci avem ortodoxia în sângele nostru, din strămoşi; pe de altă parte, el are, în compensare, o viziune vie a ceea ce înseamnă ortodoxie, tocmai prin faptul că a trecut prin starea de „piatră” şi deci, esenţial, de multe ori înţelege aceasta mai adânc decât noi care, neştiind ce înseamnă să n-o ai, o tratăm cam uşuratic.
Parintele Rafail Noica,
Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Isaac Sirul, că eu nu voi înceta să aduc pilde, nu de la mine, că eu sunt izvorul a toată răutatea si viclenia si smerenia. Ce vorbim, vorbim de la Sfintii Părinti ca să ne folosim. Când vei vedea că esti într-o astfel de stare, te sfătuiesc, omule, să te culci. Si chiar de nu dormi, stai culcat să se linistească simtirea.
Părintele Cleopa
Vrem să creștem o generație de nevrotici sau o generație de iubire? E o perioadă în care vorbim prea mult și facem prea puțin. Judecăm, judecăm, judecăm. Folosim cuvinte atât de dure cu o ușurință mult prea mare. Știți cât de mult putem răni printr-o atitudine în care doar caracterizăm și nu iubim? Cuvintele pot lăsa vânătăi pe suflet. Atitudinea care doare cel mai mult este aceea de a fi ignorat. Sunt fizic aici, dar nu sunt văzut de mama, tata, soț, soție. Unele dureri ale oamenilor nu au ceasornic. Câteodată, ultimul cuvânt este tăcerea.
.. Puține cuvinte, multă iubire!
Să facem o bucurie celor de lângă noi, atât în familie, cât și celor cu suspine în palmă. Aurul se află în întuneric.
Un gând de încheiere.
O oră în care ești iubit necondiționat poate să-ți schimbe viața.
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
O doamnă dintr‑un sat din Iaşi, al cărei anonimat m‑a rugat să îl păstrez, a plecat de la o pomenire a părintelui cu maşina unui preot ieşean. I‑a povestit pe drum cum venea ori de câte ori avea nevoie de bani sau ajutor la părintele arhimandrit, care, oricât de aglomerat ar fi fost pe hol, o chema din mulţime şi o ajuta cu ce avea nevoie. Fără să schimbe prea multe vorbe sau chiar într‑o tăcere deplină. Nu‑şi putea închipui cum de ştia părintele de nevoile ei. Înaintea sărbătorilor de Crăciun, şi‑a dat seama că nu va avea din ce să pregătească masa celor trei copii ai ei. Părintele nu mai era ca să o ajute. A căutat o altă soluţie, dar în zadar. A îndrăznit să sune la părintele care o luase pe drumul de la Neamţ la Iaşi cu maşina. L‑a rugat să o ajute, i‑a explicat situaţia, iar părintele se întreba în sinea lui cum ar fi putut să‑i fie de folos, căci nu era pregătit nici cu bani, nici cu produse pentru o astfel de întâlnire. Totuşi, a acceptat ca după o şedinţă de la protopopiat să se întâlnească cu femeia. Avea în buzunar nişte bani şi voia să‑i dea vreo sută de lei, dar când a ajuns la locul întâlnirii şi a coborât din maşină, un domn îmbrăcat în costum negru a parcat lângă el şi l‑a rugat să‑l lase să transfere din portbagaj nişte pachete pe care ar fi vrut să le dăruiască unei persoane nevoiaşe, dar nu găsise cui. Transferul s‑a produs în grabă, fără ca părintele ieşean să‑şi dea prea bine seama ce se întâmplă. La câteva minute, a apărut şi femeia care îi ceruse la telefon ajutorul. În bagajele primite a găsit tot ce îi trebuia pentru masa de sărbători.
Mulţi dintre cei ce trec pe la Părintele Justin trimit prin e‑mail mărturisirile despre experienţa pe care au avut‑o în relaţia duhovnicească cu acesta. Camelia N. este din Bucureşti şi a trimis aceste rânduri către obştea mânăstirii:
„Auzisem de Părintele Justin de la colegele mele de serviciu, care evlavioase şi credincioase îl cercetau pe părintele şi vorbeau cu deosebit respect şi dragoste despre dânsul. Mi‑am dorit să ajung şi eu la el în speranţa că mă va ajuta să rezolv problema cu care mă confruntam. După câteva săptămâni de planuri de a ajunge la părintele, l‑am visat într‑o noapte (deşi nu îl văzusem până atunci decât în poze). Apoi la câteva zile, mătuşa mea mi‑a spus că vrea să meargă împreună cu unchiul meu să viziteze mânăstirile din zona Neamţ şi mă pot duce şi pe mine la Părintele Justin. Am ajuns la Mânăstirea Paltin după‑amiaza şi am aşteptat împreună cu alte zeci de persoane să îi pot cere sfatul şi ajutorul duhovnicului. Am intrat în chilia părintelui aproape de miezul nopţii. Trebuie spus că în acel an el fusese spitalizat şi la externare doctorii îi recomandaseră linişte şi odihnă. Cu toate acestea, părintele primea pe toţi cei care aşteptau să îi ceară sfatul, indiferent de ora târzie din noapte, fără a se cruţa, fără a ţine cont de suferinţa şi de boala sa. I‑am spus părintelui câteva cuvinte despre problema mea, căci nici eu nu ştiam ce se întâmplă, doar bănuiam. Îmi amintesc şi acum cuvintele lui referitoare la soţul meu. Pe un ton de infinită milă a spus: «E tare bolnav, săracul!» Se referea la o suferinţă a sufletului. Ştiam de la colegele mele că în timpul întrevederii cu părintele acesta se roagă pentru rezolvarea problemei fiecăruia. L‑am văzut şi eu îngândurat şi m‑am gândit că se roagă. După ce m‑a binecuvântat şi mi‑a mai dat câteva sfaturi, am ieşit din chilie. Râdeam şi plângeam în acelaşi timp. Părintele nu îmi promisese nimic, nu îmi spusese că problema se va rezolva, dar era ceva… minunat în starea mea sufletească după ce vorbisem cu sfinţia sa. Vizita mea la părintele a fost miercuri, iar în următoarele zile am rămas în zonă şi am mai vizitat unele mânăstiri. Sâmbătă seara am ajuns acasă, iar de luni soţul meu s‑a întors acasă «de probă» (după şapte luni de certuri urâte şi vrajbă), iar următorul sfârşit de săptămână, pentru prima oară după multe luni, am plecat împreună din oraş într‑o minivacanţă, la dorinţa lui. Soţul meu s‑a decis să se întoarcă definitiv la mine (în sensul că şi‑a adus toate lucrurile pe care le cumpărase în cele trei luni cât stătuse plecat) după alte patru luni. Dar în acest răstimp a stat numai cu mine şi relaţia noastră şi‑a reintrat încet‑încet pe făgaşul normal. Îi mulţumesc Părintelui Justin pentru grabnicul său ajutor! Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Lui!
Asta e prima minune pe care părintele a făcut‑o cu mine. Dar de câte ori am fost la el s‑a întâmplat câte o minune mai mare sau mai mică. O altă minune mare a fost în privinţa unei probleme de sănătate cu care m‑am confruntat. Mi‑a fost descoperită la o ecografie de rutină o formaţiune chistică de aproximativ 8 centimetri pe lângă trompa uterină. Pentru a pune diagnosticul exact am fost trimisă să fac RMN, dar cum eu sufăr de claustrofobie nu am putut face această analiză. Zilele au trecut, şi deşi am făcut mai multe ecografii, nici un doctor nu a reuşit să îmi pună diagnosticul exact. Unii mi‑ai spus să mă operez să scot ce am acolo, alţii să aştept. Am venit să mă închin la părintele şi să îi cer binecuvântarea cu o zi înainte de înmormântarea sa. La o săptămână după ce am
fost la Petru Vodă, am avut nişte dureri foarte mari în zona abdominală. Am ajuns la spitalul de urgenţă unde mi‑au calmat durerea, dar nu au reuşit să pună vreun diagnostic. Am fost şi la un profesor doctor de gastroenterologie ca să aflu ce s‑a întâmplat (un doctor foarte bun, de altfel). Şi după ce m‑a consultat mi‑a spus că ceea ce am (gaze) nu justifică durerile foarte mari pe care le‑am avut şi nu îşi dă seama ce ar fi putut provoca acele dureri. După vreo lună şi jumătate am fost la ginecolog şi mi‑a spus că nu mai simte chistul. Apoi am făcut ecografie şi a confirmat că nu mai există chistul. Se pare că atunci când explodează un chist sunt dureri foarte mari… Ştiu că Părintele Justin a fost cel care m‑a ajutat să scap de acel chist. În cele câteva ore de dureri am avut poza părintelui lipită de mine şi i‑am cerut ajutorul.”
O altă mărturie a ajutorului dat de părintele mi‑a fost povestită de o femeie care a avut un abces dentar şi nevrând să plece de la slujbă, s‑a dus la mormântul părintelui să se roage. În acest timp a simţit că o lasă durerea şi după câteva minute s‑a întors în biserică cu falca normală, nu umflată, cum fusese mai înainte.
În rândul care se formează la mormânt se aude vocea unui bărbat copleşit de ceea ce păţise. Vasile este din Vaslui. Eu am căzut de pe scară anul trecut şi mi‑am luxat piciorul foarte tare, într‑atât că nu mai puteam deloc să calc; s‑a învineţit glezna complet. Am venit la mormântul părintelui, am dat cu untdelemn din candelă pe gleznă şi în scurtă vreme am putut să merg. Peste două zile dispăruse şi durerea, şi culoarea vânătă de pe gleznă.”
Mai sunt relatări de acest fel, iar tinerii folosesc internetul pentru a le face cunoscute. Mulţi dintre studenţii sau elevii care aveau examene s‑au rugat părintelui să‑i ajute şi au putut trece cu bine toate, deşi de multe ori nu au putut cuprinde toată materia de studiu. Povestiri miraculoase, dar şi mai puţin spectaculoase; numai cei ce au fost în situaţia respectivă ştiu cât de mare a fost minunea.
Sunt sute de mărturii despre mijlocirile părintelui în vieţile celor din popor. Unele sunt făcute cunoscute, altele rămân tainic păstrate în inimile celor ce le‑au trăit. Cuvântul bătrânului inscripţionat pe crucea‑i de la căpătâi este respectat şi după plecarea sa la cele cereşti: „Eu aşa am mers, cu Evanghelia în faţă şi cu naţiunea în spate. Mie mi‑a plăcut poporul acesta şi l‑am crezut şi‑l cred în suferinţa pe care o duce…” Ceea ce învăţa părintele, în cuvinte simple şi blânde, fără pretenţii de mari filosofii, dar concret şi potrivit rănii fiecăruia care îi cerea sfatul, este concentrat în teologia Sfinţilor Părinţi, în rândul cărora omenirea care l‑a cunoscut, fie în timpul trecerii sale pământeşti, fie după clipa săvârşirii, crede că Dumnezeu îl va număra într‑o bună zi.
Părintele Justin Pârvu
Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru”; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.
Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece.
Pentru această delimitare de căi a venit în lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea – căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi învăţătorul şi ajutorul şi Calea şi Adevărul nostru.
„În nimeni altcineva nu este mântuire decât numai în Iisus Hristos, şi Acesta răstignit” (Faptele Apostolilor 4,12; I Corinteni 2,2)
Iar El ne-a învăţat:
„Cine vrea să fie ucenicul Meu să se lapede de sine, de tot ce are, încă şi de viaţa sa; să-şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va vrea să-şi cruţe viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga” (Luca 9,23-24).
Iar cine îşi va câştiga viaţa în condiţiile lepădării de sine, a luării crucii în fiecare zi, ba şi a morţii vieţii acesteia pământeşti pentru cauza lui Hristos, în schimb viată veşnică va afla. „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (loan 17,3).
Ucenic e numai cineva care vrea să înveţe o meserie sau o cale şi nu se lasă până nu le învaţă. Unii se lasă de meserie, părându-li-se grea şi nu mai umblă şi după o „viaţă veşnică”, mulţumindu-se cu cea vremelnică şi muritoare. Aceştia nu mai urmează Domnului Hristos, ci lumii acesteia şi momelilor ei. Ei se mulţumesc cu un Iisus Hristos istoric şi cu o hârtie de Botez. Mai departe nu riscă nimic, că-i suferinţă şi risc al raţiunii. Nici aceştia nu se mai întorc Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu.
PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 341,342)
De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.
"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"
Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.
Parintele Arsenie Papacioc
