„
De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”
Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).
Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.
***
Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.
Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.
Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă”. Acesta – împărat cu atâtea griji şi necazuri, se trezea de dimineaţă însetând să-L găsească pe Domnul. Şi în altă parte zice: „La miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie…” (Psalm 62, 2; 118, 62). Auziţi? La miezul nopţii, Doamne, – zice – m-am sculat ca să Te slăvesc.
Şi doar Isaia şi David? Şi astăzi există pustnici în peşteri, care noaptea, în timp ce toţi şi toate dorm, ei nu dorm; cântă imne lui Dumnezeu şi spun: „Aliluia, Aliluia, Aliluia”. Şi doar pustnicii? Şi simpli credincioşi. De la o bătrână analfabetă originară din Pont m-am încredinţat că acolo, ca şi în Asia Mică şi în Macedonia, a existat un frumos obicei. Cum s-au stins acum frumoasele obiceiuri şi am devenit primitivi, în ciuda a tot ceea ce se numeşte civilizaţie! Ce am aflat deci de la ea? Acolo, zice, aveam obiceiul să ne trezim la miezul nopţii şi să facem rugăciune…Mai există o tradiţie că întregul univers se opreşte la miezul nopţii un minut pentru a-L lăuda şi el pe Cel Preaputernic.
***
„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”. Oare se aplică astăzi acest cuvânt sau doar îl auzim că-l cântă doar psalţii noştri acum în Săptămâna Mare?
Trăim în anii în care se împlineşte profeţia Hristosului nostru că „dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12), va îngheţa, se va face rece ca gheaţa– Polul Nord, iubirea multora faţă de Dumnezeu. Semn de blestem, semn al lui antihrist este acesta. Nu Îl vor iubi pe Dumnezeu, nu vor iubi pe nimeni. Dacă ar fi existat un termometru duhovnicesc şi l-am fi pus în inima noastră, ar arăta sub zero. Sex şi iubire trupească există, dar iubirea lui Dumnezeu, dragostea Domnului s-a stins, nu există.
Ca dovadă, frecventarea Bisericii. În zi de duminică, bate clopotul, şi nu merg la biserică. „La poarta celui surd bate cât vrei”. Cei mai mulţi îşi găsesc să doarmă tocmai în momentul acesta. Este păcat, ca în clipa în care clopotele bat şi te cheamă, tu să dormi. Eşti ca un soldat care, în timp ce trâmbiţa dă deşteptarea, el nu spune prezent. Te cheamă clopotele, trâmbiţele cerului. Aceste clopote, care acum bat, într-o zi, în cealaltă lume ne vor judeca. Aşadar, vezi pe aşa-numitul creştin că nu se ridică să meargă o oră la biserică, să-L slăvească pe Dumnezeu sau vine greoi-greoi, încet, pe la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii. Unde sunt acele mame despre care spune poemul:
„…Ei, copii, e vremea, treziţi-vă, este duminică,
Clopotul ne strigă, îl auziţi colo?…” (Ilia Tantalidi, „Lectură duminicală”, III Dim. , p. 61).
Acum, Biserica este pustie de copii. Îi număr, nu sunt nici zece. O, mame, veţi plăti scump pentru asta. Copiii fără Dumnezeu vor deveni terorişti. Fără Dumnezeu omul nu trăieşte, nu există civilizaţie.
Aşadar, nu se trezesc să vină la biserică, însă trece ziua, se înnoptează, ies stelele şi atunci ce văd? Priveghere. Ce priveghere? Privegherea diavolului. S-a umplut ţara de cluburile de noapte, mii, mai multe decât bisericile. Acolo se adună noaptea şi se face priveghere satanică. Şi dacă îi veţi număra pe cei care priveghează pentru diavolul, veţi vedea că sunt mai mulţi decât cei care priveghează pentru Dumnezeu.
***
„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”. Mânec spre Tine, Dumnezeul meu, zice. De ce? O explică: Pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ. Adică învăţătura lui Hristos, cuvintele Lui, poruncile Lui, îndreptările Lui sunt lumină. Toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit străluceşte, cu o lumină deosebită, sfârşitul vieţii Lui pământeşti. Evenimentele din Săptămâna Mare au o frumuseţe neasemuită. De aceea, într-un frumos tropar am auzit: „Cinstitele Patimi ziua de astăzi ca pe nişte lumini mântuitoare le răsare lumii” (Sedelna Utreniei din Lunea cea Mare). „Lumini mântuitoare” sunt patimile lui Hristos. Doar oamenii bădărani nu pot să simtă măreţia acestei săptămâni. Vino la Biserică, să ţi se umple inima de lumină. „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”.
***
Fraţii mei, voi, turma cea mică care privegheaţi pentru Domnul, slăviţi-L pe Dumnezeu, pentru că vă desfătaţi de astfel de cântări şi auziţi că „lumină sunt poruncile Tale pe pământ”. Lumină sunt poruncile Domnului nostru. Cine crede în Hristos, cine Îl ascultă şi urmează drumul Lui, are lumină. Cine nu crede şi nu trăieşte potrivit Evangheliei, e în întuneric şi este un nefericit, chiar dacă ştie carte şi are diplome şi ştie limbi. Păcat că în şcoli şi în universităţi în loc să se înveţe despre Hristos cel Răstignit, se învaţă că omul se trage din maimuţă. S-a umplut ţara de universităţi şi cu toate acestea întunericul în jurul nostru se extinde. Un analfabet, care crede în Dumnezeu, valorează mai mult decât un om de ştiinţă care nu crede în nimic. De aceea un mare poet din Germania a spus: În ciuda tuturor „luminilor” acestui veac, întunericul continuă să stăpânească. Când s-a răstignit Hristos în Vinerea cea Mare, „întuneric s-a făcut peste tot pământul” (Matei 27, 45). Şi de fiecare dată, când Hristos se răstigneşte din nou prin necredinţă şi apostazie, întunericul împărăţeşte pe pământ.
Să-L slăvim pe Dumnezeu, pentru că în Patimile lui Hristos vedem măreţia credinţei noastre. Să participăm la sfintele slujbe şi să ne învrednicească Dumnezeu să vedem şi slăvita Înviere a Domnului şi să auzim cuvintele: „Veniţi de luaţi lumină din lumina cea neînserată…” (Din slujba de Paşti). Iar lumină neînserată este Hristos, „pe care lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii”.
+ Episcopul Augustin
http://www.diakonima.gr/2010/03/30/manecam-spre-lumina-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/
Noul Mucenic Ioan a mărturisit la Constantinopol pe 20 decembrie 1652.
Sfântul provenea din satul Mariés din Thásos. La vârsta de 14 ani nişte săteni de-ai lui l-au adus în Constantinopol, unde l-au dat în grija unui creştin din Galata, ca să înveţe croitoria. Într-o zi maistrul lui l-a trimis la un negustor evreu, ca să cumpere nişte aţe. Din câte se pare, Ioannis nu s-a înţeles cu negustorul asupra preţului sau acesta încerca să îşi râdă de el. În acel ceas a strigat hogea de la minaret pentru rugăciunea prânzului. Atunci negustorul evreu a găsit prilej şi a început să strige cât îl ţinea gura atât către hogea, cât şi către alţi turci:
- Nu-l auziţi pe acest tânăr care ocărăşte credinţa voastră şi închinarea voastră?
Îndată ce-au auzit, turcii l-au crezut pe evreu, l-au înşfăcat pe tânărul Ioannis, l-au bătut fără milă şi l-au dus la vizir, unde au dat mărturie că Ioannis şi-a bătut joc de credinţa lor. Sfântul se jura că nu e adevărat şi că evreul l-a calomniat. Vizirul, văzând că are de-a face cu un copil, i s-a făcut milă de el şi i-a spus:
- Fă-te turc, ca să îţi scapi viaţa şi să te am aproape de mine, să te cinstesc şi să te fac om bogat.
Încerca astfel cu făgăduinţe şi linguşeli să îl îndepărteze pe tânăr de Hristos. Însă, binecuvântatul copil i-a răspuns: ”nu poate fi vorba nicidecum să mă lepăd vreodată de Preadulcele meu Iisus Hristos, chiar dacă m-aţi chinui cu mii de chinuri şi chiar dacă mi-aţi dărui toată împărăţia voastră”.
Atunci vizirul a poruncit să îl decapiteze. L-au dus în piaţă, acolo unde erau atelierele blănarilor, în faţa băii publice, înaintea cişmelei şi l-au predat călăului. Călăul l-a îngenuncheat şi, încercând să îl înspăimânte, a coborât sabia şi îl lovea în ceafă, tăindu-l puţin câte puţin. Văzând în cele din urmă că Sfântul primea moartea cu mare bucurie, fără să îi fie frică deloc, a tras cu putere sabia şi l-a decapitat.
Astfel, Ioan din Thásos, Croitorul, la vârstă de 14 ani, a luat cununa muceniciei.
În timpul nopţii, creştini evlavioşi au luat sfintele lui moaşte şi l-au îngropat în Béyoglu.
„Cand parintii se nevoiesc la chilie si te-ai trezit cumva, sau te-ai invartit pe partea cealalta, si a venit asa o umilinta, o cainta, lacrimi, o adunare a mintii si un dor de Dumnezeu, atunci calugarul are datoria, cat poate, sa nu-si puna in minte griji multe. Acea bucurie nu sta mult: zece – cincisprezece minute. Atunci mintea sa zica „Doamne Iisuse…“. Şi daca-si aduna mintea si zice rugaciunea, s-ar putea sa vina o bucurie mare in sufletul lui”
Parintele Cleopa
La 110 ani de la naştere şi 20 de ani de la trecerea în veşnicie a părintelui Dumitru Stăniloae, cei care l-au cunoscut, fie şi numai ocazional, trăiesc şi acum bucuria şi emoţia acelor întâlniri. Părintele Isidor Berbecar, parohul bisericii închinate Tuturor Sfinţilor, din Botiza, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, ne-a vizitat recent la redacţie şi ne-a povestit cum l-a cunoscut pe părintele Stăniloae, cucernicia sa prezentându-ne totodată şi o scrisoare primită din partea marelui teolog, pe care îl invitase să slujească în noua biserică a satului, care tocmai fusese sfinţită.
Episcopul Kallistos Ware de Diokleia, referindu-se la teologia părintelui Dumitru Stăniloae, mărturisea că aceasta este „o teologie a iubirii şi comuniunii personale“. Apoi, citându-l pe teologul român, care spunea „Credinţa, ca lucrare a Sfântului Duh, vine la o persoană prin alta… Scriptura îşi activează puterea ei în comuniunea între persoane“, sesisează importanţa pe care marele teolog român o acordă cuvântului „între“.
Scurta poveste a părintelui Isidor Berbecar şi textul scrisorii pe care a primit-o de la părintele Stăniloae, credem, se aşază perfect în nemărginirea acestui cuvânt, „între“, care iradiază puternic, definitoriu şi emoţionant, iubire şi comuniune personală.
Părintele Isidor Berbecar povesteşte
„Fratele meu, Liviu Berbecar, lucra prin anii â70 ai secolului trecut la gara din Vlădeni Ardeal, judeţul Cluj, localitate în care, la 16 noiembrie 1903, se născuse părintele Dumitru Stăniloae“, ne-a povestit părintele Isidor Berbecar. „Mergând odată pe la el, m-a invitat să-i facem o vizită lui «nea Gheorghe», care locuia acolo, fratele marelui profesor de dogmatică de la Institutul Teologic din Bucureşti, Dumitru Stăniloae. Am mers la dânsul şi am stat de vorbă şi parcă nu ne mai săturam. Era un om foarte blând, foarte modest. M-a impresionat foarte mult. Fratele meu şi soţia lui mergeau des la dânsul, pentru că era un om de la care aveai ce să înveţi. Era suferind, iar ei îl mai ajutau cu ce puteau. Erau într-o relaţie foarte bună. Eu am rămas impresionat de smerenia şi blândeţea lui, de vorba lui dulce. Atunci am aflat că marele teolog Dumitru Stăniloae este fratele dânsului, pe care îl cunoşteam doar din studiile teologice din perioada seminarului. «Nea Gheorghe» mi-a dat adresa părintelui profesor şi, prin 1972, am venit la Bucureşti, am luat legătura cu dânsul şi am rămas într-o relaţie cu cucernicia sa. Ajungând preot la Botiza, am primit ascultarea de a construi în sat o mare biserică, lângă cea de lemn, monument istoric. După ce am ridicat biserica, i-am scris părintelui Stăniloae o scrisoare, pe care i-am trimis-o pe adresa institutului, invitându-l să vină la Botiza să vadă biserica şi să slujească împreună cu mine o Sfântă Liturghie în satul nostru. Dar pentru că pe perioada verii la institut nu se ţineau cursuri, părintele a aflat de existenţa ei mai târziu, şi atunci mi-a răspuns, trimiţându-mi această scrisoare, în care îmi spunea că regretă că nu a putut da curs invitaţiei mele, dar poate va veni în anul următor. Această scrisoare face parte din comorile sufletului meu şi sunt foarte bucuros că o păstrez şi că ea îmi aminteşte de un om deosebit, care este unul dintre cei mai mari profesori de teologie ortodoxă din lumea contemporană.“
Importanţa comunicării directe, personale
Aceasta este povestea părintelui Isidor Berbecar. O întâlnire şi o scrisoare i-au marcat suficient viaţa ca să le păstreze, cum spune cucernicia sa, printre „comorile sufletului meu“.
Evenimentul, minor în aparenţă, relevă însă importanţa covârşitoare pe care părintele Stăniloae o acorda comuniunii şi comunicării personale, directe, căci în esenţă ambele înseamnă iubire a aproapelui şi responsabilitate, atribute ale unui spirit adânc creştin, înseamnă „între“.
Episcopul Kallistos Ware de Diokleia mai arăta că „părintele Dumitru este în mod categoric un teolog al nădejdii universale“. Acest „între“, în care se cuprinde şi amintirea părintelui Berbecar, aflat la vremea respectivă în celălalt capăt al ţării, mărturiseşte, mai ales prin scrisoarea prezentată, nădejdea într-o viitoare întâlnire, într-o comuniune şi comunicare în dialog, pentru că marele nostru teolog se definea pe sine astfel: „Eu nu mă cunosc pe mine în afara relaţiei cu ceilalţi“. Cuvinte ce confirmă din plin faptul că părintele profesor Stăniloae avea harul de a-i apropia pe oameni. De aceea, până şi micile, aparent neînsemnatele amintiri legate de persoana sa devin în timp dovezi emoţionante, calde şi ziditoare despre dimensiunea sufletului marelui teolog, în care fiecare dintre cei care l-au cunoscut şi-a aflat locul său.
Textul scrisorii adresate părintelui Berbecar
Bucureşti, 1 sept. 74
Iubite Părinte Berbecar,
Scrisoarea P.C. Tale din 25 iulie n-am primit-o decât acum, fiind transmisă pe adresa Instit. Teol. pe la care n-am dat peste vară.
Aşa că regret că n-am putut da curs invitaţiei P.C.T atât de amabile.
Poate la vară!
Te felicit pentru monumentala biserică ce-ai ridicat-o spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.
Bunul Dumnezeu îţi va răsplăti.
Roagă-te pentru mine şi ai mei: Preot. Maria, Lidia, Dumitru, Horia.
Cu drag la toţi ai P.C. Tale, Pr. D. Stăniloae
http://ziarullumina.ro/anul-comemorativ-al-parintelui-dumitru-staniloae/o-scrisoare-parintelui-dumitru-staniloae
Conform tradiţiei, ctitorii Sfintei Mănăstiri Vatopedi sunt consideraţi boierii de viţă nobilă Athanasie, Nicolae şi Antonie. Aceştia au venit în Sfântul Munte la mijlocul secolului al X-lea, în vremea construirii Sfintei Mănăstiri Marea Lavră, în preajma ctitorului, Cuviosul Athanasie Atonitul, care a formulat şi tipicul noului aşezământ. Ascultând de îndemnul marelui Cuvios, au reconstruit şi reînfiinţat Sfânta Mănăstire Vatopedi, care fusese pustiită de piraţi. Cei trei cuvioşi sunt înfăţişaţi în icoane ca fraţi după trup, bogaţi, monahi şi ctitori.
Aceşti trei cuvioşi veniseră în Sfântul Athos cu scopul de a construi o mănăstire. Faima Cuviosului Athanasie îi atrăsese şi pe ei aşa cum atrăsese și pe alţii, veniţi din multe părţi. I-au propus, bineînţeles, să rămână alături de el, oferindu-i şi cele 9000 de nómisme (monede) de aur pe care le aduseseră cu ei în acest scop. Cuviosul Athanasie le-a spus, însă: „S-a dat împăratului Nichifor să fie ctitor al acestei mănăstiri [Marea Lavră]. Dar dacă doriţi să zidiţi mănăstire, iată, Mănăstirea Vatopedi este pustie. Reînnoiţi-o pe aceasta şi veţi avea plată de la Domnul”.
Cuvioşii Ctitori Nicolae, Athanasie, Antonie şi Sava Vimatáris scoţând icoana Maicii Domnului Vimatárissa din fântână. Perdea contemporană, brodată cu fir de aur.
Medicul şi filosoful Ioan Comnenul, care a devenit ulterior Mitropolit de Dârstor (Silistra) cu numele Ierótheos, în binecunoscutul său Proschinitar al Sfântului Munte Athos pe care l-a scris în 1698, notează, descriindu-i pe cei trei sfinţi: „Venind trei boieri de viţă nobilă, Athanasie, adică, Nicolae şi Antonie, în Sfântul Munte, de loc din Adrianopolis, doreau să devină monahi şi să ridice din temelii mănăstire pe cheltuiala lor, şi au pus fiecare dintre cei trei tineri câte trei mii de florini. Şi au venit la Sfântul Athanasie, care era atunci în Athos, mărturisind scopul cu care veniseră. Sfântul le-a spus că asprii pe care-i aveau nu erau de ajuns pentru construirea unei noi mănăstiri. Urmaţi-mă, le-a mai spus el, şi făcând ascultare cei trei, i-a dus Sfântul în mănăstirea Vatopedi şi le-a arătat cât de bine este aşezată şi ce stricăciuni făcuseră acolo Saracinii. Şi le-a dat lor sfat: dacă vor să aibă plată înmulţită de la Dumnezeu, să rezidească acea mănăstire. Sfatul sfântului le-a plăcut acestora şi, cu mult zel, au pus în practică această lucrare sfântă şi au rezidit mănăstirea, făcând-o așa cum fusese la început. Și făcându-se apoi monahi acolo şi având o purtare bineplăcută lui Dumnezeu, au adormit în Domnul. Sfintele lor moaşte sunt îngropate în interiorul nartexului bisericii. Se prăznuiesc de două ori pe an, pe 17 decembrie şi în Duminica a 5 de la Rusalii”.
Sfinţii Trei Ctitori: Antonie, Nicolae şi Athanasie. Icoană portabilă contemporană.
Cuviosul Athanasie Athonitul este cel care a insuflat zidirea mănăstirilor athonite Vatopedi, Ivíron, Dochiaríou şi Filothéou. Autorul de scholii Stéfanos Filotheítul menţionează: „S-a ridicat Mănăstirea Vatopediului de însuşi cuviosul Athanasie, fiind aşezată după tipicul şi rânduiala acestuia”.
În 985, cuviosul Nicolae semnează ca egumen al Mănăstirii Vatopedi: „Nicolae, monah şi egumen al Mănăstirii Vatopedi”. Tot el semnează documente în anii 998, 1001 şi 1002. Urmaşul cuviosului Athanasie, despre care se aminteşte că era „deosebit de activ”, semnează documente între anii 1020 şi 1048. Mai târziu apare în documente și Antonie. Faima lor a atras în mănăstire mulți monahi, iar mănăstirea a dobândit în scurtă vreme bogăţie şi faimă.
Despre mormântul cuvioşilor ctitori, monahul rus Vasile Bárski scrie în 1744 că nu se deschide niciodată, dar că întotdeauna arde o candelă nestinsă. Ieromonahul Gherásimos Smyrnákis Esfigmenítul scria, acum o sută de ani, că „preotul de rând citeşte zilnic la sfârşitul slujbei şi al vecerniei un trisaghion iar canonarhul pomeneşte din codice numele celor adormiţi”. Într-un codice din anul 1869, păstrat în mănăstire, copie a unui codice mai vechi, din 1715, sunt amintite numele celor trei ctitori: „Pentru fericiţii şi pururea pomeniţii părinţii noştri, ctitori ai sfintei mănăstirii acesteia: Athanasie, Antonie, Nicolae”. În apsida aflată deasupra mormântului sunt înfăţişaţi împreună cu împăraţii ctitori şi cei trei cuvioşi îmbrăcaţi în haine monahale şi cu aură. Pictura murală pe care o vedem astăzi a fost restaurată în 1760. Mormântul se găseşte în partea dreaptă a pronaosului katholikónului mănăstirii. În anul 1992 a fost deschis iar în interior au fost găsite osemintele cuvioşilor şi o tăbliţă din plumb, pe care Sfântul Athanasie a lăsat scris să nu fie îngropat altcineva în mormântul său, după obiceiul antic.
Cercetările, studiul, comparaţiile şi menţiunile referitoare la cei trei cuvioşi converg către concluzia că primul egumen al Mănăstirii Vatopedi a fost monahul Nicolae, ctitorul, cel care a fost şi primul îngropat în mormântul aflat în katholikónul mănăstirii după 1012. În acest an semnează pentru ultima oară documentele oficiale ale mănăstirii. În 1048 semnează pentru ultima oară Athanasie, care este îngropat în partea superioară a aceluiaşi mormânt, ultimul fiind Antonie. Transformarea mormântului în raclă şi pictarea Maicii Domnului Vlahernítissa, în 1312, în apsida care se află chiar deasupra mormântului, dovedesc faptul că cei trei ctitori au fost cinstiţi destul de repede ca sfinţi cuvioşi.
Pomenirea lor se face, după cum am mai amintit, pe 17 decembrie. Slujba lor a fost compusă mai târziu. Într-un Proskynitar al Mănăstirii, în versuri, din 1722, părintele şi dascălul Anastásios Papavasilópoulos scrie:
„Atunci veniră, deci, trei boieri de viţă nobilă să se călugărească,
Nicolae pe nume, Thanásis, celălalt,
Iar cel de-al treilea Antonie, de ale lor fapte să te minunezi.
De zel sfânt mânaţi, au venit cu râvnă
Fiecare câte trei mii de florini să pună,
Să ridice şi ei mănăstire
Nouă şi minunată, pod spre cer.
Au mers la Athanasie, cuvios din Athos,
Şi dorinţa lor i-au spus-o, din adâncul sufletului.
Sfântul le-a vorbit atunci şi i-a sfătuit
Şi mult i-a lăudat pentru scopul lor cel sfânt.
Cu florini mii nouă, copiii mei, le-a spus
Mănăstire nouă nu puteţi face.
Dacă vreţi, însă, de plată să nu vă lipsiţi,
Veniţi după mine, urmaţi-mă, deci.
După el mergând cei trei boieri
Îndată i-a dus pe ei în frumoasa câmpie
A smeritului Vatoped, loc sfânt de reculegere şi învăţătură,
Minunată, nobilă şi tainică şcoală”. 
Mormântul cuvioşilor ctitori din pronaosul katholikónului Mănăstirii Vatopedi.
http://www.pemptousia.ro/2012/12/cuviosii-atanasie-nicolae-si-antonie-ctitorii-manastirii-vatopedi-17-decembrie/
“Homeopatia este incurcata. Multi s-au incurcat in aceasta poveste si au amestecat in ea multe teorii. Dupa ce vei lua o doctorie, iti vor spune aceia: “La inceput te vei simti mai rau, dar apoi iti va trece.” Sa spunem ca te doare obrazul. Celalalt iti da o palma puternica si te doare mai tare, asa incat starea de mai inainte, ti se pare o gluma, si o suporti usor.
Mai exista si unii care sunt bolnavi numai cu inchipuirea. Unul ca acesta merge la medic, iar acela ii spune: “Pleaca, nu ai nimic.” Merge din nou si medicul iarasi ii spune: “Pleaca, nu ai nimic.” Merge apoi la homeopat. Acesta stie ca nu are nimic, dar nu ii spune, ci ii da un praf, pentru a-i linisti gandul aceluia si astfel ii trece durerea. “M-am facut bine”, spune acela.
Aceasta este inselaciune! Apoi mai sunt si altii care, neputandu-se aranja nicaieri in alta parte, merg la homeopatie si astfel isi gasesc o ocupatie. Dar lucrul acesta este primejdios. Se incurca diferiti insi in treaba aceasta si nimeni nu poate avea incredere in ei. Apoi, resping toate celelalte tratamente.
Eu as fi de acord mai degraba cu un botanist, cu un om de stiinta. Dar exista si multi escroci. Unul spune ca poate cunoaste toate bolile numai privind in ochii celui bolnav. Sunt si eu de acord ca unele boli se pot depista in felul acesta, dar cum va cunoaste acela inima privind in ochi. Altul spune ca prin ureche poate vindeca toate bolile. Baga in ea niste ace. Prostii. Acestia sunt niste escroci. Este nevoie de discernamant in toate acestea.
- Adica, Parinte Paisie, sa nu facem tratamente homeopate la copil?
- Nu, nu este un lucru in care sa ai incredere.”
http://www.marturieathonita.ro/parintele-paisie-aghioritul-despre-homeopatie/#more-158
