Sfinți din zilele noastre (Parintele Arsenie Boca) - Saints of our times (Fr.Arsenie Boca)

Sfântul Nifon Ascetul, Mitropolitul Constantianei

În zilele împăratului Constantin cel Mare era în Constantinopol un boier al palatului împărătesc cu numele Savatie, care fiind iscusit în războaie, a fost ridicat de împărat la rangul de stratilat (general) în cetatea Mirupoliei. Deci mergând în locul acela, a fost primit de toţi cu multă cinste şi ceremonie şi mai ales de cel dintâi boier al cetăţii aceleia, cu numele Agapit. Agapit mergea adeseori la stratilat şi avea cu sine pe fiul său Nifon, care era copil ca de opt ani.

Într-una din zile, vorbind Savatie cu Agapit, voievodul l-a întrebat pe acesta dacă copilul ştie carte. Iar el a răspuns că nu ştie, fiindcă cetatea Mirupoliei era lipsită de dascăli. Voievodul i-a zis: „în Constantinopol se află dascăli iscusiţi şi dacă voieşti, trimite-l la casa mea să înveţe Sfintele Scripturi”. Auzind aceasta, Agapit s-a bucurat foarte mult şi, mulţumind lui Savatie, i-a dat pe copil şi Savatie l-a trimis la Constantinopol, în casa sa.



Deci mergând acolo Nifon, a fost primit cu dragoste de femeia lui Savatie şi a fost dat la un dascăl iscusit şi temător de Dumnezeu, numit Petre – care era preot şi locuia în casa voievodului -, ca să înveţe de la dânsul Sfintele Scripturi. Deci începând Nifon a învăţa, se sârguia cu multă osârdie. Şi aşa dor avea ca să înveţe, încât cea mai mare parte a nopţii zăbovea învăţând lecţiile sale. De aceea a învăţat mult, în puţin timp, pentru că era isteţ la minte şi se silea ca mai mult să se deprindă la învăţătură, având fericitul multă evlavie către cele dumnezeieşti. Şi era bun la obicei, blând şi smerit. Apoi alerga la sfintele slujbe ale Bisericii, ascultând ne voinţele mucenicilor ce se citeau şi minunându-se de osârdia şi mărimea de suflet pe care au arătat-o sfinţii. Apoi, unde afla vieţile sfinţilor cuvioşi şi ale mucenicilor, le citea cu multă dragoste şi luare-aminte şi avea de la dânsele mult folos. Pentru aceea iubea foarte mult liniştea, tăcerea, blândeţea şi smerenia, încât toţi se minunau, văzându-l că la o vârstă ca aceea copilărească, împinea lucrurile bătrânilor.

Cuviosul Nifon avea încă şi multă milostivire către săraci şi îi îngrijea cât putea, dându-le cele de trebuinţă. Şi auzind de la un oarecare bărbat duhovnicesc că, pe lângă celelalte fapte bune, se cuvine să păzească şi fecioria, zicea în sine: „Oare putea-voi să împinesc această faptă bună? Pentru că, a scăpa cineva de aprinderea trupului, îi trebuie mare silinţă. Cu toate acestea, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai privesc mai mult la faţă de femeie”. Şi de atunci foarte mult lua aminte de sine şi nu mai privea la nici o femeie.

Iar după ce a crescut cu vârsta şi a sporit în fapte bune, şi-a adus aminte de părinţii săi şi de patria sa. Deci voia să pece de la Constantinopol, iar femeia stratilatului neavând fii şi văzând viaţa şi faptele bune ale lui Nifon, căuta să-l oprească acolo, ca să-l facă fiu de suflet şi moştenitor al averii lor. Şi neputând să-l îndupece la aceasta, fiindcă şi Nifon avea multă dorinţă să se ducă la părinţii săi, se afla în mare mâhnire. Şi văzând-o pe dânsa întristată mai-marele curţii sale şi aflând pricina, i-a zis ei ca să-i dea lui în purtare de grijă pe Nifon şi el îl va face să uite de părinţi şi de patria sa.

Deci luându-l pe el mai marele curţii, îl ducea la adunările altor tineri desfrânaţi şi răsfăţaţi. Iar Nifon, tânăr fiind şi fără răutate, ca să aibă o oarecare mângâiere în întristarea ce avea pentru părinţii săi, s-a dat la mâncări, la băuturi şi la benchetuiri, căci tinereţea cu uşurinţă se peacă la unele ca acestea şi adeseori, după judecata cea de obşte, vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi, întunecându-se la minte din beţie, cel mai înainte tăcut, liniştit, blând şi smerit s-a făcut mult vorbitor, bârfitor, ocărâtor şi luător în râs, cântător de cântece deşarte, jucător şi răsfăţat. Şi uitând cu totul părinţii, rudeniile şi patria sa, apoi părăsind şi sârguinţa învăţăturilor şi de lucrarea faptelor bune depărtându-se, se îndeletnicea cu totul în desfătări şi beţii.

Deci văzându-l pe dânsul un cucernic şi bun creştin, cu numele Vasile, într-o ticăloasă stare ca aceasta, îi zicea adeseori: „Vai, ţie, Nifone! Că eşti numai cu trupul viu, iar cu sufletul ai murit acum şi numai umbra ta umblă înaintea oamenilor”. Dar Nifon nu băga în seamă cuvintele acelea, iar alteori începea a suspina şi a pânge pentru păcatele sale. însă fiind atras de obiceiurile cele rele, ca într-o mare se afunda în lucrurile cele necurate, deznădăjduindu-se de a sa mântuire şi zicând: „Eu de acum am pierit şi nu pot să mă mai întorc la pocăinţă; de aceea măcar aici să mă îndulcesc cu păcerile acestea pământeşti”. Şi atât de mult îi împietrise diavolul inima lui, încât nici rugăciune nu putea să facă vreodată, având totdeauna în sine o piatră zăcând pe inima sa. Iar doamna aceea, unde îşi avea Nifon locuinţa sa, văzând viaţa lui răzvrătită, se mâhnea în sine, zicând: „Vai mie, de unde mi-a venit această năpastă!” Şi de multe ori îl certa, ocărându-l şi chiar bătându-l, însă el neîndreptat petrecea.

Şi aceasta s-a povestit spre arătarea milostivirii celei mari a lui Dumnezeu, care face om cinstit din nevrednic şi din păcătoşi face drepţi, şi cum că nu este păcat care să poată birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu; apoi şi noi, păcătoşii, să avem chip ca să nu ne deznădăjduim prin înecarea întru multe fărădelegi, ci să ne îndreptăm prin pocăinţă, ca şi acesta care bine s-a îndreptat. Căci cel ce era vas al păcatului, acela, mai pe urmă, prin pocăinţa cea adevărată, s-a făcut vas ales al Sfântului Duh, precum îndată vom arăta.

Avea Nifon un prieten cu numele Nicodim, care venind şi privind cu mirare la faţa lui, s-a înspăimântat, însă tăcea. Apoi Nifon a zis: „Ce priveşti aşa la mine ca la un necunoscut?” Iar Nicodim a răspuns: „Crede-mă, frate, că niciodată nu te-am văzut într-acest chip precum te văd acum, căci faţa ta este înfricoşată ca de arap”. Acestea auzindu-le, tânărul s-a înfricoşat şi s-a ruşinat, acoperindu-şi faţa cu mâna, apoi s-a dus mâhnit. Şi mergând pe cale îşi zicea: „Vai, mie, păcătosul, dacă în lumea aceasta sunt negru cu sufletul şi cu trupul, dar la judecata lui Dumnezeu cum voi fi? Cum mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Amar mie, pătimaşul, unde eşti acum suflete? Vai, mie, ce voi face, oare mă voi putea pocăi? Căci cum voi zice lui Dum­nezeu, miluieşte-mă, făcând atâtea lucruri nepăcute înaintea lui?”

Acestea şi mai multe zicând în sine, a venit acasă mâhnit şi necăjit şi se tulbura de gândurile cele potrivnice. Pentru că gândurile cele bune îi ziceau: „Fă rugăciune noaptea către Dumnezeu, că precum voieşte El, astfel să rânduiască cele pentru tine”. Iar cele rele îi ziceau dimpotrivă, astfel: „De vei face rugăciune te vei îndrăci şi vei fi tuturor de râs”. Şi i se aducea în minte frică de la diavolul, care îi tulbura sufletul foarte rău. Iar el, abia întărindu-se puţin, şi-a zis: „Când umblam în desfrânare, nici un rău nu m-a întâmpinat, iar acum când voiesc a mă ruga lui Dumnezeu, voi pătimi ceva rău? Blestemat să fii tu, necuratule şi vicleanule diavol, care-mi aduci unele ca acestea!”

Şi făcându-se noapte, s-a sculat din pat şi a început a pânge şi a se bate în piept, zicând: „Cum am vieţuit cu bună credinţă şi cu obiceiuri bune în anii mei cei dinainte, iar acum am murit, cumpit rănindu-mă cu păcatele! Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă, ca nu cumva diavolul să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăveşte”.

Apoi stând el la rugăciune şi căutând către răsărit, iată a venit o negură întunecată ce s-a apropiat de dânsul şi l-a aruncat în boală şi în frică peste măsură. Atunci Nifon s-a înspăimântat şi zăcea în patul său, suspinând şi pângând pentru păcatele sale. Iar dimineaţa a venit în biserică şi, ridicându-şi ochii, a căutat spre icoana Preacuratei Fecioare Măria, Născătoarea de Dumnezeu. Şi suspinând, a zis: „Miluieşte-mă, apărătoarea creştinilor, ceea ce eşti cu dar dăruită, curată, ajută-mi pentru mila ta cea mare, că tu eşti nădejdea celor ce se pocăiesc”. Acestea zicând, chipul Maicii Domnului a căutat la dânsul cu faţa veselă şi blândă.

Şi văzând Nifon această minune, s-a mirat şi a început a se bucura şi a se veseli cu inima. Apoi a zis: „O, adâncul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cât de mare este mulţimea milei Tale, Doamne, pe care o arăţi asupra celor ce greşesc înaintea Ta! Pentru aceea ai făcut şi pe Preacurata Maica Ta ca să fie rugătoare către mărirea Ta”. Apoi, rugându-se mult şi sărutând cu dragoste icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a ieşit zicând în sine: „Vezi, ticăloase suflete, cât ne iubeşte Dumnezeu, chiar când noi singuri fugim de El. Iată, ne-a dat nouă spre apărare pe Preacurata Maica Sa, iar noi, chiar şi pe această ajutătoare, o trecem cu vederea”. Şi astfel, mângâindu-se, a preamărit pe Dumnezeu.

După aceasta i s-a arătat diavolul în vedenie, în somn, în chipul unui copil, care-i era tovarăş întru fărădelegi şi stătea împotriva lui foarte supărat, ca şi cum ar fi fost în mare mâhnire. Spre acela căutând Nifon, a zis: „Pentru ce eşti aşa mâhnit?” Iar diavolul a răspuns: „Iată, trei zile sunt de când ai fost la prietenul tău Nicodim şi te-ai răzvrătit. Pentru aceasta mă întristez, că nu pot suferi a mă trece cu vederea”. Nifon i-a zis: „Şi ce întristare ai tu?” Diavolul şi-a întors faţa şi nu i-a dat nici un răspuns, iar Nifon, deşteptându-se îndată, a priceput că diavolul se întristează pentru pocăinţa sa. Deci sculându-se degrabă a alergat la biserică şi, pironindu-şi mintea şi ochii către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a rugat până când iarăşi a văzut-o zâmbind şi a simţit în inima sa o păcere dumnezeiască.

Iar într-una din zile, mergând către biserică la rugăciune, a văzut un om făcând fărădelege pe cale şi l-a osândit în mintea sa. Şi venind în biserica lui Dumnezeu şi ridicându-şi ochii către icoană, după obicei, îndată a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu faţa înfricoşată şi posomorâtă, întorcându-se de către dânsul. Iar Nifon s-a spăimântat foarte şi căutând în jos, şi-a zis: „Vai, mie, pă­cătosul, numai o bucurie aveam, adică chipul tău, Stăpână Preasfântă, iar acum şi acesta îşi întoarce faţa şi nu ştiu pentru ce vină”. Apoi, adunându-şi gândurile, abia şi-a adus aminte că a osândit pe cel ce păcătuia şi a priceput că pentru aceea Maica Domnului îşi întoarce faţa sa de la dânsul.

Deci, suspinând din adâncul inimii, a zis cu pângere: „Dumnezeule, iartă-mă pe mine păcătosul, căci iată, am răpit slava şi dregătoria Ta şi am osândit pe aproapele meu, mai înainte de a-l judeca Tu. însă miluieşte-mă, Stăpâne, căci spre Tine nădăjduieşte sufletul meu şi de acum nu voi mai osândi niciodată pe fratele meu”. Acestea şi mai multe zicând cu lacrimi, a căutat iarăşi către icoană şi a văzut-o zâmbind ca şi mai înainte. De atunci cu mare pază a început a se feri de a mai osândi. Deci, totdeauna când i se întâmpa a greşi cu ceva, apoi Preacurata Maica lui Dumnezeu îşi întorcea faţa sa şi cu aceasta se osândea Nifon şi se îndrepta.

Odată, scoţând el apă cu ciutura, l-a împiedicat diavolul şi, alunecând cu amândouă picioarele, a căzut în puţ; şi afundându-se s-a apucat de ciutură şi a strigat: „Stăpână, ajută-mă!” Şi îndată s-a aflat în puţ pe un lemn, fiind nevătămat. De atunci, cunoscând că Născă­toarea de Dumnezeu îl păzeşte, a început de-a pururea a avea numele ei pe buzele sale. După aceasta, i s-a întâmpat a se îmbolnăvi, de la praznicul învierii lui Hristos până la ziua înjumătăţirii, şi într-acea boală nimic altceva nu zicea, decât numai: „Slavă Dumnezeului meu, slavă Ajutătoarei mele, Preacuratei Fecioare Măria”. Iar luni, mai înainte de miercurea înjumătăţim, s-a rugat, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, învredniceşte-mă a mă împărtăşi cu Sfintele Taine în ziua înjumătăţirii, pentru că foarte însetat este sufletul meu a se sătura de preacurat Trupul Tău”.

Iar după ce a adormit, i s-a făcut lui vedenia aceasta: Două femei preastrălucite treceau pe lângă patul lui, în asemănarea purtă­toarelor de mir; una era îmbrăcată în porfiră şi ţinea o stâlpare de măslin, iar cealaltă, asemenea ei, mergea în urmă, purtând un vas mic pin de sfinţenie. Ea mai ţinea şi o papură muiată în untdelemn sfânt şi venind către pat a stat. Şi a zis cea îmbrăcată în porfiră către cealaltă: „Vezi, Anastasio, de ce pătimeşte tânărul acesta?” Anastasia a răspuns: „Acesta pătimeşte de focul limbii sale, căci atunci când era sănătos, gura lui nu era îngrădită, şi acum se pedepseşte de Domnul ca să nu se osândească împreună cu lumea dincolo, fiindcă foarte mult îl iubeşte Dumnezeu şi-l ceartă; iar tu, doamnă, de voieşti, miluieşte-l şi ajută-i lui”.

Apoi cea îmbrăcată în porfiră a răspuns: „îl voi milui, numai să-l duci unde mergem şi noi”. Deci, luându-l de mână Anastasia, l-a dus în biserica Sfinţilor Apostoli. Apoi a zis către dânsa cea cu porfiră: „Ia untdelemn din candela ce arde în altar şi-l unge de la cap până la picioare”. Iar aceea, ungându-l, a zis: „Vezi, stăpână, iată am făcut după porunca ta”. Cea cu haina de porfiră a zâmbit şi a zis: „Acesta este semnul milostivirii pentru care am venit”. Atunci i-a dat lui Nifon stâlparea cea de măslin, pe care o ţinea în mână, şi i-a zis: „Vezi şi cunoaşte că stâlparea aceasta este din darul Domnului şi o dau ţie, pentru că acum a vărsat preaînduratul Dumnezeu mila Sa asupra ta. Iar tu de acum înarmează-te împotriva diavolilor şi vei călca pe dânşii ca pe nişte trestii şi fân”.

Iar Nifon i s-a închinat la picioare şi, deşteptându-se, a cunoscut că vedenia aceea a fost binecuvântarea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, apoi îndată s-a făcut sănătos şi a început a umbla. Iar a doua zi, marţi, s-a întărit cu hrană, apoi în ziua înjumătăţirii, venind în biserică cu multă bucurie, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine.

Astfel fericitul Nifon îndreptându-şi viaţa cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Şi se sârguia întru mari nevoinţe şi osteneli, omorându-şi trupul, supunându-l duhului şi petrecându-şi zilele sale în lacrimi şi în aspră pocăinţă. Apoi îşi punea pază gurii sale, foarte mult păzindu-se de cuvinte deşarte şi cu atât mai vârtos de cuvinte necurate sau de dosădiri şi de clevetiri. După aceea şi-a făcut orânduială ca să se lovească cu pumnul de câte patruzeci de ori, dacă i s-ar mai întâmpa vreodată a mai grăi vreun cuvânt netrebnic sau de hulă. Apoi, punând o piatră în gură, o purta multă vreme, zicând către sine: „Mai bine îţi este ţie, nelegiuitule, a mânca piatră, decât a grăi vreun cuvânt rău”.

Şi adeseori se închidea în coliba sa şi, dezbrăcându-se de haine, se bătea peste tot trupul său; şi-atât se rănea, încât uneori şi carnea cădea de pe dânsul, dar astfel se înarma tare împotriva vrăjmaşului celui nevăzut. Dar şi acela mult război făcea cu dânsul, făcându-i ispită şi vrând a birui bărbăţia lui nebiruită.

Căci pe când se ruga, i se arăta diavolul, uneori în chip de pasăre, sărind pe dinaintea lui; iar alteori în chip de câine negru, repezindu-se asupra lui ca să-l înfricoşeze şi să-i curme rugăciunea, dar el îl izgonea cu semnul Sfintei Cruci.

Când era flămând, diavolul îi aducea felurite bucate de peşte şi de carne şi mâncăruri dulci, iar fericitul zicea: „Bucatele nu ne vor pune pe noi înaintea lui Dumnezeu. Singur mănâncă, diavole, bucatele tale sau du-le acolo unde îşi au oamenii pântecele ca pe un-Dumnezeu”. Când priveghea sfântul, diavolul îi aducea dormitare şi somn fără măsură, dar simţindu-l fericitul, lua un băţ şi se bătea tare, zicând: „Ţi-am dat de mâncare şi de băut, iar tu voieşti să şi dormi? Iată eu cu toiagul te voi odihni pe tine”.

Odată, simţind în sine război trupesc, toată săptămâna n-a gustat din pâine şi se chinuia cu foamea şi cu setea până când a omorât în sine patima cea vătămătoare. Iar când înseta mult, turna apă într-un vas şi-l punea înaintea sa şi căutând la dânsul zicea: „Cât este de dulce această apă!” Şi luând puţină apă în gură, o simţea cu limba, dar o vărsa pe pământ. însă diavolul, nesuferind atâta răbdare ca a fericitului, a strigat cu mare glas: „M-ai biruit, Nifone”. Dar Sfântul Nifon, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, iar nu cu nevoinţele sale şi cu înfrânarea, socotind de unde vine biruinţa asupra diavolului, îi răspundea: „Nu te biruiesc eu pe tine, ci puterea Dumnezeului nostru, Care păzeşte pe robii Săi”.

Apoi a îngăduit Dumnezeu asupra Cuviosului Nifon o ispită, pentru ca, lămurindu-se ca aurul în ulcea, să se afle vrednic de darul Lui. Iar ispita a fost aceasta, că i s-a întunecat mintea patru ani, prin lucrarea diavolească. Căci odată, stând la rugăciune de cu seară până dimineaţa, a auzit deodată un zgomot ca de tunet, mergând din dreapta, până în stânga. Iar sfântul s-a înspăimântat şi se gândea ce-o fi. Şi îndată a venit diavolul răcnind cu multă îngrozire şi mânie şi atât de mult a înfricoşat pe sfântul, încât şi mintea i s-a întunecat.

Şi abia venindu-şi în simţire, a vrut să se roage şi să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, dar diavolul a năvălit asupra lui, zicând: „Lasă rugăciunea şi nu mă voi mai lupta cu tine”. Iar fericitul i-a răspuns: „Nicidecum nu te voi asculta, duhule necurat. Dacă ţi-a poruncit Dumnezeu ca să mă pierzi, apoi cu mulţumire primesc aceasta, iar de nu, cu ajutorul Celui preaînalt, degrabă te voi birui pe tine”. Iar diavolul a zis: „Te-ai înşelat, Nifone, nu există Dumnezeu; căci unde este El?”

Şi aceasta îi zicea mereu diavolul, răzvrătindu-i mintea şi întunecându-i-o. Iar sfântul răspundea: „Tu, diavole, grăieşti ca nebunul, căci nebunul a zis întru inima sa: Nu este Dumnezeu”. Şi voia să facă rugăciunea, dar nu putea, căci cu buzele grăia, iar mintea sa i se răzvrătea. Atunci sfântul era în mare mâhnire, având mintea întunecată şi cu aceasta s-a lipsit şi de înţelegerea omenească, păti­mind astfel. Iar când îşi venea puţin în simţire, diavolul nu înceta zicând: „Nu este Dumnezeu”. Atunci sfântul zicea: „Chiar de voi fi desfrânat, chiar de voi ucide şi chiar de voi face orice alt rău, de Hristosul meu nu mă voi lepăda”. Iar diavolul iarăşi zicea: „Ce grăieşti, oare este Hristos? Nu este Hristos! Eu singur ştiu toate şi împărătesc peste toţi. Ţie cine ţi-a spus că este Dumnezeu sau Hristos?” Şi sfântul răspundea: „Nu mă vei putea înşela pe mine, stăpânire întunecată; depărtează-te de la mine, vrăjmaşule a toată dreptatea”. Iar diavolul nu se depărta, ci se lupta cu dânsul şi îi întuneca mintea, silindu-l a zice: „Nu este Dumnezeu”.

Aşa a petrecut sfântul patra ani, luptându-se cu diavolul şi silindu-se la rugăciune. Iar odată, rugându-se şi îndoindu-se de este Dumnezeu, a căutat către icoana Mântuitorului şi suspinând din adâncul inimii, şi-a întins mâna spre icoană, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat pe mine? Vesteşte-mi dacă eşti tu Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, ca să nu mă pλec către sfatul vrăjmaşului”. Acestea zicând, a văzut faţa lui Hristos pe icoană strălucind ca soarele şi a primit miros de bună mireasmă. Apoi cuprinzându-se de spaimă, s-a aruncat la pământ zicând: „Stăpâne, iartă-mă că te-am ispitit, îndoindu-mă de Tine, Dumnezeul meu; iată, de acum cred că Tu singur eşti Dumnezeu şi Ziditor a toată făptura”.

Şi pe când zăcea pe pământ, şi-a ridicat ochii şi a privit icoana Mântuitorului, unde a văzut un lucru minunat: chipul Stăpânului îşi întorcea ochii ca un om viu şi se mişcau şi sprâncenele Lui, iar Nifon a strigat: „Bine este cuvântat Dumnezeul meu şi bine este cuvântat numele slavei Lui, acum şi în veci, amin”. De atunci a venit peste dânsul darul lui Dumnezeu, sfârşindu-se acum al patrulea an al ispitei aceleia şi totdeauna se arăta cu faţa veselă şi luminată. Iar unii ziceau: „Oare ce s-a întâmpat acestuia, că multă vreme a umblat posomorât, iar acum se bucură şi se veseleşte?”

Deci sfântul a luat îndrăzneală asupra diavolilor, de care se batjocorise, zicându-le: „Unde sunt acei care ziceau că nu este Dumnezeu?” Şi-i biruia pe dânşii cu rugăciunea neîncetată. Apoi aducându-şi aminte de păcatele sale cele mai dinainte, zicea în sine: „Să mergem în biserică, păcătosule Nifon, ca să ne mărturisim păcatele noastre Domnului, că acolo ne aşteaptă Părintele îndură­rilor”. Deci, apropiindu-se de uşile bisericii, şi-a ridicat mâinile în sus şi a strigat cu suspinare amară: „Primeşte-mă, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pe mine cel mort cu sufletul şi cu mintea. Primeşte pe hulitorul şi păcătosul, pe cel necurat cu sufletul şi cu trupul; primeşte pe neprietenul cel fără de ruşine. Nu-ţi întoarce faţa Ta şi nu zice: Nu ştiu cine eşti. Ci ia aminte la glasul rugăciunii mele şi mă mântuieşte, ca Cel ce nu voieşti moartea păcătosului. Şi nu te voi lăsa nici nu mă voi depărta de la Tine, până când mă vei auzi şi îmi vei da iertare păcatelor mele”.

Aşa rugându-se el, s-a făcut deodată un sunet mare din cer şi a văzut uimit în nori o faţă de bărbat preastrălucit, având mâinile întinse înaintea lui, cu care cuprinzând pe fericitul – precum altădată părintele pe fiul cel desfrânat -, săruta grumajii lui, zicând: „Bine ai venit aici, fiul meu cel necăjit, că mult am suspinat, mult m-am mâhnit de tine, încât ardea inima mea, aşteptând până când te vei întoarce la mine, seara şi dimineaţa. Acum mă bucur şi mă veselesc văzând că te întorci către mine cu toată inima”. Acestea mai pe urmă le-a spus Nifon ucenicului său, pângând foarte mult.

După aceasta, iarăşi rugându-se, i s-a arătat îngerul lui Dum­nezeu ţinând un pahar pin cu mir, pe care l-a turnat deasupra capului său şi s-a umput de bună mireasmă locul acela. Asemenea şi când se bătea pe sine, peste tot trupul rănindu-se, îngerul coborându-se, tămâia împrejurul lui, umpând de bună mireasmă locul acela.

Deci fericitul Nifon, atât de luminaţi îşi avea ochii minţii, încât cunoştea tainele inimii omeneşti şi cu îngerii vorbea ca şi cum ar vorbi cu nişte prieteni ai săi şi vedea pe diavoli cu ochii. Odată, venind din biserica Sfintei Anastasia către coliba sa, a văzut lângă porţile casei unei femei desfrânate pe un înger în chip de tânăr pângând foarte mult. Iar sfântul l-a întrebat pentru pricina pângerii lui. El a răspuns: „Eu sunt trimis de la Dumnezeu aici spre păzirea unui om, care acum se odihneşte în casa aceasta cu o desfrânată şi mă mâhneşte foarte mult, pentru că nu voiesc a vedea fărădelegea ce o face. Deci cum nu voi pânge, văzând în ce fel de întuneric a căzut chipul lui Dumnezeu?” Iar fericitul a zis către dânsul: „Pentru ce nu-l cerţi pe el, ca să înceteze de a mai păcătui?” Şi îngerul a răspuns: „Nu am loc ca să mă pot apropia de dânsul, că, de când a început a păcătui, este rob al diavolilor şi eu nu mai am acum stăpânire asupra lui; pentru că Dumnezeu a făcut pe om stăpân pe sine, arătându-i calea cea strâmtă şi cea largă, ca să umble pe oricare va voi”.

Atunci Sfântul Nifon zicea către ucenicul său: „Nimic nu este mai înrăutăţit decât păcatul desfrânării, însă desfrânatul de se va pocăi îl primeşte Dumnezeu, mai degrabă decât pe alţi nelegiuiţi, de vreme ce păcatul acesta este din fire, prin îndemnare diavolească; şi se izgoneşte această patimă cu rugăciunea cea cu sârguinţă şi cu mult post, precum şi cu alte chinuri ale trupului”.

După aceea, sfântul vedea şi cum diavolii, umblând prin popor, ispitesc pe oameni, aducând osândiri, clevetiri, sfezi şi alte feluri de mâhniri. Odată a văzut un bărbat împinindu-şi lucrul său şi iată a venit un arap la dânsul, care a început a-i şopti la ureche. Şi era un alt om lucrând nu departe de dânsul, iar diavolul venind i-a şoptit şi aceluia la ureche. Atunci ei, lăsându-şi lucrul, au început a se sfădi, iar fericitul, sculându-se, a zis: „O, vicleşug drăcesc! cum semeni tu vrajbă între oameni!”

Altădată a năvălit diavolul asupra lui cu mărire deşartă, zicând: „De acum vei face semne şi se va mări numele tău în tot pământul, pentru că ai păcut lui Dumnezeu”. Iar fericitul a zis către diavolul acela: „Aşteaptă, că iată îţi voi arăta ţie semn”. Şi aflând o piatră înaintea sa a zis: „Ţie îţi grăiesc, piatră, du-te de aici şi mută-te mai în încolo”. Dar piatra a stat neclintită. Atunci sfântul a zis către diavol: „Iată darul tău, diavole!” şi a scuipat în faţa lui. Apoi s-a rugat şi îndată a pierit diavolul.

A mai văzut altădată un oarecare om duhovnicesc, mergând înaintea sa, căruia urmându-i un arap îi dădea gânduri necurate şi hulitoare. Iar bărbatul acela, pricepând lucrarea cea diavolească, adeseori se întorcea şi scuipa asupra diavolului. Iar fericitul a zis către duhul cel viclean: „încetează, diavole, de a mai supăra pe robii lui Dumnezeu, că ce folos ai de va merge sufletul acesta în pierzare?” Răspuns-a diavolul: „Nu am nici un folos de aici, ci avem poruncă de la împăratul nostru şi de la domnii cei ce stăpânesc peste noi, ca să ne luptăm cu oamenii. Căci de ne află domnii noştri neluptându-ne cu creştinii, apoi tare ne bat”.

Iarăşi a văzut fericitul pe un oarecare monah mergând şi şoptind rugăciune, iar din gura lui ieşea văpaie de foc, care ajungea până la cer. Atunci mergea şi îngerul lui cu dânsul, având în mâini o suliţă de foc, cu care izgonea diavolii de la monah.

Odată, sosind praznicul învierii lui Hristos, în seara Sâmbetei celei mari, stând Nifon în biserică cu poporul, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi cu mulţime de sfinţi venită în biserică, şi căutând ca o maică asupra poporului ce sta înainte. Şi dacă vedea pe cineva îngrijindu-se pentru mântuirea sa, foarte se bucura; iar de vedea pe unii din cei nepurtători de grijă pentru mântuirea lor, clătina din cap şi pângea. Insă, pentru toţi întinzându-şi mâinile, se ruga lui Dumnezeu ca toţi să câştige mântuirea. Cuviosul văzând aceasta, s-a umput de nespusă bucurie, pentru că Preacurata Născătoare de Dumnezeu nu se desparte de creştini, ci de-a pururea le ajută. Şi aceasta şi însuşi lui îi era lui mare ajutătoare şi apărătoare. Căci odată odihnindu-se, a venit diavolul ţinând în mâini o armă şi s-a repezit asupra lui vrând să-l omoare; dar a fost oprit de puterea lui Dumnezeu şi n-a putut să facă sfântului nici un rău. Apoi a fugit scrâşnind din dinţi şi zicând: „O, Măria, tu totdeauna mă izgoneşti de la acest om aspru!”

Apoi cuviosul avea şi dar în buzele sale, că învăţa cele de folos şi mângâia pe cei mâhniţi. Un frate a venit la sfântul, mâhnindu-se şi zicând: „Ce voi face, părinte, că mă supără foarte mult duhul hulei, încât chiar când mănânc, beau sau când stau la rugăciune, îmi pune în inimă uneori eresuri, alteori hule grele asupra Domnului meu Iisus Hristos şi asupra Preacuratei Lui Maici, precum şi asupra sfintelor icoane; şi mă tem ca nu cumva să se pogoare foc din cer şi să mă ardă de viu”.

Sfântul a răspuns: „Primeşte, frate, curaj, căci marea când în­spumează, multe valuri înalţă şi bate în piatră, dar valurile se întorc iarăşi în mare; asemenea şi gândurile cele rele, care năvălesc de la diavol, se apropie de cugetul omenesc. Deci, dacă ascultă cineva sfatul cel rău şi urmează lui, acela piere; iar dacă cineva nu se învoieşte cu gândurile hulei, ci mai vârtos se îmbărbătează şi se împotriveşte lor, acela izgoneşte pe diavol. Apoi răutatea se întoarce pe capul diavolu­lui, iar omul acela primeşte cunună. Şi tu, fiule, rabdă, împotrivindu-te diavolului cu rugăciunile şi cu postul, şi degrabă va fugi de la tine. Apoi te păzeşte de clevetire şi de mânie, că acestea mai vârtos nasc hulele”. întărind astfel pe acel frate, l-a liberat cu pace.

Altădată, sfătuind cuviosul pe cei ce veneau la dânsul ca să audă cuvânt de mântuire, între altele ce le spunea, le-a zis şi aceasta: într-o cetate era un om cucernic şi temător de Dumnezeu, care făcea multe faceri de bine celor de aproape şi îi iubea pe toţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu. Iar aceia, din lucrarea vicleanului, urau foarte mult pe făcătorul lor de bine şi unii îl socoteau ca pe un om cu obicei rău, iar alţii ziceau că este eretic, şi-l vorbeau de rău fără nici o sfială. El auzind acestea, se bucura şi mulţumind lui Dumnezeu, zicea pentru ei această rugăciune: „Doamne, fă milă celor ce mă urăsc, celor ce mă vorbesc de rău şi mă ocărăsc şi să nu-i pedepseşti pentru mine, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie. Zdrobeşte pe diavolii cei răi, care se ridică asupra mea şi precum nu Te-ai întors de la mine când am păcătuit, aşa să nu Te întorci nici de la cei care mă ocărăsc şi mă vorbesc de rău pe mine, netrebnicul, robul tău; ci întoarce-i şi-i mântuieşte cu nemărginita Ta milă, ca să se slăvească Preasfânt numele Tău în veci, amin”. Şi într-acest chip făcând el, a scăpat de patima vorbirii de rău, iar cei ce-l vorbeau de rău, văzând dragostea lui către dânşii, şi-au venit în simţire şi s-au îndreptat.

Apoi zicea şi aceasta: „Cei ce voiesc să afle milă de la Dumnezeu, se cuvine să se roage des şi să nu lase mintea lor să se risipească la alte lucruri, ci s-o adune şi s-o aibă în rugăciunea lor. Să alerge la sfinţitele slujbe ale Bisericii şi să asculte dumnezeieştile cuvinte cu mare luare-aminte şi cucernicie. Apoi să nu vorbească cu r alţii şi să râdă, nici să citească sau să cânte cu slavă deşartă, răcnind fără rânduială; căci cu unele ca acestea, în loc să milostivească pe Dumnezeu, îl mânie foarte mult”. Şi când voia să vorbească cu cineva din cei ce veneau la dânsul şi-l rugau pentru vreo sfătuire folositoare de suflet, întâi le făcea metanie, zicând: „Iertaţi-mă, fraţilor, că eu fiind orb, voiesc să povăţuiesc pe alţii, silit fiind de dragostea voastră”. Apoi le vorbea cu mare smerenie cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

Un frate a întrebat pe sfânt: „Pentru ce cei vechi şi-au petrecut viaţa lor în pace, iar noi trăim acum în multe tulburări şi necazuri?” Sfântul a zis: „Aceia aveau multă dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi păzeau dreptatea şi adevărul; şi când voiau să aducă vreun dar lui Dumnezeu sau să dea milostenie săracilor, ei dădeau toate cele bune, curate şi neîntinate de tot vicleşugul şi nedreptatea. Pentru aceasta petreceau în pace şi Dumnezeu îi asculta în toate, pentru care-L rugau. Iar noi facem cele potrivnice şi ne iubim pe noi înşine mai mult decât pe Dumnezeu şi decât pe aproapele, şi nu păzim nici dreptatea, nici adevărul, ci petrecem în nedreptate şi vicleşug. Iar pe toate cele bune le voim pentru noi, socotind pântecele ca pe un dumnezeu şi îi slujim lui. Şi câte sunt proaste şi netrebnice, pe acelea le aducem lui Dumnezeu şi le dăm săracilor. Pentru aceasta nu ne ascultă Dumnezeu de ceea ce-L rugăm şi pătimim multe necazuri şi ispite”.

Un tânăr îmbunătăţit s-a dus la sfânt şi l-a rugat să-i spună un cuvânt mântuitor de suflet. Iar sfântul i-a zis: „Dacă doreşti, fiule, să mântuieşti sufletul tău în mijlocul oamenilor, ţi se cuvine să păzeşti acestea: să nu vrăjmăşeşti, nici să urăşti cândva pe cineva, să nu osândeşti, să nu vorbeşti de rău, să nu socoteşti niciodată că petreci viaţă îmbunătăţită şi să nu cugeti înalt. Să nu zici sau să gândeşti că cutare petrece bine şi cutare rău, ci să ai pe toţi cu una şi aceeaşi socoteală şi cu inimă curată, ca pe nişte mădulare ale lui Hristos. Să nu voieşti a asculta pe cei ce vorbesc de rău, să fii zăbavnic a vorbi şi grabnic la rugăciune, să nu te răzbuni, nici să urăşti pe acela care te-a păgubit de ceva sau te osândeşte, ci să-l ierţi şi să-l miluieşti, ca pe un făcător de bine al tău. Să-ţi socoteşti totdeauna păcatele tale, să te osândeşti, să te ocărăşti, să te vrăjmăşeşti pe tine. Să fii smerit şi curat cu sufletul şi cu trapul de toată întinăciunea, să fii blând, domol, paşnic, blajin tuturor, bun, milostiv şi îndurat, împodobit cu toată dreptatea şi adevărul. Să te socoteşti pe tine mai rău decât toţi oamenii, precum şi eşti cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Că toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată şi nici stelele nu sunt curate înaintea Lui.

Să nu te năluceşti că âi ajuns la măsuri înalte, ci să zici totdeauna în sinea ta: «Ştii, ticăloase suflete, că am întrecut şi pe diavol cu păcatele şi nici un lucra bun n-am făcut niciodată. Vai, nouă! Ce avem să pătimim!» într-acest chip cu jale să grăieşti şi să te umileşti totdeauna. Iar rugăciunea ta să fie ca a vameşului, cu mare smerenie şi zdrobire de inimă şi mintea ta să fie la cuvintele acelea, cu care se roagă gura ta. Apoi să zici totdeauna şi aceasta: De cele ascunse ale mele, Doamne, curăţeşte-ma şi de cele străine fereşte pe robul Tău. Şi toată grija şi sârguinţa ta să fie pentru mântuirea sufletului tău, iar pentru cele trebuincioase trupului se îngrijeşte Dumnezeu, după cum făgăduieşte însuşi în Sfânta Evanghelie. Şi dacă doreşti să te duci în împărăţia cerurilor, îţi trebuie să fii slobod de toate lucrurile cele materialnice. Căci cel ce este împresurat cu multă materie, degrabă se va cufunda în adânc”. Acestea zicând către acel tânăr bun, l-a liberat cu pace.

Mai spunea încă şi aceasta către fraţi, că patima trupului se biruieşte cu puţină mâncare şi cu priveghere. Şi că toate patimile fiind diavoli, se izgonesc cu postirea şi cu privegherea, precum a zis Domnul. Şi altele zicea sfântul spre folosul fraţilor, căci avea către toţi multă dragoste şi dorea ca toţi să se mântuiască. De aceea zicea, că avem datoria să iubim, să ne milostivim şi să miluim pe fraţii noştri, eu cele ce ne-a dăruit nouă Dumnezeu, dacă voim să se milostivească şi să ne miluiască şi pe noi Domnul în ziua judecăţii.

Ascultaţi încă şi aceasta pe care o povestea sfântul şi vă minu­naţi: „După ce mi-am venit în simţirea păcatelor mele şi am început să fac lucrurile pocăinţei, nu erau încă trecuţi trei ani, şi într-o seară mi-a venit un gând, că am atâta vreme de când mă rog lui Dumnezeu şi până acum nici un dar nu mi-a dat; căci am întinat Sfântul Botez cu păcatele mele şi pentru aceasta nu mă ascultă Dumnezeu. Şi acestea socotindu-le eu în întristarea mea, am adormit şi am văzut în vedenie că eram într-o biserică preafrumoasă, în care Domnul nostru Iisus Hristos şedea pe scaunul slavei Sale. Şi dacă L-am văzut, mi-am înălţat mâinile spre El şi mă rugam, zicând: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi să nu treci cu vederea cererea mea, şi celelalte din psalm. Şi Domnul, pecându-şi capul, asculta rugăciunea mea, iar eu îl rugam să izgonească de la mine duhul cel rău al temerii, şi Domnul mi-a zis: «Am auzit rugăciunea ta şi să fie după cererea ta».

După puţin mi-a zis iarăşi: «Nifone, Nifone, în seara aceasta M-ai întristat cu ceea ce ai zis în gândul tău, că adică Mă rogi de atâta vreme şi nici un dar nu ţi~am dat. Nu eşti tu care mă rogi în toate zilele să nu te slăvesc pe pământ? Deci apoi ce dar să-ţi dau, ca să nu te slăveşti de oameni? Darul limbilor, ori darul proorociei, ori darul tămăduirilor şi celelalte? Dar tu nu le voieşti, nici nu le ceri, ca să nu te slăvească oamenii pentru dânsele. Dar acela pe care îl ai, spune-Mi, oare nu este dar? Aerul care îl răsufli, nu este dar? Cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele, nu vi le-am dat în dar? Ce Mi-aţi dat voi oamenii pentru ele? Nimic. Şi lucrul cel mai rău este că în loc de răspătire, voi M-aţi scuipat, M-aţi pălmuit, M-aţi bătut cu bice şi pe cruce M-aţi pironit, cu oţet şi cu fiere M-aţi adăpat şi câte rele nu Mi-aţi făcut, pe care voi înşivă le ştiţi. Dar Trupul şi Sângele Meu pe Care vi le-am dat vouă, nu sunt un dar? Toate bună­tăţile pământului ce sunt? Păsările cerului, peştii mării şi celelalte, nu sunt daruri? Şi că am murit şi M-am îngropat pentru dragostea voastră, că v-am slobozit din iad şi v-am aşezat întru împărăţia Mea, acesta nu este dar? Şi cine altul v-a făcut unele ca acestea şi atâtea bunătăţi? Deci cum zici că nu ţi-am dat nici un dar? Caută chiar şi acum şi vezi duhul temerii, cum este legat».

Deci căutând eu, am văzut în dreptul meu un taur legat de un par, atât de strâns, încât nu putea nici să se clintească; ci numai îşi sălbăticea ochii şi căuta într-o parte şi într-alta, cum să mă rupă. Şi de atunci mai mult, cu dumnezeiescul ajutor, m-am liberat de patima temerii, care de tânăr mă stăpânea foarte mult, şi când voiam să mă duc la biserică noaptea, ori altceva lucru bun să fac, îmi era mare frică. încă şi în somn îmi arăta nenumărate rele şi cu covârşire mă înfricoşa. Iar din vremea aceea, m-am liberat de patima temerii şi am preamărit pe Dumnezeu”.

Încă nici de darul tămăduirilor nu s-a lipsit cuviosul, căci a venit la dânsul o femeie având durere de măsele, şi s-a rugat de sfânt ca să o tămăduiască. Iar el a zis: „O, maică, noi suntem oameni păcă­toşi şi necuraţi şi nu putem să te tămăduim, de nu va face Dumnezeu milă cu tine”. Şi acestea zicând şi intrând în biserică, s-a rugat, apoi luând untdelemn din candela Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a uns faţa ei peste toată umflătura şi îndată a încetat durerea şi, vindecându-se femeia, s-a dus lăudând pe Dumnezeu. Şi pe o altă femeie, care îl crescuse pe dânsul, şi care zăcea pe patul durerii, fiind aproape de moarte, a tămăduit-o cu rugăciunea şi a făcut-o sănătoasă.

Apoi, cu ochii cei mai înainte-văzători, vedea sufletele oame­nilor ieşind din trupuri. Căci odată stând în biserica Sfintei Anastasia, rugându-se şi ridicându-şi ochii la cer, a văzut cerurile deschise şi mulţime de îngeri, dintre care unii se pogorau pe pământ, iar alţii se suiau în sus, înălţând sufletele oamenilor întru cele cereşti. Şi privind el, iată doi îngeri mergeau la înălţime, ducând un suflet. Şi după ce s-au apropiat de vama desfrânării, au ieşit vameşii diavoli, cu mânie zicând: „Al nostru este sufletul acesta şi cum aţi îndrăznit voi să-l duceţi pe alături, fiind al nostru?” îngerii au răspuns: „Ce semn aveţi asupra lui, dacă ziceţi că este al vostru?” Zis-au diavolii: „Până la moarte a păcătuit nu numai după fire, ci şi peste fire. Pe lângă aceasta, osândea pe aproapele său şi ce este mai amar decât aceasta, că a murit fără pocăinţă. Şi voi ce ziceţi de aceasta?” îngerii au răspuns: „Cu adevărat, nu vă vom crede nici pe voi, nici pe tatăl vostru diavolul, până când vom întreba pe îngerul păzitor al acestui suflet”. Şi întrebând pe înger, acesta a zis: „Cu adevărat, mult a păcătuit sufletul acesta, dar, din ceasul îmbolnăvirii sale a început a pânge şi a mărturisi păcatele sale lui Dumnezeu; şi dacă l-a iertat Dumnezeu, El ştie, El are stăpânire şi a Lui este slava dreptei judecăţi”. Atunci îngerii, batjocorind pe diavoli, au intrat cu sufletul prin porţile cereşti.

După aceasta fericitul a văzut iarăşi un suflet dus de îngeri, iar diavolii alergând către aceştia strigau: „Ce duceţi fără înştiinţare sufletul acestui iubitor de argint, desfrânat, ocărâtor şi făcător de războaie?” Răspuns-au îngerii: „Cu dinadinsul ştim că deşi a făcut acestea, a pâns şi a suspinat, mărturisindu-şi păcatele şi dând milostenie, şi pentru aceea l-a iertat pe el Domnul”. Iar diavolii au zis: „Dacă şi acest suflet este vrednic de mila lui Dumnezeu, apoi luaţi păcătoşii din toată lumea, căci noi pentru ce să ne mai ostenim?” Răspuns-au către dânşii îngerii: „Toţi păcătoşii care-şi mărturisesc păcatele cu smerenie şi cu lacrimi, după mila lui Dumnezeu vor primi iertare, iar care mor fără pocăinţă, pe aceia îi va judeca Dumnezeu”. Şi aşa ruşinând duhurile cele viclene, au trecut.

Apoi, sfântul iarăşi a văzut înălţându-se sufletul unui bărbat iubitor de Dumnezeu, curat şi milostiv, care avea către toţi dragoste. Pe acesta văzându-l diavolii, scrâşneau din dinţi de departe. Iar înge­rii lui Dumnezeu, ieşind din porţile cereşti, întâmpinau şi sărutau pe acel sfânt, zicând: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu l-ai dat în mâinile vrăjmaşilor, ci l-ai izbăvit pe dânsul din iadul cel mai de jos”.

Şi nu după mult timp, încă a mai văzut Sfântul Nifon un suflet târât de diavoli la iad. Şi sufletul acela era al unui rob pe care îl chinuise stăpânul său cu foame şi cu bătăi, iar el nerăbdând chinurile acelea, îndemnat fiind de diavoli, a luat o funie şi s-a spânzurat; iar îngerul păzitor al sufletului aceluia mergea pe departe pângând, dar diavolii se bucurau.

Apoi, i s-a poruncit de la Dumnezeu îngerului celui ce pângea, ca să meargă în cetatea Romei şi acolo să păzească un prunc de curând născut şi botezat în acea vreme. Şi iarăşi a mai văzut cuviosul un suflet dus de înger prin văzduh, pe care îl întâmpinau cetele diavoleşti şi, neajungând încă la a patra vamă, a fost luat din mâinile sfinţilor îngeri şi aruncat cu batjocură în adânc. Şi acel suflet era al unui cleric de la biserica Sfântului Elefterie, care mânia în fiecare zi pe Dumnezeu cu desfranarea şi făcând sfezi; apoi a murit deodată fără pocăinţă şi aşa s-a făcut bucurie diavolilor.

Cuviosul a zidit o biserică în Constantinopol în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; şi având lângă dânsa locuinţa sa, pe mulţi necredincioşi îi întorcea la credinţa în Hristos. Aceasta nerăbdând-o diavolul, că Nifon pe mulţi scotea de la înşelăciunea lui, a venit asupra lui cu o mulţime de diavoli, ca la o mie, şi năvălind noaptea, au vrut să-l muncească. Şi s-a umput locuinţa lui de diavoli, iar el i-a certat cu puterea Sfintei Cruci, şi având ajutorul lui Dumnezeu şi al sfântului înger, a luat pe fiecare dintr-înşii şi le-a dat câte o sută de toiege, până când s-au jurat lui, cum că nu se vor mai apropia niciodată de locul acela unde se pomeneşte numele lui Nifon.

Cuviosul vorbind odată cu fraţii pentru folosul sufletului, a pomenit şi aceasta: „Era, zicea el, într-această cetate, la un patriciu, un rob, cu numele Vasile, cu meşteşugul cizmar, cu obicei rău, necurat, îndărătnic şi flecar, pierzându-şi toată vremea în jocuri şi în păcate trupeşti cu desfrânatele, neascultând nici de certările stăpâ­nului său. Iar prin purtarea de grijă cea minunată a milostivului Stăpân, i s-a rânduit mântuire în acest chip: s-a întâmpat că era foamete mare prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, şi au început stăpânii a izgoni pe robii lor pentru lipsa hranei. Atunci a izgonit şi acest patriciu pe Vasile, iar el ieşind în ziua dintâi, şi-a vândut hainele pentru hrană, apoi a început a umbla gol, cerşind milostenie. Şi fiind atunci iarnă, tremura de frig, iar mai pe urmă, slăbind, s-a culcat pe uliţă; şi peste puţin i-au putrezit degetele picioarelor, apoi picioarele i-au degerat. Iar Vasile răbda, socotind toate acestea ca pedeapsă pentru păcatele sale, şi nimic nu zicea, decât numai dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Aşa a petrecut două luni, zăcând pe uliţă fără acoperământ, suspinând şi tânguindu-se pentru păcatele sale. Iar din întâmpare a trecut pe acea cale un iubitor de Hristos, cu numele Nichifor. Acesta văzând pe Vasile care pătimea, a poruncit slugilor sale ca să-l ia în casa sa, unde l-a odihnit cu dragoste, aşternându-i şi hrănindu-l cu mâinile sale.

Iar după două săptămâni, într-o zi de sâmbătă, acel Vasile fiind bolnav, a început a grăi, zicând: «Bine aţi venit, sfinţi îngeri; odih-niţi-vă puţin şi vom merge». Iar ei au zis: «Nu aşteptăm, ci să mergi degrabă, că te cheamă Domnul». Răspuns-a Vasile: «Aşteptaţi-mă puţin până voi păti o datorie, că am luat cu împrumut de la un prieten al meu zece bani de aramă şi încă nu i-am pătit; deci întâi trebuie să-i dau, să nu mă oprească pentru aceea diavolul în văzduh». Şi au aşteptat îngerii până ce Vasile a cerut de la cineva zece bani şi i-a trimis aceluia căruia îi era dator şi atunci şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Iată vedeţi, fiilor, ce fel sunt judecăţile lui Dumnezeu şi cum mântuieşte El pe cel păcătos”.

A venit odată fericitul Nifon cu ucenicul său la rugăciune, în biserica de lângă palatul ce se numea Aponia, unde arhiereul începea dumnezeiasca slujbă. Şi iată, i s-au deschis ochii minţii şi a văzut pogorându-se foc din cer, ce acoperea altarul şi pe arhiereu; iar în vremea cântării Sfinte Dumnezeule s-au arătat patru îngeri care cântau împreună cu cei din biserică. Iar când se citea din Epistolele apostoleşti, a văzut pe Sfântul Apostol Pavel privind dinapoia celui ce citea. Apoi începându-se Evanghelia, cuvintele ei se suiau ca nişte făclii la cer. După aceea sosind vremea Heruvicului şi a ieşirii cu Sfintele Daruri, s-a desfăcut acoperământul bisericii şi s-a arătat cerul, simţindu-se o bună mireasmă. Apoi se pogorau îngerii, cântând: Slavă lui Hristos Dumnezeu. Şi aduceau un Prunc foarte frumos, pe Care punându-L pe discos au înconjurat prestolul; iar pe arhiereul care slujea la cinstitele daruri, îl acopereau cu aripile lor doi serafimi şi doi heruvimi, zburând peste capul lui.

Iar sosind vremea sfinţirii darurilor şi a săvârşirii înfricoşatei Taine, s-a apropiat unul din îngeri care era mai luminat, şi, luând un cuţit, a înjunghiat Pruncul. Apoi Sângele l-a turnat în sfântul potir şi pe Prunc punându-l pe sfântul disc, el iarăşi a stat întru a sa rânduiala, cu bună cucernicie. Apoi s-a început împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine şi a văzut sfântul că unora din cei ce se împărtăşeau, le erau feţele luminate ca soarele, iar altora le erau negre şi întunecate, ca de arap. Iar îngerii, care stăteau înainte, luau seama când şi cum se apropie. Deci, pe cei ce se împărtăşeau cu vrednicie, îi încununau, iar de către cei nevrednici, se întorceau şi se mâhneau. Şi săvârşindu-se sfânta slujbă, a văzut cum Pruncul iarăşi s-a aflat întreg în mâinile îngerilor, care s-au înălţat la cer. Aceasta a spus-o ucenicului său mai pe urmă chiar cuviosul, care a şi lăsat-o în scris pentru folosul multora.

Odată, mergând sfântul spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care însuşi o zidise, a văzut în cale un arap mergând foarte mâhnit. Şi acela era un boier diavolesc, iar după dânsul mer­geau alţi diavoli. Dar după ce s-au apropiat şi au auzit cântarea Bisericii, au început diavolii cei mai mici a-l certa pe domnul lor, zicând: „Vezi cum se slăveşte numele lui Iisus de către aceştia, pe care odată i-am avut sub stăpânirea noastră. Deci, unde este puterea noastră? Acum s-a biruit şi s-a sfărâmat toată împărăţia noastră!” Aşa certând diavolii pe domnul lor, acela le-a răspuns: „Nu vă mâhniţi de aceasta, nici nu vă îngrijiţi, că degrabă voi face să lase creştinii pe Iisus şi ne vor slăvi iarăşi pe noi”.

Şi mergând ei mai departe, au văzut vreo treizeci de bărbaţi. Şi s-a apropiat boierul diavolilor şi a şoptit unui bărbat la ureche. Iar acela, întunecându-se cu mintea, a început a vorbi cuvinte deşarte, a râde şi a cânta cântece de ruşine; apoi au întâlnit un fluierator care mergea şi cânta. Iar fericitul a văzut pe arap cum legase cu o frânghie pe toţi acei bărbaţi şi-i târa după fluierator, iar ei toţi mergeau urmând fluierătorului şi jucând, şi adăugându-se mult popor pe drum cu dânşii, mergeau jucând şi cântând cele de ruşine, pentru că diavolii, apucându-i cu undiţele, îi trăgeau de inimile lor. Şi văzându-i din curtea sa, un oarecare om bogat i-a chemat şi i-a dat fluierătorului un ban ca să joace înaintea lui. Acel ban, după ce l-a pus fluierătorul în buzunarul său, l-au luat diavolii şi l-au trimis în iad, la tatăl lor, Satana, zicându-i: „Bucură-te, tatăl nostru, că iată Alazon, boierul nostru ţi-a trimis jertfa pe care au adus-o vrăjmaşii noştri creştini, dând bani la jocuri”. Satana primindu-l, s-a bucurat şi a zis: „Fiilor, nevoiţi-vă ca să crească jertfa voastră şi să biruiţi pe creştini”. Apoi iarăşi a întors banul în buzunarul fluierătorului.

Fericitul Nifon, văzând toate acestea cu ochii cei sufleteşti, a zis suspinând: „O, vai celor ce aduc jertfă diavolilor prin jocuri”. Şi învăţa pe cei ce-l ascultau să se păzească de jocurile cele necurate şi fără rânduială, pentru că sunt de la diavol.

Odată, după rugăciune, sfântul a avut o vedenie: a văzut un câmp mare deopotrivă de lung şi lat, în care stăteau mulţime de diavoli despărţiţi în cete, aşa că erau toţi trei sute şaizeci şi cinci de cete, după numărul păcatelor cele grele. Iar un arap preaîntunecat număra ostile, rânduind cetele ca la război şi zicând: „Priviţi spre mine şi nu vă temeţi de nimic, pentru că puterea mea va fi cu voi”.

Iar unul dintre diavoli a adus mulţime de arme felurite şi le îm­părţea la cete; apoi dând diavolul fiecărei cete descântece şi farmece, le-a trimis peste tot pământul, asupra Bisericii lui Hristos. Văzând aceasta fericitul Nifon, îndată a auzit glas către dânsul: „Întoarce-te, Nifone, către răsărit şi priveşte”. Iar el întorcându-se, a văzut un câmp curat şi frumos, unde erau mulţime fără de număr, din cei cu haine albe, mai îndoită decât a arapilor cu mii de mii, pregătiţi toţi ca de război. Apoi a venit un bărbat oarecare mai luminat decât soarele şi a zis: „Aşa vă porunceşte Domnul Savaot, să vă duceţi în tot pământul ca să ajutaţi creştinilor şi să păziţi viaţa lor”. Cuviosul, văzând aceasta, a preamărit pe Dumnezeu, Care ajută Bisericii sale.

După acestea, Cuviosul Nifon apropiindu-se de bătrâneţe, a sosit vremea arhieriei lui, care i s-a vestit mai înainte de la Dumnezeu prin acest fel de vedenie: I s-a arătat un loc oarecare pin de mulţime de oi, ca la o mie de mii, care nu aveau păstor. Şi cugetând în sine fericitul, cum nu se tem de lup aceste oi, umblând fără păstor; îndată i-a venit înainte un bărbat cu sfinţită cuviinţă, asemenea Apostolului Pavel, şi i-a zis: „Ce stai privind la oile cele împărăteşti şi, fiind fără de lucru, pentru ce nu le paşti?” Fericitul Nifon răspunse: „Oare eu să pasc oile împărăteşti, fiind neînvăţat la un lucru ca acesta şi neputincios cu totul?” Iar cel ce se arătase i-a zis: „Ţie ţi s-a poruncit să le paşti puţin şi după aceea, odihnindu-te, vei primi mare pată”. Şi zicând acestea, i-a dat un toiag, încredinţându-i şi oile şi staulul, apoi s-a dus.

Iar fericitul deşteptându-se, cugeta ce va fi aceea şi a priceput că bărbatul care i s-a arătat era Sfântul Apostol Pavel, iar oile erau poporul şi staulul, biserica; şi s-a temut foarte ca nu cumva să-l aleagă episcop al Constantinopolului. În acea vreme, după Mitrofan fiind episcop Alexandru, a zis în sine: „Eu aşa am rugat pe Dumnezeu, ca să nu fiu stăpânitor peste nimeni, şi iată acum voieşte ca să-mi dăruiască stăpânire. Deci voi face ca proorocul Iona, adică voi fugi de aici”. Şi luând pe ucenicul său, a ieşit din chilia sa şi a intrat într-o corabie. Apoi suflând vânt lin a ajuns degrabă corabia în Alexandria, unde, după Petru, era atunci episcop Alexandru al treilea, care a pătimit pentru Hristos pe vremea lui Diocleţian.

În ziua aceea au venit oamenii din insula Ciprului, din cetatea ce se numeşte Constanţiana, şi rugau pe arhiepiscopul Alexandru să le dea un episcop pe care îl va şti vrednic, căci răposase păstorul lor, care se chema Cristofor, bărbat sfânt şi cinstit. Iar arhiepiscopul le-a zis: „Aşteptaţi puţin, până când va arăta Dumnezeu pe un om ca acela”. Şi într-aceeaşi noapte, arhiepiscopul a văzut pe Sfântul Apostol Pavel, zicând către dânsul: „Pe cine vei pune episcop cetăţii Constanţianei?” Iar arhiepiscopul a răspuns: „Nu ştiu. Pe cine va voi Dumnezeu”. Atunci a zis cel ce i se arătase: „Dumnezeu îţi va arăta pe cel vrednic; să vii de dimineaţă cu tot clerul în biserică şi să iei seama la cei ce intră; şi pe care îl vei vedea în toate asemenea mie, aceluia să-i încredinţezi păstoria”.

Şi făcându-se dimineaţă, patriarhul era în biserică şi lua seama la cei ce intrau, să vadă cine va veni asemenea celui ce i se arătase. Iar Nifon, neştiind nimic de aceasta, a venit în biserică, şi a zis ucenicului pe cale: „Simt oarecare mâhnire şi bucurie în inima mea, căci are să ni se întâmpe ceva”. Şi aşa intrară în biserică. Iar arhiepiscopul văzându-l, a zis arhidiaconului său: „Vezi, Atanasie, că acest om este asemenea la faţă cu chipul Sfântului Apostol Pavel”. Arhidiaconul răspunse: „Adevărat, părinte, aşa este. Cred că el va fi vrednic a paşte Biserica lui Hristos, căci văd îngerul lui Dumnezeu umblând cu dânsul şi vorbind; pe lângă aceea se vede pe capul lui şi cunună de piatră scumpă”. Atunci arhiepiscopul, chemându-l pe fericitul Nifon, l-a sărutat şi a şezut. Apoi arhidiaconul zâmbind, a zis către Nifon: „De ceea ce ai fugit, părinte, la aceasta acum, şi nevrând, ai venit!”

Şi înştiinţându-se fericitul de ceea ce avea să i se întâmpe, a oftat şi a zis: „O, greu mie, că fiind eu nevrednic şi păcătos, are să mi se dea o stăpânire ca aceasta!” Răspuns-a arhiepiscopul: „O, de aş fi şi eu aşa de nevrednic!” Şi acestea zicând, s-a sculat şi începând dumnezeiasca Liturghie, a trecut pe Preacuviosul Nifon în treptele hirotoniei, după toată rânduiala, hirotonisindu-l diacon şi preot, nu după multe zile. După aceasta l-a înălţat şi la treapta arhieriei, bucurându-se tot poporul de un păstor ca acela arătat de Dumnezeu. Şi a petrecut fericitul Nifon în Alexandria trei zile după ridicarea la episcopie, vorbind împreună cu sfinţii ce se aflau acolo.

După aceasta l-a liberat arhiepiscopul la scaunul său, trimiţând şi pe arhidiaconul său şi pe alţi sfinţi bărbaţi pentru cinste. Apoi sosind în cetatea Constanţiana a Ciprului în patru septembrie, şi aşezându-l în scaun, trimişii s-au întors înapoi la Alexandria, lăudând pe Dumnezeu. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Nifon, a început cu multă sârguinţă a paşte oile lui Hristos, îngrijindu-se pentru mântuirea lor. Şi era ca un tată adevărat al sărmanilor şi al văduvelor, iar celor neputincioşi era făcător de bine şi doctor fără de pată. Pe lângă acestea a făcut şi minuni în multe chipuri, despre care n-a fost cu putinţă a se scrie şi pentru care prea mult a fost cinstit şi iubit de toţi.

Şi având ochiul său neadormit spre turma sa, a văzut altădată, la amiază, un arap mare rezemându-se într-un toiag ca un bătrân, intrând în cetate; şi când mergea, se odihnea de multe ori. Deci, pricepând sfântul că acela este diavolul, a strigat asupra lui: „Ţie-ţi zic, necuratule, pentru ce şi cum ai îndrăznit a veni aici?” Iar arapul a căutat asupra lui cu mânie, ca şi cum ar fi vrut să-l înghită şi a zis: „Am auzit de tine că eşti aici şi am venit ca să te sfărâm cu oile tale”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Neputinciosule, însuţi fiind sfărâmat, cum voieşti a mă sfărâma pe mine? Eu am văzut un nevoitor luptându-se cu voi şi treizeci de diavoli au slăbit luptându-se cu dânsul. Deci, cine nu va râde de neputinţa voastră?” Iar diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, că de aş fi avut puterea cea dintâi, puţin mi-ar fi lipsit a te sfărâma. Dar de când S-a răstignit Hristos, sunt neputincios cu adevărat”. Răspuns-a sfântul: „Apoi, acum de mă voi ruga Hristosului meu, ce va fi ţie, neruşinatule?” Iar diavolul a zis: „Ştiu că poţi mult, dar să nu-mi faci rău, că acum mă duc din cetatea ta şi nu mă voi mai apropia”. Acestea auzind arhiereul, a mulţumit lui Dumnezeu că-l păzeşte pe el şi turma lui o apără de vrăjmaşul diavol.

Şi păscând Sfântul Nifon Biserica lui Hristos câtă va vreme, s-a apropiat de sfârşitul său, pe care l-a ştiut cu trei zile mai înainte. Şi a venit la dânsul şi marele Atanasie, care fusese arhidiacon, iar după mutarea lui Alexandru primise scaunul Bisericii Alexandriei, că aceluia mai înainte de vreme, i s-a vestit de la Dumnezeu despre apropierea sfârşitului lui Nifon. Deci a venit cu tot clerul său ca să dea păcutului lui Dumnezeu sărutarea cea mai de pe urmă. Iar Nifon văzând pe Atanasie, a zis: „Pentru ce te-ai ostenit, fericite părinte, a veni la mine, omul cel mai păcătos?” Răspuns-a Atanasie: „M-am înştiinţat că mâine ai să mergi către Ierusalimul cel de sus şi am venit ca să vorbesc cu tine. Şi te rog, când vei sta înaintea scaunului lui ,. Dumnezeu, să mă pomeneşti şi pe mine acolo, ca şi eu să aflu de la Domnul milă”. Răspuns-a sfântul: „Dar şi tu, părinte, când vei înălţa înfricoşată jertfă, să-ţi aduci aminte şi de a mea nevrednicie”.

În acea noapte Sfântul Nifon a făcut rugăciune îndestulată, pentru sine şi pentru turma sa, şi i s-a arătat îngerul Domnului mângâindu-l şi întrebându-l pe dânsul despre odihna care i s-a pregătit lui. Iar în vremea cântării Utreniei, a început focul durerii trupeşti să-l ardă foarte tare. Pentru aceea a zis ucenicului său: „Fiule, să-mi aşterni o rogojină pe pământ”. Iar acela făcând aşa, fericitul s-a culcat pe ea, fiind foarte bolnav.

Iar după ce s-a făcut ziuă, a venit la dânsul marele Atanasie, şi şezând lângă dânsul, a zis: „Părinte, are omul vreun folos din boală sau nu?” Sfântul a răspuns: „Precum se curăţă aurul de rugină arzându-se în foc, aşa şi omul bolnav se curăţeşte de păcatele sale”. Apoi tăcând puţin, a pâns. După aceasta a zâmbit şi s-a luminat faţa lui, apoi a zis: „Bine aţi venit, sfinţilor îngeri”. După puţin iarăşi a zis: „Bucuraţi-vă, sfinţilor mucenici”. Şi s-a luminat faţa lui mai mult. Şi după puţin timp iarăşi a zis: „Mulţumită vouă, fericiţilor prooroci”.

Atunci s-au deschis ochii Sfântului Atanasie şi a văzut că sfântul era sărutat de toate cetele sfinţilor, pe rând. Apoi Nifon a zis, zâmbind: „Bucuraţi-vă, preacuvioşilor sfinţiţi şi toţi sfinţii”. Şi a tăcut. Apoi după puţin a strigat: „Bucură-te, cea cu dar dăruită, lumina mea cea preafrumoasă, ajutătoarea şi tăria mea; bine te voi cuvânta pe tine, ceea ce eşti bună, că îmi aduci aminte de mila darului tău”. După aceasta a tăcut şi s-a luminat faţa lui ca soarele, încât s-au înspăimântat toţi cei ce erau de faţă. Atunci s-a simţit şi un miros de bună-mireasmă.

Şi astfel şi-a dat cinstitul şi sfinţitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în douăzeci şi trei de zile ale lunii decembrie. Şi s-a făcut prin toată cetatea multă pângere şi tânguire; şi l-au îngropat cu cinste în biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, slăvind pe cel Preamilostiv asupra păcătoşilor, pe Dumnezeul Cel minunat întru sfinţii Săi, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin. 

http://www.pemptousia.ro/2011/12/sfantul-nifon-al-constantianei/

Sfintei marii Muceniţe Anastasia Romana

 

În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea Sfintei marii Muceniţe Anastasia Romana, izbăvitoarea de otravă.

Sfânta şi preaviteaza Muceniţă Anastasia a trăit în Roma, pe vremea împăratului Diocleţian. Era fiica unui elin, cu numele Prepexastu, şi al unei creştine cu numele Fausta. A învăţat credinţa creştină de la mama ei, iar Sfintele Scripturi de la un bărbat insuflat de Dumnezeu şi binecredincios, cu numele Hrisogon. Părinţii au măritat-o cu un elin, numit Publie. Din pricina necredinţei lui, sfânta se purta cu el fără dragoste; se prefăcea totdeauna bolnavă, ca să nu aibă nici o legătură cu el. Se îmbrăca cu haine proaste şi sărăcăcioase; stătea de vorbă numai cu femei nevoiaşe; slujea pe ascuns pe cei ce pătimeau pentru Hristos, intra în închisorile în care se aflau, le spăla şi le ungea rănile cu untdelemn şi le dădea hrană potrivită, însoţită fiind totdeauna de o slujitoare. Pentru toate aceste fapte, întâi a fost închisă de soţul ei, că îi ştia faptele. S-a întâmplat însă că soţul ei s-a înecat într-o furtună pe mare. Rămasă liberă, Anastasia a împărţit toate averile ei săracilor. După aceea, fără să se mai teamă, slujea celor ce pătimeau pentru Hristos; pe cei care mureau îi lua şi-i îngropa cu cinste. A îndemnat pe mulţi la mucenicie. A fost prinsă, supusă la chinuri de mulţi ighemoni împreună cu alte femei. În timpul chinurilor şi-a luat cununa muceniciei.

DESPRE SMERENIE ( Parintele Arsenie Papacioc )

Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?

- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: „Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: „Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: „Cine este acolo?" „Un crestin iubitor al Tău". „Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. „Cine este acolo?" „Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?

- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!

Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?

- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si „lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, „Doamne lisuse...".

- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: „Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi „Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.

Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?

- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă „crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: „Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: „Nu te smintesti?" „Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: „Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"

E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Uneori aproape că nu poti.

- Nu se pune problema: „Nu pot". Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: „Dă pietroiul ăla la o parte!" Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!"

Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă neam dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul.

Pe un frate - în Pateric - l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. „Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?" Că era o leoaică acolo. „Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!" Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! „Stai, că mi-a spus staretul să te leg!" Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: „De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i dmmul, să n-o văd!" Si zice: „Da, dar eu am crezut că e leoaică". Si, întradevăr, era leoaică.

Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!"

Cuvintele Mântuitorului: "Fericiti cei săraci cu duhul, căci acelora este împărătia cerurilor", au legătură cu smerenia?

- Chiar despre ei vorbeste! Fericiti cei smeriti! Iar aceasta, pentru că, vă spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Si se smereste continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; îsi vede de mersul vietii lui mai departe; este umilit de către toată lumea. Stiti dumneavoastră că acestea sunt valorile cele mai mari chiar si în mânăstire si în lume? Oamenii care duc o viată ascunsă, sufletească, duhovni cească, dar în rest, săracii, duc o viată de sărăcie.

Sfântul Dimitrie Basarabov, care este patronul Bucurestilor, a fost văcar, în satul Basarabov din Bulgaria. Si mergea înfăsurat cu cârpe la picioare căci nu avea încăltăminte. Si râdeau copiii de el. Copii neastâmpărati, mă rog. Si, într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre si a omorât puii, fără să vrea. Si, sigur, i-a părut foarte rău si si-a pedepsit piciorul ăla, să nu-l mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi, câtă tărie câtă dorintă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul, dar era bogat cu sufletul la Dumnezeu.

Chiar acum am avut Evanghelia cu săracul Lazăr si bogatul. Vă închipuiti ce „fericire" era! Si omul acesta, Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinta: Nu cârtea! Pentru că lor, celor în suferintă Dum nezeu le dă harul să creadă, să fie ostasi ai lui Hristos.

Ai putinta, acolo unde vrei, dar nu poti să ajuti, să te rogi. Esti în tramvai si vezi un bătrân cersetor si n-ai ce să-i dai. Poti, totusi, să zici: „Doamne, miluieste-l si pe el!"

Asta-i situatia. Este o foarte mare greseală să nu dai si pentru altii. Că nu se rupe din tine nimic. Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiti. Să stiti, milă e toată Scriptura. Milă e toată Scriptura! Ce greseală mare este,căci sunt atâtia oameni care, oricum, întind mâna. Fratilor să nu lăsati mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere.

Cam cum ati vedea legătura dintre nevointele trupului si smerenie?

- Fratilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare mester si trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Si nici nu punem problema iertării. Intâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l mentinem, ca să se poată mântui si el.

Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar sa nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mânăstire, cum obisnuieste lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mânăstire. A avut un Duh, care a lucrat si care ajuta atât de mult neamul omenesc. Si staretul i-a spus: „Ce cauti aici, la poartă?" „Am venit si eu aici, să mă fac călugăr". „Aici sunt oameni smeriti. Tu nu vezi că esti mândru?" Iar el, săracul, nici nu stia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac si eu călugăr".

„Nu. Aici sunt oameni smeriti. Nu se poate. Tu esti mândru". El, săracul, insista. Staretul zice: „Bine, stai aici la poartă si cine intră, să-i zici: ŤBinecuvântati-mă pe mine, că sunt mândruť. Si cine iese, să-i zici tot asa". Si l-a tinut acolo sapte ani. Sapte ani. Ii dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mânăstire, si i-a spus staretului: „Iertati-mă pe mine, că sunt mândru!" „Blago sloviti, că sunt mândru!" Asta era toată ascultarea. Si el o făcea cu toată inima. Si s-a sfintit.

Deci, repet, nu condamnăm trupul. Ii dăm ce-i trebuie. Insă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeste în fel de fel de păcate. Si atunci trebuie vindecat. Cu orice chip.

Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă?

- Fratii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat si Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viată bună ca să meriti într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar Si sunt sfinti. Dar si-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită si înfrântă, mare e mila Lui.

Eu am fost - iertati-mă că vă fac o confidentă eram în pădure, în pustie, si am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Si încercam un act de smerenie în fata lui Dumnezeu, că "sunt nimic"... In sfârsit, mă fortam. Si-am fost eliberat Si am zis- citind din Vietile Sfintilor -, am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate lupii: Mare mai e un om smerit în fata lui Dumnezeu! M-am mcurajat foarte mult si am văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea decât mai putin smerit decât toti oamenii de pe lumea asta.

Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere?

- De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: „Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!" Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia.

Am fost prin Grecia la o mânăstire si o călugărită m-a rugat să scriu ceva pe o vedere. Si am scris asa: „Singură smerenia". Si a înteles imediat - îi traducea cineva. Si a căzut imediat în genunchi. Căci si-a dat seama de importanta smereniei. Si ele stiau că, într-adevăr, aceasta este calea. S-a smerit Hristos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpân, Care ne tine cu dragostea Lui pe toti si lumea si firele de iarbă. S-a smerit Hristos si noi să nu fim smeriti? Ce ziceti?

Ce puteti spune despre cei care merg si la Biserica Ortodoxă si la alte confesiuni?

- Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credintă? Există un singur adevăr de credintă: adevărul ortodox! Crezul! Si dacă esti ortodox, respecti Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie si tu.

Dar dacă există un imbold interior de a căuta si într-o parte si în alta?

- Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocsi. Dacă esti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ti-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus si dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-si fac cruce!... Domnilor, s-au facut Sinoade; Sinoade ecumenice si Sinoade locale si apostolice. Si au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credintă, de adevăr de credintă - cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Si pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e 0EOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.

Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice si o multime de alte Sinoade locale. Si atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce si în altă parte? Atunci nu e ortodox! Si noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greseală! Să se tină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!... Dumnezeu e bogat! Ne asteaptă!... Ne asteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este!

In cei 14 ani de temnită grea, la Aiud, ati avut bucurii duhovnicesti? De ce ati fost închis?

- A fost extraordinar. Am iesit foarte folositi. Temnita în sine e o mare nevointă.

Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani, mai ales pentru că am făcut parte din „Rugul Aprins" de la Antim. Era o miscare de reînnoire a vietii duhovnicesti. Si n-aveau cum să ne condamne, asa că ne-au condamnat ca organizatie subversivă. A durat 90 de zile ancheta si a fost foarte nesuferită.

Si erau fel de fel de oameni, adunati din toatâ lumea. In sfârsit, lucrul ăsta îl stiti, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temnită era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îti mai tineai sufletul. Dar stiai că suferinta aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ti slutească ideile si sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: „Domnule, nu primesc acest lucru!", te costa viata.

Am fost chemat, eu personal, de un colonel că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram si preot si călugăr. Eram în haine de puscărias, smerit, să zic asa, smerit cel putin în formă, si mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: „Da, domnule colonel, existenta noastră, suflarea noastră, inteligenta, ratiunea, dovedesc aceasta", am început să-i explic. „Astea-s făcute de un mare Mester. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut?" Si am continuat să-i explic: „S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat... Dar dumnea voastră de ce nu credeti?" Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: „Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu". „Ce în numele Crucii domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia si a crezut că rusii o să-l lase". Si îi zic: „Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeati?" Si m-a întrebat: „Care ti-e ultimul argument?" „Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine", i-am spus. Si a început să urle: „Luati-l! Luati-l!"

Ce personalităti ati cunoscut?

- Vă mărturisesc drept, iertati-mă că vă spun orice detinut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferintele lui acolo. Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani si ani. Si era o mare personalitate Acolo era o nivelare, nu se punea problema de exceptii. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferinte foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe sotia lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Si nu stia cum o cheamă. Acolo sotiile erau atât de divinizate si de poetizate... Dati-vă seama! Sigur, orice ins era o personalitate. Am cUnoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat si cu Nae lonescu, am stat si cu Nichifor Crainic, am stat si cu Gane. Si ne perindam. Bineînteles că eram tinuti strâns, strasnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau.

Este pustnicia un model spre desăvârsire?

Care a fost motivatia interioară a sfintiei voastre pentru care v-ati retras în pustie?

- Sigur că pustia este un model. Aici te rogi în libertate, vă dati seama, în fosnetul frunzelor copacilor, în urletul vulpilor, în urletul lupilor...

Am stat pustnic aproape doi ani. Motivul interior era tot o cunoastere a lucrurilor si, mai bine zis, o evlavie. Am avut o evlavie. Insă să stiti că eram mai mult pentru o viată de obste decât pentru o viată de pustie.

Si acum să vă dau un exemplu: doi insi, bine intentionati, au plecat. Unul la mânăstire si altul în pustie. Si ei s-au iubit în lume, s-au pretuit ca prieteni. Si unul s-a dus în pustie si unul în obste. Amândoi au fost cinstiti. Cel din pustie a venit să facă o vizită la mânăstire fratelui care era ascultător, în ascultare. Si staretul, un om al lui Dumnezeu, le-a dat voie să se plimbe prin pădure, să-si destindă sufletul. Asta e foarte important, să stiti. Si au dat de un mort. Si a zis cel din pustie: „Hai să ne rugăm să învieze". Si s-au rugat. Si a înviat mortul. Si a zis cel din pustie în sinea lui: „Pentru rugăciunile mele a înviat mortul". Că el trăise în pustie. Celălalt nu si-a pus problema. S-a rugat si atât. Si au plecat la mânăstire. Si cum s-au dus la mânăstire, staretul îi spune repede ascultătorului: „Fugi repede, dincolo de fluviul acela". Că era un fluviu mare acolo. Si nu barcă, nu scândură, nu copac... Ăsta a fugit si un crocodil l-a luat pe spate si l-a dus dincolo. Si a zis staretul celuilalt: „Vezi, pentru rugăciunile cui a înviat mortul?"

Adică vreau să vă spun că viata de obste cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creatia lui Dumnezeu, cu numele de monahism. Este cel mai important lucru în creatia pământească a lui Dumnezeu. Vă spun încă o dată, e foarte greu să încrucisezi cuvinte filosofice ca să vorbesti de el. El nu e o discutie, el e o trăire. Niciodată n-ai să poti explica de ce e gustul ăsta asa si celălalt asa. Il simti, îl trăiesti, dar nu-l explici.

Smerenia vine înainte sau după pocăintă?

- Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul fmmos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei.

Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude.

Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?

- Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugâciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugâciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sâ fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: „Uf!", ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. "Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne" va intra în împărătia Mea!" Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.



Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem - tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. "Fără de Mine nu puteti face nimic." Mai mult: "Nu se miscă fir de păr fără voia Mea." Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inimâ. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!



http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_smerenie.htm

“Să ne împotrivim răului cu binele, dezbinării cu frăţietatea”

 
Înaltpreasfinţiţi arhierei,

Preacuvioase iubite întru Hristos Părinte Efrem,

Iubiţi întru Hristos Preacuvioşi Părinţi, preacuvioşi monahi, fraţi şi surori iubitori de Dumnezeu,

Ne aflăm în pragul slăvitului praznic al Naşterii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi iarăşi cu bucurie şi dragoste vă salutăm aici, pe binecuvântatul vostru pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Crăciunul “praznic însemnat” şi “început al tututor praznicelor”, pentru că acesta este temelia tuturor celorlalte sărbători. În curânt cu toţii vom trăi clipele de sărbătoare ale acestei zile strălucite.

Învăţătorul prin excelenţă ale pocăinţei, Cuviosul Efrem Sirul, în cuvântul său de Crăciun scrie următoarele: “Această noapte aduce seninătate şi pace în lume. Noaptea aceasta este a celui blând – să lase fiecare dintre noi mânia şi asprimea; este a celui smerit – să-şi îmblânzească fiecare dintre noi semeţia şi să-şi smerească aroganţa. A răsărit acum ziua milostivirii – să nu mai dorească nimeni răzbunare pentru ocara suferită; este ziua bucuriei – nimeni să nu se facă prilej de mâhnire şi supărare pentru celălalt; este ziua facerii de bine – să se înfrâneze de la orice fel de răutate; este o zi a cerului senin – să se îmblânzească mănia care tulbură pacea şi seninătatea”.

Aceste cuvinte au fost scrise în secolul al IV-lea, însă citindu-le, îţi pare că au fost spuse în zilele noastre. Cu multa mâhnire observăm că azi pacea şi iubirea dee fraţi par să dispară din viaţa noastră, mulţi sunt stăpâniţi de tendinţa de a nu ceda unul în faţa celuilalt. Îndatorirea sfântă şi înaltă a noastră, a creştinilor ortodocşi, este să ne împotrivim răului cu binele şi dezbinării cu frăţietatea. Să nu ne mâhnim când Domnul ne trimite supărări şi boli, pentru că exact aceasta este steaua care ne va călăuzi către mântuire. Să Il rugăm pe Domnul nostru să ne ajute să întărim dragostea între popoarele noastre şi să dezrădăcinăm duhul urii care stăpâneşte în societatea contemporană.

Pentru noi, monahii ruşi, şi pentru nevoinţa şi slujirea noastră monahală, Sfântul Munte a fost totdeauna strijin şi izvor de putere. Relaţiile noastre cu Sfântul Munte devin tot mai strânse. Înflorirea duhovnicească din mănăstirea noastră se datorează mai ales pildei fraţilor noştri aghioriţi. De aceea, din toată inima vă mulţumim pentru acest sprijin duhovnicesc şi pentru rugăciunile fierbinţi care se fac pentru noi în Sfântul Munte.

De atunci, Părinte Efrem, când a avut loc o manifestare asemănătoare în Atena, în 2011, Domnul a socotit de cuviinţă să treceți prin încercări grele, a căror greutate am încercat şi noi, după puteri să o împărtăşim cu sfinţia-voastră. Dar şi întregul nostru popor, pentru că până azi îşi aminteşte cu recunoştinţă de prezenţa pe pământul rus – în diferite oraşe şi colţuri ale ţării noastre – a Cinstitului Brâu al Maicii Domnului – după cum ne va psalmodia azi şi corul nostru de copii: “Brâul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întru sine unind poporul, a încins întru sine întreagă patria noastră, de la Don până la câmpiile Norilsk…”. […]



Am dori încă o dată, din partea tuturor ortodocşilor din Rusia, să vă adresăm cuvinte de recunostinţă pentru acest mare har. Nu era cu putinţă ca o asemenea lucrare binecuvântată şi însemnată să rămână fără de pecetea ispitelor şi a răzbunărilor vrăjmaşului. Domnul Atotmilostiv, Care S-a pogorât pe pământ în chip de rob şi cu multă smerenie, a îngăduit să treacă prin încercări şi Mănăstirea Vatoped. Atunci, în acele zile grele, poporul rus, ca un singur om, s-a ridicat în apărarea dreptăţii: s-au strâns multe semnături în apărarea lui Gheronda Efrem; în lumea ortodoxă nimeni nu a rămas indiferent faţă de acest eveniment. Toti se rugau şi aveau încredinţarea că va birui dreptatea, iar acoperământul Maicii Domnului nu va părăsi Mănăstirea Vatoped. În această încercare, toti ortodocşii adevăraţi ai popoarelor noastre s-au unit încă mai mult şi au devenit mai apropiaţi unii cu alţii.

De Crăciun obişnuim să oferim daruri aproapelui nostru, imitându-i pe magii din vechime care au adus daruri dumnezeiescului Prunc. În semn de recunostinţă faţă de dumneavoastră, îngăduiţi-ne să vă oferim darul nostru de Crăciun – concertul corului de copii de la Orfelinatul “Paramythía” al Mănăstirii noastre, Sfântul Nicolae Malaghiaroslaveţ. Copiii vă vor prezenta cântări în limba rusă şi greacă, colinde – spre a vă dărui bucuria Crăciunului şi pentru a da glas dragostei ce o purtăm Bisericii voastre şi dumneavoastră personal. Primiţi din partea noastră urări pentru o sărbătoare straălucită şi plină de bucurie a Naşterii lui Hristos, după cum, de asemenea, şi pentru “Noul an al bunătăţii Domnului”.

Hristos Se naşte, slăviţi-L!

Cuvânt al Stareţei Nicolaia a Mănăstirii Sfântului Nicolae Malaghiaroslaveţ.
Tesalonic, 11 decembrie 2013 

http://www.pemptousia.ro/2014/12/sa-ne-impotrivim-raului-cu-binele-dezbinarii-cu-fratietatea/

De ce aprindem candela ( Sfântului Nicolae Velimirovici )

Mulți creștini se întreabă, adeseori, de ce trebuie să aprindem candele înaintea icoanelor. O astfel de întrebare i-a fost adresată și Sfântului Nicolae Velimirovici de unul dintre cei cu care coresponda prin scrisori.


Una dintre practicile des întâlnite în Ortodoxie este aprinderea candelelor sau a lumânărilor înaintea icoanelor. Aceasta este săvârșită atât de preoți în biserică, cât și de monahi, monahii sau simpli credincioși în casele lor.
Mulți creștini se întreabă adeseori de ce trebuie să aprindem candele înaintea icoanelor. O astfel de întrebare i-a fost adresată și Sfântului Nicolae Velimirovici de unul dintre cei cu care coresponda prin scrisori. Răspunsul Sfântului a fost concretizat în șapte motive principale, ușor de înțeles și de urmat, așezate cu înțelepciune la inima cititorului în scrisoarea a 18-a, publicată în Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002.
În primul rând, Sfântul ne amintește că a noastră credință este lumină, iar lumina este Hristos. Deci, în centrul rugăciunii pe care noi o facem în fața icoanelor luminate de blânda flacără a candelei este Hristos.
Pe de altă parte, candela aprinsă luminează chipul sfântului reprezentat în ea, pentru căsfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, lumina candelei ne amintește de faptele noastre cele întunecate, de gândurile noastre viclene și rele, vădindu-le și mustrându-ne pentru acestea. Totodată, ne dă râvnă pentru a împlini porunca lui Hristos: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.
Al patrulea motiv pe care Sfântul Nicoale Velimirovici îl amintește în scrisoarea sa este acela că, prin lumina candelei, noi aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care s-a jertfit pentru noi. Este un semn de recunoștință pentru toate binefacerile revărsate asupra vieții noastre.
Mai departe, ni se aduce la cunoștință că fiii întunericului urăsc Lumina, iar noi aprindem candela tocmai pentru a îndepărta orice umbră de frică și gânduri care ne abat de la rugă.
Prin cel de-al șaselea motiv, Sfântul Nicolae Velimirovici ne amintește de untdelemnul și fitilul care ard în candelă, arătând că viața noastră trebuie închinată lui Dumnezeu, arzând de dragoste pentru El și mistuind prin rugăciune și smerenie toate patimile.
În ultimul rând, candela materialnică nu poate fi aprinsă fără mâna noastră. Așa și candela lăuntrică nu poate să se aprindă fără harul lui Dumnezeu și fără rugăciune și stăruință pentru iertarea păcatelor noastre.
Sursa: http://www.doxologia.ro/liturgica/iconografie/de-ce-aprindem-candele-inaintea-icoanelor
 http://candela-aprinsa.blogspot.ca/search/label/Sf%C3%A2ntul%20Nicolae%20Velimirovici