Despre calugarie si casatorie ( Parintele Arsenie Papacioc )

DESPRE CĂLUGĂRIE

In ce priveste dorul de călugărie, ăsta este cel mai mare lucru, frate. Vezi, nu trebuie să te duci socotind numai că e bine. Ci dintr-o înaltă socotintă. Trebuie să te duci dintr-o necesitate sufletească. Asa cum, într-un fel, apar simptomele acelea de nebunie pentru Hristos. Si cu un nebun nu te poti întelege. El una si bună stie: "Mă duc pentru Hristos".

Căci se spune, spun Evangheliile în tot felul: Cine nu ia crucea si nu-Mi urmează si nu lasă tată si mamă si sot ori sotie, acela nu Mă iubeste. Chiar în Evanghelia de astăzi, spunea că unii se fac pe sine fameni pentru împărătia cerurilor. Adică, înfrânarea de la plăceri.

Asa că intrarea în mânăstire este intrare în cer. E o lume mai putin ca lumea. Din contră: desi călugării sunt oameni si ei, au, însă, rânduieli unde trebuie să-si taie voia. Si nu e usor, bineînteles. Vezi, eu v-am spus de atâtea ori: dacă te duci la mânăstire nu te duci ca să găsesti neapărat mânăstirea. Sâ faci tu mânăstire! Să duci o viată asa cum trebuie. Si asta înseamnă că tu faci mânăstire. Sunt voturile călugăresti, tăierea voii. Mai ales, asta trebuie să o faci cu dragoste, si neapărat trebuie facută. Ăsta ar putea să fie punctul care ar caracteriza viata unui călugăr bun - tăierea voii.

Ei, vor veni si restul: curătenia si sărăcia. Nu că n-ai voie să mânuiesti bani. Să nu te stăpânească ideea de bogătie. Să ai un ban si să-1 dai dincolo, e altceva. Si, de asemenea, viata de curătie trebuie privită si ea în tot felul. Trebuie tăiate imediat gândurile care vin, căci gândurile vin până la moarte. Nu ne lasă.

Asa că, dacă ti-ar ajuta bunul Dumnezeu să ajungi, căci mai ai, într-un fel, o experientă duhovniceascâ. Dar nu te duce la mânăstire cu gândul că mai stii ceva. întelegi! Acolo te duci să te smeresti, lucru pe care nu 1-ai stiut până acum. Acolo te smeresti cu orice chip. în fata oricui. Lasă-l asa slab cum este! Dacă el îti porunceste, tu asculti. Căci tu asculti de Hristos si plată îti dă Hristos. Poate că nici acela care-ti porunceste nusi dă seama de ce servici mare îti face, poruncindu-ti. Nu interesează. Merge pe un program, merge pe nu-stiu-ce, dar tu te mântuiesti.

Asa că mergerea la mânăstire este cel mai de vârf lucru din Sfânta Scriptură si asigurător pentru venirea mortii. Te scoli cu liniste, te culci cu liniste, căci e mila lui Dumnezeu cu tine. N-ai fost nepăsător si ai plecat. Dar nu-i destul: trebuie să împlinesti niste conditii. Nu te duci acolo să faci ce stii tu, să-i spui la unul si la altul.

Asa că dacă ai mai citit, nu te opreste nimeni să citesti mai departe. Să faci ascultări oricât de neînsemnate, asa-zise josnice. Cum zic unii: "la coada vacii". Acestea le faci cu plăcere. Că nu vei sta într-un loc. Te vor pune la diferite ascultări. Depinde si de mânăstirea unde te duci. Dar oriunde te-ai duce, te vei numi frate. Dar să fii călugăr. Du-te cu gândul să faci mânăstire. Dar lucrul acesta să-1 faci.

Ce trebuie făcut când primesc ascultări la care nu mă pricep sau nu le înteleg?

- Nu trebuie să pui conditii, să te duci acolo să faci unele si unele să nu le faci. Chiar dacă nu le întelegi, le faci asa cum îti spune. Căci s-a obisnuit să se dea la începători lucru de începători, e bine. Dar nu totdeauna a dat rezultate. Trebuie să-1 pui în temă cu adevărul lucrurilor celor mai înalte. Si, bineînteles, el singur să păsească spre ele. Trebuie să-1 încunostiintezi pe începător si despre valorile cele mari. Nu să-1 lasi: "Stai cu mama aci, până s-o coace turtica, nustiu-ce; să-ti dea mama să mănânci!" Nu. Astea sunt lucruri mirenesti. Te duci cu gândul mântuitor cu orice chip.

Si una si bună să-ti fie: smerenia să nu-ti lipsească, frate, că dacă ti-a lipsit smerenia, ti-a lipsit harul lui Dumnezeu. Nu eu zic; si e mare adevăr: avem nevoie de harul lui Dumnezeu cât mai mult. Si ne dă, într-adevăr din destul dacă noi avem pozitia primirii harului. Să-ti ajute Maica Domnului!

Se spune undeva că în vremuri de ispită, într-o mânăstire de 100 de călugări, nu se stie dacă va fi unul care se va mântui. Cum vedeti aceasta?

- Aceasta este o părere izolată de adevărul adevărat al vietii călugărilor. Poate să vorbească de la sine. Eu nu sunt de părerea aceasta. Poate se întâmplă să nu se mântuiască nici unul, sau să se mântuiască toti. Dar chiar să nu se mântuiască nici unul, e mai greu de crezut. Desi, dacă a intrat o blestemătie peste toti, acolo, o boală, o patimă grea este posibil, dar nici chiar asa cum spui. Pentru că un călugăr, si dacă greseste, se redresează imediat. Sau mai repede decât un laic.

Există un cuvânt, tot în Pateric, unde e întrebat Sfântul Ishiron: "Noi ce-am facut?" Zice: "Noi poruncile Domnului le-am păzit". Ceea ce înseamnă mare lucru. Cu adevărat au fost păzite. "Dar cei de după noi?" "Aceia, zice, la jumătatea lucrului nostru vor fi". "Dar cei ai veacului din urmă, ce?" "Aceia nicidecum lucrare nu vor avea. In schimb, ei vor fi ispititi. Si care din ei vor răbda până la sfârsit, mai mari decât noi si decât părintii nostri se vor chema în împărătia cerurilor".

Vedeti? Cum pot atunci să spun despre niste călugări că nu se mântuiesc, dacă, în sfârsit, trăiesc istoric, o vreme de ispitire? E foarte greu să vorbesti lucrul acesta. Se duc în mânăstire cu gândul, bineînteles, al mântuirii. Greseste? Se ridică, pentru că au pozitia cea mai bună, ca niste insi care tin cuvântul cel mai de vârf al Scripturii. în sfârsit, au avut curajul si s-au dus. Ca să spun că îsi vor pierde mântuirea, e mai greu. Si asa e posibil. Dar lucrul acesta nu-1 putem afirma cu sigurantă. Da!

Un părinte, Stratonic, zice, în cartea Cuviosului Siluan, că monahii vor lucra la mântuirea lor în haine civile. Credeti că e vremea aceea?

- Eu cred că nu. Mai sunt destui călugări care au fost scosi si au rămas prin lume, cu hotărârea să ducă o viată de călugărie în haine civile. N-a fost decretul? Si erau multi pe afară, în haine civile! Chiar clerici. Erau în haine civile si se mântuiau. Nu se pune problema.

Noi ne-am trăit momentul ăsta. E posibil să fie o prigoană si mai mare, să-i scoată în haine civile. Dar ei nu se vor lăsa de viata lor, de făgăduintele lor. Si vor tine cont si de anumite reguli ale neputintelor în lume. Asadar, vor fi sinceri. Dacă vor rămâne sinceri, sigur vor fi pe pozitia făgăduintelor monahale.

In Pateric se spune că un părinte îl sfătuia pe fiul lui, că, dacă vede un ucigas, să mintă si să-1 ascundă. Credeti că azi se mai poate urma sfatul acela?

- E valabil oricând. însă un părinte - dacă faci caz de lucrul acesta; e un lucru spus, dar îl repet -, a zis asa, ca să le poată atrage atentia la călugări: "Dacă nu stii să minti, nu te mântuiesti". Si atunci călugării au sărit: "Cum asa, părinte? Să minti? Că minciuna e a diavolului". Atunci el a spus asa: "Uite, vă dau un exemplu: dacă un prigonit, pentru că a fost răufăcător, se ascunde în chilia ta, în pustie să zicem, si vine potera după el, tu n-o să-1 dai la moarte. Spui că nu-i acolo. Nu-i acolo. Si atunci, după ce pleacă potera, tu îi spui: "Eu la moarte nu te-am dat. Acum du-te si răspunde de faptele tale!"

Pentru că dacă-1 dădea la moarte, pentru lucrul acesta, diavolul, ar fi sărit pe el, zicând: "Ai dat om la moarte? Nu mă interesează! Ai dat om la moarte!" Căci avem de-a face cu un dusman foarte necinstit. Adică nu ti-ai pus sufletul pentru fratele tău, nenorocit cum este. Si el trebuie ajutat. Si atunci fapta aceasta a pustnicului 1-a folosit pe acela, că era viata lui. Si atunci, acela, pe undeva, în adâncul lui, lua măsuri de îndreptare".

Si vă spun, chiar dacă n-ar fi asa fapta asta, tinând de porunca iubirii, că trebuie să-i iubim si pe vrăjmasi, pe răufacători, dar ca strategie, lucrarea diavolului este foarte primejdioasă. Căci te acuză foarte putemic, fără explicatii: "Ai dat om la moarte!" Nu puteai să spui altfel, căci cu dracul nu trebuie să ai explicatii. la numai faptul, asa cum este. Si atunci trebuie tinut cont tot de legile mari, ca să poti să-1 tai pe acest diavol.

Tot în Pateric era un pârinte la care au venit tâlharii si el le-a dat tot ce avea, mai putin un vas. Si când au vrut să ia si vasul acela, i-a trântit la pământ. Cum trebuie să intervinâ un călugăr în situatii din acestea?

- In situatia asta a apărat un lucru sacru. O fi fost vre-un potir, ceva. Un lucru sacru, dăruit lui Dumnezeu. Si aici, foarte bine se zice: "Dacă fratele tău îti scoate un ochi, nu te supăra, că degeaba te superi; dacă îti taie mâna degeaba te superi. Dar dacă se leagă de Hristos, mânie-te tare!" Adică se legase de lucrul acela, care era sacru, care era în slujba lui Dumnezeu, si atunci, el, ca să apere adevărul, să apere pe Hristos, s-a mâniat tare.

Să zicem că este un conflict. Ava Pimen, din Pateric, i-a lăsat pe frati să se bată până la sânge. Dar stiu de un caz când ati intervenit pentru un părinte si 1-ati scăpat dintr-o înfruntare. Cum trebuie pusă problema?

- Adevărul e că depinde de la caz la caz. Nu se poate exemplifica printr-un caz de generalizare. Trebuie să intervii.

Eu, acum, într-adevăr, am apărat un părinte de la Sihăstria - îl chema Mina - care era schimnic si foarte trăitor, 1-am apărat în biserică, când niste tineri îl trăgeau de camilafcă si îl sustrăgeau de la rugăciune. Si el se tot întorcea si se uita. Si când a văzut că eu îl apăr m-a tinut minte.

Intr-o altă împrejurare 1-am luat de brat pe Părintele Mina, că trebuia să facem niste procesiuni cu aghiasmă mare si cu Sfântul Artos, peste câmpii. L-am luat de brat, că era mai bătrâior. Pe mine mă chema atunci fratele Anghel. Staret era Părintele Cleopa.

Eu m-am dus acolo după ani de zile, când eram călugărit si preotit si ne-am întâlnit prin pădure pe acolo, când mergeam cu Părintele Cleopa, cu acest părinte, Mina. Si când 1-am văzut, îi zic: "Blagosloveste, părinte! Mă mai pomenesti, pârinte?" "Da, măi, da. Uite, uite!" Si mi-a arătat o hârtie ruptă, tocită de atâta folosit, si unde scria "Fratele Anghel". Zic: "Părinte, acuma mă cheamă Arsenie". Dar el: "Arsenie, Arsenie, Arsenie, Arsenie!" Memora, ca să mă tină minte.

Dar înainte de asta, Părintele Cleopa i-a spus: "Pomeneste-mă, Părinte Mina!" Si era staretul lui. Dar el: "Cum te cheamă?" N-a stiut cum îl cheamă nici pe el, care era staret! Si atunci a fost de uimire. Pe mine m-a tinut minte, pentru că îi venisem în ajutor simtit, si pe staretul lui nu stia cum îl cheamă? Dar era un om cu foarte mare trăire. Foarte mare trăire!

Ei, asta a fost o întâmplare încurajatoare si am înteles cât este de constiincios si cât este de folos; cât este de urmat pentru noi toti, ca să ne tinem făgăduintele. Dacă ne angajăm într-o pomenire, trebuie să o facem. Ăsta a fost un exemplu, cel putin pentm mine, grăitor.

Am văzut că spuneti că pot să folosească călugării pe mireni, să-i sfătuiască, fără să-i judece. Ce întelegeti prin: "fără să-i judece"?

- Adică: nu-i judeca pentru faptele lor rele, până într-atât. Decât numai atât, să iasă în evidentă că nu e bine ce face, generalizând fapta lui rea. în tot cazul, să nu judece: "Vai, ticălosul, uite ce-a facut!" înseamnă că-1 judeci si-1 condamni. Si asta e o greseală. Dar când vorbesti de greselile cuiva, îndreptând, cu sfaturile pe care le dai, pe cineva, că "nu e bine să faceti asa si asa", dacă cineva e vizat că a făcut, tocmai el, aceste lucruri pe care le dai ca exemple, n-ai pus răutate. Si va întelege si el că nu e răutate. Dar nu e bine să judeci, pe oricine ar fi.

Mi-amintesc, din Pateric, de un pustnic, care a zis despre unul din sat, că acela e rău. Si el era un pustnic vechi. Si a întrebat, când 1-a vizitat un consătean de-al lui: "Al lui cutare tot asa rău este?" "Tot asa, părinte". Si a zis: "Of, of, of!" - 1-a judecat. Si a plecat. La două zile a venit îngerul si i-a spus: "Părinte, a murit omul acela despre care voi ati spus că e rău. Si m-a trimis Dumnezeu să te întreb: unde să-1 ducem? în Rai sau în iad? Că tu 1-ai judecat". Si atunci el si-a dat seama că 1-a judecat si a făcut o mare greseală. Si toată viata a dus o luptă de pocâintă mare si cu dorinta să-i dea Dumnezeu un semn că este iertat. Si nu-i dădea deloc.

Iată, vezi ce-a făcut? Toată osteneala lui, în pustie, a stins-o prin judecarea altuia. Si acela era un mirean. Si erau fapte rele cele pe care le făcea. Dar nu trebuia să-l judece!

Dar dacă cineva este eretic, trebuie judecat?

- Acum, dacă este eretic, se poate vorbi pe fată, căci judeci erezia în sine. Care nu trebuie crutată cu nimic, chiar dacă - să zicem - un episcop are o greseală din aceasta. Trebuie înfruntat. Că nu episcop înfrunti, ci eretic înfrunti.

Dacă este eretic, îl judeci. Au fost judecati toti ereticii ca Arie, toti acestia care au gresit si au fost condamnati de Sinoadele ecumenice si locale.

Lumea ortodoxă de astăzi asteaptă mai multe sentinte de la Sfântul Sinod. în schimb nu se citeste cartea lui Mihai Urzică: Minuni si false minuni.

- Ce-a spus Mihai Urzică în această carte, despre Mânăstirea Vladimiresti este un mare adevăr. Acestea sunt un mare adevăr. Noi le-am trăit si le trăim încă, cu Vladimirestii si cu maica Veronica. Sunt abateri foarte grave. Nu putem să stăm nepăsâtori. Căci dacă strici una din poruncile acestea prea mici, cum spune în Sfânta Scriptură, prea mic te vei chema în împărătia cerurilor. Adică nu te vei putea mântui. E si observatia Sfântului loan Gură de Aur.

Asa că s-au facut abateri foarte grave la Vladimiresti. Nu mai zic că acum au intrat si în erezii: metempsihoză, adică reîncarnare, chemarea mortilor, neascultarea de ierarhi etc.

Ava Isidor spunea că noaptea si ziua îi erau lui pravilă. Chiar când era tânăr. Credeti că chiar si începătorii îi vor putea urma sfatul?

- Ei, dacă spune acolo si un începător citeste, să ia aminte si el. Sigur! Nu se va putea face. Dar e o greseală să stai nepăsător. Vrea să spună: "Uite, ei cât făceau, cu ce râvnă nemaipomenită făceau si eu stau nepăsător?" Si la măsura ta, încearcă si tu! Exemplul este dat deja. Nu să fii nepăsător. înteleg că nu avea canon. Trezvia lui înlocuia canonul.

- Era o hotărâre personală, în sfârsit. Cum a zis si Sfântul Antonie cel Mare, când s-a asezat seara la rugăciune si a stat. Si a răsărit soarele. I-a zis soarelui: "N-am nevoie de tine! i-a spus Antonie. De ce ai apărut?" Adică se rugase toată noaptea. "N-am nevoie de tine!"

Un părinte spunea că era cu vasele si, când a văzut că l-a prins mânia, a aruncat vasele si a fugit. Se poate părăsi ascultarea, când simti că te cuprinde mânia?

- Se poate, pentru că patima era o mare primejdie si atunci vasele nu contau. Ele sunt materiale, se pot face, sau poate se regăsesc. Sigur că da. Ferească Dumnezeu! Asa de total luptau împotriva patimilor, încât nu se uitau la nimic. Da.

Un alt frate se lupta cu duhul mândriei: "Nu cumva esti ca Ava Antonie sau ca Ava Pamvo?" Sau azi: "Nu cumva esti ca Părintele Cleopa?"

- Ei, acum, te poti compara. Si acel părinte cu viată mare nu se supără că e luat în comparatie. Căci poate să fie cu viată mare si să fie depăsit de unul care e necunoscut de lume. Prin trăire, prin smerenie. Da, mai ales prin smerenie. Că si cei cu viată mare trebuie să fie un adânc de smerenie, o smerită smerenie continuă. Si lucrul acesta e liber să-1 trăiască orice mic trăitor, orice mic crestin. Mic în functie, dar poate mare în trăire. Judecătile lui Dumnezeu sunt altele!

Tot despre mândrie: Ava Pimen zicea că înconjura satul ca să nu se mândrească cu gândul. Sau altii îi puneau ulei în mâncare. Si asta credeti că e o strategie?

- Despre carne se spune că îi puneau ulei ca să-1 smerească, să nu spună că "Noi nu mâncăm carne!" Si ca să se smerească, îi puneau. Că si dacă îi puneau, nu era mâncător de carne. Carnea însă, n-o mănânci, dar trebuie foarte mare grijă, să n-o defaimi. Carnea si nunta să nu le defaimi, dacă e cazul să rămâi în mânăstire.

Tot în Pateric se spune: "Dacă nu te vei asemăna locului, însusi locul te va goni pe tine".

- Trebuie să faci ale locului, cum se spune. Si dacă în locul acela e o viată de nevointă, asa trebuie să o duci, căci altfel esti depăsit. Că dacă este un loc rău, acolo unde este un obicei împătimitor, trebuie să lupti împotriva obiceiului care este acolo. lar dacă nu lupti, te vei face si pe tine împătimit.

Cum să luptăm să facem pace si armonie?

- Dacă e vorba de păcat si de adevăr, armonia este să apărăm adevărul, nu patima. Asta nu este nearmonie, când aperi adevărul, chiar cu curaj mare. Cum se spune: "O dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia oară fă-te sabie". Când te faci sabie nu înseamnă că strici armonia, ci tai tocmai dezarmonia. Armonia nu poate fi decât în adevăr!

Ce ne puteti spune despre neascultare?

- Dragă, dacă nu asculti de cei pe care i-a rânduit Dumnezeu să asculti, este usor de înteles că asculti de satana. Dacă spune: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă, care e un lucru precizat, si nu se ascultă de cel care are această competentă, atunci omul cu sigurantă ascultă de satana. Dar el zice: "Ba nu! Eu nu ascult de dracul!" "Ba da, asculti! Căci starea ta de neascultare e o stare drăcească".

Si, mai mult, Pravila Bisericească spune că dacă se continuă cu împotrivirea fată de ascultare, îl pune în rândul păgânilor.

Vă povestesc despre o pozitie extremă, în care se arată cât de necesară e ascultarea. Pe un frate, pentru ascultare, îl îndemna staretul să fure. Si după aceea, părintele dădea pe ascuns înapoi. Până unde merge ascultarea? încât părintele făcea lucrul acesta: îi încerca ascultarea. însă este riscant. Dacă părintele acela a făcut-o, a făcut-o căci stia cu cine o face. Dar e riscant să trimiti să fure, pentru că trebuie să-1 pui în temă si pe el, mai târziu, pentru a nu se sminti. Si nu era nici o pagubă, pentru că dădea lucrurile înapoi. Dar, vezi, îi încerca ascultarea!

In alt loc spune: "Intre mai multi nu te arăta istet si dascăl, ci ucenic". Nu se contrazice cu "Să nu fie tâcerea ta paguba fratelui"?

- Te găsesti în anumite împrejurări unde nu e nevoie să pălăvrăgesti. Dar te găsesti si în împrejurări când trebuie să spui ceva: trebuie să spui adevărul, nu trebuie să-1 lasi pe fratele tău să facă un lucru care-i stricăcios. Nu e bine asa. Dacă nu vrea să se îndrepte, trebuie să înteleagă că el va răspunde. Dacă e mult mai grav, atunci poti să-ti pui si viata în joc, ca să nu facă ticălosia aceea.

Vă spun ce-am mai zis: o rugăciune adâncă e o tăcere adâncă si o tăcere adâncă e o rugăciune adâncă.




DESPRE CĂSĂTORIE

Spuneti că mare bucurie trebuie să-i fie celui căruia îi vine gândul călugăriei. Vrem să vă întrebăm despre căsătorie. Cum îi încurajati pe tinerii căsătoriti? Sunt ei în lume mai putin apropiati de Dumnezeu?

- Nu. Mai întâi de toate si noi trăim tot în lume si am trăit tot în lume. Si noi chiar, care am plecat la mânăstire. Dar cum zic, ne-am creat o dragoste de Dumnezeu asa de mare, că am căzut într-o nebunie pentru Hristos, cum am zice. Si nu ne-a mai interesat nimic, decât să-L slăvim total, cu trupul si cu sufletul. Dar nu discutăm acum despre rostul sau frumusetea călugăriei, ci discutăm despre căsătorie.

Sunteti în lume. Până te decizi care îti este calea mântuirii, problema se pune: cum stai în lume? Te căsătoresti, sau nu te căsătoresti, adică te duci la mânăstire? Sunt două pozitii, căci n-ai cum altfel. Este si a treia, dar e falsă: "Nu mă căsătoresc, dar nici la mânăstire nu mă duc!" Trăiesti amestecat si trăiesti bălos, adică esti ispitit din toate părtile, nici nu stii ce vrei si nu ai râvnă pentru viata duhovnicească. Dar cei mai multi se căsătoresc, după cum a lăsat Dumnezeu, si cei mai putini se duc la mânăstire.

Uite, suntem 5-6.000 de călugări si călugărite în România, cei mai numerosi dintre toate târiie ortodoxe. Pe vremea când trăia Sfântul Calinic de la Cernica, erau 10.000. Dar s-au desfiintat multe, cu ocazia acestor 40 de ani nenorociti de ateism.

Să vorbim de marea masă a crestinilor, care sunt în lume. Acestia îsi pun problema căsătoriei, a alegerii fetei, a alegerii băiatului, cu un principiu: ori bine, ori deloc. Si să intre într-o viată crestină, întru totul crestină, posibilă unei căsnicii, unei case, unei familii.

Nu se face această căsătorie datorită acestui lucru, care de altfel îi încurajează foarte mult pe tineri: plăcerea. Asta-i o consecintă. Vei avea plăceri, dar ăsta nu-i un scop. Eu nu mănânc pentru că e gustoasă mâncarea, ci mănânc să-mi întretin viata. Plăcerea o să vină. Că te culci cu sotia, cutare. Dacă vă gânditi la plăcerile astea, după cum multi se gândesc, se vor întâmpla. Dar nu acesta e scopul.

Scopul nuntii este ajutorul spre mântuirea reciprocă, stimularea celuilalt spre mântuire. Pentru că există o fortă ascunsă, care de multe ori nu se vede: nu stii ce te cheamă spre ea, spre casa ta sau spre el. Asta e iubirea, care joacă un rol mântuitor si creator, întotdeauna.

Faptul că există un punct de atractie în căsătorie, că te înveseleste, că prinzi puteri, nu te descurajezi, nu esti adormit, vorbeste de la sine. Este însăsi Taina Nuntii. Plus copiii, care joacă un rol determinativ. Până la urmă sunt niste îngerasi, de îti stă mintea în loc când îi vezi miscând si când încep să-ti pună întrebări. Te miri: "Cine, Doamne, le dă lor în minte?"

Va să zică, această unitate de iubire, de dragoste, de inimă, care este în familie, asta pune în om puterea de a crea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci, căsătoria înseamnă o dorintă si o educatie spre mântuire, având element sigur iubirea. Dar dacă te gândesti numai la plăceri, astea se consumă si iubirea încetează, pentru că se vestejeste, pentru omul care nu e crestin.

Căsătoria este un prilej de întărire crestină a unuia cu celălalt si, cum spun, cu adevărat, chiar dacă vine si ca figură de stil, să umplem Raiul de copii crestini! Căsătoria face adânc Raiul de crestini. Călugăria e o altă viată, e o nebunie pentru Hristos, e o ducere cu totul în altă lume, prin renuntare la personalitate, la voia proprie, voia pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Vointa liberă, ratiunea si afectele, toate aceste lucruri le avem ca puncte formate, de om întreg, asemenea lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri, la călugărie trebuie să le dobori, să-ti tai voia, să faci ce îti zice celălalt, chiar dacă nu-ti convine, si sâ iei crucea si sâ-Mi urmezi Mie! Cruce înseamnă să duci ceea ce nu-ti convine.

Nastem. De ce ne numim părinti? De ce nu ne numim maici? Maternitatea noastră, a călugărilor, e de mii de ori mai mare decât cea din lume. Pentru că omul e trup si suflet. Si sufletul e omul, nu trupul. Si noi nastem fii duhovnicesti, fiind căsătoriti cu Hristos, noi fiind miresele Lui. Noi ne numim părinti pentru că ne nastem pe noi însine. Eu, bunăoară, sunt părintele propriei mele nasteri. Renunt la tot ce a fost în lume, la vointa liberă, la ratiune, renunt la tot. Pentru Hristos. Si atunci eu mă nasc din nou. Si de aceea ni se schimbă si numele la călugărie (pe mine m-a chemat Anghel si acum sunt Arsenie).

Asa că e mult mai mare maternitatea unui călugăr decât a unuia din lume. Câti fii duhovnicesti nu facem noi, de îi punem în situatia de a se mântui? Câte avorturi nu oprim noi să se facă?

Cum sfâtuiti părintii să îsi crească copiii, ca să ajungă niste buni crestini?

- Problema s-a discutat. Trebuie să fii un bun crestin. E discutată chestiunea. Adică să-1 educi, să fie educat crestineste. A iesit o fetită de aici, înaintea voastră, cu o doamnă mai tânără. Eu am întrebat-o dacă e măritată, căci părea prea tânără. Si mi-a spus: "Părinte, am 7 copii". Am întrebat-o despre avort. Si a pus problema serios si mi-a plăcut de ea. Avortul este unul dintre cele mai mari păcate. Pentru că copilul acela e autonom, nu are voie mama să dispună de viata lui. A ales Dumnezeu ca loc de formare a pruncului pântecele mamei. Ar putea cineva să-mi spună un loc mai bun ca pântecele de mamă? E o iubire si o jertfa uriasă.

Lupoaicele, când întâlnesc copii de om, îi alăptează. Si mamele lor îi ucid?! Asa este. Fiarele acestea tin la puii lor cumplit, pe viată si pe moarte. Am văzut o luptă între câinii de la o stână, de unde eram eu, de la o mânăstire si o lupoaică cu doi pui. Si eu, când am văzut că-i acolo o bătălie, m-am dus spre tufisul acela, în pădure, si, cu cât mă apropiam eu, cu atât mai multă îndrăzneală aveau câinii asupra ei. Eu îi strigam: "Sunt de partea ta! Nu te speria, sunt de partea ta!" Ea, însă, văzând primejdia, că mă apropiam eu, săraca, a luat un pui în gură si a fugit. Si unul 1-am luat eu. Si am văzut ce iubire de mamă! Ce jertfa nemaipomenită!. Orice animal, pentru orice fel de pui, chiar si chior, schiop, se luptă pe viată si pe moarte.

Deci, este un foarte mare păcat avortul. Să atragem atentia, ca duhovnici, părintilor că au o canonisire nitel mai mare. Oprire de la împărtăsit ani de zile, cu canon. N-am exagerat, dar n-am putut nici trece peste asta. Si atunci, copilul ăsta, vedeti, nu face decât ceea ce faci tu: nu miscă decât după cum vede miscarea ta. Nici unul din părinti nu-1 învată pe copil să vorbească. Si totusi, copilul, după doi-trei ani, începe să vorbească. De ce? Pentru că te aude pe tine. Dar si face ceea ce faci tu. El ia tot ceea ce faci tu. Si atunci, ia fiecare miscare si fiecare cuvânt.

Deci trebuie să fii controlat întotdeauna, când este vorba de viata si educatia copiilor tăi. Să nu fie desfrâu, betii, certuri, cutare. Acestea toate si nepotrivirile au distrus familiile. Pentru că a avut dreptate Sfântul loan Scărarul când a spus că raportul între dreptate si pace este de 2 la 8. Adică pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea. Aplică principiul ăsta aici: "Lasă, domnule, o să plătesti totul!... Lasă, că vedem noi cine a avut dreptate." Dar de ce neapărat trebuie să-ti faci dreptate când n-ajungi decât la o satisfactie drăcească, animalică?

Cresterea copiilor este, de fapt, asa cum vorbeam, cresterea frătiilor voastre cu frica de Dumnezeu. Cu orice chip trebuie băgată ideea de Dumnezeu în sufletele copiilor. Si pe urmă cizelati cu adevărul de credintă, asa cum 1-a propovăduit Mântuitorul, cu traditia Bisericii, cu toate. Si cu iubire, mai ales.

Copiii, mai ales, nu cresc ciuntiti dacă nu există ceartă sau indiferentă între sot si sotie. Armonie, pace crestină trebuie. Pentru că, dacă m-ar întreba cineva să-i spun, într-un singur cuvânt, ce înseamnă "cultură", i-as spune: "Armonie, domnule!" Dacă m-ar întreba cineva să-i spun într-un singur cuvânt ce e Biblia, i-as spune: "Armonie, domnule!" E adevărat! Ca să fiu armonios, trebuie să renunt la cutare, trebuie să renunt la cutare. Să fiu pe o pozitie de iubire si jertfă continuă.

Dacă avem niste prieteni, care ne sunt dragi, dar nu sunt credinciosi, cum să le vorbim despre Dumnezeu ca să-i miscăm cumva?

- Mai mult decât a vorbi, este să duceti o viată crestină, să vadă si ei. Asta ar putea să fie predica cea mai de efect. Incolo, e inutilă o discutie cu ei, care s-au antrenat să răspundă la întrebările propovăduitoare, bune, ale crestinilor. Ei stiu ce să răspundă. Că e mai dulce tutunul, e mai dulce betia, e mai dulce curvia, e mai dulce pierderea de timp si preadesfrânarea. Mai ales acum s-au creat atâtea posibilităti de distractie, de destindere, de pierderea sufletelor...

Si atunci, dacă te văd pe tine făcând asa, te întreabă: "Ce te face pe tine să ai o asa conduită?" Si îi zici: "Dragă, îmi pun problema mântuirii! 0 să terminăm odată!... Căci cel mai mare, cel mai greu moment din viata ta, va fi ziua când vei muri! Atunci se va vedea cum ai trăit!... Nu vei mai avea nici un fel de scuze. Mila încetează de la Dumnezeu. Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre".

Si dacă primeste sfatul, să-i spuneti: "Domnule, există judecata lui Dumnezeu. Există porunci. Să le ascultăm! S-a născut lisus Hristos; Dumnezeu fiind, a luat chip de rob numai ca să ne mântuiascâ pe noi, să ne scape de iad". Va să zică, începi cu credinta de la capăt. Dar, mai ales, să vadă faptele voastre cele bune. Căci dacă te apuci să faci chefuri, degeaba vorbesti tu si propovăduiesti.

Uite asa se crează un moment pentru folosul tău. Să ai o pozitie folositoare. Dacă nu te ascultă, "Dixit et salvavem aneam mea", zice latinul. "Eu am zis si mi-am mântuit sufletul meu". La Judecată, când te va întâlni, să nu-ti zică că nu iai spus. Pentru că toti cei cărora le spuneti ceva în numele adevărului de credintă, fratii mei, toti acestia vă vor vedea pe voi odată si le va suna în cap: "Uite, că mi s-a spus lucrul ăsta de către cutare si n-am tinut cont!"

Ei, problema e mare, problema e peste tot, problema e întinsă cu lipsa de credintâ! De asta luptăm din răsputeri. Dar mai ales asta, fratii mei, să nu faceti sminteli!

Dacă unele din faptele noastre 1-ar sminti pe aproapele, ar fi mai bine să nu-i mai vorbim?

- Da. Mai bine să nu-i mai vorbiti. Nici nu se pune problema. Poate nu-1 smintesti cu vorba cât îl smintesti cu fapta. Trebuie să vă măsurati mersul, să vă măsurati programul si, mai ales, să aveti pace în familie, că asta vă ajută foarte mult. Vă ajută să cresteti foarte mult.

Trebuie să fim mărturisitori chiar atunci când suntem înconjurati de atei?

- Să fiti mărturisitori peste tot. Mai ales când se cere să le spuneti ceva. Ei, bunăoară, nu cunosc foarte multe lucruri: "Domnule, eu una stiu: mă închin în numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh. Adică toată înăltimea, toată adâncimea si toată lătimea! în numele Sfîntei Treimi. Mă închin la Maica Domnului, ne rugăm la Maica Domnului, ca să se roage pentm noi". Adică, cum să nu o recunosc pe Maica Domnului? Că ei nu recunosc sfintii si Biserica, nu ne recunosc ierarhia preotească, nu recunosc nimic. Asta să spui, că asta vede poporul, că tocmai asta e viata lui. Poporul nu stie multă teologie. Dar stie un lucru bun: stie să se închine, are Pasti, are Crăciun, are Traditie, are posturi, are Sfânta Liturghie si cele sapte Sfinte Taine.

Dacă sunteti în stare să luptati cu ei, pregătiti-vă. Luati Noul Testament, notati-vă punctele unde atacă ei si atacati si voi. Despre Sfânta Cruce: Crucea pentru noi e biruintă, e putere, pentru ei este rusine si sminteală. "Uite ce spune Sfânta Scriptură despre Maica Domnului! De acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic si sfânt este numele Lui".



Cum să procedăm cu sectantii, când ne atacă în public?

- Adevărul este că trebuie să fii si cu putină tactică. Nu vă lansati într-o luptă, dacă sunteti înconjurati. Căci trebuie să fii as. Eu v-am spus cum să procedati dacă e lume multă. lar dacă vă atacă, puteti să iesiti onorabil, zicând: "Domnule, eu mă închin, lucru pe care dumneata nu-1 faci! Toată puterea mea este în Sfânta Cruce, care este Tatăl, Fiul si Sfântul Duh. Eu stau de vorbă cu dumneata numai cu conditia că vrei să te lămuresti si să faci ca mine, nu să fac eu ca tine. Atunci stau de vorbă, dacă vrei să te lămuresti. încolo, nu putem sta de vorbă, pentru că eu cinstesc sfintii, pe Maica Domnului si Sfânta Cruce". Asta este si-i destul. Poporul asta crede. Si pe urmă îi ia la goană.

Dar vă spun: nu stati de vorbă cu ei! Decât atât: "Domnule, stau de vorbă cu dumneata dacă doresti să vii la credinta adevărată, care este asta: în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh! Esti în stare să faci lucrul ăsta? Nu-1 faci, atunci nu stăm de vorbă. Esti un eretic! Vă amăgeste, oameni buni!" Si pleci.

Si Apostolul Pavel spune: Cu ereticii nu stati de vorbă! Căci sunt atât de gălăgiosi, de nerusinati si interpretează si nu-stiu-ce. Că lumea, săraca, nevinovată, se ia după ei, că vede că au vorbit mai mult. Chiar dacă nu e adevărul. Dar precizati lucrurile: Crucea, Sfintii, Sfintele Taine!

Părinte, am avut surpriza să cunoastem crestini, care s-au apropiat mult de Bisericâ, cărora le-au iesit vorbe, că sunt sectanti. Ce e de făcut?

- Le răspundeti: "Frate, sunt crestin ortodox. Sectarii nu se închină cum mă închin eu, cum mă vedeti pe mine făcând. Cred în Maica Domnului că ei tot au ce au cu Maica Domnului -, cred în sfinti, cred în Sfânta Cruce". Vorbesti cu el si te închini. Asta este. El o să te facă nebun.

"Nebun, nebun", dar scăpăm oamenii din nenorociri! "Nebuni, nebuni", dar ne strălucesc ochii! La nebuni sunt ochii tulburi!

Ăsta-i diavolul care vă întreabă asa ceva. Să nu vă păcăliti cu nici un chip. Rămâneti niste crestini trăitori, si vă învată Dumnezeu ce să spuneti în toate ocaziile. Oriunde ati fi. Nu putem să le luăm acum pe fiecare în parte. Aveti Sfânta Scriptură. 0 apărati pe Maica Domnului cu orice chip, că e mare lucm. Foarte mare. Căci ei au ce au cu Maica Domnului, pentru că n-o suportă satana cu nici un chip. Apărati-o pe Maica Domnului si rugati-vă ei: "Să ne fii nouă Maică!"

Până unde trebuie să jertfim din iubirea noastră pentru iubirea aproapelui?

- Până unde poti. Mai departe poate Dumnezeu. Si după cum se iveste situatia. Important este ca dumneavoastră să aveti o trăire interioară, să vă fixati precis pozitia. Si învătati mereu. Mereu să fiti pregătiti, căci pot veni cu probleme, sau să vă întrebe cum explicati asta, ce zice Biserica despre cutare sau cutare.

lubirea de aproapele este mai mare decât propria mea mântuire?

- Păi aceea e mântuirea. Aceea este. Cine îl iubeste pe Dumnezeu si nu-1 iubeste pe aproapele, ăla e un mincinos. Aceea este mântuirea.

Porunca cea mai mare este să-L iubesti pe Dumnezeu din toată inima si din tot cugetul tău, iar porunca a doua e să-1 iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti. Asta e mântuirea. Pentru că suntem în contact aici, acum. Dacă tu nu-1 iubesti pe fratele tău pe care îl vezi, cum poti să zici că-L iubesti pe Dumnezeu pe care nu-L vezi? Gata!

Părinte, ce este de făcut când părintii cuiva sunt atei si nu vor sâ vină la biserică?

- Trebuie să aveti curajul să înfruntati lucrul acesta. Să nu tineti cont. Să mergeti la biserică. Mântuitorul deja a spus: N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Adică se vor certa mamă cu fiică, soacră cu noră, pentru că unii cred si altii nu cred.

Cum să-mi dau seama că nu calc porunca:

lubeste-ti părintii!

- Aceasta nu mai este poruncă: Să-ti iubesti părintii, când Hristos spune: Lasă si tata si mamă si sot si sotie si copii, când esti pentru Hristos, că El e mai presus de toate. Pe El trebuie să-1 iubesti mai întâi. Pe El să-L asculti si pe urmă pe părinti.

Nu este nici o greseală dacă ei se supără că tu te duci la biserică si tu continui să te duci. De unde este obiceiul acesta ca fiul să se ducă la biserică si părintii să nu se ducă? în loc să fie, hai să zicem, invers. Că vorbeam de copii. Ce educatie le-au facut?

S-a mers pe principiul inertiei: 1-am născut, 1-am crescut, trebuie să-1 însor, nu-stiu-ce. Mersi. De aici boli, de aici fel de fel de nenorociri. Si vin târziu la tine, la moarte, când nu mai pot să caste gura să mai zică un păcat la spovedit.

Cum să ne împotrivim ispitelor de la diavoli?

Diavolul atacă permanent. Cum zice Mântuitorul: Stă ca un leu, câutând pe cine să înghită. Atacă permanent. Diavolul nu este o putere. Diavolul este un tolerat. Omul are mult mai multă putere decât el, pentru că e botezat si are harul si puterea lui Dumnezeu asupra lui. în plus, fată de multe alte lucruri, omul are înger păzitor, care stie si cunoaste toată lucrarea diavolului asupra omului. Dar nu poate determina îngerul păzitor mântuirea omului fără om.

Ca să vorbim milităreste, ei sunt în ceartă permanentă. Căci, dacă e duhul răului si duhul binelui, e întotdeauna o contradictie între extreme. E o ceartă permanentă, dar biruie acela de partea căruia este omul. Adică tu, dacă esti de partea diavolului cu faptele tale, el îl biruie pe îngerul păzitor si îti dai seama în ce umilintă îl pui sau cât este de mare căderea ta, fie ea chiar mică. Diavolul se multumeste chiar cu un vârf de deget, chiar cu un fir de păr, dacă-i dai. Mântuitorul, însă, zice: "Nu, mie să-Mi dai tot. întreg să fii".

Diavolul se multumeste chiar si numai cu un fir de păr, dacă-i dai din tine, că prin asta stăpâneste tot. Adică răul nu are nici un fel de relatie cu binele, cu nici un chip. Dar el a fost distrus de moartea si învierea Mântuitorului si i-a mai rămas, cum zic Sfintii Părinti, numai vârful cozii, adică o putere foarte neînsemnată, dar activă, pentru a-1 ispiti pe om, ca să-1 încununeze.

Binele si răul sunt mereu prezente în om, datorită ispitirii. Nu totdeauna ne ispiteste vrăjmasul, căci ispiteste si neputinta omenească. Diavolul este un tolerat, nu este o putere. Atacă permanent, dar dacă te rogi cu insistentă, nu are nici un fel de putere. Dacă te închini, închinarea si crucea au o foarte mare putere asupra lui, pentru că zicem: "Slavă Tatălui si Fiului si Sfântului Duh!" Adică toată înăltimea, toată adâncimea si toată lătimea sunt pline de Sfânta Cruce.

Asa că avem la îndemână foarte multe arme împotriva diavolului. Avem Sfânta Cruce la îndemână, avem credinta, avem harul lui Dumnezeu, mai ales, care ni s-a dat la Botez, ca noi să biruim. Dar ne-a mai lăsat si un adversar, ca să ne putem încununa, ca să luptăm cu cineva, să luptăm cu el, adică pe îngerul rău. Si frumoasă e perioada asta de luptă! Deci să fim treji si să cerem harul Duhului Sfânt ca să putem birui.

Cum să iubim pe aproapele si chiar pe vrăjmasii nostri?

- Intâi si vrăjmasul e tot aproapele nostru. în sensul ăsta este poruncă, nu este o îndemnare oarecare, o sfătuire. Este o poruncă a Mântuitorului. Si dacă este poruncă, noi trebuie să dovedim că nu este utopică. Adică se poate împlini. Problema iubirii vrăjmasilor este o problemă la care lumea nu se prea angajează, pentru că este stăpânită mai întâi de dusmănie. întâi vine gândul de răzbunare: "Ah, ce i-as face!" Dar nu este bine.

Intotdeauna, Incepând să faci un lucru duhovnicesc, o realizare de virtute care îti este necesară pentru formarea ta duhovnicească, nu o vei putea împlini imediat, la nivelul momentului sau chiar la nivelul zilei. Uneori chiar nici la nivelul întregii vieti. Lupta este permanentă, să te formezi, să te adaugi. Dar ce se întâmplă? Din momentul în care tu doresti lucrul acesta si pleci realmente la împlinirea lui, te ajută harul lui Dumnezeu. Dar să pleci. Dai vointâ, iei putere, zice Isaia. Nu a zice, ci a misca înseamnă a ajunge, în măsura în care tu mergi, în măsura în care te ajută harul spre a te forma.

Si dacă tu pleci cu gândul curat să-i iubesti pe vrăjmasii tăi, te ajută într-o mare măsură harul, dar nu se poate fără mergerea ta spre asa ceva. Tu, făcându-ti educatie să iubesti pe vrăjmasii tăi, azi, mâine, în sfârsit, ajungi la un moment dat, încât, chiar dacă nu-i iubesti, nu-i mai urăsti; pentru că tu te silesti să-i iubesti si la sfârsitul vietii, Dumnezeu îti dă plată că ai iubit pe vrăjmasii tăi. Te ajută harul, că el a luptat mult pentru asa ceva. Si se bucură Dumnezeu că recunoastem că nu a fost o poruncă imposibilă, utopică.

Deci, harul lui Dumnezeu te poate ajuta, dacă începi. Pentru că mai întâi se pune problema să nu-i urăsti pe vrăjmasi; pe urmă să-i si iubesti. Dacă nu-i urăsti, esti pe o treaptă a scării, afară din apă, afară din murdărie, din nămol. Si esti salvat. Si pe urmă, dacă tu esti salvat, pe scară fiind, te agăti mai departe, spre iubire, încet, încet.

Deci, omul să înceapă sincer. Mai departe lucrează harul lui Dumnezeu. Cum v-am spus, dai vointă, iei putere.

Dacă iubesti pe vrăjmasi, care îti sunt tot "aproapele", te eliberezi de foarte multe lucruri. Să nu stai cu oamenii răi pe cap, că-ti ocupă inima si Hristos n-are loc în ea, pentru că e ocupată cu vrăjmasi. Te tii cu ei acolo? Eliberează-te si lasă-i în pace! Dar nu poti să te eliberezi, decât dacă nu-i urăsti. Sau chiar mai departe, să-i si iubesti. Este un proces foarte frumos. E o luptă foarte încordată si, mai bine zis, dintre toate luptele, asta pare a fi mai rodnică. Criteriul de judecată este iubirea. "De ce n-ai iubit pe vrajmasii tăi?", te va întreba Hristos. Poruncă nouă vă dau vouă, să iubiti pe vrăjmasi! Este poruncă! Deci trebuie atentie, fratilor!

"Frate, Hristos zice, nu zice altcineva: lubiti pe vrăjmasi! Voi numai în literatură ati auzit de asa ceva. A încercat vreunul din voi, cu adevărat, să-i iubească pe vrăjmasi? Asta nu e o utopie, fratilor! E un lucru posibil! Dacă 1-a spus Mântuitoml, e posibil.

Si atunci cum să facem? Trebuie să ajungem la o tactică a lucrurilor. Tu, în modul cel mai sincer, trebuie să-ti spui: "Vreau să iubesc pe vrăjmasi, pentru că zice Mântuitorul si El ne va întreba dacă am gresit fată de iubire. Pentru aceasta mă va judeca. Căci criteriul de judecată care va fi pentru fiecare dintre noi si într-o formă universală este iubirea." Căci spune: Nu M-ati cercetat, nu M-ati îmbrăcat..., nu întreabă de ce am curvit sau cutare. Nu. Ne întreabă de ce n-am iubit. Căci, bineînteles, dacă iubesti esti valoros. lubirea este cununa tuturor faptelor bune.

Sâ încerci să iubesti pe vrăjmasi. La nivelul unei zile, sau la nivelul unei vieti întregi, să lupti mereu să-i iubesti, căci harul nu te lasă, pentru câ tu doresti un lucru extraordinar de frumos, împlinirea unei mari porunci. Lumea nu contează pe ajutorul lui Dumnezeu si asta e o mare greseală. Te ajută Dumnezeu si completează El mai departe ceea ce n-ai putut tu iubi. lar tu esti un om care te mântuiesti, iubind pe vrăjmasi. Ai împlinit o poruncă mare a Bisericii.

Dar străduieste-te si pune început bun, căci e posibil! Nu spune: "Mi-a zis, i-am zis si-am să-i mai zic..."".

Părinte, cum să facem ca să ne mărturisim bine?

- Păi, ce să facem? Să te mărturisesti bine, că tu stii ce-ai facut. Te mai ajută duhovnicul. Dar nu trebuie să te bazezi numai pe ajutorul duhovnicului. Trebuie să te silesti tu, înainte de asta.

Cu o hârtiută în mână. 0 metodă care ar fi cea mai eficace este să-ti scrii păcatul pe hârtie atunci când îl faci, zilnic. "Uite, eu am gresit aici". Si treci acolo. Poti să-1 tii cu semnele tale, să nu ti-1 cunoască nimeni. Si, o dată scris acolo, va fi spovedit sigur. Nu va fi uitat. Dar dacă nu esti pregătit pentru spovedit si sunt multe lucruri mărunte sau foarte importante, pe care le uiti, nu esti iertat. Dar dacă tu te-ai pregătit pe cât ti-a fost cu putintă si ai uitat ceva, acelea sunt iertate. Pentru că tu te-ai silit" să găsesti lucrul acesta, nu te-ai dus întâmplător si te-ai lăsat pe seama duhovnicului să te întrebe. El o să te întrebe o serie întreagă de lucruri, dar călătoria prin trecut ti-a fost foarte dificilă poate, sau foarte variată.

Cel mai bine este să-ti scrii păcatele zilnic, când le faci. Si să vedeti frătiile voastre, atunci când veti începe să faceti lucrul ăsta, cât va fi de greu. Nu-i convine satanei: ba ti-ai pierdut creionul, ba stai că notez deseară, stai că notez mâine, si uiti. Dacă m-ati întrebat cu adevărat, un om care vrea cu orice chip să se spovedeascâ curat, să-si noteze păcatul când îl face. "Uite, eu 1-am vorbit de rău pe ăla. Uite, m-am enervat. Uite, miam iesit din fire". Vezi, trebuie să te pregătesti de spovedit.

Spoveditul, ca să poti fi iertat, adică taina asta care se numeste, Taina Pocăintei, stă, mai întâi de toate, în a nu mai face păcatul. Al doilea, să-1 mărturisesti curat. Al treilea, să te dezlege duhovnicul. Al patrulea, un canon care se dă sau nu se dă. Deci, nu mai fac! Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul ăsta. S-ar putea să se repete, dar tu nu esti vinovat de deliberare; n-ai deliberat ca să-1 faci. L-ai făcut fără să-ti dai seama sau să stii. Dar dacă îl faci chiar stiind că-i păcat si îl faci, sigur că este păcat mai mare.

Diavolul se multumeste cu un fir de păr, ca să te dai de partea lui. Se multumeste, căci dacă te-ai supărat si ai zis ceva unui om, nu esti departe de a-1 lovi. Nu esti departe nici de a-1 omorî. Pentru că ai pornit spre asa ceva. Când e vorba să fii de partea diavolului în ce priveste învătăturile lui negative, el se multumeste să fii de partea lui chiar cu un fir de păr. Hristos îti zice: "Dacă vrei să fii al Meu, să-Mi fii întreg".

Dumnezeu stie dinainte cine se va mântui si cine nu?

- Cum să nu? Asta e altceva, că stie. Dar El face orice ca tu să te mântuiesti. Asta e altceva că stie. Dumnezeu ne-a lăsat vointă liberă. Nu merge preconceput: "Ăsta se mântuieste, acestia nu se mântuiesc, că vreau Eu asa!" Noi avem vointă liberă. lisus Hristos stia că luda o să-L trădeze. Si pentru asta, că era iubitor de argint, i-a dat punga, să-1 linistească, să-1 scape de gândul ăsta de a avea. Că bogătia nenorocită 1-a facut să-L vândă. Dar Mântuitorul căuta să-1 scape, să-1 usureze. însă, a biruit mai mult diavolul, decât Mântuitorul, pe care, de fapt, L-a trădat, căci au stat alături, au mâncat împreună.

Dumnezeu nu are predestinatie. Nu există predestinatie. El vrea să se mântuiască toată lumea. Că stie dinainte ce se va întâmpla, asta-i altceva. Si face orice ca tu să nu cazi în ispite. Dar te-a orientat si pe tine. Ti-a dat minte, ti-a dat întelepciune, ti-a dat cutare. Dacă esti într-o încurcătură, te duci si-L întrebi. Va să zică, cunoaste o conduită a mersului vietii noastre. Cunoaste, dar nu e vinovat El de pierderea vietii noastre. Că dacă n-ar fi vointa liberă, noi n-am avea nici un merit. Să avem meritul că de asta ne-a lăsat vointa liberă, ca să avem si noi meritul mântuirii noastre. Bineînteles că cu faptele noastre nu ne putem mântui. Dar faptul că vrem să ne mântuim si luptăm aici, ne ajută harul lui Dumnezeu: Dai vointă, iei putere. Dar dai vointă?

Din punct de vedere al unei intuitii de mare finete, dacă te găseste moartea, bunăoară, într-o preocupare de virtute, frumoasă, în aceea te vei mântui, bineînteles, si în toată vesnicia ta vei evolua în sensul în care ai murit.

Cum să întelegem aceasta: "nu este lucru mic în viată răul cel mai mic"?

- E destul de clar spus. "Sarpe mic si sarpe mare". Adică, dacă un sarpe mic te muscă si îti dă o cantitate suficientă de otravă ca să mori, nu mai e nevoie de unul mare. Si-a făcut acela mic datoria din plin.

"Nu este lucru mic în viată răul cel mai mic" înseamnă că mereu trebuie să fim treji să nu facem răul, oricât de mic. Dar, se poate gresi. Este o greseală, un păcat, de mai mică răspundere, pentru că nu e făcut cu vointă. Dar dacă e făcut cu vointa ta, atunci păcatul este mai mare, pentru că tu 1-ai făcut deliberat.

Păcatul are douăsprezece trepte. Prima treaptă, pe care a fost ispitit si Mântuitorul, este tolerabilă. Vine apoi si în treapta a doua. Nu gresim grosolan. Nici în a treia nu gresim. El persistă, căci vorbim de evolutia păcatului. Vine si în treapta a patra. încă nu suntem vinovati cu totul, dar începe să ia contur. Vine si în treapta a cincea. Si începi să te lupti cu tine. în a sasea îl accepti cu mintea. "Da, am să-1 fac". Va să zică de aici începe vinovătia canonică.

Până aici nu suntem atât de vinovati. Că vin în gândul nostru fel de fel, astea vin de la draci. Nu trebuie să vă speriati. Le ardeti cu rugăciuni: "Doamne lisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul!" "Doamne lisuse...", fără agitatie, calm.

In treapta a saptea îti dai seama că te degradezi. în a opta îl faci cu fapta, în a noua îl repeti, în a zecea te împătimesti, în a unsprezecea te descurajezi si în a douăsprezecea mori. Asta este treapta evolutivă a păcatului.

Deci, până în treapta a sasea nu suntem vinovati. Pentru că până acum n-am acceptat deliberat. Până aici era amestecat. E o greseală că s-a pierdut un timp si n-ai tăiat de la început. Dar nu e o greseală canonică, aceasta a gândurilor. Nu. Gândurile sunt de la draci, ca să te prindă, să te angajeze. Si te prinde: în treapta a sasea îl accepti, în a opta îl faci, si asa mai departe.

Deci păcatul mic e foarte primejdios. Mai întâi de toate nu tii cont de el, că 1-ai făcut, că îti zice: "Ce, numai atâta? Asta o face toată lumea, îl faci si tu..." Nu mai vorbim de reaua vorbire. Acesta e un păcat foarte mare, pentru că criteriul de judecată e iubirea. Tot ce se greseste fată de iubire, e un mare păcat. "Eu ti-am spus tie să iubesti si tu ai urât! Ti-am spus să-1 vorbesti de bine, tu 1-ai vorbit de rău! Ti-am spus să te rogi pentru el, tu 1-ai blestemat!" Va să zică, uite un păcat mic. Dar ia uite cât e de mare!

Un alt exemplu: închipuiti-vă, frătiile voastre, o rochie de mireasă la care se uită toată lumea cu cea mai mare grijă. Dar pe rochita aia de mireasă, undeva pe jos, este o picătură de murdărie. Si cineva arată: "Uite, acolo este o picătură de murdărie". Si cu asta a anulat toată frumusetea rochiei. Si ce era acolo? Nu era o pată mare. Era o picătură. Deci "nu este lucru mic în viată răul cel mai mic". Nu este moarte, dar, fiind vorba de păcat, si ăsta e un păcat.

Revenirea la Dumnezeu este foarte bine primită, când revii cu smerenie: "Uite, Doamne, sunt un netrebnic, nu merit dragostea Ta!" Lupta este din partea amândurora: a duhovnicului si a fiului duhovnicesc, pentru a te vindeca de păcate si să progresezi. Devii mai bun, din ce în ce mai bun, si păcatele săvârsite, la prezenta asta sufletească continuă, îti aduc un foarte mare avantaj: smerenia. "la uite, ce am fost eu în stare să fac! Netrebnicul de mine! Cum am putut eu să supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele?!" Vezi, asta-i smerenia.

Vezi, am spus un lucru: Raiul e plin de păcătosi... pocăiti! Toti au făcut păcate. S-au căit si I-a plăcut lui Dumnezeu pocăinta lor. Păcatul, deci, îti aduce o smerenie. De unde se întelege că diavolul joacă un rol mântuitor indirect. El ne arată imediat neputintele. Dar noi avem puncte de reper si stim să ne ridicăm. El ne ajută la încununări.

Cum ne izbăvim de împietrirea inimii?

- Starea de împietrire e o absentă. Si nu este permis să nu gândesti la Dumnezeu toată ziua, toată clipa. Este Dumnezeu, care ne-a dat toate fmmusetile posibile, văzute si nevăzute. El ne întăreste si spune: Fără de Mine nu puteti face nimic. "Nu se miscă fir de păr fără voia mea. Si atunci noi avem datoria, să-L iubim, să ne gândim la El. lar dacă esti împietrit, esti împietrit ca o stâncă, ca o scândură si nu mai ai lucrare. Nu auziti că fără lucrarea ta, Dumnezeu nu te poate ajuta?

Cum putem sti că această chemare e autenticâ?

- Deocamdată, întrebi numai rational. Chemarea aceasta nu o poti discuta, nu o poti discerne. E o nebunie pentru Hristos, o dorintă mare de a te dărui cu totul. Nimic nu poate să mă mai împiedice, nici un sentiment. Dumnezeu si atât! Bineînteles, lumea nu e părăsită. Din contră, e mult mai apreciată, mai iubită. Dar aceasta nu se face din ratiune, chiar o înaltă ratiune. Nu se face. Ci dintr-o necesitate sufletească. Adică este o nebunie pentru Hristos.

M-a întrebat o fată, impresionată de slujba de maici: "Care-i prima conditie să fii maică?" Zic: "Să fii nebună!" I-am spus ca să cuprind totul si să scap. Si am urmărit-o si am văzut că a înteles. Cu nebunul nu te mai poti împăca! La balamuc si gata! Dacă-i nebun pentru Hristos, la mânăstire si gata!

Problema asta nu si-o pot pune cei tineri si cei căsătoriti, dar e cel mai mare lucru posibil în lume, cu creatia omenească a lui Dumnezeu. Călugăria e mare lucru, dragii mei!...

Ne dati un cuvânt de folos?

- Uite, vă spun trei lucruri pe care să le respectati si să stiti că sunteti oameni care pot nădăjdui mântuirea:

1. Să fiti bine mărturisiti. Vă dati seama că asta este taina care ne mântuieste. Căci "ce veti dezlega voi, dezleg si Eu!"Taina e făcută pe un temei în Sfânta Scriptură, gata! Si păcatele astea nu se mai pomenesc nici la Judecata de apoi, nici la vămi. Va să zică, s-a terminat! Bine mărturisiti. Că dacă esti bine mărturisit, începi să te cercetezi: eu am înjurat, eu am gândit asa, eu am făcut aceea. începi să te cerni si să te subtiezi si să te aduni si să te dezlegi. Asa. Chiar vă rog să notati păcatele, când le-ati făcut, ca să nu le uitati. Nu e usor, că satana îti pierde creionul, n-ai hârtia la tine, si uiti.

Ce trebuie să vă mai spun? Să nu lăsati numai pe preot să vă întrebe. El vă întreabă după un anumit fel de a întreba. Dar tu stii subtilitatea păcatului, sau nu-stiu-ce.

Deci, să fiti bine mărturisiti. Pentru că dacă esti bine mărturisit nu mai poti păcătui si nădăj duiesti în mântuirea ta. Asta este una.

2. Să căutati sâ fiti pomeniti la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Si se spune asa de preot: "Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfintilor Tăi". Si se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Si vă dati seama, unde poti să fii, chiar dacă esti mort, ,chiar dacă esti viu esti salvat; se pomeneste si pentru morti si pentru vii. Si cât te costâ? Căutati să fiti pomeniti la Liturghie. Fie că vă cunoaste un preot sau vă cunoaste duhovnicul, fie că frătiile voastre dati la Liturghie, dar să fiti pomeniti. Asta e totul.

Liturghia nu este o lucrare omenească, dragii mei. Nici îngerească. E direct divină! Pentru că nu poti tu să transformi acolo. El este Cel ce este! Si dacă ar fi cu putintă să se deschidă cerurile si chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multă lumină si mai multă asezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, căci Hristos este cu noi. Noi chiar avem o rugăciune, când facem Vohodul: "Si fă, Doamne, să intre cu noi si îngerii care îti slujesc împreună cu noi!" Deci preotul are autoritate. Pentru că ei sunt acolo: o gloată de îngeri! E Hristos, ce te joci?!

Deci, căutati să fiti pomeniti la Liturghie.

3. Să faceti milostenie, pomană. Dati de pomană. 0, dacă ati sti!... Si Vlahută spune: "Mila e toată Scriptura!" Cel mai mare lucru posibil ăsta este. Pentru că atunci înseamnă că iubesti. Si, iată, înseamnă educatie. Domnule, dacă spune: "însutit veti primi", nu te teme că sărăcesti. Vrei să te îmbogătesti? Dă! Dar ce, urmărim să ne îmbogătim? Mă doare inima de cel sărac. Nu te doare inima de el, deloc?

Eu am fost surprins de un cersetor, care era fără picioare, pe stradă. Si ăsta astepta să îmi vărs buzunarele, nu glumă. Dar eu n-aveam nimic. S-a întâmplat să n-am nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de masină. Si i-am spus: "Frate, nu te supăra, n-am nimic, dar îti dau o mână caldă!" "O, părinte, asa ceva nu mi-a dat nimeni". Si-mi zic: "Am brodit-o! Am biruit!"

Ei, vreau să vă spun: nu fiti nepăsători. Si nu asteptati să-i întâlniti. Căutati-i. Căutati-i, pentru că, găsindu-i pe ei, te-ai găsit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mântuitorul, nu te poate uita când faci o milostenie. Si rupeti din voi cu orice chip.

Acum, milostenie nu înseamnă numai să lasi din traistă; ai un coleg care suferă, care nu-stiuce, care e trist: "De ce esti trist? De ce esti trist?" Si îl mângâi. Si nu îl lasi deloc. Si înseamnă că ai făcut o milostenie cu el. Si îi dai un cuvânt de folos: "Lasă, mă, că a murit tata, lasă, dragă, că stie Dumnezeu. Nu te omorî. Hai să fim linistiti, hai să-1 pomenim, să-1 ajutăm acolo (că putem să-1 ajutăm după cum trăim)".

Si pentru că mi-ati cerut cuvânt de folos, vă spun o istorioară. Un ucenic era supărat că părintele lui, care era pe patul de moarte, nu 1-a binecuvântat, ca si el să se mântuiască. Cuvântul de binecuvântare, pe care îl primiseră toti ceilalti frati, era ăsta: "Mântuieste-te!" Si i-au spus părintelui: "Uite, ucenicului nu i-ai spus cuvântul de folos". "Chemati-1 încoace!" Si atunci i-a spus părintele, cum vă spun si eu vouă acum: "Mântuiti-vă! Mântuiti-vă! Mântuiti-vă!"


Extras din "Ne vorveste Parintele Arsenie".


http://www.sfaturiortodoxe.ro/calugariecasatorie.html

“Toata stradania diavolului aceasta este: ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva“ ( Parintele Arsenie Boca )

(sursa icoanei)
DUPA FIRE SI IMPOTRIVA FIRII

Puterile sufletului: mintea, iubirea si vointa, dupa oranduirea cea straveche, isi aveau lucrarea si tinta catre Dumnezeu. Aceasta tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea dupa fire; si pe temeiul staruintei in aceasta tindere, urma sa crestem de la chip la asemanare. Asa eram in sfatul, in ascultarea si vederea lui Dumnezeu.


„In urma pacatului, cel viclean a tintuit puterile sufletului inca de la inceput de firea celor vazute, intrucat toti cei partasi de firea omeneasca isi margineau puterea ratiunii si a mintii la infatisarea lucrurilor sensibile si nu mai aveau nici o intelegere pentru cele mai presus de simturi.”

De la neascultare incoace, puterile sufletului, nemaifiind unite in Dumnezeu, ci invrajbite si aprinse de ganduri ce se contrazic, nu mai lucreaza dupa fire, ci lucreaza cel mai adesea, daca nu aproape totdeauna, contra firii. Dupa cuvantul Sfintilor: toata stradania diavolului aceasta era si este ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva, afara de Dumnezeu.

Drept aceea vrajmasul, ca sa-si ajunga tinta faradelegii, imbie sufletului ispita intai, cea prin placere, aducandu-i momeli placute la vedere si bune la gustare, potrivite cu fiecare putere franta a sufletului, in parte; iar pe trup il impinge sa le implineasca cu lucrul si sa le faca tot mereu. Vrea vicleanul, ca pe niste lipsiti de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, sa ne mangaie, invatandu-ne sa iubim placerea simturilor, bine stiind vicleanul, ca asta stinge iubirea de Dumnezeu si intuneca mintea de la vederea Lui. Ca nu Dumnezeu este Cel ce nu ne mai iubeste si nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim si nu-L mai vedem, caci intre noi si El e zidul pacatului, iar dincoace de zid, noi: o gramada de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid si in tot mai mare sfaramare aflandu-ne.

Ascultarea cea straina a incovoiat dragostea noastra spre lumea aceasta si spre trup. Iutimea sau vointa, care, dupa fire, aveau rostul sa indrepte spre Dumnezeu ca un arc dragostea, iar catre diavol mania, ca pe o sageata, a aprins-o contra firii si a transformat-o in ura, incat fiara de om, ca fulgerele zvarle sagetile in obrazul fratilor si in fata Sfantului Dumnezeu, blestemand si dand dracului pe toate si chiar pe sine insusi. Iar pe biata minte, de unde – dupa fire – avea sa fie oglindirea sau rasfrangerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu in om, locul Sau cel sfant, fie ca o intuneca afumand-o cu mandria, fie ca o aprinde sa stea impotriva adevarului, sau in alte chipuri o sfarma si pune intr-insa uraciunea pustiirii sau idolul (ideea fixa) a pacatului.


„Cand ratiunea e fara minte, iar mania aprinsa si pofta nerationala, ajunge stapana pe suflet nestiinta, pofta de asuprire si desfraul. Din acestea se naste deprinderea pacatului cu fapta, impletita cu diferitele placeri ale simturilor…

Tot ce-i de prisos si peste trebuinta fireasca e necumpatare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot pe ea se intoarce acela cu rusine in tara lui, cand firea e povatuita de infranare. Sau iarasi, calea e formata din afectele (dorintele) naturale, care atunci cand sunt implinite peste trebuinta aduc pe diavol in suflet, iar cand sunt implinite potrivit cu trebuinta il intorc prin ele in tara lui. Iar tara acestuia e obisnuinta si confuzia invartosata a viciului, in care traieste totdeauna si la care duce pe cei biruiti de iubirea celor materiale”(Sf. Maxim Marturisitorul, idem, pp. 192-193).

Asa se inscauneaza vrajmasul in mintea care nu-si pazeste portile dorintelor, si asa de tare o stramba contra firii, incat zice raului bine si binelui rau; intunericului lumina si luminii intuneric; cuminteniei nebunie si nebuniei intelepciune, cu care scorneste apoi ca nu e Dumnezeu, ci numai natura, iar daca e vorba sa fie vreun „Dumnezeu”, omu-i „Dumnezeu”.

Iat-o pe biata minte inselata desavarsit si pe diavol ranjind biruitor, ca a izbutit sa puna minciuna lui in mintea omului, asa cum l-a asigurat cand l-a scos afara din Rai, fagaduindu-i ca, mancand din pomul oprit, va fi: „Ca Dumnezeu cunoscand binele si raul”. – De unde sa mai cunoasca!? Iata ce e o minte indracita: din buna, nebuna, care socoteste minciuna adevar si adevarul minciuna si azvarle cu spurcaciuni in Dumnezeu, bucurie facand dracilor. Iata o minte legata cumplit, tarata in robie straina si pierzandu-si darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertatii vointei si al dreptei socoteli.

Iar trupul cel hotarat dupa fire sa implineasca cu lucrul sfatul lui Dumnezeu si sfatul dreptei socoteli, implineste sfatul faradelegii, robind patimilor contra firii, care-l spurca, il talharesc de vlaga, il strica cu bolile si cu totul il fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemanare.

Prin urmare, daca lucrurile ar fi mers fara nici o impiedicare, dupa planul ucigas al vrajmasului, de mult viata oamenilor s-ar fi facut iad desavarsit, innebunindu-se, indracindu-se si omorandu-se unii pe altii si pe ei insisi”.

(din: Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”, Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului, Deva, 2006)

http://www.cuvantul-ortodox.ro

Anxietatea, gripa contemporană

Dar dacă?!… Dar dacă ce?!… Dumnezeu ne-a iertat demult, de atunci. Noi nu ne-am iertat!…

În societatea contemporană, unde psihicul omului a devenit tot mai sensibil, este absolut necesar pentru fiecare din noi, nu doar pentru părintele duhovnic, să simtă şi să delimiteze unde este boală a trupului şi unde este boală a sufletului sau puteri ale întunericului.

Fricile, temerile din prezent se datorează unor fapte din trecut. Frica este o emoţie normală, necesară, atunci când individul se găseşte în faţa unui pericol iminent. Frica determină în acel moment la nivelul psihicului şi fizicului, o reacţie de alertă care mobilizează pentru a face faţă pericolului sau pentru a-l evita. Anxietatea este reacţia de frică patologică, de îngrijorare maximă care nu are un obiect. Tulburare. Subiectul are senzaţia că un pericol îl pândeşte, că ceva rău se va întâmpla lui sau celor din jurul lui. Scenarită. Creşterea bătăilor inimii, accelerarea respiraţiei, tensiune musculară, senzaţia de presiune la nivelul creierului, oboseală cronică, dificultăţi în relaţiile cu ceilalţi, sunt principalele manifestări somatice. Individul se îngrijorează că îşi va pierde minţile, că o afecţiune fizică se va instala, face previziuni negative ale viitorului, etc. Atunci când această stare durează mai mult de 6 luni şi atunci când activităţile cotidiene sunt afectate, este nevoie de un specialist. Nu trebuie să ne fie frică sau ruşine. Tratamentul bifocal, dacă este nevoie: medicamentos (anxiolitice şi antidepresive) şi psihoterapeutic (cognitiv, comportamental, psihanalitic), ne vor ajuta să ieşim din acea stare. Uneori este doar o slăbiciune a trupului şi o cură de vitaminele B, Mg, Ca şi o atitudine pozitivă, au făcut minuni.

Aproximativ 25% din populaţie suferă de anxietate. Se estimează că în viitor 1 din 5 oameni va suferi de uşoare boli mintale. Se pare că femeile sunt predispuse mai mult decât bărbaţii la aceste stări de apăsare. Chiar şi după vindecare există riscul recăderii şi să redevenim prizonierii propriei minţi. Studiile de specialitate afirmă că problemele cronice de anxietate se asociază şi cu alte boli. Aşadar, dacă bei alcool, nu îţi vindeci anxietatea. Dacă fumezi, nu scapi de anxietate. Dacă lucrezi exagerat ca să uiţi de…, nu ieşi din sevrajul sufletului şi a minţii tale. Receptorii din creier pot reacţiona şi la ceaiuri, la ieşiri în aer liber, exerciţii fizice, automotivare, atenţie comportamentală pentru a nu mai repeta tiparele şi scenariile ce ne duc în stări depresive, muzica, un animal de companie, rugăciune, spovedanie (baia sufletului şi minţii), împărtăşanie (medicament pentru suflet şi nu premiu), psihoterapie, exersarea unui hobby – pictura, sculptura, desenul, liniştea. Te ajuţi să-ţi fie bine. Nu putem schimba istoricul de viaţă al nimănui, dar putem schimba modul de gândire, tiparele vechi.

Cele mai multe frici sunt doar în mintea noastră. Frica patologică este o direcţionare greşită a imaginaţiei noastre. Gradare a emoţiilor. Surprindere. Din spaimă şi frică exagerată se poate ajunge şi la atacul de panică, ce durează între 10 şi 20 de minute. Fobie de spaţii deschise şi mulţimi. Claustrofobie. Senzaţie de sfârşit. Peste 15% din populaţie au atacuri de panică. Boli ale modernităţii. Majoritatea sunt mai frecvente în mediul urban.

Există anxietăţi şi anxietăţi. Sociale, urbane, rurale, vârste mici, adulţi. De exemplu anxietatea de separare între copil şi părinte, teama de abandon, o au şi copii. Fie ca e vorba de 3 ani, fie că e vorba de grădiniţă sau de şcoală. Sentimentul de nesiguranţă, de insecuritate. Nevoile afective ale copilului sunt diferite de la caz la caz. Începutul unei noi perioade de dezvoltare. Plângăcios, insistent, panicat, copilul nu înţelege întotdeauna noţiunea de timp, de „mă întorc imediat”. Drumul cel mai lung este de la urechi la inimă. Doza zilnică de timp petrecut împreună face diferenţa… Chiar şi rutina de la culcare. Alintături cu mami şi cu tati. Micile bucurii aduc armonie, echilibru, stare de bine, tihnă.

Axiome şi reguli pentru toată lumea, general valabile, nu există. Mici griji, mici probleme avem cu toţii, umflate sau nu. Unii oameni pot duce multă anxietate, alţii mai puţin. Revelaţie. Avem de lucru cu reducerea stigmei din partea societăţii româneşti vis-à-vis de tulburările psihice. Marginalizare, dificultate. Suferinţa se comunică. Nu eşti singur, nu eşti ciudat! Şi alţii au trecut prin ceea ce treci tu şi acum ei sunt bine. Şi asta e tot ce contează! Astăzi, nu ieri. Aşa cum cineva are probleme cardiace, renale, oncologice, tot la fel şi psihiatria este o ramură a medicinii, alături de neurologie şi altele. Criteriile subiective sunt cele ce ne dărâmă. Nu roşi degeaba, nu cei din jur îţi dau valoare, ci Doamne şi tu! Normal nu e nimeni. Normali, fireşti, naturali eram în Grădina Raiului şi vom mai fi în Veşnicie. Până atunci purtăm răni, vindecate sau nu. Argumentele nu vindecă. Când ne întoarcem cu faţa spre Dumnezeu ne recucerim starea de normalitate, pregustând bucuriile netrecătoare.

Sofisme. Tratăm viaţa ca şi cu drobul de sare. Sufletul şi trupul sunt în strânsă legătură. Bolile sufletului netratate devin boli ale trupului. Dacă tratăm doar organic, fără să tratăm şi sufleteşte, tratăm toată viaţa… Bisturiul, pastila, siropul, injecţia, nu sunt totul. Tratamentul se începe cu vindecarea sufletului. În anii durerii învăţăm să ne rugăm, învăţăm răbdare, învăţăm… Primenim sufletul. Actul medical trebuie să fie în strânsă legătură cu remediul duhovnicesc. Trăim vremuri în care medicul, psihiatrul şi psihologul trebuie să fie parteneri cu preotul duhovnic şi invers pentru vindecarea completă a pacientului.

Viaţa fiecăruia dintre noi oricând se poate schimba, dar trebuie să o ajutăm şi noi. Să ne plângem mai puţin şi să râdem mai mult! Viaţa e frumoasă, de noi depindem ce alegem să vedem din ea, lumina sau întunericul….Bucură-te suflete şi fii Viu! Doamne te iubeşte mult, chiar mai mult decât te iubeşti tu!

Dar dacă?!… Dar dacă ce?!… Dumnezeu ne-a iertat demult, de atunci. Noi nu ne-am iertat!…


Hrisostom Filipescu

https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/2014/01/18/anxietatea-gripa-contemporana/

Metoda sfintei rugaciuni si atentiuni - Sfântul Simeon Noul Teolog

Trei sunt felurile rugaciunii si ale luarii aminte prin care sufletul sau se înalta, sau se coboara. Se înalta daca le întrebuinteaza la timp potrivit, sau se coboara daca le întrebuinteaza fara socoteala, la vreme nepotrivita. Iar trezvia si rugaciunea sunt legate între ele ca sufletul si trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealalta. Unirea lor se face în acest chip: întâi, trezvia se opune pacatului, ca un strajuitor si înainte mergator; în urma ei, rugaciunea desfiinteaza si sterge îndata gândurile rele, împiedicate de strajuitor, luare aminte neputând face singura acest lucru. acestea sunt deci poarta vietii si a mortii: luarea aminte si rugaciunea. De o curatim prin trezvie, ne îmbunatatim; iar de o întinam prin lipsa de paza, ne înraim.

Fiindca am spus deci ca luarea aminte si rugaciunea sunt trei feluri, trebuie sa înfatisam însusirea fiecaruia din ele, ca cel ce vrea sa dobândeasca viata si sa si-o desavârseasca, sa aleaga din aceste trei feluri care se deosebesc între ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, tinând din nestiinta pe cel mai rau, sa fie scos de la ceea ce e mai bun.
Despre primul fel de rugaciune


Însusirile primului fel de rugaciune sunt acestea: Când cineva face aceasta rugaciune, îsi ridica mâinile si ochii împreuna cu mintea la cer, iar mintea alcatuieste întelesuri dumnezeiesti si-si închipuie frumuseti ceresti, ierarhii de îngeri si corturi de-ale dreptilor si, simplu vorbind, toate câte le-a auzit din Scripturi le aduna în vremea rugaciunii în minte, el îsi stârneste astfel sufletul la dragostea dumnezeiasca, privind la cer, ba uneori varsând si lacrimi din ochi. Facând asa, se umfla dulce în inima si se mândreste si socoteste ca ceea ce i se întâmpla este o mângâiere dumnezeiasca. Drept aceea, se roaga sa petreaca pururi într-o astfel de îndeletnicire.

Dar acestea sunt semne ale amagirii. Caci binele nu e bine când nu se face bine. Unul ca acesta, chiar de se deda unei vieti de cea mai deplina liniste, e cu neputinta sa nu-si iasa din minti. Iar daca nu cade într-o astfel de patima, totusi nu poate ajunge la dobândirea virtutilor si la nepatimire. Prin acest fel de luare aminte s-au amagit cei ce vad lumini în chip simtit si miros bune miresme si aud glasuri si alte multe de acestea. Unii din ei au cazut cu totul în stapânirea dracilor, fiind purtati din loc în loc si din tara în tara. Altii, necunoscând pe cel ce se preface în înger al luminii si de aceea primindu-l, au fost amagiti de el si au ramas neîndreptati pâna la sfârsit, neprimind nici un sfat de la oameni. Unii si-au pus mâinile asupra lor însisi, si s-au facut sinucigasi, fiind scosi din minti de înselatorul, iar altii s-au aruncat în prapastii. În sfârsit, altii s-au spânzurat, si cine ar putea spune toate felurile amagirii diavolului?

Din toate cele spuse, cel întelept poate cunoaste care este câstigul nascut din cea dintâi luare aminte. Iar daca cineva nu cade în acestea, pentru ca traieste în viata de obste (acestea li se întâmpla deci pusnicilor), totusi ramâne toata viata fara nici o sporire din ea.
Despre al doilea fel de rugaciune

Al doilea fel de rugaciune se face asa: Mintea se retrage din cele supuse simturilor, îsi pazeste simturile de cele din afara, si-si aduna toate gândurile, ca sa nu umble dupa lucrurile desarte; apoi aici face cercetarea gândurilor, aici ia aminte la cererile ce le rosteste cu gura catre Dumnezeu, sau aici atrage la sine gândurile robite de diavol, aici, cuprinsa ea însasi de patima, începe sa revina la sine cu silire. Dar unuia ce se lupta asa, îi este cu neputinta sa câstige pacea, sau sa primeasca cununa biruintei? (II Timotei 4, 8). Caci unul ca acesta se aseamana omului ce se lupta noaptea, care aude glasurile vrajmasilor si primeste loviturile lor, dar fu poate vedea curat cine sunt, sau de unde au venit, sau cum si pentru ce se bat, dat fiind întunericul din mintea sa , care îi pricinuieste acest neajuns. Cel ce se lupta asa, nu va scapa de a fi zdrobit de catre dusmanii inteligibili, el va suporta osteneala, dar de rasplata va fi pagubit, caci furat de slava desarta, el se faleste ca e cu luare aminte si stapânit si batjocorit de ea, va dispretui pe altii, ca nu sunt cu luare aminte si se va mândri fata de ei si se va da drept pastor al oilor, asemanându-se orbului care vrea sa calauzeasca pe orb.

Acestea sunt însusirile rugaciunii a doua. Din ele, cel ce se sileste poate sa cunoasca neajunsul ei. Aceasta a doua rugaciune e mai buna decât cea dintâi, precum o noapte cu luna plina e mai buna decât o noapte fara stele si fara lumina.
Despre al treilea fel de rugaciune


Vom începe sa vorbim si despre a treia rugaciune. Ea este un lucru minunat si greu de talmacit, iar pentru cei ce n-au cunoscut-o, nu numai greu de înteles, ci si aproape de necrezut. E un lucru care nu se întâlneste la multi, caci socotesc ca acest bun a disparut azi de la noi împreuna cu ascultarea. Pentru ca ascultarea este aceea care, dezlipindu-l pe cel ce-o iubeste de veacul rau de acum, desfacându-l de patimi si de griji, îl face statornic si neobosit în urmarirea caii acesteia, mai ales daca a gasit si un povatuitor neamagitor. Caci ce lucruri vremelnice ar putea atrage mintea aceluia care a murit prin ascultare, oricarei împatimiri fata de lume si de trup? Sau ce grija ar mai putea stapâni pe acela care a dat în seama lui Dumnezeu si a parintelui sau duhovnicesc toata grija sufletului si a trupului si nu mai traieste siesi, nici nu mai asteapta o zi a placerilor sale? De aceea, ispitele puterilor razvratite, care trag mintea ca niste funia în nenumarate curse de gânduri, se rup si omul, ajuns liber, luptând cu putere si patrunzând gândurile vrajmasilor, le alunga cu maiestrie si înalta rugaciuni din inima curata. Aceasta este începutul adevaratei vietuiri calugaresti. Cei ce nu încep astfel, se vor zdrobi în desert.

Începutul rugaciunii a treia nu se face cu întinderea mâinilor, cu adunarea gândurilor si cu chemarea ajutorului din cer, caci acestea sunt însusirile primei rugaciuni. Dar nu începe nici de la al doilea fel, în care mintea ia aminte la simturile din afara, iar pe dusmanii dinauntru nu-i observa. Fiindca unul ca acesta e lovit, dar nu loveste, e ranit, dar nu raneste, e dus în robie fara sa se poata apara de cei ce-l robesc. Necontenit vrajmasii îl lovesc din spate, dar mai ales din fata si îl fac iubitor de slava desarta si plin de parere de sine.

Deci tu, de voiesti sa începi aceasta lucrare nascatoare de lumina si plina de farmec, fa începutul de aici: dupa ascultarea cu de-amanuntul, pe care am zugravit-o mai înainte, trebuie sa le faci toate cu constiinta. Caci fara ascultare, nu exista nici constiinta curata. Iar constiinta aceasta trebuie sa o pazesti întâi fata de Dumnezeu, fata de parintele tau duhovnicesc si în al treilea rând fata de oameni si de lucruri. Fata de Dumnezeu trebuie sa-ti pazesti constiinta curata, ca toate câte le stii ca nu slujesc Lui, sa nu le faci; fata de parintele tau, ca sa faci tot ce îti spune potrivit scopului pe care-îl urmareste, neadaugând si netaind nimic; fata de oameni trebuie sa-ti pazesti constiinta, ca cele ce tu le urasti, altuia sa nu le faci; iar fata de lucruri trebuie sa te feresti de trecerea masurii în tot ce faci: în mâncare, în bautura si în îmbracaminte. Simplu graind, toate câte le faci ca în fata lui Dumnezeu, ca sa nu fii mustrat în vreo privinta de constiinta.

Neascultând de un povatuitor iscusit, nu-ti dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scaderi si greseli ale tale.

Aceasta constiinta este un fel de simt al raspunderii fata de oameni si chiar fata de lucruri si de împrejurarile ce-ti sunt date, dar mai ales fata de întrebuintarea lor. Iar temeiul acestei raspunderi sta în raspunderea fata de Dumnezeu.

Si acum, dupa ce am limpezit si lamurit adevarata luare aminte, vom vorbi, daca voiesti, si despre însusirile ei. Luarea aminte si rugaciunea adevarata si neînselatoare consta în aceea, ca mintea sa pazeasca inima în vremea rugaciunii si sa se întoarca neîncetat înauntru ei si din acel adânc sa-si înalte cererile catre Domnul. În felul acesta, gustând mintea Ťca bun este Domnulť, nu mai vrea sa iasa din locasul inimii, caci zice si ea cu Apostolul: ŤBine este noua sa fim aiciť. Si cercetând tot timpul locurile acelea, alunga cu lovituri aspre gândurile semanate de vrajmasi. Celor ce nu cunosc acest fel de vietuire, li se pare aspru si foarte greu, si de fapt lucrul este înabusitor si obositor nu numai pentru cei necercati, ci si pentru cei ce au agonisit cercare adevarata, dar n-au gustat si n-au facut sa treaca placerea ei în adâncul inimii. Însa cei ce au gustat placerea ei si au facut sa treaca dulceata ei în adâncul inimii, pot striga împreuna cu Pavel: ŤCine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?ť si celelalte.

Sfintii nostri Parinti, auzind pe Domnul zicând: ŤDin inima ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtisagurile, marturiile mincinoase, si ele sunt cele ce spurca pe omť, si îndemnul de a curata partea dinauntru a paharului, ca si partea din afara sa se faca curata, lasând orice alta lucrare a virtutilor, si-au îndreptat toata nevointa spre aceasta paza a inimii, bine stiind ca odata cu ea dobândesc toate celelalte virtuti fara greutate, iar fara de ea nu pot starui în nici o virtute.

Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însusi. Daca aceasta este permanenta, se evita toate pacatele si omul face numai binele de toate felurile, adica se deprinde cu toate felurile de bine si acestea sunt virtutile. În fond acest al treilea fel de luare aminte si al rugaciunii consta în cautarea sinei proprii si a întâlnirii prin ea cu Dumnezeu si în staruirea în ele. Este întâlnirea cu Dumnezeu în rugaciune, dialog ce se petrece în acest abis nesfârsit al sinei, sau al inimii. Numai în indefinitul nostru descoperit si trait în mod constient ne întâlnim în mod constient cu infinitul dumnezeiesc; traim constiinta prezentei Lui. Numai în abisul subiectului nostru, trait constient, ne putem întâlni cu abisul Subiectului dumnezeiesc, sau cu trairea constienta a Lui, într-o acuta responsabilitate. Propriu zis, abisul subiectului nostru se actualizeaza în întâlnirea cu abisul Subiectului dumnezeiesc, care ne cheama la raspundere, sau la constiinta de noi însine. Dar abisul nostru, sau constiinta de noi însine se poate si închide prin faptul ca mintea se strânge dupa forma lucrurilor marginite. Caci atunci dispare si constiinta prezentei lui Dumnezeu cel nesfârsit. Mintea noastra are tendinta de a se întinde spre Nesfârsitul, ca sa se odihneasca în El, dar iese din finit propriu zis în inima care se umple de constiinta prezentei lui Dumnezeu. Autorul ŤMetodeiť cere sa nu se ramâna la lucrarea virtutilor, fara vederea infinitului dumnezeiesc, sau fara constiinta prezentei lui, ca sa se vada acest infinit si apoi virtutile vor veni de la sine, prin alipirea de Dumnezeu. Atunci virtutile nu vor mai fi agonisite cu greutate si nici nu se vor mai pierde cu usurinta, ci se nasc firesc si devin statornice, caci sunt iradieri ale acestei constiinte ale întâlnirii cu infinitul lui Dumnezeu, devenita iubire a noastra. Fara ea, care este în fond esenta luarii aminte, nu se pot deprinde virtutile. Împrastierea aduce inevitabil greselile.

Pe aceasta unii dintre Parinti au numit-o liniste a inimii, altii luare aminte, altii paza a inimii, unii trezvie si împotrivire în cuvânt, altii cercetarea gândurilor si paza mintii. Dar toti îndeobste si-au lucrat pamântul inimii lor si prin aceasta au ajuns sa se hraneasca cu mana dumnezeiasca. Despre ea zice Eclesiastul: ŤVeseleste-te tinere, întru tineretea ta si umbla în caile inimii tale fara pata si scoate întarâtarea de la inima tať (Eclesiast 11, 9); sau: ŤDaca duhul stapânitorului se ridica împotriva ta, sa nu-ti lasi locul tauť (Eclesiast 10, 4). Zicând „loc”, a voit sa arate inima, precum zice si Domnul: ŤDin inima ies gândurile releť. Si iarasi: ŤNu va împrastiati cu gândurileť (Luca 12, 29); sau: ŤStrâmta este poarta si îngusta calea ce duce la viatať si: ŤFericiti cei saraci cu duhulť, adica cei ce n-au în ei nici un gând al veacului acesta. Iar Apostolul Petru zice: ŤFiti treji si privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautând pe cineva sa înghitať. Pavel, la rândul sau, scrie foarte limpede catre Efeseni, despre paza inimii: ŤNu ne este lupta împotriva sângelui si a trupului, iar câte au scris dumnezeiestii nostri Parinti în scrierile lor despre paza inimii, e cunoscut celor ce le cerceteaza pe acestea cu osârdie.

Înainte de toate, însa trebuie sa-ti câstigi trei lucruri si asa sa pornesti spre tinta cautata: lipsa de griji în privinta lucrurilor neîndreptatite si îndreptatite, adica moartea fata de toate; constiinta curata, pazindu-te neosândit de constiinta proprie; si neîmpatimirea, nelasându-te atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale trupului. apoi sezând într-o chilie linistita si într-un colt retras, ia aminte sa faci ceea ce-ti spun: închide usa si ridica-ti mintea de la tot ce e desert sau vremelnic. Apoi, apleaca-ti barba în piept, ca sa iei aminte, cu mintea si cu ochii sensibili la tine însuti. Ţine putin respiratia, ca sa fixezi mintea si sa afli astfel locul unde este inima ta, ca acolo sa fie în întregime si mintea ta. La început vei afla un întuneric si o grosime de nestrabatut, dar staruind si facând acest lucru zi si noapte, vei afla o bucurie nesfârsita. Caci îndata ce afla mintea locul inimii, vede ceea ce nu crede: vede vazduhul ce se afla în mijlocul inimii si se vede pe sine în întregime luminoasa si plina de puterea de deosebire. Si de aici înainte, îndata ce mijeste un gând, înca înainte de a se alcatui si de a lua chip îl izgoneste cu chemarea lui Iisus Hristos si-l face sa se mistuie. De acum mintea, în ciuda ei pe draci, ridica împotriva lor mânia cea dupa fire si îi loveste, izgonind pe acesti vrajmasi inteligibili-spirituali. Celelalte le vei învata cu ajutorul lui Dumnezeu, prin pazirea mintii, tinând pe Iisus în inima, caci se spune: Sezi în chilia ta si aceasta te va învata toate.

Daca vrem sa ajungem la barbatul desavârsit al plinatatii lui Hristos, sa începem sa urcam scara de la hrana vârstelor copilaresti, ca pasind treptat sa ajungem la masurile barbatului si batrânilor. Deci cea dintâi vârsta a vietii calugaresti sta în a micsora patimile. Acesta este lucrul începatorilor.

A doua treapta si schimbare, care face pe cineva din baietan, tânar duhovnicesc, este staruinta în cântare. Caci, dupa potolirea si micsorarea patimilor, cântarea se face dulce limbii si e luata în seama de Dumnezeu, dat fiind ca nu e cu putinta a cânta Domnului în pamânt strain, adica într-o inima patimasa.

A treia treapta si schimbare de vârsta, care face dintr-un tânar un barbat duhovnicesc, este staruinta în rugaciune: ea este a celor înaintati. Iar rugaciunea se deosebeste de cântare ca barbatul desavârsit de tânarul si baietanul, ca trepte deosebite pe scara pe care pasim.

La aceasta se adauga a patra treapta si schimbare de vârsta duhovniceasca. Aceasta este a batrânului si celui albit la par si consta în atintirea neabatuta a privirii, care este proprie celor desavârsiti. Aici calea s-a ispravit si scara a luat sfârsit.

Deci acestea fiind astfel orânduite si hotarâte de Duhul, nu e cu putinta copilului sa se faca barbat si sa urce la treapta batrânului albit altfel decât începând de la prima treapta, precum am zis, ca pasind bine prin cele patru trepte sa se înalte la desavârsire. Iar începutul înaintarii spre lumina pentru cel ce vrea sa se renasca duhovniceste este micsorarea patimilor, sau pazirea inimii. Caci altfel este cu neputinta sa se micsoreze patimile. În al doilea rând vine staruirea în cântare, caci patimile fiind domolite si micsorate prin împotrivirea inimii fata de ele, dorinta împacarii cu Dumnezeu aprinde mintea. Astfel mintea întarita izgoneste prin loviturile trezviei gândurile ce sufla la suprafata inimii. Si iarasi se daruieste luarii aminte si rugaciunii celei de a doua. În aceasta vreme se dezlantuie întarirea duhurilor si suflarile patimilor tulbura adâncul fara fund al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se mistuie si se topesc de acolo ca ceara. Însa ele tot nu se linistesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simturi suprafata mintii. De aici mintea le scoate repede si îndata simte pacea. Dar sa scape cu totul si sa nu mai trebuiasca sa lupte, este cu neputinta, caci acest lucru este propriu numai celui ce a ajuns la barbatul desavârsit, care s-a retras cu totul din lume si staruie neîncetat în paza inimii. De la acestea cel ce ia aminte se înalta treptat la întelepciunea parului alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desavârsiti.

Mintea încalzita de dorul lui Dumnezeu, nu mai acorda atentie gândurilor straine de El. Inima nu se mai îngusteaza prin placerea pentru lucrurile marginite la care se refera aceste gânduri, ci se încalzeste de dragostea lui Dumnezeu cel nesfârsit si îi cânta cu foc. Dar înca n-a ajuns la vederea lui Dumnezeu Cel infinit, la linistea constiintei prezentei Lui. Patima margineste vederea în adâncimea fara sfârsit a Lui. Caldura cântarii poate dezlantui ti ea patimile care acopera abisul inimii în care se vede nesfârsirea dumnezeiasca. Ele mai încearca prin simturi sa tulbure mintea, dar nu mai pot tulbura adâncul ei, ci numai suprafata ei si pentru scurt timp. Dar chemarea numelui lui Iisus largeste vederea, caci prin umanitatea lui Iisus se poate privi la infinitatea dumnezeirii Lui.

Dupa ce a ajuns câte putin la nepatimire si prin aceasta la obisnuinta privirii în adâncul cel fara fund al inimii si prin ea în abisul dumnezeiesc, poate sa se ocupe si cu cântarea si poate cauta si la întelesurile lucrurilor, caci nu mai este ispitit de ele la ramânerea la ele, ca la singura realitate, deci la pacat. Dar a începe cu ele, înainte de dobândirea nepatimirii, care îngusteaza mintea alipind-o la cele marginite, înseamna a face primul si al doilea fel de rugaciune si a fi ispitit la pacate, adica la alipirea de ele si la uitarea lui Dumnezeu.

Deci cel ce împlineste acestea la vreme potrivita si cu buna rânduiala, poate, dupa alungarea patimilor din inima, sa staruie si în cântare si sa se apere si de gândurile trezite prin simturi si de tulburarea de la suprafata mintii; de asemenea poate sa caute cu ochiul trupesc si cu cel al mintii – pentru ca si de aceasta e nevoie – la cer si sa faca rugaciune curata întru tot adevarul. Dar aceasta numai din când în când si câte putin, din pricina vrajmasilor ce întind curse în vazduh. Caci numai acestea se cere de la noi: sa fie inima noastra curatita prin supraveghere. Fiindca Ťde e radacina sfânta, e vadit ca vor fi si ramurileť (Romani 11, 16) si rodul. Dar cel ce îsi ridica ochiul si mintea la cer si vrea sa-si închipuie niscai lucruri gândite cu mintea (inteligibile) în afara de modul în care am grait, oglindeste mai degraba idoli decât adevar. Caci câta vreme inima este necurata, a doua si prima luare aminte nu poate înainta, fiindca precum la zidirea unei case nu punem întâi acoperisul, apoi temelia (aceasta e cu neputinta), ci dimpotriva întâi temelia, apoi zidirea si la urma acoperisul, asa trebuie sa gândesti ca e si în acestea. Caci întâi ne pazim inima si ne micsoram patimile din ea si prin aceasta punem temelia duhovniceasca a casei; apoi respingem suflarea duhurilor rele, rascolita prin simturile din afara, prin a doua luare aminte, si asa scapând repede de razboi, ridicam zidurile peste temeliile casei duhovnicesti. Apoi, prin atintirea noastra desavârsita spre Dumnezeu, sau prin retragerea în sine, întindem acoperisul casei si asa desavârsim casa duhovniceasca în Hristos Iisus, Domnul nostru, caruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Părintele Arsenie Boca – Epistolă

Publicăm o scrisoare a Părintelui Arsenie trimisă la Chilia Sf. Ipatie (aparţinând Mănăstirii Vatopedi) de la Mănăstirea Sâmbăta, în anul 1940.
Dragii mei cuvioşi Părinţi,
E demultă vreme pela noi prin ţară Părintele Diomid pentru a doua oară şi nu dă pela Mănăstire ca să-i mai spun din păsuri.
Vă spun C. voastre: Dometie şi Gherontie.
Cu multă durere trebuie să vă spun pe faţă cum stau lucrurile cu adevărat – ca să văscot din lupta de gând pe care o aveţi – măcar despre partea mea.
Durerile-s două: Părintele Veştemean s’a întors la lume şi a ieşit şi din preoţie. Acum e funcţionar pela nu ştiu ce minister prin Bucureşti. Fiindcă om păcătos sunt şi nu l-am putut ajuta în ceasul de ispită iată aşa tovărăşia noastră a pătimit o tăiere ca aceasta.
Durerea a doua, e tăerea a doua care atârnă asupra C. voastre şi iată cum: Ştiţi că primadată când a venit Părintele Diomid, s’au văzut cu Vlădica, – era şi Veştemean la Mănăstire.
De atunci aţi trimis cerere la Mitropolie ca să vă înlesnească venirea ân Ţară. M-a întrebat Vlădica despre C. Voastre, şi i-am spus descriindu-Vă pe fiecare aşa dupăcum am putut.
Rezultatul: „Pe cei doi i/aş aduce în tot momentul, – dar cu Diomid, ca să fac?”
- Înalt Prea Sfinţite, n-am gânduri de conducere în Mănăstire, că doar le-am spus că până trăiţi Înalt P. Sf. Voastră, nu va fi altul stareţ.
- „Da, cei doi”, -„dar pe lăuza asta, se să fac cu Diomid, – la lucru nu i-ar plăcea, între cei cu carte încă nu e, slujbă nu face frumos, – mai rămân pretenţiile, că doară are atâţia ani în Sfântul Munte”.
- „Apoi ei sunt legaţi laolaltă fiindcă şi pe cei doi, Păr. Diomid i-a dus şi i-a crescut”.
- „Cred, crede-mă şi tu pe mine!”
A mai trecut vreme; iarăşi i-am pomenit că-i prin Bucureşti Părintele Diomid.
- „Da, scrie-le adevărul: Pe cei doi îi primesc, cu Diomid însă n-am ce face!”
Aista-i tăierea a doua.
Ei, ce să fac, eu cu totdinadinsul mă plâng că-s singur la atâta slujbă, că doară doară-l înduplec să vă blagoslovească venirea, şi nu merge, trebuie să facem răbdare şi unii şi alţii, sau primiţi tăerea aceasta.
Fiindcă lupta de gând ar perzista chiar primind tăerea aceasta, e bine să vă scriu cam ce v-ar aştepta deosebit, ca la Sf. Munte:
1. Femeile nu-s oprite la-a veni la biserică şi deci de-a le vedea călugării. Pe cele ce îmbracă pantaloni, le mai scot eu afară din biserică. Ba chiar la ănăstire este o femeie care grijeşte salonul Vlădicului şi face de mîncare. Deci, dacă tu Gherontie, – ca mai priceput în ale Trapezei ai face bucătărie pentru o vreme, ne-am putea scuti de alujbă muerească şi a douazi după sosirea voastră i-ar da drumul.
2. Lipsa din ţară a untului de lemn, depe urma ciuntirilor din ţară a ţinutului Basarabiei, unde creştea foarea soarelui. Deci postul e mai aspru când e post. Sunt însă vaci cu lapte, şi blagoslovenie la carne.
3. Puţină depărtare dela casa în care am avea chiliile până la Biserică. Deci drumul, pe orice timp pînă la Biserică.
4. Lucru cam mult, – cu toate că avem permanent cam 3-4-5 servitori. Ştiţi că eu am meşteşugul icoanelor, cu toate astea, ţin atelierul închis, fiindcă ascultarea administraţiei e mai întâi, şi aşa fac răbdare.
5. Când vor afla oamenii că se face slujbă la Mănăstire, apoi o să dea năvală pe părintele Dometie că poatecă numai Cuv. ta ai fi „călugărul” care te găsesc oamenii în Biserică.
6. Stareţul, – cum ştiţi, e Vlădica; vine când poate, şi împarte ascultările şi blagosloveniile. Cât propriuzis pe duhovnic aruncăm mântuirea sufletului. Cu toate astea, e un Stareţ bun, blând, cu mare dragoste de Mănăstire, şi câte alte bune, de s’a umplut o carte de vreo 1000 de pagini cu ele.
7. Starea turburătoare a neamurilor, scumpetea fără seamăn a materialelor de construcţie, Îl ţin pe loc de încă nu poate vedea cam când s-ar putea apuca de clădirile ultime, şi să deschidă Mănăstirea Brâncovenească dupăcum se cuvine.
Deci nunumai noi facem răbdare.
Ce ar fi dacă aţi primi tăerea şi aţi veni voi doi?
1. Ar fi slujba la biserică, după rânduiala din Sf. Munte, fără cicio schimbare.
2. Ar fi începutul obştei, cu 3 sau 4, dacă va primi şi Părintele Dumitru ăstălalt, tunderea călugărească la primăvară.
3. N-ar mai fi femei în slujba Mănăstirii, – afară de lucrul câmpului vara.
4. Aţi fi în ţară la voi, – ceeace cred că nu e puţin.
Cu toate astea, din dragul de-a vă folosi, vă zic ca întotdeauna, dacă vreţi să sporiţi măsura nevoinţelor, haideţi, dacă însă preţuiţi grădina Maicii Domnului mai muşt decât orice altă ocrotire, mai răbdaţi puţin pe loc, şi rămâneţi în Sfântul Munte, – că eu unul în locul vostru n-aş ieşi deacolo. – îmi cam pare rău că dece n-am rămas şi eu acolo.
Deci pomeniţi în rugăciunile voastre şi pe Arsenie păcătosul, şi cereţi mila lui Dumnezeu şi pentru noi.
Cu toată duhovniceasca dragoste
Arsenie

Pr.Teofil Paraian-Te port in suflet

Nunta Crestina ( Parintele Cleopa )

Nu toata nunta dintre oameni si nu la toate confesiunile religioase nunta este taina. Asa la protestanti, la catolici, la anglicani si la alte multe confesiuni si popoare, nunta n-are putere de taina. Este numai un simbol la dansii, un act de prietenie si o dovedinta oarecare intre sot si sotie. Dar niciunde n-are nunta putere harica de Taina si nu este atat de cinstita ca in Biserica dreptmaritoare de Rasarit.

Ca nunta sa fie cu adevarat taina mare si sfintita trebuie sa stiti ca nunta are unsprezece reguli canonice. Si numai atunci cand se face dupa aceste reguli nunta este adevarata nunta crestineasca si adevarata Taina mare.

Nunta este radacina firii omenesti, cum o numeste dumnezeiescul Apostol Pavel. El spune asa : Daca radacina este sfanta, sfinte vor fi si ramurile. Iar daca radacina este salbatica, salbatice si rele vor fi ramurile ei.

El numeste nunta Taina, ca este una din cele sapte Taine. Dar nu taina, ci taina aceasta mare este - zice de nunta -, iar eu zic voua : in Hristos si in Biserica. Daca s-a facut cununia in biserica, ea inchipuieste unirea cea duhovniceasca din ceruri a Bisericii cu Hristos.

Nu dupa ce ti-ai batut joc, te unesti prin cununie cu o fecioara. Te-ai dus sa faci armata si dai buzna sa te insori. Daca faci asa, nu-i bine ! Cununia este de 2000 de ani in Biserica lui Hristos. Taina lui Hristos este numai cand se face cununia in biserica.

Cand am fost la Ierusalim, am fost la Cana Galileii, unde s-a prefacut apa in vin; ca prima minune a facut-o Mantuitorul la nunta din Cana. De aceea nunta a ridicat-o la rangul de Taina, cum este Sfanta Impartasanie, Botezul, Spovedania, Sfantul Maslu, Preotia, tot asa de mare Taina este si nunta.

Acolo am fost si am vazut vasele de piatra unde s-a prefacut apa in vin si le-am sarutat. Sunt doua vase de cremene, galbene. Evanghelia spune ca sase vase au fost; doua le-am vazut la Sfanta Ana la muzeu, doua la Cana si doua s-au pierdut de 2000 de ani.

Aceste vase in care Mantuitorul a prefacut apa in vin sunt puse in biserica; ele au icoane frumoase si perdele de aur, sa se inchine lumea, sa sarute icoanele si pe urma aceste vase.

Dar Taina Nuntii pe care o fac crestinii azi, vai si amar de noi ! Cum s-a stricat sfintenia acestei Taine ! Cum ne-am departat de sfintenia Tainei acesteia, cat cerul de pamant !

Ca sa va dati seama de aceasta, ascultati cu atentie care sunt cele unsprezece reguli canonice ale nuntii crestine ortodoxe, dupa canoanele Bisericil lui Hristos.

1. Prima conditie sau randuiala canonica, si aici vorbim din cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, este sa nu se ia neamuri in casatorie.

Preotul bisericii este parintele intregului sat sau al parohiei. Voi, cand o sa va casatoriti fetele sau baietii, sunteti datori sa va duceti intai la preot. Preotul trebuie sa stie intai si-ntai cate nunti are in sat.

A vorbit un baiat cu o fata, dar trebuie sa se duca la preot. Daca preotul are multe familii in comuna, cum se intampla in multe locuri si nu stie care-i ruda unul cu altul, poate pune pe usa bisericii un anunt : " Va rugam pe toti enoriasii sa ne comunicati, daca acesti doi tineri nu sunt rude !" Daca enoriasii nu spun cand stiu, este pacatul lor.

Spita de rudenii si arborele genealogic al unei familii se imparte in cinci : Rudenie suitoare si coboratoare, colaterala, din cuscrie, din dumnezeiescul Botez si din fii adoptivi.

Rudeniile suitoare sunt : tata, bunicul, strabunicul, ras-strabunicul. Cele coboratoare sunt : feciorul, nepotul, stranepotul si ras-stranepotul. Acest fel de rudenii nu se pot lua niciodata in casatorie, pentru imposibilitate de varsta.

Are dreptul ras-strabunicul sa ia in casatorie pe o ras-stranepoata, dar ea trebuie sa fie de 16 ani, iar el de 100 de ani. Deci va dati seama ca nu se poate lua din cauza varstei. Deci acestea nu se pot lua, la infinit.

Rudeniile colaterale, care fac cruce cu cele de sange, cele suitoare si coboratoare, adica : tata, baiatul ( sora ), varul intai, varul al doilea si varul al treilea. Tata cu mama sunt de gradul intai; fratele cu sora sunt gradul al doilea; verii intai sunt gradul al patrulea; verii ai doilea sunt gradul al saselea. Toti acestia n-au voie sa se ia in casatorie unul cu altul. De abia verii al treilea se pot lua, care sunt gradul al optulea. Deci verii al treilea se pot lua in casatorie.

Cine intra in aceasta rudenie colaterala, iarasi intra in rudenie de sange. Sa tineti minte ! Va spune preotul din sat, dar, fiinca ati venit pe aici, va spun si eu.

Rudeniile din cuscrie, din doua si trei neamuri in laturi. Adica : un barbat a fost casatorit cu o femeie, s-au incuscrit parintii femeii cu parintii lui. Sunt rudenii din doua laturi. Dar daca-i moare femeia si barbatul ia alta femeie, au devenit trei neamuri in cuscrie, ca s-a mai incuscrit si cu parintii celei de-a doua femei. Aici se opreste casatoria pana la gradul cinci, la gradul sase dezleaga Sfintii Parinti.

Rudeniile din dumnezeiescul Botez. Acestea rudenii sunt oprite sa se ia in casatorie pana la gradul sapte inclusiv.

Nasul, daca a botezat un copil, baiatul acela, daca a crescut, nu poate lua pe fiica nasului, dar nici pe fata fiului, nepoata de la fiu. De abia poate lua pe stranepoata nasului. Tot asa si daca acest baiat al nasilor ar avea un baiat, nu poate lua pe fata nasului, ci numai pe nepoata nasuIui.

Apoi mare pacat fac preotii si crestinii aceia care pun nasi multi la nunta, cum am auzit prin Bucovina, ca au pus 40 de nasi la o nunta. Nebunie nemaipomenita ! Toti se fac rudenii. Copiii lor nu se mai pot lua in veac in casatorie.

Cine v-a invatat sa puneti multi nasi la nunta ? Ca sa iasa parale multe ? Te duci in gheena, in iad ! Atat aveti voie, un nas sa puneti; nasul cu sotia lui ( daca sunt cununati religios ). Atat ! Un singur nas sa se puna la nunta. Va arat eu dogmele si canoanele Bisericii; eu sunt cu mana pe Pidalion si pe pravilele bisericesti.

Deci sa nu se mai faca pacatul acesta ! Si pe preotul care ingaduie aceasta, Biserica il osandeste. Stiti voi cat de mare pacat este amestecarea rudeniilor din dumnezeiescul Botez ? Este mai mare decat cel de sange. Am sa va dau o pilda. Daca s-ar ajunge la nebunia aceasta sa pacatuiasca tatal cu fiica sa, ii opreste 20 de ani de Sfintele Taine. Iar daca a trait cu fina din botez, il opreste 25 de ani, ca este mai mare rudenia din botez decat cea de sange, ca este rudenie duhovniceasca.

Trebuie sa stiti lucrul acesta, ca va bagati in gheena, daca va puneti nasi multi si va faceti rudenii si pe urma copiii sau nepotii vostri se iau in casatorie. Voi raspundeti !

Rudenia din fii adoptivi. Ai luat un baiat, l-ai adoptat, l-ai trecut pe numele tau, el poarta numele tau in societate. Acela este al tau. Cum este baiatul tau, asa-i si acela inaintea lui Dumnezeu, dupa ce l-ai infiat.

Deci copilul acela, daca are o sora sau un frate, nu poate sa ia pe un copil al dumitale sau daca ar avea un nepot. Tocmai stranepotul lui poate sa ia pe stranepoata dumitale, iarasi pana la spita a patra. Trebuie sa stiti acestea, pentru ca mult se incarca bietul suflet.

Nunta celor care s-au luat din rudenii are numai doua leacuri, grele amandoua, dupa Sfantul Vasile cel Mare : " Cine s-a incurcat cu rudenie in casatorie, ori se desparte - chiar daca ar avea copil, ca-i desparte Biserica -, ori sa traiasca ca fratii in curatenie pana la moarte !"

Deci, de orice nuanta si spita de rudenie este cineva, daca paseste peste rudenii si se iau in casatorie, se face incest si amestecare de sange si este blestem si nenorocire pe ambele famiiii care s-au incuscrit, si pe tinerii care s-au luat in casatorie.

2. A doua conditie canonica a nuntii ortodoxe este sa se invoiasca tinerii; sa se placa mirele si mireasa, baiatul si fata. Mare pacat si mare greseala fac parintii care dau fata dupa cine nu-i place, sau obliga pe fecior sa ia cutare fata, pentru ca are avere multa, sau ca-i frumoasa, sau cine stie ce alte conditii.

Acesti parinti care indeamna copiii sa se casatoreasca impotriva vointei lor, sunt niste ucigasi care-i baga in ispita, ca ei numai de rusinea parintilor se iau, la staruinta lor si apoi nu se plac si se despart. Si toate pacatele care urmeaza din aceasta despartire se datoreaza parintilor care i-au indemnat si cad pe umerii lor. Odata ce s-au invoit tinerii, este de la Dumnezeu.

3. Dar este si a treia randuiala a nuntii canonice. Trebuie sa se invoiasca si parintii lor, atat ai baiatului, cat si ai fetei. Nu-i binecuvantarea lui Dumnezeu daca tinerii se plac unul pe altul si parintii nu se impaca. Deci, atunci nunta este Taina, cand Dumnezeu le da in gand si Parintilor si tinerilor sa se invoiasca la nunta.

Atunci este nunta binecuvantata, cand se invoiesc si tinerii si parintii, cand fac tocmeala de bunavoie intre aceasta cuscrie si intre copiii lor.

4. A patra randuiala a nuntii canonice. Tinerii sa se casatoreasca foarte devreme. Dupa canoanele Bisericii, dupa invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur, trebuie sa se casatoreasca baiatul cand este de 15 ani si fata cand este de 13 ani.

Dar pentru ce aceasta ? V-ati pus intrebarea ? Iata de ce : Pentru ca sa nu greseasca pana la casatorie, sa se ia spurcati. Ca nunta-i cinstita, cand amandoi sunt fecioreinici, si baiatul si fata. Biserica apara neprihanirea intotdeauna si curatia. Are mare grija, nu cumva sa se ia in casatorie dupa ce-a cazut in pacat baiatul sau fata cu cineva. Ca nu mai este " Doamne ajuta" in casatorie.

Iar daca acum, dupa legile statului, s-a hotarat sa fie fata de 16 ani, este buna si aceasta randuiala. Ca nu-i prea tanara, este numai potrivita. Si baiatul n-ar trebui sa treaca de varsta de 18 ani sau cel mult 20, dar sa se pazeasca cu mare tarie pana la casatorie in feciorie, cum i-au facut mamele lor.

5. A cincea randuiala a nuntii canonice. Inainte de-a face nunta, cu cel putin o saptamana inainte, trebuie sa mearga la duhovnic pentru spovedanie parintii mirelui si ai miresei si cu feciorii lor, mirele si mireasa, sa fie pregatiti pentru impartasanie.

Dar sa faca o spovedanie asa cum trebuie, scrisa, ca spovedania este al doilea botez. S-o faci bine, spunand tot ce-ai facut, de cand erai mic copil si pana a venit vremea sa te insori sau sa te mariti.

6. A sasea randuiala a nuntii canonice. In ziua cand are sa fie nunta, trebuie sa mearga la biserica mirele si cu mireasa, parintii baiatului care se numesc socrii mari, si parintii fetei, adica socrii mici, sa asculte cu mare evlavie si cu mare frica de Dumnezeu toata dumnezeiasca slujba a Bisericii, Utrenia, Sfanta Liturghie, predica si toata randuiala.

7. A saptea randuiala a nuntii canonice. In ziua cand are sa-i cunune, daca preotul, la marturisire, i-a gasit vrednici pe acesti doi tineri sa le dea Sfanta Impartasanie, adica sa-i impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului.

Ei, in ziua nuntii, primesc doua taine, anume Impartasania si Cununia.

8. A opta randuiala canonica a Bisericii lui Hristos pentru nunta cea adevarata, crestina, este ca preotul duhovnic, care i-a marturisit pe acesti tineri si cunoaste viata lor, daca stie ca, Doamne fereste, unul din ei a cazut in pacat pana la cununie, mirele sau mireasa, n-are voie sa-i puna cununia pe cap, pentru ca face pacat de moarte.

Ce credeti dumneavoastra, ca acea cununie se pune de fantezie, de mandrie, ca sa ne vada oamenii ca ne incununeaza Biserica ? Vai de capul tau, daca te-a incununat, fiind nevrednic, ca spre osanda te-ai incununat !

Biserica lui Hristos, care este " stalp si intarirea adevarului", incununeaza numai pe cei feciorelnici, care si-au pazit fecioria pana la nunta, si baiatul si fata, cum i-a facut mama lor. Numai acelora Biserica are voie sa le faca aceasta mare cinste de a le pune cununa pe cap, aceasta cununa a biruintei asupra pacatului trupesc, asupra patimilor si a stricaciunii, ca s-au luptat in viata cu post, cu rugaciune si cu infranare si s-au pazit sa fie biserica a Duhului Sfant, si se incununeaza pentru ca au biruit pacatul !

Inainte vreme, cand un stapanitor sau un imparat castiga o imparatie, avand o oarecare biruinta sau o mare bravura, era obiceiul sa-l incununeze. Asa si la aceasta taina. Biserica incununeaza pe cei biruitori, pe cei viteji, care s-au luptat pana la cununie sa tina fecioria neatinsa de pacatele trupesti, spurcate.

Biserica, care-i trupul lui Hristos, stalp si intarire a adevarului, nu incununeaza curvari si preacurvari, ci numai oameni sfinti, care si-au pazit trupul si sufletul sfant pana la cununie.

Iar daca preotul stie de la spovedanie ca ori mirele ori mireasa a cazut in curvie, sa nu-i puna cununia pe cap ! Sa i-o puna numai mirelui, daca el a fost cinstit, sau numai miresei.

O, ce bine ar mai fi aceasta ! Ar vedea toata biserica cine-i cu musca pe caciula ! Ar cunoaste toti cat de cinstit a fost, cand va vedea pe mireasa cu cununia pe cap si pe mire nu, sau invers. Iar daca amandoi au cazut, preotul n-are voie sa le puna nici unuia cununia pe cap. Cititi pe Sfantul Ioan Gura de Aur ( Omilia 9, la 1 Timotei ) si pe Sfantul Nicodim Aghioritul ( in " Hristoitia", Cuvantul IV, pag. 80-82 ).

Preotul care pune cununia pe cap la oamenii curvari, care au fost cazuti, sau la a doua nunta, este sub canon. N-are voie ! Face lucruri necanonice si neaprobate de Biserica lui Hristos.

Am auzit ca acum se pune cununia si la a doua nunta la unii. Cine te-a invatat ? Cine iti da voie sa faci aceasta ?

Sunt unii care au pretentia sa le puna cununia pe cap dupa ce s-au saturat, barbatii de femei si femeile de barbati. Nu mai ai de ce sa-i pui cununa ! Poate sa fie spovedit de o suta de ori, daca a cazut, este cazut; nu mai este feciorelnic.

Daca-i spovedit, este oprit sapte ani de impartasanie. Sa faca canon, dar nu sa-i puna cununa pe cap. Numai la prima cununie si daca sunt feciorelnici are voie sa le puna cununia pe cap.

9. A noua randuiala a nuntii canonice. Nunta nu se face cu lautari, Doamne fereste ! Il pui pe dracul sa cante la taina lui Hristos ? Taina este nunta !

Cititi canonul 117 al Soborului din Cartagina si alte canoane, care osandesc pe crestinii care fac nunti cu lautari. Si zice acolo, ca daca cineva a pus lautari la nunta, preotul sa nu stea la nunta aceea, imediat sa plece, pentru ca nu se poate impaca lucrarea lui Veliar ( diavolul ) cu a lui Hristos !

Daca eu ti-as citi molitfa de spovedanie ( cand il spovedesc pe om, el saracul incepe sa-si spuna pacatele ), si tocmai atunci ar veni unul cu cobza langa tine, acolo, cand te spovedesti, ce-ai zice : " Uite, mai, dracul nici aici la spovedanie nu ma lasa ! "

Taina este spovedania, Taina este si nunta. Ce pui pe dracul sa cante la taina lui Hristos ? Cine te-a invatat ? Care-s lautarii nuntii ? Stiti voi ? Dascalii bisericii si coristii. Nu dau voie canoanele Bisericii ca nunta sa se faca cu lautari.

Preotul, dupa ce i-a cununat pe tineri si a terminat Sfanta Liturghie, daca este invitat la nunta, la masa de cununie, sa vina. Mirele si mireasa, de la biserica pana acasa, merg cu cununiile pe cap.

Unde se pune masa de cununie, mirele sa stea in dreapta preotului cu socrii mari si mireasa in stanga cu socrii mici. La masa de cununie trebuie sa se serveasca numai trei feluri de bucate si trei pahare de vin, mai mult nimic, iar in timpul acesta preotul trebuie sa dea porunca dascalilor si coristilor sa cante randuielile de la nunta si alte slave potrivite de la slujbele bisericesti, care se cuvin la aceasta sfanta si mare Taina a nuntii.

Acolo dascalul zice Tatal nostru, preotul binecuvinteza masa de cununie, cum ati vazut ca facem noi la manastire, si stau la masa.

Am zis trei pahare de vin, dar nu cumva paharul sa-l faci de jumatate de litru si sa zici ca-s trei ! Iata Sfantul Teodor Studitul arata cat de mare sa fie paharul la nunta si chiar pentru toti cei ce beau vin : " Iar paharul sa nu ia mai mult de patru uncii " ( + ) . Deci un pahar de vin la nunta sa aiba 32 de grame. Oleaca mai mare ca cel de rachiu. ( + ) Uncia romana avea opt grame Atat ai voie sa iei la nunta, trei pahare de cate 32 de grame, adica abia 96 de grame. Trei pahare care le iei la nunta nu au voie sa aiba mai mult de 100 de grame de vin.

Asta-i betia de la nunta. Ca nunta-i taina, nu-i balamuc si teatru dracesc, unde sa se imbete si si se taie cu cutitele ca nebunii si unde se fac cele mai mari desfrauri si rautati si batai si injuraturi. Aceea nu-i nunta, ci teatru. Si mai rau decat teatru este. Pentru ca este teatru dracesc, ca-si bate satana joc de dansii, ca in loc de taina sfanta, o fac pravalia satanei !

Un fel de bucate si un pahar de vin. Preotul, dupa primul fel de bucate, ia paharul, il blagosloveste ( + ) , si ureaza intai la mire si mireasa casnicie fericita, copii cuminti, sanatate, ferire de primejdii si de boli, de scarbe, de ura, de rautate, si sa traiasca socrii mari, socrii mici si nunii mari care au cununat si toti comesenii care stau la masa. ( + ) binecuvinteaza Pe urma, din acest pahar, mai intai gusta preotul, apoi gusta mirele si mireasa; ca preotul este impartasit cu Preacuratele Taine si ei sunt impartasiti. Acest pahar este mai mult sange decat bautura.

Dupa aceea se serveste al doilea fel de mancare si da al doilea pahar de vin. La al treilea pahar, preotul tine o predica scurta si canta axionul Maicii Domnului si apoi multumirea.

Dupa ce s-au ridicat de la masa, dascalul zice rugaciunea de multumire, preotul binecuvinteaza ramasitele si faramiturile, ia un pahar de vin, il inchina in cinstea mirelui si a miresei si a socrilor mari si mici si le ureaza casnicie fericita, spor, sanatate, copii cuminti si sanatosi.

Daca sunt mai multe nunti, de aici preotul merge si acolo. Deci a noua conditie, nunta sa se faca fara lautari.

10. A zecea randuiala a nuntii canonice. Daca mirele si mireasa n-au avut impedimente si le-a dat voie sa se impartaseasca cu Sfintele si Preacuratele Taine, carnea lor si sangele lor s-au amestecat cu Carnea si Sangele lui Iisus Hristos, ca preacuratele taine sunt cu adevarat Trupul si Sangele Domnului; si fiindca au primit,in ziua nuntii doua taine, si Cununia si Sfanta Impartasanie, n-au voie sa se impreuneze unul cu altul trei zile si trei nopti dupa nunta, daca vor sa le mearga bine toata viata lor si sa fie adevarati crestini.

Mirele, pentru paza, trebuie sa doarma in camara cu tatal sau, asa spune cartea, si mireasa cu mama ei, si pe urma sunt liberi sa se impreuneze pentru nastere de copii si inmultirea neamului omenesc, cum a randuit Dumnezeu la Facere, cand a zis : Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti.

11. A unsprezecea randuiala a nuntii. Voi credeti ca nunta-i cioaca-cioaca si troaca-troaca, ca porcii ? Ehei... Taina-i nunta. Cinstita este nunta si patul neintinat si Hristos pe amandoua le-a binecuvantat, zice marele Apostol Pavel. Toata viata crestinul, de cand se cununa si pana la moarte, n-are voie sa se impreuneze cu sotia lui decat numai martea si joia, daca nu-i post si daca nu-i sarbatoare atunci.

Si doctorii de azi, dupa stiinta, arata ca cei mai sanatosi copii devin din aceasta ca barbatul sa nu aiba contact cu sotia decat de doua ori pe saptamana. Chiar si stiinta vine in ajutor Bisericii si adevereste acest lucru, cei ce se impreuna prea des slabesc puterea si vigoarea copiilor si devin, pentru placerile lor, anormali.

Lunea se tine curatenia pentru sfintii ingeri pazitori si pentru sanatate. Miercurea si vinerea pentru preasfintele si infricosatele patimi ale Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, fiindea miercuri L-a vandut si vineri L-a rastignit si a curs preascumpul Sau sange si a udat Crucea pe Muntele Golgotei pentru pacatele noastre, Cel ce a facut cerul si pamantul.

Sambata se tine curatenia pentru cinstea Maicii Domnului si pomenirea raposatilor nostri. Iar Duminica pentru preasfanta si slavita inviere a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, prin care s-a mantuit tot neamul omenesc.

Iar martea si joia sunt lasate pentru impreunarea sotului cu sotia, de cand incepe ziua, de la miezul noptii. Deci de luni seara de la miezul noptii este dezlegare pana marti noaptea la miezul noptii. Tot asa si joi.

Deci pentru inmultirea neamului omenese, pentru intarirea societatii umane, pentru natalitatea cinstita a poporului nostru sa se tina cont si de hotararea Bisericii si de a doctorilor care spun ca numai de doua ori pe saptamana barbatul sa aiba contact cu femeia, si numai pentru nastere de copii.

Aceasta-i randuiala a unsprezecea canonica a nuntii.

- Acum va intreb pe voi, se mai fac astazi nunti de acestea ?

- Nu, parinte !

- Stiu si eu ca nu ! De aceea va scoateti ochii, de aceea va imbolnaviti, de aceea divortati, de aceea face unul la dreapta si altul la stanga; de aceea unul se duce la alte femei, si femeia la alti barbati si batai si stres si betii si urgii si moarte !

V-am spus la inceput a nunta este radacina firii omenesti si daca radacina a pornit prost si-i salbatica si stricata - ca s-au luat doi care sunt satui, femeia de barbat si barbatul de femeie -, de la inceput rele sunt si ramurile. Sa nu asteptati fericire in casatorie sau liniste sau impacare sau avere sau cinste, ci blestem, sfada, saracie, boala si toate rautatile care vin din necinstirea Tainei Nuntii.

Nunta aceea este numai de forma ! Radacina este blestemata si stricata, ca-i radacina de preacurvari, nu radacina de oameni sfinti si feciorelnici. De aceea se strica toata societatea si toate familiile, din cauza ca nu se tine randuiala lui Hristos la nunti. Iar nunta, in loc sa fie taina mare, cum zice marele Apostol Pavel, este o amaraciune si o salbaticie a firii omenesti.

Care din crestini au frica lui Dumnezeu si vor auzi aceste cuvinte si vor pazi cu sfintenie aceste randuieli canonice lasate de Biserica lui Hristos, aceia vor avea cei mai fericiti copii pe lume, cei mai sanatosi, cei mai cuminti, cei mai talentati si, totodata, aceasta familie va avea cinste si de la oameni si de la Dumnezeu si va fi pilda de urmat in familie, in societate, in tara si oriunde.

Copiii acestia sunt inzestrati de Dumnezeu cu toate darurile, pentru ca au venit pe lume pe calea pe care a lasat-o Dumnezeu.

Am cateva familli care se spovedesc la mine si au facut nunta exact dupa randuiala Bisericii si mai sunt si altele in tara.

Sa va ajute Dumnezeu sa tineti cu mare tarie la aceste randuieli, daca vreti sa fiti crestini buni, cetateni buni ai tarii si oameni de mare folos ai Bisericii lui Hristos. Prin acesti oameni, daca se vor respecta aceste reguli, va trai si tara, va trai si Biserica, si Duhul lui Dumnezeu le va fi in ajutor in veacul de acum si in cel viitor. Amin.

Parintele Cleopa