104 de ani de la nasterea parintele Arsenie Boca

Iubiti credinciosi,

Asa cum bine stim, sarbatorim in principal data plecarii unui om duhovnicesc din lumea aceasta, pentru ca data plecarii din lumea aceasta inseamna nasterea in Imparatia Cerurilor si e mai importanta aceasta data decat data de nastere pe Pamantul acesta. Dar pentru ca pe Parintele il cunoastem de atata vreme si pentru ca a fost un trimis al lui Dumnezeu, in perioadele acestea apropiate de noi, si pentru ca unii dintre noi am avut binecuvantarea sa-l cunoastem, si, cunoscandu-i si ziua de nastere pamanteasca, era firesc sa sarbatorim si acest moment cu rugaciune, pentru ca Parintele, asa cum bine stiti, ne indemna sa credem in Dumnezeu, sa ascultam de Dumnezeu.

M-am gandit ca, la acest moment aniversar, sa intocmesc o biografie scurta a Parintelui Arsenie, o istorisire a vietii Parintelui nostru Arsenie, din dorinta de a ne reaminti cateva date importante din viata Sfintiei sale.

Parintele Arsenie Boca s-a nascut la 29 septembrie 1910, la Vata de Sus, in judetul Hunedoara, din parintii Iosif si Cristina, cu numele de botez Zian. Acest nume de botez, Zian, ne-am gandit, iubiti credinciosi, ca ar putea avea legatura si cu denumirea Sarbatorii Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul care in partile noastre se numeste Dragaica iar in partile Ardealului se numeste Sanziene si poate ca nu intamplator este acest nume de botez in legatura stransa cu Sfantul Ioan Botezatorul.

Parintele Arsenie Boca a facut scoala primara, adica primele patru clase, in satul natal. Apoi a intrat la Liceul National Ortodox din Brad, ctitorie a Mitropolitului Andrei Saguna, absolvindu-l in 1929. In aceasta perioada a fost caracterizat de catre colegul sau de banca, viitorul preot Petru Boldor ca fiind "exceptional de inzestrat, de o vointa extraordinara, cu o memorie formidabila si cu o putere de munca si tenacitate iesite din comun”. Folosindu-se de aceste daruri, Parintele a excelat la toate materiile, dar a fost si extrem de interiorizat si solitar, legandu-le pe toate de puterea lui Dumnezeu. Termina liceul ca sef de promotie si drept rasplata este lasat sa planteze un gorun in curtea scolii, copac ce poarta si astazi numele de "gorunul lui Zian”.

In perioada 1929-1933, face studii de Teologie la Sibiu, impresionand si aici nu numai prin abilitatea de a studia dar si prin taria de vointa, printre altele renuntand, in mod regulat, la portia de carne pe care o primea la masa. Tot din aceasta perioada, dintr-o declaratie a Parintelui Arsenie la Securitate, aflam ca pe Parintele nu-l interesau petrecerile sau nu-l interesau intalnirile acestea omenesti, Parintele dorind sa nu piarda timpul si sa se ocupe cat mai mult de studiu si de rugaciune. Talentul pe care-l avea la muzica, desen si pictura l-a facut pe Mitropolitul Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului de-atunci, sa-l trimita pe Parintele la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti. Dupa terminarea acestor studii, a fost trimis la Muntele Athos, pentru o perioada de ucenicie in monahism, perioada caracterizata de o intensa lucrare duhovniceasca si harica, printre altele fiind cunoscuta si alegerea de catre Parintele Arsenie a unui duhovnic foarte aspru la care sa se spovedeasca. Iata si aici, iubiti credinciosi, dorinta Parintelui de perfectionare spirituala. A ales cel mai aspru duhovnic pe care l-a gasit. Si ma gandeam la situatia noastra de astazi, ca deseori alergam poate la o usoara spovedanie, la o dezlegare usoara, nu vrem sa fim certati, nu vrem sa fim mustrati pentru ca ne doare, poate, o cearta, dar aceasta durere inseamna de fapt durerile nasterii unui om nou, pentru ca prin spovedanie, prin mustrarea din partea duhovnicului, te nasti inca o data, te luminezi si te inalti catre Dumnezeu.

La intoarcerea in tara, Parintele Arsenie aduce cateva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul sau profesor de la Sibiu, Parintele Dumitru Staniloae, cu care va colabora la realizarea acestei monumentale lucrari. De aceea a fost numit si ca ctitor de frunte al Filocaliei romanesti. Este cunoscut ca, la primele volume aparute, copertele au fost schitate, desenate, pictate de catre Parintele nostru Arsenie. Este cunoscut faptul ca Parintele i-a indemnat pe credinciosii care veneau la Sambata, sa cumpere aceasta carte. Si-au fost situatii cand multi tarani simpli, oameni din popor, care, poate, nu aveau cunostinte de inalta teologie, l-au ascultat pe Parintele si au cumparat cartea tocmai pentru ca sa se poata lansa si alte volume, sa se poata tipari aceasta carte minunata. Deci, iata ca Parintele, intr-adevar, este un ctitor al Filocaliei romanesti.

Din 1928, Mitropolitul Nicolae Balan incepe sa restaureze Manastirea de la Sambata de Sus, manastire care fusese distrusa in 1785, de catre tunurile austriece. Este manastirea unde, in Vinerea Luminata a anului 1939, Zi Sfanta ce uneste suferinta Crucii cu bucuria Invierii (caci Vinerea este ziua Crucii dar Saptamana Luminata este bucuria Invierii), este inchinoviat si Parintele Arsenie care era deja diacon celib, de prin anul 1935. Aceasta zi mare a calugaririi Parintelui Arsenie vine parca in intampinarea predicii atat de patrunzatoare a Sfintiei sale, predica al carei fir rosu este invatatura si indemnul de a ne duce crucea vietii, cruce ce curateste si lumineaza sufletele pentru a dobandi bucuria Invierii. De aceea, parca nu intamplator, Dumnezeu a randuit Parintelui, ca moment de intrare in monahism, aceasta zi inaltatoare a Vinerii celei Luminate.

La 10 aprilie 1942, tot in Vinerea Luminata, Parintele Arsenie Boca este hirotonit preot, insa chiar mai inainte de aceasta data, harul lucrator prin persoana Parintelui a inceput sa aduca la manastire multimi impresionante de oameni, care l-au facut pe Nichifor Crainic, teolog si scriitor de seama, nascut in Bulbucata, deci pe meleagurile noastre, sa exclame cu admiratie: "Ce vreme inaltatoare, cand toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand cu zapada pana la piept, spre Manastirea Sambata de Sus!” Acest pelerinaj duhovnicesc amplu, cauzat mai ales de dorinta credinciosilor de a-l avea ca duhovnic pe Parintele Arsenie si de dorinta de a-i asculta predicile, l-a facut si pe Parintele Dumitru Staniloae sa scrie intr-un articol ca la manastirea Sambata au loc "zguduiri sufletesti innoitoare”. Aceasta afirmatie este atat de clara! Iata, cel mai mare teolog al Romaniei spune despre Parintele ca producea oamenilor "zguduiri sufletesti innoitoare”. Deci oamenii erau cutremurati cand se intalneau cu Parintele si acest cutremur era pentru ei o innoire a vietii lor. Pentru ca Parintele mustra si indemna la schimbarea vietii. Si astazi, Parintele ne-ar spune si noua sa facem acelasi lucru, sa ne schimbam viata, sa ne apropiem de Dumnezeu si sa ne lepadam de pacatele noastre. Tot in acest sens este elocventa si o scrisoare trimisa de Parintele Arsenie fostului sau coleg de banca Petru Boldor, caruia i se destainuie: "M-am inhamat la carul cu un ideal cam greu, transformarea omului in Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Sau mai mare, insa toate idealurile mari au in ele ceva paralizant, nu te lasa sa te ocupi de nimicurile acestei vieti”. Deci, iata-l pe Parintele orientat numai si numai catre convingerea oamenilor sa lupte pentru mantuirea lor.

Un episod din perioada sederii Parintelui Arsenie la Manastirea Sambata, despre care s-a polemizat intr-o oarecare masura, episod care a fost si exploatat pe plan politic, este si atitudinea pe care Parintele Arsenie a avut-o fata de luptatorii din rezistenta fagaraseana, din anii 1945-1948. S-a afirmat ca Parintele i-a sprijinit pe acestia atat moral cat si material, in lupta lor impotriva comunismului. Este adevarat ca Parintele era impotriva ateismului promovat de comunism si, ca un preot ce-L slujea pe Hristos si pe aproapele, vorbea cu oricine il cauta si-i cerea sfatul. Personal, cred ca din acest motiv a comunicat si poate ca i-a intarit duhovniceste pe acesti luptatori anticomunisti vrednici de a fi trecuti in cartea eroilor neamului romanesc. Insa este evident ca Parintele nu a incuviintat crima si, cu atat mai putin, sinuciderea la care unii dintre ei, disperati fiind, au apelat in ultima instanta. De fapt, in sprijinul opiniei mele, aduc si cateva argumente. Mai intai imi aduc aminte de marturia unui fagarasean din satul Ludisor care, fiind luptator in rezistenta din munti, mi-a marturisit ca "Parintele a fost cu noi pana cand am pus mana pe pusca”, adica Parintele a fost cu cei care l-au cautat, dar Parintele nu s-a implicat si nu a incuviintat niciodata lupta armata. Apoi, un al doilea fapt pe care mi-l amintesc este si atitudinea binevoitoare a Parintelui Arsenie fata de un consilier al bisericii noastre de la Draganescu, trecut la cele vesnice, care mi-a spus ca a fost inrolat in trupele de Securitate ce-au luptat impotriva celor din munti, marturisindu-mi ca n-a tras totusi in nimeni. Si Parintele, vazandu-i credinta aici la biserica, a lucrat cu el, a vorbit cu el si i-a laudat aceasta atitudine de om credincios. Asadar, putem spune ca Parintele a fost cu cei credinciosi, cu cei care se rugau lui Dumnezeu, netinand cont de culoarea lor politica, sarind totusi in ajutorul celor napastuiti. Astfel, pe nedrept, intentionat sau nu, Parintelui i s-a pus pecetea de luptator anticomunist sau de legionar, la care adaugandu-se si popularitatea duhovniceasca exceptionala a Sfintiei sale, aceasta a facut ca, ulterior, Parintele Arsenie sa fie alungat, arestat, condamnat la inchisoare si la Canal si, in fapt, sa fie urmarit pana la sfarsitul vietii pamantesti.

Acum, la 100 de ani de la nasterea pamanteasca a Sfintiei sale si la mai mult de 20 de ani de la plecarea la cele vesnice, descoperim, de fapt, ca Parintele a suferit asa cum a suferit orice trimis al lui Dumnezeu in aceasta lume, ispitit fiind de duhul cel necurat, cel care lupta impotriva Sfintilor si a mantuirii oamenilor.

In 1948, Parintele este dus la Prislop, o veche manastire ortodoxa, luata de greco-catolici si parasita apoi de acestia. Este dus la Prislop in vederea reorganizarii manastirii si a readucerii ei la ortodoxie. Si aici Parintele s-a dovedit a fi un adevarat ctitor atat in lucrarile gospodaresti cat si in intarirea vietii duhovnicesti a maicilor care se osteneau acolo. In aceasta perioada, la manastire la Prislop, a fost hirotonit diacon si viitorul Mitroplit al Ardealului, Antonie Plamadeala. Si tot acolo, in 1950 la 6 august, de Praznicul Schimbarii la Fata, este tunsa in monahism Maica Zamfira, viitoarea stareta, care, stim prea bine, a fost sora cu doamna preoteasa Ligia de aici, de la Draganescu. Mai este cunoscut faptul ca in aceasta perioada Parintele a fost dus la Canal unde a stat aproximativ noua luni.

In 1959, Parintele Arsenie si maicile au fost alungati din Manastirea Prislop, ulterior aceasta manastire devenind azil de batrani, iar Parintele a primit si interdictia de a mai sluji, interdictie pe care a respectat-o toata viata si care i-a fost ridicata post-mortem. Dupa alungarea din Manastirea Prislop, Parintele a inceput sa picteze la Bucuresti, la Biserica "Sfantul Elefterie-Nou”, si la Schitul Maicilor si, poate, si in alte parti, pictand si diverse icoane, pe care se intampla sa le descoperim astazi, cum a fost si cu icoana Cuvioasei Parascheva gasita la Manastirea "Sfantul Antonie”.

In toamna anului 1967, Parintele este chemat sa picteze biserica de la Draganescu pentru ca parintele Savian Bunescu facuse lucrari de marire a bisericii, de dezvoltare arhitecturala, inaltand biserica cu 1,75 metri si lungind-o cu mai mult de doi metri. Parintele Arsenie, venind aici in anul 1967, asa cum bine stiti cei care ati fost aici in parohia aceasta si cei care veneati aici, a stat si a pictat singur tot ceea ce vedem, peretii bisericii si catapeteasma. Si-n aceasta perioada a fost cautat de mult popor, de multi credinciosi care veneau de departe pana aici, din dorinta de a cere sfat Parintelui, din dorinta de a cere ajutor de la Parintele nostru Arsenie. Daca peretii acestei bisericute ar putea sa vorbeasca, ne-ar spune multe, multe intamplari, miraculoase, poate spun un cuvant mare, dar e un cuvant adevarat. Biserica aceasta ne-ar invata multe daca ar putea sa vorbeasca prin zidurile ei. Insa biserica noastra vorbeste prin pictura ei. Parintele ne-a si spus: "Pictura ma suplineste”. Multe s-au intamplat si aici la Draganescu si suntem binecuvantati sa avem aceasta biserica, sa venim sa ne inchinam in aceasta biserica unde Parintele a depus atata efort. Asa cum scrie de fapt si in pisania Bisericii, ne-a lasat un testament: "Le lasam rugaminte celor ce ne urmeaza sa pastreze cu sfintenie ceea ce daruim, realizat cu atata dragoste si truda.”

Parintele, asa cum stiti, va pleca la cele vesnice in anul 1989, in data de 28 noiembrie. Inainte de aceasta, anuntandu-si plecarea parca, a spus in anul 1986 ca ”mai sunt trei calendare”, a mai spus: "nici o zi in 1990” si multi n-au inteles cuvintele acestea atunci. Si putem spune ca si data o stia, caci data de 28 noiembrie este pictata in Sfantul Altar catre miazazi. Deci l-am avut pe Parintele printre noi si sa dam slava lui Dumnezeu ca l-am cunoscut. Ultimul "Hristos a inviat!” l-a cantat aici la Draganescu, in casa parohiala, de Sfintele Pasti ale anului 1989, pentru ca in 28 noiembrie sa ne paraseasca, de fapt sa plece in lumea cea nevazuta, cea sfintita si sfintitoare. Si de-acolo, asa cum spunea Parintele, ne ajuta mai mult decat de-aici. Sa pastram vie amintirea Parintelui Arsenie in memoria noastra, sa-l ascultam pe Parintele, sa ne rugam Parintelui caci, asa cum spun din ce in ce mai multi credinciosi, Parintele are trecere la Dumnezeu, Parintele ajuta, Parintele se milostiveste catre noi. Si dovada este ca veniti din ce in ce mai multi, cautati Manastirea Prislop, cautati si Biserica din Draganescu, cautati si Manastirea Sambata, cu siguranta, si asta dovedeste asa cum a spus iarasi Parintele Arsenie ca "de la Prislop va lua tara foc”.

In numele Tatalui si Fiului si-al Sfantului Duh. Amin.

Parintele Lucian Razvan Petcu
Preot paroh la Biserica "Sfantul Nicolae” din Draganescu, judetul Giurgiu.

Cuvant rostit la Biserica din Draganescu
29 septembrie 2010



http://www.crestinortodox.ro/religie/100-ani-la-nasterea-parintelui-arsenie-boca-121431.html

În această lună, ziua a treia, pomenirea sfântului şi dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu şi a proorociţei Ana.

 
 Acest sfânt, primind adaos vieţii sale întru acest veac, aşa cum i se vestise de mai înainte de Duhul Sfânt că nu va muri, până ce nu va vedea pe Hristos, primind acum pe Hristos în braţele sale şi adeverindu-i-se mai înainte prin Duhul Sfânt cele ce aveau să fie cu dânsul, după aceasta a primit sfârşit vieţii sale.

Iar Ana proorociţa era fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer. După ce a locuit cu bărbatul ei şapte ani, acela săvârşindu-se prin moarte, ea a rămas la Templu toată viaţa ei, zăbovind cu rugăciunea şi cu postul. Ţinând acest fel de viaţă în chip neobosit, ea s-a învrednicit a vedea pe Domnul, când a fost dus la Templu, la patruzeci de zile de la naşterea Sa în trup, de preasfânta Lui Maică şi de dreptul Iosif. Şi mulţumind lui Dumnezeu, Ana a proorocit despre Dânsul, către toţi cei ce se aflau în Templu: Acest prunc este Domnul, Cel ce a întărit cerul şi pământul; Acesta este Hristos, despre Care au proorocit toţi proorocii. Deci, făcându-se acestora astăzi pomenire, însemnăm şi propovăduim pogorârea şi iubirea de oameni pe care a făcut-o pentru noi Dumnezeu.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie03.htm

Părintele Justin a fost mutat in baldachinul din curtea Mănăstirii

ÎNDOIALA ÎN CREDINTA ( Parintele Cleopa )

Credinta vine din auz si auzul prin cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfânta Carte. Credinta vine din cuvânt. Credinta noastră în Dumnezeu ne vine si se întăreste în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărtilor sfinte si mai ales din cuvintele si învătăturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfânta Evanghelie.

Dar în Sfânta Scriptură auzim că unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au îndoit în credintă.

Asa s-a îndoit Avraam. Căci atunci când i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ti dau pământul acesta de moste-nire..., a zis Avraam: Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaste că-l voi mosteni?... Atunci a zis Domnul către Avraam: Să stii bine că urmasii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiti si apăsati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: "De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, că s-au împlinit anii?" Si a zis Dumnezeu: "Anii s-au împlinit, dar canonul pentru păcatele poporului, nu". Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani.

De ce n-a murit Moise în pământul făgăduintei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe fata pământului, cum se spune la Numerii: Moise însă era omul cel mai blând dintre toti oamenii de pe pământ (Numerii 12, 3). Pentru o greseală nu a intrat în pământul făgăduintei. Pentru o greseală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: Ia toiagul si adună obstea, tu si Aaron, fratele tău, si grăiti stâncii înaintea lor si ea vă va da apă; si le veti scoate apă din stâncă si veti adăpa obstea si dobitoacele ei.

A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si a adunat Moise si Aaron obstea la stâncă si a zis către obste: Ascultati, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă? Apoi si-a ridicat Moise mâna si a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori si a iesit apă multă si a băut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise si Aaron: Pentru că nu M-ati crezut, ca să arătati sfintenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta, Moise n-a văzut pământul făgăduintei.

De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câti ani au fost de la faraonul Ptolomeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos Se poate naste dintr-o fecioară. Si i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.

Asa s-a îndoit si Toma la învierea lui Hristos si a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut, ferice de cei ce n-au văzut si au crezut. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinta celor ce nu văd dar cred, precum suntem noi si cum trebuie să fie toti crestinii până la sfârsit. Ce spune Apostolul Iacov: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: "Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?" este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenta lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.

Să vă dau o pildă. A venit un mosneag deunăzi si a zis:

- Părinte, în ziua de Sfântul Vasile am văzut la restaurant multă lume. Vor merge toti aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toti.

I-am răspuns:

- Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu esti Dumnezeu care nu voiesti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toti cei ce lucrează fărădelege (Psalm 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtas la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezământul de lege al Meu prin gura Ta, iar tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta? (Psalm 49, 17-18). Si mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta si te voi mustra.

Hristos a spus: Intrati pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt care o află (Matei 7, 13-14).

Deci nu te mira că merg multi la joc sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt putini. Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiti de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos si de a te feri de păcate.

Dacă n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au îndoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti si Dumnezeu i-a pedepsit în această viată ca să nu se muncească în vesnicie.

Oare câti dintre crestinii de azi nu se îndoiesc în credinta în Dumnezeu? Câti nu caută dovezi si zic: "Nu cred până nu văd!" Câti nu caută să pipăie rănile si coasta Mântuitorului, căutând dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Credinta vine din auz, iar nu din pipăire si vedere.

Câti dintre crestinii botezati nu zic: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pământ este totul!" Si nici când se văd bolnavi, în fata primejdiei, a sărăciei, a mortii si nici măcar la bătrânete nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuită în desfrânări, în răutăti si în necredintă. Putini sunt cei ce se pocăiesc de păcate la bătrânete. Cei mai multi mor asa cum au trăit, în îndoială, necredintă si nepocăintă, spre a lor vesnică osândă.

Cu adevărat mare este credinta în Dumnezeu, însotită de fapte bune! Dar cei ce zac în îndoială, cad din dreapta credintă apostolică în tot felul de secte si grupări religioase. Multi din cei îndoielnici se smintesc de Biserica întemeiată de Însusi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfânta Cruce, de sfintele icoane si de preoti; se smintesc de sfinti si de cinstea dată lor. Se smintesc de Tainele întemeiate de Hristos, de învătăturile Sfintei Scripturi, pe care o răstălmăcesc după mintea lor, spre a lor osândă si amăgirea multora.

Să stăm dar neclintiti în dreapta credintă si să ne bucurăm că suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredinciosii se leapădă si caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupesti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credintă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credintei si vestesc altă Evanghelie; cei robiti de patimi amână pocăinta, iar noi, fiii învierii si fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credinciosi până la sfârsit, stiind că cel ce va răbda toate până la sfârsit, acela se va mântui. Amin.

Parintele Cleopa 

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou27.htm

Despre smerenie ( Părintele Teofil Părăian )

Dacă ai smerenie, nu mai ai patimi; dacă ai patimi n-ai smerenie! Smeriţii sunt blânzi şi liniştiţi, trecători cu vederea, n-au pretenţii şi nu-i discută pe alţii, nu-i vorbesc de rău şi nu-i judecă, nu-i critică, nu calcă pe nimeni în picioare şi nu pun pe nimeni în spate. Un smerit este un om care are bucuria smereniei şi are odihnă din smerenie, pe când patimile hărţuiesc, patimile neliniştesc, patimile împresoară, patimile dezorientează, deviază, îl fac pe om neliniştit, îl fac pe om nemulţumit. De ce? Pentru că aceasta-i lucrarea patimilor.

De câte ori eşti nemulţumit, de câte ori eşti neliniştit, de câte ori ai pretenţii, de câte ori îl judeci pe altul, de câte ori osândeşti pe altul, de câte ori îl jigneşti pe altul, de câte ori vrei să-l pui la punct, de câte ori te sileşti să-l asupreşti şi să-l faci mai mic, de-atâtea ori să ştii că n-ai smerenie.

Trebuie să ne cercetăm pe noi înşine dacă am împlinit această cerinţă: dacă am ajuns să fim cu sufletul eliberat de orice ură, de orice nemulţumire, de orice răutate, de orice gând de răzbunare, de orice împotrivire, de orice chip al mâniei şi al răutăţii.

Niciodată n-o să putem face nişte lucruri mari dacă nu suntem hotărâţi pentru ele. Câtă vreme suntem nepăsători, câtă vreme ne dăm dreptate şi când facem rău, atunci nicioadată n-o să putem ajunge să fim buni, cu adevărat buni, să fim înţelegători, cu adevărat înţelegători, să fim iertători, cu adevărat iertători, ci totdeauna vom rămâne mici şi totdeauna vom rămâne jos.

Când te rogi, ai nădejde! Noi nădăjduim la mila lui Dumnezeu, dar să căutăm să fim ca vameşul! Adică să nu ne intereseze ce face unul şi altul, să nu ne intereseze relele altuia, ci să ne vedem păcatele noastre, să înaintăm în binele pe care-l putem face ca s-avem faptele fariseului şi smerenia vameşului.

Chiar în ziua de astăzi putem să avem bucuria dezlegării de răutate, bucuria dezlegării de nelinişte, pentru că Dumnezeu miluieşte cu liniştea, Dumnezeu binecuvintează, Dumnezeu odihneşte. El este odihna sufletelor celor drepţi!

(Părintele Teofil Părăian, Darurile Învierii, ASCOR, Craiova, 2002)

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie30.htm

Parintele Staniloae explica si combate cu temeinicie INSELAREA ADORMIRII CONSTIINTELOR credinciosilor fata de pacat si a IMPARTASIRII GENERALE CU USURATATE si FARA POCAINTA

“Practica unei împărtăşiri dese a tuturor, cu nesocotirea oricărei peni­tenţe pentru păcatele grave, se poate armoniza cu spiritul catolicismului, dar nu cu al Ortodoxiei, care a păstrat duhul creştinismului… În catolicism se vorbeşte numai de o unire cu Hristos pur şi simplu, ca de o unire cu cineva, care produce o simplă bucurie sentimentală, nu şi o răspundere, nu şi o angajare”.

Parintele Staniloae