Chilia Parintelui Arsenie Boca a ramas ca o marturie nestinsa a vietuirii sale isihaste in Muntii Sambetei, spre mangaierea tuturor celor care ii calca pragul. Chilia parintelui se afla in muntii Fagaras, pe Valea Sambetei, aproape de Cabana Sambata. Chilia parintelui a ramas pana astazi un loc de pelerinaj unde credinciosii se roaga, pun o floare sau aprind o lumanare.
"Cat de frumoase sunt pe munti picioarele trimisului care vesteste pacea, a solului de veste buna, care da de stire mantuirea." (Isaia 52, 7) Chilia sa de pustnic, de pe Valea Sambetei, este un loc aproape inaccesibil, sapat in jgheabul unor pereti prapastiosi de stanca, pe care parintele sculptase chipul Maicii Domnului, transformand salbaticia muntilor in altar de rugaciune si meditatie.
Parintele Arsenie Boca - cronologia vietii
Parintele Arsenie Boca se naste in data de 29 septembrie 1910, la Vata de Sus, langa Brad, judetul Hunedoara. Parintii sai, Iosif si Cristina, ii pun la botez numele Zian. Copilul face scoala primara in satul natal si apoi intra la Liceul National Ortodox "Avram Iancu", din Brad, pe care-l absolva in anul 1929. In acelasi an se inscrie la Institutul Teologic din Sibiu.
In anul 1933, Mitropolitul Nicolae Balan il trimite cu bursa la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti. Aici, el face studii cu profesorul Costin Petrescu. Urmeaza cursuri de medicina - anatomie, participa cu interes la prelegerile de mistica ale lui Nichifor Crainic. Frecventeaza si alte cursuri in domeniul culturii si artei.
In data de 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celib. Patru ani mai tarziu, dupa terminarea Academiei de Arte Frumoase, urmeaza o scurta perioada de ucenicie in monahism, la Sfantul Munte Athos. La reintoarcerea in tara, aduce cateva manuscrise ale Filocaliei fostului sau profesor de la Sibiu, Parintele Dumitru Staniloae, cu care colaboreaza la realizarea in limba romana a acestei lucrari. Parintele Arsenie scrie dupa dictatul Parintelui Staniloae, realizeaza coperta Filocaliei si sustine lucrarea de tiparire prin numarul mare de abonamente pe care le procura. Pe buna dreptate Parintele Dumitru Staniloae il numeste "Ctitor de frunte al Filocaliei romanesti".
In anul 1939, in luna iunie, el intra in obstea Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. La data de 3 mai 1940 este tuns in monahism la Manastirea Sambata de Sus, primind acum numele de Arsenie. Doi ani mai tarziu, la 10 aprilie 1942, el este hirotonit preot. In anul 1943, la izvorul Vaii Sambata, langa un povarnis aproape vertical, teraseaza stanca. In interiorul masivului, scobeste o deschizatura pe care o largeste in interior, cu intentia de a realiza o chilie in inima muntelui.
In acelasi an el intra in atentia Securitatii. In anul 1945 este anchetat la Ramnicu Valcea, iar in cel urmator, la Brsov. Izvorul Tamaduirii, praznuit in anul 1948, este ultimul mare praznic sarbatorit la Manastirea Sambata. In anul 1948, Patriarhul Justinian se gandeste sa-l cheme pe Parintele Arsenie Boca la treapta arhieriei. In acelasi an, el este anchetat la Fagaras. La 25 noiembrie, mitropolitul Nicolae Balan il aduce personal la Manastirea Prislop.
La data de 14 septembrie 1949, parintele staret Arsenie Boca este hirotesit protosinghel. Activitatea Parintelui Arsenie Boca in postul de staret se incheie in anul 1950. Manastirea Prislop devine manastire de maici. Parintele ramane in continuare la Prislop ca duhovnic, ajutat pentru o vreme si de Ieromonahul Dometie Manolache.
La 15-16 ianuarie 1951, oamenii autoritatii de stat il "ridica" pe Parintele Arsenie Boca pentru ancheta. Procedeul e brutal, iar parintele este dus la Canal. Este liberat anul urmator, intorcandu-se la Manastirea Prislop. Aici, participa la slujbe, picteaza si lucreaza in gradina manastirii, evita contactul cu pelerinii.
In anul 1955 este anchetat la Timisoara, apoi urmand sase luni de detentie. In anul 1959, prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959, semnat si parafat de Episcopul Andrei Mageru, este indepartat din manastire. In acelasi an, Parintele Arsenie Boca isi incepe pribegia in Bucuresti. Este angajat la Biserica Sfantul Elefterie, ca pictor secund pe langa pictorul Vasile Rudeanu. Este angajat si la Atelierul de pictura al Patriarhiei de la Schitul Maicilor. In anul 1968, Parintele Arsenie Boca iese la pensie. Incepe pictura Bisericii parohiale din Draganescu, de langa Bucuresti.
Intre anii 1969-1989, dupa izgonirea fortata din Manastirea Prislop, obstea de maici se reorganizeaza intr-un asezamant manastiresc in orasul Sinaia. In acest asezamant Parintele Arsenie Boca si-a avut chilia si atelierul de pictura din anul 1969 pana in anul 1989. Aici lasa intr-o randuiala desavarsita predici, meditatii si desene.
La data de 28 noiembrie 1989, Parintele Arsenie Boca se muta la Domnul. Prohodit de o multime impresionanta de credinciosi, Parintele Arsenie este inmormantat in cimitirul Manastirii Prislop, in ziua de 4 decembrie 1989.
Chilia Parintelui Arsenie Boca - Sambata de Sus
Parintele si-a inceput chilia in timp ce se afla la Manastirea Sambata. In anul 1943, la izvorul Vaii Sambata, langa un povarnis aproape vertical, Parintele Arsenie Boca teraseaza stanca, foarte abrupta pe aceasta parte a muntelui. In interiorul masivului de piatra, el scobeste o deschizatura pe care o largeste in interior, cu intentia de a realiza o chilie in inima muntelui.
Nu parintele a sapat singur chilia, asa cum se crede. Parintele a lucrat cu oameni. In interiorul masivului, "scobeste" o deschizatura cu inaltimea 1.65-1.75 metri si latimea de 0.80 metri, pe care o largeste in interior, cu intentia de a realiza o chilie in "inima" muntelui. Ivindu-se fisuri in stanca, construieste o schela suspendata in fata, spre cursul vaii, si sapa o deschidere boltita de aproape 2 metri, inainteaza cam 1 metru, dupa care lucrarea se opreste. Chilia e un inceput, un hol din care urma sa se desfaca o camera in stanga.
"A renuntat pentru ca a constatat ca se infiltreaza apa. Parintele a renuntat la aceasta lucrare si din motivul acesta, dar si din teama de a nu se face o legatura gresita intre partizanii care se ascundeau prin acesti munti si el. Parintele Arsenie Boca a fixat un loc socotit de retragere, care pana la urma nu a fost de retragere, nici pentru el si nici pentru altcineva, pentru ca e in apropiere o cabana turistica." (Arhimandritul Teofil Paraian)
Chilia Parintelui Arsenie Boca se afla pe versantul vestic al caldarii Valea Sambetei, in dreptul cabanei "Valea Sambetei", la o altitudine de aproximativ 1.600 de metri. Pana la cabana "Valea Sambetei" se ajunge de la Complexul Sambata in aproape doua ore de mers pe jos, pe poteca marcata cu triunghi rosu.
Traseul spre "Chilia Parintelui" pleaca din apropierea Manastirii Brancoveanu - Sambata de Sus, pe un drum forestier, care este accesibil cu masina pe o portiune destul de lunga, in functie de anotimp. Drumul forestier merge insa pana la cabana Valea Sambetei. Pe o vreme buna, drumul poate fi parcurs pana aproape de cabana. Drumul urca incet, cand pe stanga, cand pe dreapta raului Sambata, pe care il traverseaza pe podete de lemn.
Odata ajunsi la cabana Valea Sambetei, o minunata priveliste ni se deschide in fata ochilor. Aflati la o altitudine de 1400 de metri, putem observa foarte usor Fereastra Mare si Fereastra Mica a Sambetei, cat creasta Masivului Fagaras.
De la cabana Valea Sambetei poteca porneste cu emotie spre Chilia Parintelui Arsenie Boca. Chiar in apropierea cabanei se afla un indicator care ne arata spre dreapta, poteca marcata cu cruce albastra care ne duce catre chilia Parintelui Arsenie Boca.
Aceasta ultima parte din drum este foarte anevoioasa, muntele ridicandu-se parca in picioare. Parcurgerea traseului spre chilia parintelui nu este recomandat iarna, pe zapada sau ploaie, datorita riscului de a aluneca pe pietre. Pe alocuri urcusul este ajutat de un cablu de sustinere si de scari de lemn. De la cabana si pana la chilie nu se fac mai mult de 30 de minute. Chilia Parintelui Arsenie Boca se inalta deasupra unei prapastii verticale de mai bine de 100 de metri.
Teodor Danalache
http://www.crestinortodox.ro/religie/chilia-parintelui-arsenie-boca-87576.html
Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alții, Iertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.
Atunci când omul este mândru peste măsură, Dumnezeu îi trimite ispite peste puterile lui. Așa spune și Gheron Iosif Isihastul. Îi dă ispite peste puterile lui. Și vezi că ești nimic și nu poți lucra nici o poruncă, nu poți lucra nimic, tu ești așa cum ești... Ei, asta aduce smerenie. Tu înțelegi că fără Dumnezeu nu poți face nimic.
Numește-te pe tine așa cum ești. Dacă suntem împietriți, înseamnă că nu ne-am spovedit cum trebuie, că ne-am ascuns după deget. Nu spune în gândul tău: „Ei, n-a fost vina mea!”. Pune totul înaintea lui Dumnezeu și, pentru o revărsare sinceră a inimii, Dumnezeu îndată dă harul și ne putem ruga. Din toate stările este cu putință să ne ridicăm. El e puternic!
Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alții, Iertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, pp. 41-42)
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-orice-stare-ne-putem-ridica
Stareţul Petroniu, un călugăr desăvârşit 22 February 2015
În anul 1994, pe când eram stareţ la Schitul Vovidenia, în Neamţ, am pornit împreună cu câţiva părinţi într-un pelerinaj, îndreptându-ne către Sfântul Munte. Poposind întâi în insula Corfu, Mitropolitul locului, Timothei, ne-a primit cu multă căldură. Aflând că mergem în Athos, ne-a spus că acolo se nevoiesc trei părinţi romani cu viaţă sfântă: Părintele Dionisie Ignat, Părintele Ioan Gutu de la Colciu şi Părintele Petroniu de la Prodromu. Acelaşi lucru aveam să-l mai aud pe drum de la încă doi părinţi greci, aşa că, odată ajuns în Sfântul Munte, am dorit mult să le sărut mâna, să le cer binecuvântarea şi să-i rog să mă poarte în rugăciunile lor. Cu ajutorul Domnului, aşa s-a întâmplat.
Părintele Petroniu Tănase, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos – anul 2004 (Foto: Theodossios Simonopetritul))
Întorcându-mă în ţara însă, am luat din Sfântul Munte un dor după aceste locuri pline de har. După doi ani am primit din nou binecuvântarea să vin în Athos pentru o vreme, ca să mă liniştesc sufleteşte. Cu câteva zile înainte de a pleca, am ajuns la Preasfinţitul Gherasim Putneanul, cel care m-a hirotonit, şi i-am spus dorinţa mea. Iar el mi-a răspuns: „Dacă mergi şi faci ascultare de Petroniu, la sfârşitul vieţii nu vei mai trece prin vămi, vei zbura direct la Cer!”
Am fost atunci primit în obştea Schitului Prodromu. Începutul a fost greu, mi se părea că am lăsat palatul şi am venit la colibă. La pat de scândura cu o pătură pe el, lampa cu gaz, baie fără apă caldă şi fără duş, slujbe de noapte lungi şi obositoare. Deşteptarea o făcea însuşi Părintele Stareţ, bătând şi deschizând uşa fiecărei chilii. Dimineaţa, după slujbă, ne odihneam puţin, maxim două ore, după care fiecare mergea la ascultare, până seara, la Vecernie. În zilele de post, masa se lua o singură dată pe zi, fără ulei, iar în celelalte de două ori pe zi. De atunci, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului, au trecut şaisprezece ani, vreme în care am avut ocazia să-l cunosc într-o oarecare măsură pe Părintele Stareţ Petroniu.
Cum mi-l amintesc pe Părintele Petroniu
Pentru mine a fost un „pom frumos, drept, înalt, împodobit cu multe roade“. Era puţin cam „zgârcit”, nu dădea prea uşor din fructele sale altuia, deşi ne grăia în fiecare săptămână cuvinte cu putere multă, prin care ne îndemna pe fiecare să ne îngrijim „pomul nostru”, ca să putem aduce şi noi roade bogate.
După numai câteva luni, am cerut binecuvântarea să merg la un hram al unei mănăstiri athonite. Dar Părintele Stareţ mi-a spus: „Nu o să te foloseşti, frate, avem şi noi aici slujba frumoasă la biserică… Fiecare are chilia sa, unde poate să-şi facă rânduiala călugăreasca. Dacă o să pleci, acolo n-o să înţelegi slujba, care este în greceşte, o să te întâlneşti cu alţi călugări romani şi o să se facă vorbărie multă. O să rămâi cu oboseala şi fără canonul călugăresc care trebuie făcut“. Atunci cu greu i-am înţeles cuvintele. Mai târziu însă, am văzut că a avut perfectă dreptate.
Am primit mai multe ascultări, care cereau seriozitate, tragere de inimă şi o respectare strictă a programului. Cea mai grea a fost ascultarea de chelar, atunci când părintele mi-a spus: „Frate, n-ai blagoslovenie să dai la nimeni nimic. Aici totul este de obşte, totul se pune pe masă la toţi fraţii“. Ne vorbea la masă, mai ales când făceam vreo greşeală sau încălcăm programul, dar întotdeauna ne grăia în aşa fel încât să nu-l supere pe cel ce nu era în rânduiala, ci vorbea de parcă el însuşi ar fi fost acela care încălcase rânduielile.
În respectarea programului, a fost ca un ceas. Niciodată nu a întârziat la biserică, de fiecare dată ajungea cu cincisprezece minute înainte de începerea slujbelor şi a slujit până la 90 de ani, făcând de rând la Sfântul Altar. A iubit mult biserică, slujbele şi cântările liturgice, el însuşi fiind un mare psalt. Slujbele de 8-10 ore i se păreau scurte, mereu spunea să se citească mai rar, că stăm în faţă şi în casa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor.
Când cădelniţam prin biserica, nu-i plăcea să ne oprim în dreptul lui şi să-l cădim de mai multe ori, sau să ne plecăm capul în faţa lui. Dacă făceam aşa, se-ntorcea într-o parte, plecându-şi capul. Până în ultima zi în care a putut veni la biserică, pe timpul Sfintei Liturghii stătea numai în picioare. La masă era tare cumpătat; niciodată nu a mâncat tot din ce i se punea, totdeauna lăsa cel puţin trei linguri în farfurie. Nu acceptă uşor să-l ajuţi, să-i săruţi mâna sau să-l lauzi – nici în ultimele săptămâni, când a stat la pat. A încuviinţat foarte greu să-l ajute cineva când a fost bolnav, şi atunci numai un singur părinte, care a făcut-o cu multă dragoste. În biserica nu vorbea niciodată, decât la mare nevoie.
A iubit florile, fiind un iscusit florar. Pe toţi oamenii i-a iubit la fel, chiar şi pe cei de alte confesiuni. În fiecare floare, în fiecare om, Părintele vedea mana şi chipul lui Dumnezeu. A avut un mare discernământ, niciodată nu a rupt o floare ca s-o pună în chilie, niciodată nu a dispreţuit vreun om. Când a fost vorba de persoane de altă credinţă, a fost atent şi nu a dat cele binecuvântate sau cele sfinte celor străini de Ortodoxie. Cunoştea bine şi respecta cu stricteţe canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
Când auzea că s-a dat libertate păcatelor şi oamenii fac păcate grele, se aprindea foarte tare, spunând că asemenea căderi vor aduce pedeapsa peste popoare. Iar când oamenii Bisericii făceau anumite greşeli sau încălcau canoanele, el nu a încuviinţat. Însă atunci când a fost rugat să scrie despre asemenea cazuri, s-a abţinut să judece, aşteptând să vadă care este mai întâi atitudinea Sfântului Sinod. Avea credinţa că Duhul Sfânt va fi cu Biserica până la sfârşitul veacurilor. Ne îndemna să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne aflăm în acest loc sfânt, să profităm de acest lucru, să facem cele ale călugăriei şi să ne vedem fiecare de lucrarea mântuirii personale.
A fost un călugăr desăvârşit, de multe ori aveai impresia că nu este el Stareţul… Avea o smerenie adâncă, uneori greu de înţeles pentru mine, care nu eram la aceeaşi adâncime a smereniei. El însuşi făcea ascultare de cei cărora le încredinţase sarcini mai importante ale Schitului, trecând doar de puţine ori peste hotărârile iconomului, ale eclesiarhului, ale duhovnicului şi ale celor ce cunoşteau cum trebuie făcute mai bine anumite lucruri.
Învăţătura Părintelui
A iubit mult cărţile şi scrierile oamenilor învăţaţi, fiind că o albină care adună de peste tot ce e mai bun şi mai folositor pentru mântuire. A fost pentru noi, toţi, o pildă de urmat. Mai mult, ne-a fost învăţător, busola şi far pentru mântuirea sufletelor. Ne vorbea mereu despre decăderea monahismului din zilele noastre, despre ce a adus modernismul, despre viaţa duhovnicească şi materială, despre Tradiţie, Sfânta Scriptură, despre Sfinţii Părinţi şi îndrumările lor în monahism şi creştinism.
Făcea comparaţii între viaţă duhovnicească şi materială din trecut şi de azi, spunând că „pomul după roade se cunoaşte” (Matei 7:20). Rezultatele le vedem destul de bine, omul a căutat să-şi facă mijloace de trai cât mai comode — maşina, televizorul, telefonul şi celelalte devenind azi idoli pentru om. Cei bolnavi acum îşi pun nădejdea numai în medicamente, nu în puterea rugăciunii şi a lui Dumnezeu. Toate acestea au adus o înstrăinare de Dumnezeu; omul crede că poate face totul şi fără Dumnezeu, ajungând să-L dispreţuiască, să-L hulească, ba, mai mult, să se roage lui satana şi să se închine lui. Atunci când le merge rău în casă, oamenii nu mai cheamă preoţii să facă rugăciuni, nu mai merg la biserică să se mărturisească, ci divorţează.
Despre rânduiala călugărească, Părintele ne învaţă că monahul trebuie să-şi păzească cele cinci simţuri, adică tot ceea ce vine din afară, paza simţurilor fiind o lucrare mai uşoară decât lupta cu păcatul care, odată intrat în suflet, lăsa o pată, o murdărie sau o rădăcină care se scoate foarte greu, în zeci de ani (de pildă şaptesprezece ani, cum vedem la Cuvioasa Maria Egipteanca). Pentru a spăla sufletul de lucrurile păcătoase, îţi trebuie de multe ori, parcă, toată apa din mare. Este aproape imposibil să stai în mijlocul acestor lucruri păcătoase şi să nu te murdăreşti de ele, aşa cum nu poţi spăla rufele lângă cineva care lucrează cu cărbuni — de aceea se cere pentru călugăr să fugă de lume.
Cum s-a înfiinţat monahismul? După ce au încetat prigonirile şi creştinismul a ajuns religie de stat, creştinii au ascultat de glasul Evangheliei şi au încercat să pună în practică virtuţile cele mai înalte, întâi trăind în mijlocul oraşului, dar au observat că erau înconjuraţi de ispite, de prea multe bunătăţi de la care le era greu să se abţină, şi atunci au fugit în pustie. Acolo au zidit lăcaşuri sfinte pe care le-au îngrădit cu ziduri înalte, izolându-se de lume, şi au pus biserică în mijloc, ca semn că preocuparea lor centrală trebuie să fie cea duhovnicească. Acele mănăstiri care nu au ziduri de împrejmuire nu sunt mănăstiri, după rânduielile Sfinţilor Părinţi. Vedem că, după ce au înălţat zidurile, închideau şi poartă pe timpul nopţii, tocmai pentru a fi mai feriţi de ispite. Mai mult, fiecare călugăr avea o chilie unde se retrăgea ca să nu vadă şi să nu audă nimic din afară, pentru a se ocupa cu rugăciunea şi cu cele duhovniceşti. Ne mai spunea că Dumnezeu l-a făcut pe om cu minte şi cu inima, şi în inima se găseşte tronul lui Dumnezeu. Acolo trebuie El căutat şi găsit. De aceea călugărul a făcut toate aceste paravane către exterior, pentru a-L putea găsi pe Dumnezeu în interiorul său, pentru a sta de vorbă cu El şi a-L simţi în inima sa. Dar azi, când vedem şi auzim despre câte un călugăr că are în chilie televizor, radio şi alte lucruri care ţin de confortul vieţii moderne, oare se poate întâlni unul ca acesta cu Dumnezeu în rugăciune şi îl mai poate păstra în inima sa? Este imposibil. De altfel, vedem şi rezultatele: nemulţumiri, nestatornicii, căderi în păcate, sminteli şi altele. Când se pun la rugăciune şi la citirea Sfinţilor Părinţi, mintea le zboară la lucruri păcătoase, la imagini urâte, toate acestea fiind foarte greu de scos din mintea şi din inima călugărului.
Două mărturii
Mi-au rămas în minte două mărturii aduse de doi părinţi ai Bisericii despre puterea rugăciunii pe care o avea Părintele Petroniu. Prin anul 1997, Arhiepiscopul Calinic al Argeşului a fost în pelerinaj la Sfântul Munte. În cuvântul ţinut atunci, a spus, printre altele:
„Sunt 20 de ani de când am fost ultima dată la Prodromu, şi atunci am plecat cu o mare tristeţe văzând că totul se dărâma… Ploua chiar şi în biserica mare. Fiecare om, fiecare casă, fiecare mănăstire şi ţara are câte un înger păzitor. Acolo unde o casă se dărâmă, o mănăstire se pustieşte şi un popor este în război şi piere, acolo rugăciunea şi faptele bune nu au prisosit, iar păcatele au fost multe şi mari. Azi, după douăzeci de ani, privesc şi văd că totul a prins viaţă, a înflorit din nou. Toate acestea sunt rodul liturghiilor neîntrerupte ale Părintelui Petroniu“.
Din prima şi până în ultima zi a vieţii sale, a ţinut să se facă zilnic cele şapte laude şi Dumnezeiasca Liturghie la biserică. De la toate slujbele, Părintele Petroniu era nelipsit.
A doua mărturie despre puterea rugăciunii Părintelui Stareţ am aflat-o de la Părintele Nectarie (Lazăr) Prodromitul. Înaintea venirii Părintelui Petroniu în Sfântul Munte, aceste locuri erau mereu zguduite de cutremure puternice. În primul an al venirii Părintelui Stareţ, într-o zi a fost un cutremur puternic de s-au clătinat clădirile, iar în unele chilii a căzut tencuiala. Părinţii au ieşit cu toţii pe holul chiliilor, iar Părintele Nectarie a spus:
„Să fugim, părinţilor, în curte!“.
Dar Părintele Petroniu a zis:
„Nu, fraţilor, să stăm în chilie şi să ne rugăm“.
Şi de atunci până acum nu a mai fost nici un cutremur. De asemenea, Părintele Nectarie spunea că în toţi anii vieţii Părintelui Stareţ Petroniu, aici s-a simţit şi s-a văzut un acoperământ, o binecuvântare şi o pace peste Schitul nostru. Acest lucru l-am simţit şi l-am văzut şi eu, ca şi alţi părinţi din Schit.
Rugăciunea, biserică şi Sfintele Taine
În ultimele luni, puterile fizice au început să-i slăbească, totuşi cu greu a acceptat să ia în mână o cârjă. Apoi a fost nevoit să fie sprijinit de un părinte, care-l ajuta să vină la biserică şi la trapeza. Până într-o zi, când am simţit cu toţii în biserică un mare gol, o pustietate. Deşi erau toţi părinţii în biserică, lipsea cineva… Lipsea Părintele Stareţ. A căzut la pat, s-a luptat până în ultima clipă, cu puţină forţă pe care o mai avea, ca să nu se lenevească. La început, se ridică şi stătea pe marginea patului, cu metaniile în mână, spunând „Doamne, Iisuse…“, atâta vreme cât ştia că este slujba la biserică. Mereu îl întrebă pe ucenic: unde a ajuns slujba, cât este ceasul şi când vine preotul să-l împărtăşească? Singura lui grijă şi cel mai mult vorbea despre rugăciune, despre biserică şi despre dorinţa de a veni cât mai repede preotul cu Sfintele Taine. Altceva nu-l interesa prea mult. De asemenea, în toate aceste săptămâni de boala nu a acceptat să mănânce înainte de programul stabilit la care obştea lua masa; deşi ucenicul uneori îl mai îndemna să ia masa, sfinţia sa întotdeauna întrebă dacă obştea a mâncat. Observând că puterile îl părăsesc, am mers pe 15 ianuarie să-mi cer iertare, să iau binecuvântare şi un cuvânt de folos. Întâi el şi-a cerut iertare de la mine, după care m-a rugat să nu uit făgăduinţele călugăreşti, să nu fac pogorământ şi compromis cu mine însumi, să nu fac sminteală, să-i întăresc pe fraţii din obşte, iar Domnul să-mi rânduiască un sfârşit bun şi creştinesc.
Pe 9/22 februarie, la ora 14:30, am simţit nevoia să merg să-l văd. Se afla într-un somn adânc… Dintr-un om înalt şi drept, ajunsese firav, gârbov, numai piele şi oase. La plecare, i-am sărutat mâna care era aproape rece, am pus mâna pe picioarele sale şi am văzut că şi ele se răceau. I-am spus ucenicului: „Nu o mai duce mult…“. În vremea Pavecerniţei ne aflăm cu toţii în biserică. În clopotniţa a început să bată rar şi tare clopotul cel mare… Pentru toţi a fost ca un cutremur; am început să ne privim unii pe alţii, spunându-ne: „A trecut la cele veşnice Părintele Stareţ… Dumnezeu să-l ierte!”
http://www.pemptousia.ro/2012/02/staretul-petroniu-un-calugar-desavarsit/
gheronda Grigoriou, înţeleptul egumen al Dochiariului
motto: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept”. (I Corintheni III, 18).
- Gheronda, George Crasnean vrea să ia binecuvântare de la sfinţia voastră ca să scrie despre mănăstirea Dochiariou şi despre egumenul ei…
- Să scrie…
- Pot scrie şi despre sfinţia voastră? – l’am întrebat şi eu, ca să fiu bine încredinţat că am binecuvântare pentru aşa lucru greu…
- Da, dar ce să scrii? Că sunt un bătrân ciudat şi nebun…
- Nebun întru Hristos poate – am adăugat eu cu jumătate de glas (mai mult pentru părintele Calist), gândind că cel ce se socoteşte pe sine însuşi nimic, se cunoaşte bine pre sine.
- Dar cine e acest Georgios? – l’a mai întrebat gheronda pe părintele Calist.
- E jurnalist, gheronda. Scrie pentru „Lumea monahilor” şi „Lumea credinţei”, două publicaţii ortodoxe din România.
- Păi ăştia (jurnaliştii!) sunt răi, Kaliste!
- Nu părinte, că el este un jurnalist creştin. Este şi teolog.
- Aşaa… Păi ăştia sunt şi mai răi – a mai grăit zâmbind gheronda, în timp ce mă binecuvânta. (Mai târziu avea să’i spună părintelui Calist şi de ce sunt răi jurnaliştii creştini: „pentru că mulţi dintre aceştia, filosofează despre Dumnezeu stând înafara lui Dumnezeu”!).
Gheronda Grigoriou, stareţul mănăstirii athonite Dochiariou, nu prea se potriveşte cu veacul acesta pentru că el nu se sfieşte să arunce adevăruri prin cuvinte usturătoare, greu de ascultat de urechile noastre obişnuite cu ne-adevărurile lumeşti. Despre el se poate zice pe bună dreptate – ca odinioară despre avva Ammona – că „bătrânul se făcea nebun”, deşi mai degrabă, acest vrednic stareţ s’a făcut pe sine liber de orice legătură cu cele pământeşti, căutând mereu „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”, înălţându’şi necontenit ochii minţii şi ai inimii către cer. De multe ori însă sminteşte pe mulţi dintre mireni arătându’se chiar pătimaş – deşi cred că face aceasta ca să înşele dracii ce ne războiesc cu aceste patimi, ori poate ca să se asemene mai mult cu noi, cei din lume.
-Părinte Calist, mă gândesc că gheronda şi’a ales una din căile avvei Or: „sau fugind să fugi de oameni, sau batjocoreşte lumea şi pe oameni, făcându’te pe tine nebun în multe”. Şi cred că, pentru a deveni cu adevărat înţelept, de bună seamă că trebuie să te faci „nebun” lumii acesteia.
-Da. Ceea ce este nebunie pentru lume e, de fapt, înţelepciune înaintea lui Dumnezeu – Care „şi’a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi” (I Corintheni I, 27). Nu tot corintenilor le zice Pavel că „înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”?(I Corintheni III, 19).
-Părinte, oamenii, de obicei îi socotesc nebuni pe cei învăţaţi de Dumnezeu. Şi totuşi, mă gândesc că la „nebunia” asta nu poţi ajunge fără ştiinţă de carte, adică fără acea înţelepciune lumească de care vorbim şi de care nu vrem să ne dezbărăm.
-Da. Sfântul Vasile cel Mare zice că „cel ce nu s’a format în înţelepciunea omenească nu poate ajunge nici la cea dumnezeiască”. Însă, să nu uităm că „lumea n’a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu” ci „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii”. (I Corintheni I, 21). E de folos şi cunoştinţa lucrurilor, dar la vremea rugăciunii e păguboasă.
Părintele Calist (v. foto) a venit din lavra Lainiciului – cu binecuvântare – în mănăstirea Dochiariului, acum doi ani. Nu după multă vreme egumenul l’a pus citeţ la trapeză, dar i’a dat şi ascultare la grădină, împreună cu un alt vrednic monah roumanos, părintele Mina. (Marcu Ascetul a spus că „dacă eşti iubitor de învăţătură, fă’te iubitor şi de osteneală – că simpla cunoştinţă îngâmfă pe om”). Totuşi, ştiindu’l iubitor de înţelepciune – a fost profesor de teologie la Craiova şi Edineţ (la facultatea înfiinţată de vrednicul de pomenire episcop Dorimedont Cecan, unde l’a avut decan pe ieromonahul Petru Pruteanu) – gheronda îl trimite uneori să reprezinte mănăstirea în relaţia cu alte mănăstiri athonite. Anul trecut l’am nimerit taman când se’ntorcea de la mănăstirea Zografou şi era nespus de bucuros că bulgarii îi dăduseră binecuvântare să publice manuscrisele moldoveneşti şi valahe pe care le deţin. Lucru minunat dacă te gândeşti că acestea n’au fost făcute publice niciodată dar, pe de altă parte, anevoie de înfăptuit, căci presupune multă cheltuială şi cărturari iscusiţi în slavona veche… Există o mai veche legătură între lavra de la Lainici şi cea a Dochiarioului şi ea este făcută de icoana Maicii Domnului, cea numită „Grabic Ascultătoarea” (Gorgoepikoos), al cărei original (frescă) se găseşte în mănăstirea athonită şi a cărei replică (una dintre cele şase pictate de monahii aghioriţi de la Dochiariou) se află – din 2006– în lăcaşul de pe malul Jiului (adusă fiind de către egumenul Ioachim Pârvulescu).
Pe lângă părintele Calist, se mai nevoiesc încă alţi nouă monahi români în această mănăstire aghiorită. Aşadar, în vremea de acum, în obştea Dochiarioului sunt treizeci de monahi greci, zece români şi zece ruşi. Aidoma egumenului Parthenos – de la Agiou Pavlou (care are în obşte, tot zece români) – se poate spune că şi gheronda Grigoriou iubeşte neamul acesta din Carpaţi (mai cu seamă că are mare preţuire pentru avva Dionisie Ignat de la Colciou).
Ştiind că are obiceiul să smintească pe mulţi dintre cei care vin din lume, am fost mai cu luare aminte la tot ceea ce face şi spune gheronda Grigoriou, ori de câte ori m’am întâmplat – sau m’a adus Dumnezeu – prin preajma lui. Odată, pe când ne aflam la trapeză şi mâncam, l’a întrerupt pe părintele Calist din citire ca să’l admonesteze pe un pelerin ce se afla chiar în faţa mea la masă. Acesta, rus fiind de obârşie, a scăpat printre dinţi câteva nemulţumiri pentru că nu’i ajungea mâncarea – deşi, văzându’l astfel îi dădusem şi eu o portocală, iar un altul, o smochină. Cu toate că n’a înţeles ce spune şi nici nu l’a văzut la faţă, gheronda a ştiut ce „păs” avea şi i’a spus – fără să privească înspre el – că „aici n’a venit la tavernă”! (M’am gândit atunci dacă nu i se tulbură cugetul şi dragostea când se mânie cineva în deşert pe el, dar gheronda a fost odată întrebat odată despre aceasta şi ar fi spus: „Cuiva din veacul acesta tot îi sunt sminteală”…).
Eu cunoşteam deja rânduiala lui din obşte după care, oricât de puţin gustoasă ar fi fost mâncarea pe care o primeai, tot aceea îţi era pusă în faţă şi în zilele următoare, până ce o mâncai. Ştia întotdeauna şi cine nu’şi mânca porţia pentru că la Dochiariou la masă monahii stau mereu într’aceleaşi locuri. „Trei zile am stat cu manistra în faţa mea şi până la urmă n’am avut de ales, a trebuit s’o mănânc” – îmi povestea un monah care nu iubea deloc pastele. Cum nici porţiile de mâncare nu sunt pe măsura celor ruseşti e lesne de înţeles de ce pravoslavnicul pelerin era nemulţumit…
Dochiariou este singura mănăstire athonită unde monahii se nevoiesc aspru cu munca. Pentru aceasta şi slujba Vecerniei a fost mutată mai înspre seară, tocmai ca să se poată întoarce toţi călugării de la ascultări. Rânduiala aceasta a adus’o gheronda Grigoriou de la mănăstirea lui de metanie, Lombardos, pentru că el ştie că dacă monahul nu’şi caută de lucru, dracul îl găseşte neocupat şi’i dă el de lucru. „L’am rugat pe gheronda să mai îmi dea un om cu mine la ascultare că era lucru greu la pădure şi singur nu prea mă descurcam” – îmi povestea un părinte dochiarit. „Şi zice: Nicolae, când făceai păcate de unul singur, m’ai chemat şi pe mine să te ajut? Nu, gheronda. Atunci rabdă şi te nevoieşte tot singur, ca să te mântuieşti! Ce să mai zic, că bătrânul avea dreptate şi de data asta, pentru că el e dintr’aceia care cunosc cursele vrăjmaşului”…
Se pare că stareţului „Domnul îi dă lui înţelepciune” pentru că „din gura Lui izvorăsc ştiinţa şi prevederea” (Pilde II, 6). A voit el să facă odată diacon pe un tânăr monah român, venit nu tare de multă vreme în mănăstire. Sinaxa însă i’a fost împotrivă, dar el le’a spus: „Veţi vedea că am avut dreptate!”. Şi după câtăva vreme i’au bătut metanie rând pe rând cu toţii şi s’au rugat de iertare, căci s’a dovedit a fi bună alegerea egumenului…
„Părinte, ce e cu crucea aceea de la poartă, că înainte nu era nimic acolo?” – l’am întrebat eu pe un bătrân din Dochiariou. „A pus’o gheronda acolo ca să ne aducem aminte de groapa pe care am uitat s’o astupăm şi a căzut el în ea şi şi’a rupt clavicula. A stat în spital destul de mult timp şi când s’a întors ne’a certat zicând – în şagă! – că am vrut… să’l omorâm!. Mai pe urmă însă a zis: Şi ce este moartea, dacă nu mormântul păcatelor?”…
Există la intrarea în Dochiariou un chioşc în care ţi’e drag să stai în zilele călduroase pentru că e construit la umbra unor copaci umbroşi. Şi lui gheronda îi place să mai stea de vorbă acolo dar, de multe ori nu intră în chioşc ci s’aşează lângă el pentru că îl deranjează… fumătorii. Şi nu atât ei, cât resturile de ţigări aruncate la nimereală. Drept pentru care, a ţintuit pe unul din stâpii ce susţin chioşcul un hrisov, care are înscris următorul text:
„Vă rugăm să respectaţi locul în care aţi poposit şi pe care’l calcă picioarele voastre şi să nu’l murdăriţi aruncând ţigări. Învăţaţi să nu vă jucaţi cu răbdarea noastră! Aruncaţi ţigările doar în coşurile de gunoi ale mănăstirii noastre. Aici nu este piaţa Omonia (din Athena) şi nici „Aristotelos” (din Thessalonic) ci curtea Maicii Domnului! Luaţi aminte la îngeri: întinde mâna Preasfânta (Panaghia) iar ei se cutremură! Dumnezeu să vă păzească de mâna egumenului Grigoriou!”. (No comment!).
Ştiut este că toţi care vor să cunoască voia Domnului, datori sunt să şi’o omoare mai întâi pe a lor. E ceea ce a făcut gheronda Grigoriou care, dispreţuind farmecele acestei lumi şi cunoaşterea celor zadarnice, a avut înţelepciunea (omenească) de a o accepta pe cea dumnezeiască. Altfel, dacă şi’ar fi preţuit cunoaşterea sa, l’ar fi părăsit dreapta socotinţă pe care o are cu prisosinţă. Iar pe aceasta a căpătat’o prin harul lui Dumnezeu, care răsplăteşte totdeauna multa rugăciune şi gândul – fără slavă deşartă – la cele ale Duhului. Omul firesc însă „nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”. (I Corintheni II, 14). De aceea, de câte ori îl văd pe gheronda Grigoriou, mă gândesc că nu este tare departe vremea proorocită de sfântul Antonie cel Mare „când oamenii au să înnebunească şi, de vor vedea pe cineva că nu’i nebun, se vor scula asupra lui strigându’i că’i nebun, pentru că nu’i ca ei”…
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/
