Lucrarea mea de licenţă a fost ”Maica Domnului în teologia ortodoxă” şi în baza învăţăturilor dobândite, am căutat să le explic credincioşilor de fiecare dată de ce o cinstim ca Născătoare de Dumnezeu, de ce este Pururea Fecioară şi de ce cinstim Icoana Maicii Domnului. Dacă oamenii nu înţeleg răspunsurile la aceste trei întrebări, este posibil ca la prima ispită, atunci când cineva susţine o erezie legată de Maica Domnului, cel puţin să se clatine în credinţa lor ortodoxă, dacă nu, să şi-o piardă complet. Din experinţă presonală pot să vă spun că doar cunoaşterea adevărului m-a ajutat într-un astfel de moment să depăşesc disputa pe care o aveam cu o cunoştinţă, de religie creştin- protestantă pe această temă, altfel cine ştie, poate aş fi putut să mă clatin şi eu. Încă din primele secole de creştinism au fost mulţi, mai ales intelectuali care au căzut în ispită şi hulă împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, multe dintre erezii (mai ales cea a lui Nestorie) stârnind mari dispute şi scandaluri, întinând dreapta credinţă. Sfântul Proclu Arhiepiscop al Constantinopolului a mărturisit că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, zămislindu- se din Fecioara Maria, deci ea fiind cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Din preacuratul ei pântece Dumnezeirea s-a unit cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt şi, chiar dacă a fost născut de Preasfânta Fecioară doar după cum era firea ei, adică omenească, cu toate acestea, încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi totodată om adevărat. Fecioara a primit de la Arhanghelul Domnului Vestea cea Bună şi mai apoi când a acceptat, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei. Deci iată de ce o numim pe Maica Domnului – Născătoare de Dumnezeu.
Apoi de ce o numim Pururea Fecioară, este pentru viaţa ei neîntinată, în deplină curăţie păstrată toată viaţa şi nu doar la zămislirea Pruncului Iisus, cum susţineau alţi eretici precum Helvidius, afirmând că Maria a intrat în viaţa conjugală alături de Iosif, de la care a avut chiar copii, aceştia fiind numiţi în Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos. Nu poate fi nimic mai fals în această afirmaţie, a-i considera fraţi şi surori după Mama Sa. Se ştia că atât Iacov cât şi ceilalţi fraţi şi surori erau fii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, după care a rămas văduv. Mai mult decât atât, nu ar mai fi avut sens ca înainte de a-şi fi dat duhul pe Cruce, Mântuitorul să o încredinţeze pe Maica Sa celui mai iubit dintre ucenicii Săi, Ioan, câtă vreme ar fi avut cine să aibă grijă de ea. Iată fii lui Iosif nu au socotit că sunt datori de a avea grijă de mama vitregă.
Pentru cea de-a treia întrebare, de ce cinstim Icoana Maicii Domnului, răspunsul ar fi pentru că icoana reprezintă legătura duhovnicească dintre lumea veşnică şi cea vremelnică. Ea vine mai aproape de inima creştinilor, pentru că iubind- o pe Maica Domnului, ne dorim o imagine reprezentativă a ei, aşa cum ne dorim să vedem persoanele iubite, împinşi de o atragere şi evlavie, o iubire nestrămutată, dorind s-o întâlnim cât mai des în viaţa noastră, căreia să ne rugăm şi să-i mulţumim, de a avea un dialog firesc cu Ea. Apoi, pentru că există credinţa creştinilor ortodocşi că Maica Domnului le asculă rugăciunile şi mai mult decât atât, iată, săvârşeşte adevărate minuni, unele dintre ele, aşa cum spuneam, chiar spectaculoase, iar altele la un nivel mult mai subtil, de lăuntrică lucrare.
Rugăciune înseamnă a te apropia de fiecare creatură a lui Dumnezeu cu dragoste şi a trăi cu toate, chiar şi cu cele sălbatice, în armonie. Îmi doresc acest lucru şi încerc să îl realizez. Să vă spun ceva în legătură cu aceasta.
Cineva, acum mult timp, mi-a dăruit un papagal. În primele zile era foarte nestăpânit şi sălbatic. Nu te puteai apropia de el. Era gata să-ţi sfâşie mâna cu ciocul. Am dorit deci, să-l îmblânzesc cu Harul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea. Spuneam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” în gând sau cu voce tare şi cu o vărguţă îi atingeam spatele, în timp ce papagalul se afla în colivie. Am făcut această mişcare de trei ori, cu atenţie. În după-amiaza aceleiaşi zile am făcut la fel. În ziua următoare, la fel. După câteva zile, i-am atins usor capul cu varga, spunând iarăşi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Întotdeauna cu atenţie, să nu se supere pasărea. N-am făcut mult timp mişcarea asta.
După alte câteva zile l-am atins de sus, de pe cap, am continuat pe spate, până am ajuns la coadă. Dacă nu am văzut nici o împotrivire, am început să îl ating cu varga de la gât, pe tot pieptul până jos, uşor, ca să nu îl enervez, şi mereu spunând rugăciunea. Apoi mi-am făcut curaj, am lăsat varga, am luat un creion şi am repetat mişcările. În final am lăsat creionul şi am început să folosesc mâna. Se produsese deja familiarizarea, când îl scoteam din colivie şi îmi urca pe umăr. Ne plimbam împreună pe coridor iar când mă aşezam la masă venea şi mâncam împreună. Îi dădeam puţin măr iar el venea lângă mine şi îl mânca.
L-am pierdut însă. A venit într-o zi un preot cu mulţi copii iar copiii au deschis colivia şi papagalul a zburat. După un timp, ne-au adus un alt papagal, cel pe care îl avem acum. La fel de sălbatic ca şi primul. L-am îmblânzit şi pe el în acelaşi mod, gentil şi cu rugăciunea. Uşor-uşor a început să spună diferite cuvinte, să strige nume, să iasă din colivie, să stea pe mine şi să mănânce cu mine. Colivia lui are zăvor. Când iese, eu îi zăvorăsc uşa iar el stă sus, pe colivie. Când vreau să intre iarăşi, eu îi arăt cu un semn să coboare şi să intre înăuntru. Atunci merge, trage zăvorul şi intră în colivie.
Este egoist şi vrea să îi acorzi atenţie, să îi vorbeşti dulce şi să nu îl jigneşti. E deosebit de gelos, de aceea nu vrea să vorbeşti cu altcineva şi nici să iubeşti pe altcineva, altfel se supără tare. Acum că ne-am împrietenit mult, a învăţat nu numai cuvinte şi nume dar spune şi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Spune, de asemenea: „ Născătoare de Dumnezeu, Fecioară bucură-Te Marie, Domnul este cu Tine”, „ Dumnezeu este bun”, „Dumnezeu este foarte bun”, dar şi psalmodiază „Doamne miluieşte”, şi altele.
Acum vreau să îmblânzesc şi un vultur. L-am găsit în Nordul Evviei. Un pic mai sus de locul în care merg şi mă odihnesc, am găsit un loc pe care l-am numit „cuibul vulturului”. Nu l-am numit întâmplător aşa. Este foarte greu de ajuns acolo. Este un loc stâncos iar jos se întinde Marea Egee. Când atmosfera e bună, de acolo se vede Kavsokalivia Sfântului Munte.
Într-o zi am văzut acolo un vultur care cu aripile desfăcute avea doi metri şi jumătate. O fiară! S-a rotit deasupra noastră liniştit, fără să-şi agite deloc aripile. Am alcătuit un plan: cum am îmblânzit papagalul, aşa să îmblânzesc şi vulturul. Şi cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom deveni prieteni. Vom face asta într-un mod binecuvântat. Şi păsările vor mijloace dumnezeieşti ca să se roage. Le place să le citeşti. Vulturului îi place şi carnea.
Mă gândesc deci, să mergem cu încă doi, pe stâncă, dimineaţa devreme. La început vom face rugăciunea minţii. În continuare, vom citi cu voce tare anumiţi psalmi ai utreniei. Apoi, vom psalmodia câteva imnuri, laude ş.a. În acelaşi timp vom aprinde şi puţină tămâie. Un rol foarte important îl vor juca şi pslamodierile dar şi mirosul de tămâie. Tămâia are o aromă discretă, care linişteşte. Voi lua şi un lemn uscat, lung de un metru si jumătate şi un altul mic şi voi bate toaca, aşa cum facem la Mănăstire. Din când în când am să strig: „Ioanni!… Ioanniii!!..”. Aşa am să-l numesc. Printre altele vom avea cu noi şi carne friptă. Vom lăsa pe stâncă bucăţele de carne şi ne vom îndepărta cca. două sute de metri. De la această distanţă îl voi urmări şi voi spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” iar vulturul numaidecât va coborî şi va consuma carnea.
În ziua următoare vom face la fel. Vulturul se va roti deasupra noastră şi cum vom termina programul, va coborî şi va mânca. O dată, de două, de trei ori, gata! Al nostru este vulturul! Oricând vom bate toaca, va veni să mănânce carnea. Îl voi aduce jos oricând voi vrea. Încet- încet se va îmblânzi şi voi putea să merg să-l prind. Va să zică, ar putea să mă facă bucăţi. Este o fiară! Picioarele îi sunt uriaşe. Aşa cum stă pe umăr, ţi-l poate mânca, chiar dacă nu e rău. Dar există o cale. Voi lua toiagul Sfântului Gherasim, şi îl voi atinge pe spate de două ori strigând în acelaşi timp: „Ioanniii!!… Ioanniii!..”.
I-am dat un nume frumos. Vulturul este simbolul Sfântului Ioan Teologul. Când se va întoarce în ziua următoare, de cum va consuma carnea, îi voi trece toiagul pe spate de trei ori. În cealaltă zi voi înainta spre gât. În următoarea voi începe de la cap până la coadă iar în cealaltă de la cioc şi gât până mai jos. La fel şi în zilele ce vor urma până când ne vom împrieteni. Oricând apoi îi voi pune mâna pe cap, pe aripi, pe spate şi voi face aşa cum am făcut înainte cu bastonul. Dar este nevoie de atenţie căci e periculos. Dacă va vrea să prindă ceva te va sfâşia cu ghearele lui înspăimântătoare. De fier sunt ghearele lui. Te poate imobiliza şi dacă doar miroşi a carne. Dar vulturul este un rege foarte inteligent şi activ.
Dacă vom face lucrul acesta, cu adevărat vom vedea harul şi prezenţa lui Dumnezeu.
„Părintele Porfirie Kavsokalivitul -Viaţa şi Cuvintele”
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/cuviosi-athoniti/porfirie-kavsokalivitul/
Daca vei crede intr-o vedenie falsa, apoi diavolul in vis te va invata " proorocii ". Diavolii spun lucruri care o sa se intample peste o luna, peste doua, sau peste trei luni. Sunt draci care ghicesc viitorul Si tu spui : " Mai, sunt adevarate !" Pai, ce-am visat eu saptamana trecuta, s-a adeverit acum !" Acestia sunt draci vrajitoresti, care stiu viitorul.
Dar, ai sa-mi spui : " Parinte, dar in Scriptura spune ca a visat Iosif, a visat Daniil, a visat cutare ... ". Da. Sunt si vise de la Dumnezeu. Dar acestea sunt foarte rare in viata omului si nu le poate intelege omul, daca nu vine langa el unul care are darul deslusirii duhurilor. Duhul este unul, cum spune la Corinteni 1,12, marele Apostol Pavel, insa darurile sunt impartite.
Ati auzit ca este : " Duhul intelepciunii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu, duhul intelegerii ... ". Auzi ce spune darul deslusirii duhurilor. Si Sfantul Ioan Evanghelistul spune : Fiule, ispititi duhurile, ca nu toate sunt de la Dumnezeu.
Daca marele prooroc daniil, barbatul doririlor, nu intelegea vedeniile, ausi ce spune Scriptura : A dat ordin Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, zicand : Gavriile, fa in somnul lui Daniil sa inteleaga vedenia. Le vedea si nu le intelegea. Deci, de aici sa tinem minte, ca nu tot ce vede o vedenie sau un vis il intelege, pana nu are darul deslusirii.
Sunt si vise de la draci numiti arhiconi. Acestia stiu pe de rost toata Sfanta Scriptura. Iti spun proorocii pe care le gasesti in Biblie. Pe urma sunt draci care se cheama vrajitori. Acestia ajuta la vrajitori, la fermecatori, la descantatori si amagesc pe om, sa i se para ca s-a facut sanatos de acolo. De aceea Sfantul Ioan Scararul zice : Cela ce tuturor vedeniilor si tuturor viselor nu crede, filosof duhovnicesc este.
Sa nu credeti in vise ! Sa nu credeti in vedenii ! Daca crezi in vise si ai venit la mine sa te spovaduiesc, eu te opresc direct trei ani de la Sfanta Impartasanie. Cine ti-a spus sa crezi in vise ? Nu auzi ce spune Sfanta Scriptura ? Ia cauta in Cartea Intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, la capitolul 34 : Precum este cel ce alearga dupa vant si vrea sa prinda umbra sa, asa este omul care crede in vise. Ca pe multi visele i-au inselat si au cazut cei care au nadajduit in vise.
Eu am o carte scrisa despre vise si vedenii. Sa vedeti acolo cum te inseala diavolul prin vise.
Sufletul nostru are trei parti :
- partea rationala, este deasupra sanului stang pana la furca pieptului;
- partea manioasa, este in mijlocul inimii, si
- partea poftitoare, care este din mijlocul inimii pana la buric.
Toate aceste trei parti ale sufletului nostru au virtutile lor, patimile si visele lor. Trebuie sa le cunosti care sunt din partea rationala, care din partea manioasa sau din partae poftitoare.
Apoi sunt vise de la natura, de la tunete, de la fulgere, de la huietul apelor, de la vanturi. Voi daca nu stiti, te poate insela in tot chipul. Usor te insala. De aceea este oprit sa nu creada nimeni in vise, ca pe cei slabi - cum zice Scriptura - pe multi visele i-a dus la pierzare. Sunt vedenii si de la diavoli.
Si diavolul este putere nalucitoare. El se face in chipul lui Hristos, de straluceste ca soarele; in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in tot chipul. Numai te-a prapadit, daca ai crezut. N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel ? Nu-i de mirare ca si satana se face in chip de inger de lumina; si slujitorii nedreptatii se fac in chip de slujitori ai dreptatii. Deci, baga de seama ! Nu primi nici un fel de aratare, nici un fel de vedenie.
Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii.
La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat :
- Batranule, da uita-te la mine !
- Dar cine esti tu ?
- Dar nu vezi ca eu sunt " Hristos " ?
Si acela inchidea ochii mai tare ;
- Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos.
- Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut ! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.
Parintele Cleopa
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/14vise.htm
Nevoinţa cinstitei cununii - aceea de a duce dragostea reciprocă, din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii, în curăţie şi în frumuseţe, care sporeşte tot mai mult - este posibilă doar în sânul atotputernicei dragoste a lui Dumnezeu.
Căsătoria nesfinţită este lipsită de apărare. Fără acoperământul haric al lui Dumnezeu, căminul domestic este vulnerabil şi în faţa înrâuririlor dăunătoare din afară, şi în faţa degradării lăuntrice. Inimile soţilor care nu sunt păziţi de har sunt atacate de insuflările diavoleşti: gelozia bolnavă, iritarea, mânia, deprimarea, plictiseala - sentimente care distrug dragostea. Nevoinţa cinstitei cununii - aceea de a duce dragostea reciprocă, din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii, în curăţie şi în frumuseţe care sporeşte tot mai mult - este posibilă doar în sânul atotputernicei iubiri a lui Dumnezeu. (Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale)
(Cum să ne întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 23)
http://www.doxologia.ro/familie/casatorie/casatoria-nesfintita-este-lipsita-de-aparare
Stau în faţa uşii de la chilia părintelui Iustin Pârvu chinuit de gândul de a fugi. Tot ce am vrut să-l întreb s-a şters din mintea mea. Din răni păcatele mă îndeamnă să fug, să mă salvez, păstrându-mi astfel bruma de mândrie, care mă face să cred că ” nu sunt cel dintâi dinre păcătoşi”.
Ca într-un vis, când uşa s-a deschis, paşii m-au aşezat la picioarele unui bunic cu ochi de arhanghel. Şi judecata era acum aproape.Cu faţa lipită de mina lui, aşteptam cuvinte aspre din gura unui om care n-a făcut negoţ cu Adevărul.
Fără să-mi spună un cuvânt, cu o mişcare blândă şi-a aşezat fruntea peste umărul meu. Şi teama pe care o aveam s-a topit in braţele părinteşti.
“Daţi inel in mina lui şi incălţăminte in picioarele lui…”
Parintele IUSTIN PARVU
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-iustin-parvu-bunicul-cu-ochi-de-arhanghel/
În urmă cu o săptămână o femeie credincioasă a venit plângând la biserică . Fiica ei, mai puţin credincioasă, de o bună bucată de vreme, se certa mereu cu soţul ei şi hotărâ-se să divorţeze. Nici el nu era prea credincios, dar era un om cu fire bună. Femeia mamă plângea adesea rugându-se pentru revenirea lor la Dumnezeu şi la buna înţelegere în familie…
Acum fiica ei plecase de acasă părăsindu-şi soţul şi căminul! Afla-se de la ginere că ar fi aderat la o sectă satanistă. După ce s-a spovedit, mama îndurerată a plâns toată slujba Sfintei Liturghii, iar apoi a mers acasă rugându-se mereu părintelui Arsenie.
Seara fiica ei s-a întors acasă total schimbată iar femeia a alergat la biserică să mulţumească lui Dumnezeu, spunându-i preotului de minunea întâmplată.
Zecilor şi sutelor de mii de oameni care ajung la mormântul Părintelui de la Prislop, li se împlinesc cererile şi rugăciunile. Dar iată şi celor care se roagă din locul în care se află, la zeci sau sute de kilometri.
Ca un apostol al lui Hristos Avva Arsenie aduce mereu suflete în braţele iubirii lui Hristos, luminându-le şi tămăduindu-le cu harul Său !
Arhimandrit Andrei Coroian
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/o-noua-minune-facuta-de-dumnezeu-prin-alesul-si-si-sfantul-sau-parintele-arsenie-boca/
“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.
Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.
Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.
Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-rafail-noica-criza-bisericii-daca-ea-exista/
